Problemele legate de simbolismul puterii şi de organizarea socială la comunităţile neo-eneolitice din spaţiul românesc sunt discutate de mult timp de cercetătorii epocii. Soluţiile pentru aceste probleme au fost căutate, la început, exclusiv pe cale arheologică, însă rezultatele nu au fost tocmai satisfăcătoare (cele aşteptate).
Alte alternative au fost căutate în etnografie şi în comparaţiile acesteia cu arheologia preistorică, însă şi această metodă de analiză a stârnit numeroase critici printre cercetători, una din cele mai importante fiind aceea că realităţile ”primitivilor” nu sunt perfect identice cu realităţile comunităţilor preistorice; paralelele etnografice oferă puţin ajutor, ele pot ilustra posibilităţi, dar nu pot demonstra care dintre ele a fost cea mai probabilă.
Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul român, fiindcă din el ”se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a românilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.
Cum afirma F. Cumont, ”nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de’a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11).
De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.
În repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne’am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.
Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. În Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).
Cum menţionează Gh. Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de’a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de’ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).
Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce’şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.
Orice comunitate pe teritoriul căreia au fost identificate înmormântări în care pot fi sesizate atât caracteristicile fizice ale individului, cât şi cele ce sunt expresia grijii celorlalţi membri ai comunităţii, poate fi considerată o societate ierarhizată.
Elementele deosebite în ceea ce priveşte tratamentul defunctului, cum ar fi poziţia scheletului, absenţa (mormânt cenotaf) sau chiar decapitarea acestuia, pot fi urmarea circumstanţelor în care a avut loc decesul, dar şi o expresie a statutului celui decedat (O’SHEA 1981, p. 47).
Dar practicile funerare nu reprezintă doar o reafirmare a statutului individului şi a structurii sociale din care făcea parte, ele fiind şi un moment important din viaţa comunităţii.
Monumentele funerare sunt un indiciu deosebit de important atât pentru statutul social al celui decedat, cât şi pentru cei care l’au construit. Se cuvine să amintim aici şi obiecţiile lui Parker Pearson referitoare la această chestiune, importante pentru studiul rangurilor, statutelor şi ierarhiilor sociale, obiecţii adoptate şi de alţi cercetători.
Considerăm că, printr’o analiză atentă a practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice din spaţiul românesc, se pot extrage unele concluzii pertinente cu privire la organizarea socială a comunităţilor şi, respectiv, a simbolurilor ierarhiilor sociale; cu toate acestea, suntem conştienţi că un astfel de demers implică un anumit risc, rezultat din natura interpretărilor datelor oferite de morminte (poziţia şi orientarea scheletelor, inventarele funerare) şi de aceea concluziile noastre pot fi amendate şi suferi corecţii.
Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.
Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.
Se constatã însă că nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildă jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.
Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adică numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunităţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.
În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii:
a) necropole de incineraţie;
b) necropole de inhumaţie.
Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. În cadrul acestora raportul dintre cele două rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie; necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie.
Vom începe cu concluziile pentru o sintetizare și o lecturare mai rapidă a materialului prezentat, dar în continuarea concluziilor vă vom prezenta și detalii ale analizei practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice, ale epocii bronzului cât și a celor medievale timpurii din spaţiul românesc.
Pentru studiul de faţă ne’am propus analizarea principalelor grupuri de morminte şi necropole neo-eneolitice, ale epocii bronzului, a celor medievale timpurii, iar acolo unde a fost cazul ne’am oprit şi asupra descoperirilor izolate.
Suntem conştienţi că sunt numeroase şi descoperirile funerare din epocile mai sus amintite izolate (sau grupurile mici de morminte), însă noi am considerat ca fiind mai relevant, pentru scopul propus, analizarea numai a necropolelor.
Necropolele neoliticului și eneoliticului
După această analiză suntem în măsură să facem câteva aprecieri.
Evident că în peste trei mii de ani de evoluţie a neoliticului şi eneoliticului s’au succedat o multitudine de comunităţi, fiecare cu particularităţile ei; în neoliticul timpuriu mormintele se aflau în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua casei, în zona vetrei.
Descoperirile funerare avute în vedere pentru această perioadă demonstrează că purtătorii culturii Starčevo – Criş îşi înhumau morţii fără a părea că au vreo regulă generală în privinţa depunerii decedatului (pe stânga sau pe dreapta), nici chiar în aceleaşi aşezări (cazurile de la Gura Baciului şi Trestiana sunt relevante în acest sens).
Nici în privinţa orientării scheletelor nu se observă vreun canon, decedaţii fiind înhumaţi cu craniul înspre toate punctele cardinale (poate mai puţin spre N).
Credem că aceste concluzii, în lipsa altor date arheologice care să le contrazică, se pot extinde la nivelul întregului neolitic timpuriu. Începând cu neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu se constată o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte.
Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului, înhumările se vor face într’un loc ales special pentru acest scop, apărând astfel necropolele (orașele morților); numai rar se mai întâlnesc morminte şi în aşezări, fiind vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii mici.
Practicile funerare din neo-eneolitic sunt destul de stricte, existând un set de practici funerare comune întregului palier de timp propus pentru studiere: practicarea inhumaţiei de către marea majoritate a comunităţilor neo-eneolitice, depunerea în poziţie chircită, mai rar fiind folosită şi depunerea scheletelor întinse pe spate, orientarea scheletelor, depunerea anumitor obiecte în morminte (inventar funerar).
Totuşi, în funcţie de timp şi de cultură, există şi diferenţe în practicile funerare. Astfel, depunerea de ofrande de carne (urme ale banchetelor funerare) nu era un obicei generalizat, lipsind în necropolele de la Radovanu, Brăiliţa, după cum nici depunerea ocrului nu apare decât la puţine comunităţi (în cantităţi însemnate ocrul era depus mai ales în mormintele de la Orăştie, Decea Mureşului şi Brăiliţa).
Am încercat să vedem dacă necropolele neo-eneolitice din spaţiul danubiano-carpatic respectau vreun model de organizare, însă din studiul planurilor necropolelor se pare că necropolele nu erau ”construite” după vreun tipar anume, mormintele fiind dispuse la întâmplare, probabil, de aici şi existenţa suprapunerilor de morminte.
Poate excepţii ar fi necropolele de la Gârleşti – Gherceşti (care se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă) şi cea de la Decea Mureşului (distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt, a unei posibile organizări).
Mai degrabă se pot observa grupările de câte două-trei morminte (adult-adult, adult-copil, doi adulţi şi copil) în majoritatea necropolelor, grupări ce au fost interpretate ca înmormântări ale unor familii.
Acolo unde determinările antropologice au permis, am făcut şi scurte consideraţii despre mortalitatea la anumite comunităţi. Reunindu’le (anexa 8, 9, vezi linkul din subsol), putem afirma că mortalitatea este un indicator ale cărui valori variază, uneori consistent, de’a lungul neo-eneoliticului.
Necropolele aparţin tuturor categoriilor de vârstă, pe grupe de vârstă situaţia prezentându’se astfel:
1. Pentru copii (infans I + infans II), media mortalităţii este de aproximativ 15 %, însă, defalcat pe necropole, acest indicator are valori mult mai mari în anumite cazuri (peste 30% la Radovanu, Sultana, Vărăşti-Grădiştea Ulmilor). Există şi situaţia când mortalitatea infantilă dintr’o comunitate este mult sub medie, cunoscându’se valori între 5-7 % în mari necropole, cum ar fi Cernavodă, Cernica şi Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu. Deoarece mortalitatea infantilă era destul de ridicată în neo-eneolitic, pentru situaţiile în care acest indicator are valori extrem de mici s’a formulat ipoteza că, acolo, copiii beneficiau de tratamente funerare deosebite faţă de celelalte categorii de vârstă, însă dovezile care să susţină ipoteza nu există (KOGĂLNICEANU 2007, p. 196).
Înmormântările copiilor în cuprinsul aşezărilor, mai ales a celor de vârste foarte mici, cu o lungă tradiţie în neolitic şi eneolitic, poate fi pus în legătură cu un anumit ritual, sau cu dorinţa familiei de a’şi avea aproape copiii chiar şi după moartea acestora.
2. Mortalitatea pentru grupa de vârstă 14-20 ani – adolescenţi este foarte mică în întreg neo-eneoliticul; acest fapt îşi are explicaţia în creşterea treptată a rezistenţei organismului la factorii de risc, pe măsura avansării în vârstă, dinspre nou-născut către adult (A. COMŞA 2005, p. 41).
3. Adulţii au, de asemenea, o mortalitate constant mică, în comparaţie cu grupa maturilor, care înregistrează ponderile cele mai însemnate dintre toate grupele de vârstă.
4. Populaţia care depăşea 60 de ani, grupa senili, este foarte puţin reprezentată în cadrul necropolelor, abia puţin peste 2% din totalul înhumaţilor; speranţa de viaţă este foarte scăzută în timpul întregii perioade. Este posibil ca aceste valori deosebit de mici pentru această grupă de vârstă să fie reflectarea realităţii din acea vreme, a speranţei de viaţă foarte redusă din acel timp, însă, este posibil ca aceste valori să reflecte şi lacunele din cercetările şi determinările antropologice întreprinse.
Dacă avem în vedere mortalitatea în funcţie de sex, am constatat că, per total, mortalitatea în rândul bărbaţilor este sensibil egală cu cea din rândul femeilor (anexa 11), la fel pentru grupele de copii şi adolescenţi (totuşi, recunoaştem că determinările antropologice pentru aceste două categorii sunt destul de puţine), însă pentru grupele de adulţi şi maturi mortalitatea din rândul femeilor este mai mare, situaţie datorată, posibil, complicaţiilor apărute la naştere sau imediat după.
Am încercat să analizăm şi inventarele funerare din necropole şi posibilităţile lor de interpretare, concluziile fiind:
1. Ritul şi ritualul funerar este identic pentru toţi membrii unei comunităţi, deosebirile de ritual din cadrul unei necropole putând însemna că în cadrul acelei comunităţi convieţuiau populaţii amestecate, în unele cazuri polimorfismul evident al indicatorilor scheletali observat inducând această părere.
2. Acolo unde s’au putut face determinări privind sexul decedaţilor, în general nu s’au constatat mari deosebiri între bărbaţi şi femei (anexa 9), însă se pot observa şi diferenţe în ceea ce constă repartizarea inventarelor în morminte în funcţie de sex, aşa cum este cazul preferinţei repartizării podoabelor în mormintele de femei din necropolele de la Cernica, Vărăşti-Grădiştea Ulmului şi Ostrovul Corbului, a diverselor categorii de vase în mormintele culturii Bodrogkeresztúr (vasele de tip ”oală de lapte” erau specifice bărbaţilor, în timp ce vasele tip ”ghiveci de flori” – femeilor); altă deosebire se poate constata şi în necropola de la Decea Mureşului, unde, mai ales, în mormintele de bărbaţi 58 se depuneau cuţite de silex, dar în asociere cu podoabe.
3. În general, în necropole se depuneau puţine vase, excepţii în acest sens constituind necropolele de la Iclod şi cele ale comunităţilor Bodrogkeresztúr.
4. Constatăm (anexa 9 şi 10) că nu exista o regulă generală nici în privinţa depunerii tuturor categoriilor de podoabe; astfel, numai în necropolele de la Cernica şi Sultana s’au depus toate categoriile de podoabe, în timp ce, în celelalte necropole s’au depus numai mărgele (la Orăştie şi Gârleşti s’au descoperit şi pandantive). O particularitate a ritualului funerar este atestată la comunităţile Boian care au folosit necropola de la Sultana, şi anume, obiceiul de a depune idoli în morminte (dar frecvent întâlniţi în aşezări).
5. În ceea ce priveşte repartizarea inventarului funerar pe grupe de vârstă (anexa 10), în primul rând se observă că obiceiul de a se depune obiecte în morminte era valabil pentru toate categoriile de vârstă, neexistând excluşi de la această practică. La nivelul neo-eneoliticului nu am sesizat asocieri generale între vârsta indivizilor şi diverse categorii de obiecte, însă în diverse necropole se poate constata preferinţa depunerii anumitor obiecte la anumite grupe de vârstă. O observaţie ce se poate face în acest sens este asocierea puţinelor piese de aur descoperite în morminte cu schelete de copii (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor) şi femei (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor şi Ostrovul Corbului), de aceea pare plauzibil ca purtătorii respectivelor culturi (Gumelniţa, Sălcuţa, Bodrogkeresztúr) să asocieze piesele din aur cu podoabele purtate de copii şi femei.
Din acest punct de vedere, o situaţie deosebită, întâlnim în necropola de la Varna, din aria culturii Gumelniţa-Karanovo VI-Kodjadermen, unde s’au descoperit numeroase piese de aur, mai ales în mormintele de bărbaţi şi în cenotafe, mormintele femeilor fiind, în general, sărăcăcioase (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 496).
6. Dovezi ale stratificării sociale se pot remarca din analiza inventarelor funerare, sesizându’se diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţiile indivizilor înhumaţi; credem că M 4 de la Gura Baciului poate indica ocupaţii casnice/domestice pentru femeia înhumată acolo (se pare că râşnitul şi toate acţiunile ce decurg din asta intrau în sarcina femeilor), iar mormintele M 8 de la Cămin şi M 18 de la Urziceni-Vamă ar putea aparţine unor vânători (probabil atribuţii strict masculine).
7. Studierea practicilor funerare dovedeşte diferenţierea dintre comunităţi. De exemplu, în cadrul culturii Gumelniţa sunt necropole aparţinând unor comunităţi bogate (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor, Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu, cu inventare deosebite, podoabe de aramă, aur etc.) şi comunităţi care nu depun nimic sau aproape nimic în morminte: de ex., Dridu.
8. Credem că studiul inventarelor funerare poate indica statutul deţinut de anumiţi indivizi în comunitate. Mărturiile oferite de înmormântări, cu sau fără inventar funerar, pot fi considerate reflecţii ale diversificării sociale între membrii unei societăţi, inclusiv femeile sau copiii.
În necropola de la Ostrovul Corbului cel mai bogat mormânt al necropolei este M 22, ce aparţinea unei femei. Scheletul era chircit pe partea stângă, iar orientarea este E – V. Inventarul cuprinde şapte vase, ofrande de carne şi podoabe. În vasul nr. 3 s’au găsit 127 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei pe piept, iar sub maxilarul inferior trei bumbi de aur (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 17-18).
Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin unul, unei femei (M 54) şi altul, unui copil (M 100). Un prestigiu deosebit trebuie să fi avut şi familia fetiţei înhumată în M 9 de la Gârleşti, precum şi indivizii înhumaţi în M 12 şi M 13 din cimitirul de la Decea Mureşului.
Prin cercetarea necropolei de la Varna s’au descoperit discrepanţe şi mai mari, între mormintele deosebit de bogate (aşa cum era M 43, mormântul princiar, cu aproximativ cinci sute de piese de aur, sceptru, topoare, cuţite de silex, vase, etc.) şi cele fără inventar sau cu inventar sărăcăcios, acest lucru atestând indivizi cu statute diferite, aflaţi pe trepte ierarhice diferite în structuri sociale complexe.
Prin cercetarea necropolei s’au evidenţiat diferenţe şi între sexe: bărbaţii erau înhumaţi mai ales în poziţie întinsă (foarte rar şi chircită), femeile fiind înhumate chircit, mai ales pe dreapta (IVANOV 1978, p. 13-26; RENFREW 1978, p. 197-203).
Aşadar, dacă admitem că ierarhiile sociale, diferenţele de statut, existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri din cadrul unei comunităţi pot fi recunoscute în prezenţa sau absenţa inventarelor funerare ale mormintelor, atunci elementele de diferenţiere sunt diverse: numărul vaselor din morminte şi asocierea lor cu alte piese, cantitatea mărgelelor de scoică, aramă, pieselor de aur, prezenţa armelor şi uneltelor.
Prezenţa în morminte a podoabelor confecţionate din materiale rare (aur, aramă, scoică), exotice, aduse de la mari distanţe, cel mai probabil prin intermediul schimbului arată, o dată în plus, importanţa, prestigiul, statutul deosebit de care se bucura individul alături de care s’au descoperit asemenea artefacte.
Din punctul de vedere al poziţiei de înhumare se observă că în marea majoritate a necropolelor se folosea chircirea pe partea stângă, lucru care însă nu se observă şi în ponderea subiecţilor, deoarece necropolele în care se folosea această poziţie erau alcătuite din puţini decedaţi (din totalul scheletelor analizate numai 30 % sunt chircite pe partea stângă). În schimb, poziţia întinsă pe spate este folosită în puţine necropole, însă în care au fost înhumaţi mulţi decedaţi, acest fapt explicând ponderea mare a subiecţilor care au fost înhumaţi în poziţie întinsă pe spate, peste 60 %. Chircirea pe partea dreaptă a fost mai puţin folosită, atât ca număr de necropole cât şi ca număr de subiecţi (în jur de 7 %).
Într’un procent foarte mic, sub 1%, se încadrează şi înmormântările deosebite, anume indivizi înhumaţi cu faţa în jos, descoperiţi în puţine necropole, anume la Cernica (Cultura Boian), Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (Cultura Gumelniţa) şi Ostrovul Corbului (Cultura Bodrogkeresztúr).
Despre respectivii decedaţi se crede că inspirau teamă, că ar fi fost dotaţi cu puteri supranaturale/deosebite asemănătoare şamanilor/vrăjitorilor şi că în timpul vieţii ar fi făcut rău comunităţii din care proveneau; legarea cadavrelor a fost pusă tot pe seama fricii faţă de respectivii indivizi.
Interesant este că, în necropola de la Cernica, unul din cele trei schelete înhumate cu faţa în jos aparţinea unei femei mature (M 149).
Acest fapt poate însemna că şi femeile puteau avea astfel de calităţi deosebite asemănătoare şamanilor, însă nu excludem nici simpla coincidenţă.
Tabelele combinatorii dovedesc că în neo-eneoliticul din spaţiul românesc nu putem vorbi despre categorii de indivizi excluşi de la practicile funerare uzuale, fie că vorbim despre diferenţieri bazate pe sexul decedaţilor, fie pe diferenţierea indivizilor pe grupe de vârstă, riturile şi ritualurile funerare specifice culturii aplicându’se tuturor membrilor unei comunităţi.
Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei comunităţi.
Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului, dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii, însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile neoeneolitice din spaţiul carpato-danubian sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectă diferenţele sociale prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii oglindeşte structura societăţii.
Neoliticul timpuriu
Descoperirile reprezentative pentru neoliticul timpuriu aparţin culturii Starčevo-Criş şi sunt puţin numeroase, nu mai mult de 40-50 morminte. Pentru această perioadă nu este atestată utilizarea cimitirelor, înmormântările fiind făcute în cadrul aşezărilor, printre locuinţe 10. Totuşi, în funcţie de amploarea suprafeţelor săpate în diferite aşezări, se disting două grupuri mai mari de morminte, anume cel de la Gura Baciului (jud. Cluj) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 176-197) şi cel de la Trestiana (jud. Vaslui) (POPUŞOI 1992, p. 21-41; 2005, p. 52-58).
Neoliticul târziu – Eneoliticul timpuriu
În această perioadă constatăm o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului înhumările se făceau separat de aşezări, apărând necropolele (oraşe ale morţilor) (URSULESCU1998, p. 87; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 12).
Considerăm că modificarea practicilor de îngropare sub podeaua casei cu cea din cimitire, departe de oamenii vii, se poate lega de schimbarea-trecerea de la controlul femeii asupra domeniului domestic la puterea bărbatului în lumea de afară, un transfer al controlului şi puterii (PARKER PEARSON 1993, p. 205).
Cultura Hamangia.
Acestei culturi îi aparţine marea necropolă de la Cernavodă (jud. Constanţa), cu peste 500 de morminte, însă, din păcate, descoperirile nu au fost publicate sub forma unei monografii; avem totuşi la dispoziţie rapoartele anuale de săpătură (BERCIU, MORINTZ 1957, p. 83-92; 1959, p. 99-114; 1959, p. 95-105; 1961, p. 49-55), iar unele date au fost publicate în lucrări de sinteză (BERCIU 1966; HAŞOTTI 1997; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18-20).
Necropola a fost împărţită în două zone, denumite „cimitirul de sus” şi „cimitirul de jos”, dar, în afară de acestea, mai există şi alte zone în care au fost descoperite grupuri de morminte (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18).
Tot culturii Hamangia îi aparţin şi alte descoperiri funerare; este vorba despre anumite morminte, descoperite cu ocazia unor săpături de salvare, fiind considerate ca aparţinând unor cimitire distruse (la Limanu (GALBENU 1970, 80-82) şi la Mangalia (HAŞOTTI 1997, p. 32; BERCIU p. 1966, 81), ambele în jud.Constanţa).
Necropola de la Cernavodă are cel puţin trei etape de utilizare.
Facem aici precizarea că există diferenţe în ceea ce priveşte inventarele funerare din cele două cimitire, în sensul că ”cimitirul de sus” este foarte bogat în timp ce mormintele din ”cimitirul de jos” aproape că nu au deloc inventar funerar. Din această cauză credem că se poate vorbi despre o stratificare socială în această necropolă, datorită diferenţelor însemnate dintre inventarele mormintelor din diferite zone ale necropolei. Morţii erau depuşi în gropi săpate în pământul viu. Erau aşezaţi pe spate, cu ambele mâini de’a lungul corpului sau cu una ori ambele aduse pe abdomen.
Au fost descoperite şi morminte cu schelete chircite, ritual care este destul de rar şi aparţine perioadelor mai timpurii ale culturii Hamangia.
În ”cimitirul de sus” inventarul funerar este în general bogat (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18), aproape în fiecare mormânt găsindu’se câte un topor de piatră şlefuit, aşezat lângă craniu sau mâna dreaptă (foarte puţine dintre ele prezintă urme de folosire, ceea ce probabil înseamnă că topoarele erau făcute anume pentru a fi depuse în morminte).
Abundenţa lor ne face să credem că ele se aflau atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei (HAŞOTTI 1997, p. 28; BERCIU et alii 1959, p. 99).
Frecvente sunt şi vasele de lut, acestea găsindu’se în majoritatea mormintelor; numărul lor variază de la unu la patru, iar vasele sunt, în general, de mici dimensiuni, unele lucrate cu grijă, altele neglijent. Cea mai frecventă este forma de pahar scund.
Multe din ele dau impresia că în perioada culturii Hamangia se folosea o anumită ceramică funerară, destinată numai mormintelor, însă este foarte probabil ca unele vase să fi avut o funcţie dublă (funerară şi practică).
În morminte se mai găsesc idoli de lut ars (printre care şi celebrul ”Gânditor”, mai rar idoli din marmură), podoabe corporale (brăţări de marmură sau de scoică, perle de scoică, pandantive din colţi de mistreţ), pietre cu forme geometrice (cercuri, semicercuri, romburi) (BERCIU 1966, p. 82).
Trebuie amintită şi aici practica depunerii alături de mort a unei bogate ofrande de carne de animale, domestice sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ), peşte, melci, scoici. În chip simbolic se punea doar câte un colţ de mistreţ, care aproape nu lipseşte din nici un mormânt, însă se găsesc şi maxilare, fragmentare sau întregi, sau chiar cranii de animale (aşezate de cele mai multe ori în jurul capului) (BERCIU et alii 1961, p. 50).
Se vede că şi spre mijlocul şi finalul neoliticului continua să persiste credinţa de a depune în morminte cele necesare mortului pentru trecerea în viaţa cealaltă (ofrande de carne), la care se adaugă probabil şi obiectele personale sau cadourile comunităţii (arme, unelte şi podoabe: brăţări, perle, pandantive).
Semne de întrebare ridică semnificaţia prezenţei numeroaselor topoare de piatră, depuse atât în mormintele de femei, cât şi în cele de bărbaţi.
În necropola de la Cernavodă sunt înhumaţi decedaţi din toate categoriile de vârstă; pe grupe de vârstă situaţia se prezintă astfel: infans I – 13, infans II – 16, adolescenţi – 16, adulţi – 65, maturi – 354, senili – 14, indeterminabili – 78 (NECRASOV et alii 1990, p. 182).
Se observă că necropola aparţinea întregii comunităţi, deoarece în ea erau înhumaţi exponenţi din toate categoriile de vârstă.
Surprinde procentul mic de copii (5%), comparativ cu situaţia din alte necropole, ceea ce ne face să credem că nu acesta trebuie să fie coeficientul real de mortalitate, situaţia datorându’se altor cauze, cu toată probabilitatea altui ritual de înmormântare practicat pentru copii (NECRASOV et alii 1990, p. 183).
Pe de altă parte, subiecţii de peste 60 de ani sunt foarte rar întâlniţi (3 %), datele arătând o longevitate scăzută la populaţia care a folosit necropola; în schimb, se evidenţiază categoria de vârstă matură care are un mare procent de mortalitate (63%).
În cimitir s’au mai întâlnit şi gropi rituale, cuprinzând cranii şi diferite oase umane, la un loc cu oase de animale (BERCIU 1966, p. 83).
Pentru completarea datelor referitoare la ritualul funerar practicat de purtătorii culturii Hamangia, considerăm necesară precizarea câtorva date despre cea mai mare necropolă neo-eneolitică din sud-estul Europei, anume, necropola de la Durankulak. Dintre cele 700 de morminte cercetate, 182 au fost atribuite culturii Hamangia. La fel ca în necropola de la Cernavodă, la Durankulak se folosea, pentru înhumări, atât poziţia întinsă, cât şi cea chircită (pe stânga şi pe dreapta).
În grupul mormintelor Hamangia de la Durankulak se evidenţiază opt morminte care sunt mărginite sau acoperite cu plăci de calcar, situaţie nesemnalată până acum în cadrul necropolelor de tip Hamangia de pe teritoriul actual al României.
Cultura Boian.
Descoperirile funerare aparţinând acestei culturi sunt mai numeroase, până în acest moment identificându’se mai multe necropole. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, lângă Bucureşti, cu 378 morminte, ocupând o suprafaţă de 12.000 mp , din prima fază a culturii. Aşezarea corespunzătoare cimitirului s’a descoperit la circa 200 m de acesta; nici un mormânt nu a fost semnalat în aşezare (COMŞA, CANTACUZINO 2001; CANTACUZINO 1967, p. 379-400).
Scheletele erau întinse pe spate, iar înmormântările se efectuau probabil la răsăritul soarelui (astronomul Ioan Sîngeorzan a constatat că cele mai multe morminte sunt dispuse cu capul între 224° VSV şi 290° VNV şi cu privirea spre punctul de răsărit al soarelui)
Situaţia din necropola de la Cernica este oarecum similară cu cea de la Cernavodă, în sensul că şi la Cernica sunt înhumaţi puţini copii în raport cu celelalte grupe de vârstă (infans I şi infans II, însumate, abia ajung la 7% din totalul înhumărilor).
Frecvenţa maximă de mortalitate este înregistrată la grupa de maturi, decesele după vârsta de 60 de ani fiind rare (5 %) (NECRASOV et alii 1990, p. 185). Este evident că, datorită condiţiilor dure de viaţă (condiţiile de igienă, poate situaţiile conflictuale), speranţa de viaţă pentru purtătorii culturii Boian (ca de fapt pentru întreg neo-eneoliticul) era una destul de scăzută.
Încă din timpul săpăturilor, s’a pus problema dacă mormintele întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar, sunt grupate într’o anumită zonă a necropolei studiate sau sunt răspândite inegal pe întinsul terenului ocupat de necropolă.
Observaţiile făcute în acest sens, încă din timpul activităţii de pe teren, au dus la concluzia că există o răspândire inegală a mormintelor cu schelete întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar (COMŞA 1974, p. 201; KOGĂLNICEANU 2005, p. 275-279).
Având în vedere planul cercetărilor şi descoperirilor arheologice din anii 1960–196519, am repartizat inventarul funerar pe morminte, aşa cum este el descris (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 13-149).
S’a constatat că mormintele situate în partea de sud, de centru şi de nord a necropolei cuprind cele mai multe şi cele mai importante obiecte, pe când cele situate în părţile de est şi de vest nu au deloc obiecte sau conţin foarte puţine şi neînsemnate (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 177; NEAGU 2003, p. 114). Grupurile de morminte sunt despărţite între ele prin locuri goale (CANTACUZINO 1967, p. 383-387).
Însă, analiza arată că prezenţa sau absenţa inventarului funerar din morminte nu este neapărat în legătură cu locul pe care mormintele îl ocupă în necropolă, pentru că există şi morminte marginale, izolate, cu inventar funerar, după cum, în cele trei grupuri de morminte centrale există şi morminte lipsite de inventar (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 14), ceea ce înseamnă că posibila grupare a mormintelor observată pe plan poate fi şi rodul întâmplării.
Astfel, în grupul din sudul necropolei, inventarul era alcătuit mai ales din mărgele de scoică, de diferite forme (M 164, 196, 236, 267, 240 ş.a.), mărgele verzui (M 197, 198, 236, 267), toporaş de piatră (M 240), inele de os (M 211, 244, 267), dăltiţă în formă de calapod, lucrată din bazalt negru (M 255), diverse piese de silex (M 240, 253).
În grupul sudic de morminte se remarcă, prin inventarul său, M 267, în care a fost descoperit un schelet întins pe spate de persoană adultă (femeie). Deasupra cotului stâng a avut o brăţară întreagă, lucrată dintr’o valvă de scoică, probabil de Spondylus gaederopus, iar la unul din degetele mâinii drepte a avut un inel făcut din os.
După prezentarea sumară a inventarului funerar ne oprim acum asupra principalelor categorii de obiecte găsite în necropolă:
1. Ace: s’au descoperit nouă ace lucrate din os; se observă că acestea au fost găsite atât în morminte de femei (M 92?, M 101, M251), de bărbat (M 127, M 191?, M 289, M 354), cât şi de copil (M 13). Datorită poziţiei în care s’au găsit, credem că în cazul mormintelor de femei acele foloseau la prinderea părului (deoarece se aflau în jurul craniului), în timp ce acele descoperite în mormintele de bărbaţi foloseau la prinderea unor piese de îmbrăcăminte (acele se aflau fie lângă humerusul drept – M 354, fie lângă osul iliac – M 127). În cazul acului găsit în mormântul de copil nu se precizează poziţia exactă unde a fost făcută descoperirea.
2. Brăţări, făcute din valve de scoici. Au fost descoperite 22 de astfel de piese în nouă morminte, aparţinând unor femei sau copii (M 70 şi M 88); brăţările erau poziţionate deasupra cotului.
3. Mărgele: au fost descoperite mărgele de mai multe tipuri şi forme, făcute din diferite materiale (os, minereu de cupru ş.a.), depuse mai ales în morminte de femei (M 29, M. 48, M 196, M 197, M 251, M 256, M 267, M340 ş.a.) şi foarte rar în morminte de bărbaţi (M 16, M 28, M 38, M 86, M 194, M 340); un şirag de mărgele a fost descoperit şi într’un mormânt de copil (M 75), fiind descoperite şi în morminte de adolescenţi (M 48, M 77, M 342).
4. Inele de os: au fost descoperite în 11 morminte; inelele erau aşezate atât la mâna dreaptă cât şi la mâna stângă, fără a exista vreun tipar pentru aşezarea inelului. Majoritatea inelelor erau descoperite în mormintele de femei, însă se cunosc şi două cazuri în care astfel de piese au fost descoperite în morminte de bărbaţi (M 90 şi M 284). O situaţie unică o întâlnim la scheletul aflat în M 82, unde s’au găsit două inele.
5. Piese de silex (unelte şi aşchii de silex) au fost descoperite în 22 de morminte. Interesant este că majoritatea pieselor au fost descoperite în morminte aparţinând unor bărbaţi, câteva piese fiind descoperite şi în morminte de femei (M 101, M 117, M 133, M 210, M 227, M 253, M 282, M 348) sau pe lângă schelete ce nu au putut fi determinate antropologic.
6. Unelte de piatră şlefuită (în formă de calapod, plate, cu tipul neprecizat): descoperite în 31 de morminte. Poziţia unor astfel de piese în raport cu scheletul prezintă o variabilitate şi anume că piesele erau aşezate lângă craniu, lângă piept sau bazin, la picioare. Marea majoritate a acestor piese s’a găsit în mormintele de bărbaţi (asociate cu alte piese: lame se silex, aşchii de silex, pandantive), însă câteva unelte de piatră şlefuită au fost descoperite şi în morminte de femei (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 175), în asociaţie cu diferite podoabe (M 355: toporaş în formă de calapod, asociat cu mărgele mici de scoici şi unele mărgele lucrate din minereu de cupru: M 111: toporaş calapod, asociat cu 16 mărgele de scoică şi câteva mărgele verzui).
7. Sule de os: au fost descoperite cinci astfel de piese, izolate sau în asociere cu alte piese (mărgele de scoică, piese de silex). Se pare că aceste piese erau depuse atât în depuse de bărbaţi (M 41?, M 132), cât şi în morminte de femei (M 196?).
Din analiza inventarului mormintelor din necropola de la Cernica se poate deduce că fiecărui grup de înmormântări îi corespundea probabil în aşezare un anumit grup social.
Prezenţa unor morminte cu inventar funerar şi a altora fără, indiferent că în respectivele morminte au fost înhumaţi copii, femei sau bărbaţi, ne permite să presupunem existenţa unei organizări a spaţiului funerar în cadrul necropolei. Aceste diferenţe între morminte reflectă poziţia importantă sau mai puţin importantă, pe care decedaţii o avuseseră în cadrul grupului/comunităţii.
O altă caracteristică importantă a necropolei de la Cernica este şi distribuţia inventarului în morminte în funcţie de sexul decedatului.
Astfel, analiza de mai sus arată că în mormintele de femei se depuneau mai ales podoabe (mărgele, brăţări şi inele), în timp ce în mormintele de bărbaţi se depuneau mai ales unelte de piatră şi piese de silex; există şi excepţii de la această regulă, chiar dacă ele sunt rare.
Din observaţiile făcute rezultă că membrii comunităţii care au folosit necropola diferenţiau net imaginea feminină, asociată aici cu elemente estetice, în timp ce, poate, imaginii bărbatului i se asociază mai mult o imagine practică, domestică (de creator de arme şi unelte).
Tot ca parte a inventarului funerar semnalăm prezenţa în morminte a unor oase de animale, probabil urme ale ofrandelor de hrană depuse defuncţilor. Este vorba de un os mare de animal, probabil un omoplat, aşezat lângă femurul scheletului din M 169, precum şi de un alt os de dimensiuni mai mari (probabil un omoplat de bovină), aşezat între picioarele scheletului, mai sus de genunchi, din M 225.
Această credinţă a ”vieţii de apoi” se păstrează aşadar timp îndelungat în neolitic; legată de această credinţă (cutumă, obicei) este şi prezenţa unor fragmente de vase de lut, în M 116, M 259 şi M 265, care, probabil, erau umplute cu lichide, ce aveau tot rolul unor ofrande de hrană (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 165).
În necropola de la Cernica au fost identificate 36 de morminte duble şi nouă morminte triple (NECRASOV et alii 1990, p. 186).
Probabil că acest tip de înmormântări se aplica pentru înhumarea unei familii, fie adult şi copil (M 88), doi adulţi (M 108, M 115, soţ şi soţie?), doi adulţi şi copil (M 166), asta pentru a oferi doar câteva exemple; situaţiile de înmormântări duble sunt relativ frecvent întâlnite în necropolele neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Se cuvine să aducem în discuţie două tipuri de înmormântări deosebite din această necropolă, pe cele de femei moarte în timpul naşterii şi pe cele cu scheletele aşezate cu faţa în jos.
Astfel, s’au descoperit patru morminte cu schelete de femei moarte în timpul naşterii (M 158, M 251, M 256, M 303); contrar anumitor opinii, care considerau aceste înmormântări ca fiind de fapt excluderi de la ritualul funerar obişnuit (MARINESCU-BÂLCU 1999, p. 114), fiind tratate cu teamă şi dispuse periferic, izolat faţă de restul mormintelor din necropolă, noi afirmăm contrariul, anume că înmormântările femeilor moarte la naştere nu erau excluse în nici un fel de la practicile funerare.
Cele patru morminte s’au descoperit printre alte morminte din necropolă, nefiind izolate în nici un fel (CANTACUZINO 1965, p. 54) 22: M. 158 se afla în grupul de nord, M 251 în partea central-sudică iar M 256 se afla în grupul din sud. Faptul că respectivele femei erau tratate conform cu statutul lor este dovedit şi de faptul că trei din cele patru morminte au inventare funerare consistente (M 158 nu avea inventar).
Astfel, în M 251 s’au descoperit 19 mărgele de scoică, de diferite forme şi mărimi, cinci mărgele verzui, la mâna dreaptă un inel de os şi un ac de os, descoperit între omoplatul stâng şi claviculă (probabil folosit la prinderea părului), în M 256 s’au găsit în jurul gâtului mărgele de scoici (bilobate şi cilindrice), mărgele verzui, mărgele din dinţi de animal şi de os, iar în M 303, în dreptul gâtului femeii s’au găsit mărgelele unui şirag.
Şiragul era alcătuit din mărgele de diferite forme lucrate din valve de scoică.
Mormintele care au scheletele aşezate cu faţa în jos (M 149, 237A, M318) constituie un alt grup interesant. Nici unul din aceste morminte nu se află izolat, cum ne’am fi aşteptat, ci se aflau alături de alte morminte, din aceeaşi vreme.
În aceste cazuri, se poate vorbi de anumite practici rituale determinate de teama pe care o inspirau unii morţi, poate şamani/vrăjitori şi care, probabil, erau făcuţi răspunzători de anumite fapte rele făcute comunităţii în timpul vieţii (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 182).
Interesant este faptul că unul din scheletele aşezate cu faţa în jos aparţinea unei femei (M 149), ceea ce probabil înseamnă că efectuarea posibilelor practici supranaturale, specifice şamanilor/vrăjitorilor nu era un apanaj exclusiv bărbătesc (CANTACUZINO 1975, p. 221); totuşi, este posibil ca această situaţie, de femeie culcată pe torace, unică în neo-eneoliticul românesc să aibă şi alte explicaţii, de exemplu fenomene de genul morţii clinice.
Aceeaşi teamă poate fi motivul care ducea şi la legarea rituală a cadavrelor.
Tot în cultura Boian, dar dintr’o fază mai târzie, au fost identificate altedouă cimitire, la Sultana (ŞERBĂNESCU 2002, p. 69-86; ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322; 2005, p. 364-365; 2006, p. 343-347; 2007, p. 351-352) (pe baza analogiilor cu necropola de la Cernica, autorii cercetărilor atribuie necropola fazelor Bolintineanu şi Giuleşti din cultura Boian) şi la Popeşti (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14-16) (faza Vidra), ambele în judeţul Călăraşi.
În necropola de la Sultana – Valea Orbului au fost descoperite până acum cel puţin 240 de morminte şi cercetarea încă nu s’a încheiat.
Se pot face comparaţii între această necropolă şi celelalte necropole neolitice, cu privire la mortalitatea pe grupe de vârstă.
Dacă până acum se observa o mortalitate infantilă scăzută, în jur de 5–7% (Cernavodă şi Cernica), la Sultana mortalitatea infantilă (0–14 ani) este mult mai ridicată (24,5%) (CRISTESCU, BOTEZATU 1992, p. 7); şi aici decesele la vârsta adolescenţei sunt rare, însă se păstrează un procent foarte mare de mortalitate în rândul maturilor (circa 45%), în timp ce subiecţii care au depăşit vârsta de 60 de ani (numai doi subiecţi) reprezintă numai 1,1% (din nou asemănător cu alte populaţii neolitice).
Inventarul funerar era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de os, de marmură, pandantive, inele, brăţări), apoi puţine unelte şi fragmente ceramice izolate.
În mormintele descoperite pe versantul de V al văii, 50 % aveau inventar funerar, pe când în cele din sectorul de E foarte puţine aveau inventar (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Mergând mai departe cu comparaţia, se observă că unele obiecte de podoabă, ca pandantivele în formă de idoli cu cap inelar, brăţările lucrate din cochilie de scoică Pectunculus pilosus, descoperite în sectorul V, nu se regăsesc în mormintele cercetate în sectorul E.
În schimb, în sectorul E apar în morminte brăţări oblice înalte, frecvent întâlnite în necropolele culturii Hamangia, iar depunerea de unelte este mai des întâlnită.
Datorită diferenţelor cantitative, dar şi calitative dintre inventarele din cele două sectoare autorul cercetărilor afirmă că este posibil ca în sectorul de est să fi fost înhumată populaţia de rând, în timp ce în sectorul vestic să fi fost înhumaţi cei care se bucurau de un statut superior în comunitate, sau care erau mai bogaţi (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Numai că, punând în balanţă şi contraargumentele, concluzia ar putea fi alta.
În primul rând, observaţiile făcute asupra inventarului funerar descoperit în 2003 ne dau posibilitatea să afirmăm că mormintele cercetate în partea de est a necropolei aparţin unei alte etape cronologice, mai târzii (ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322).
Un alt contraargument este că scheletele erau înhumate în mai multe poziţii (chircit stânga, întins, chircit dreapta), în timp ce nici orientarea scheletelor nu este unitară.
Apoi, foarte important este că din studiile antropologice întreprinse pe scheletele de la Sultana se observă un polimorfism pronunţat, reflexie a unui mare amestec de populaţii (NECRASOV et alii 1990, p. 190-191).
Nici studiul inventarului nu susţine pe deplin ipoteza cercetătorului necropolei, deoarece în ambele sectoare există atât morminte cu inventar, cât şi morminte fără inventar (obiecte care se găsesc într’un sector nu apar deloc în celălalt şi invers).
La fel ca la Cernica, diferenţele de statut puteau fi marcate prin depunerea în mormânt a obiectelor personale sau a cadourilor celorlalţi membri ai comunităţii, care recunoşteau în acest fel eventualul statut al decedatului, mai degrabă decât prin înmormântări, în două sectoare diferite, a ”bogaţilor” şi ”săracilor”.
De aceea, mai plauzibilă pare ipoteza înhumării în această necropolă a membrilor a două sau trei comunităţi diferite, din etape cronologice diferite, decât a separării decedaţilor în sectoare diferite ale necropolei, în funcţie de avere şi statut.
Mai puţin prezent în această necropolă este obiceiul de a depune în morminte ofrande de carne; din datele avute la dispoziţie rezultă că astfel de ofrande s’au găsit doar într’un mormânt de femeie (M 161), fiind vorba de un fragment de femur (posibil de bovideu) şi doi dinţi. Probabil că publicarea integrală a mormintelor va mai clarifica întreaga problematică a necropolei.
În necropola de la Popeşti – Vasilaţi, cercetată de M. Sânpetru şi D. Şerbănescu în anii 1971-1972, au fost descoperite 16 morminte neolitice şi un mormânt din epoca bronzului (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14; NEAGU 2003, p. 117).
Se observă foarte clar uniformitatea ritualurilor funerare practicate de creatorii necropolei; în privinţa poziţiei scheletelor neolitice, 93,75 % (15 schelete) din total erau chircite pe partea stângă şi doar un schelet (6,25%) era chircit pe dreapta.
Uniformitatea se constată şi în privinţa orientării scheletelor, 62,5 % (zece schelete) fiind orientate V – E, restul fiind orientate pe o direcţie apropiată (SV-NE). Scheletul chircit pe dreapta nu se abate nici el de la această regulă, fiind, de asemenea, orientat V – E.
Din 16 morminte doar şapte au avut inventar funerar. Inventarul era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de scoică, os, cupru, un inel de os) şi o singură unealtă (o dăltiţă).
Se observă că se păstrează caracteristicile întâlnite şi la alte populaţii neolitice: o mortalitate infantilă ridicată (peste 10 %, mai mare ca la Cernavodă şi Cernica, dar mult mai mică ca la Sultana), mortalitate ridicată la maturi, niciun subiect din acest grup nu a depăşit vârsta de 60 de ani.
Şi aici mortalitatea în rândul femeilor este mai mare decât la bărbaţi, pentru grupele de adulţi şi maturi, explicabilă, probabil, tot prin complicaţiile datorate naşterii.
Existenţa mormintelor cu inventar şi a celor fără se poate explica, probabil, tot prin diferenţele în ceea ce priveşte statutul indivizilor în cadrul comunităţii respective.
Datorită faptului că în această mică necropolă ritualul funerar este asemănător, iar caracteristicile antropologice sunt aproximativ identice putem afirma că cei înhumaţi la Popeşti făceau parte din aceeaşi comunitate.
De asemenea, au mai fost descoperite câteva grupuri de morminte aparţinând culturii Boian, dar dintr’o fază mai târzie:
În grupul de morminte de la Andolina (jud. Călăraşi) (COMŞA 1974, p. 203-206; 1961, p. 359-365; 1995b, p. 258) – au fost descoperite cinci morminte neolitice într’un cimitir din perioada migraţiilor, la câteva sute de metri de aşezarea aparţinând fazei Vidra.
Grupul conţine patru adulţi şi un copil. Numai două morminte de adulţi au avut inventar funerar.
Primul a avut un topor plat din tuf vulcanic, lucrat foarte îngrijit, precum şi 30 de mărgele de scoici şi 28 de mărgele de cupru în dreptul gâtului; după inventar nu ne putem da seama dacă era vorba despre un mormânt de femeie sau de bărbat.
Al doilea mormânt, poate de femeie, avea ca inventar 65 de mărgele, câteva de scoică, marea majoritate fiind verzui (probabil minereu de cupru).
Posibil ca aceste obiecte să fi aparţinut unor personaje respectate/influente din acea comunitate, sau să reprezinte ofrande oferite de ceilalţi membri ai comunităţii în semn de recunoaştere al unui eventual prestigiu deţinut de aceştia.
Cultura Turdaş.
Acestei culturi îi aparţine grupul celor cinci morminte, dintre care două cenotafe, descoperit la Orăştie–Dealul Pemilor, despre care se crede că ar fi făcut parte dintr’o necropolă mai vastă, dar distrusă în timp.
Cercetările, care au debutat în 1991, relevă următoarele (LUCA 2006, p. 13-27): patru morminte erau orientate V – E, cu privirea spre N, iar cele trei schelete erau chircite pe dreapta, cu genunchii îndoiţi.
În morminte a fost găsit ocru roşu, presărat din abundenţă în zona capului, dar şi pe mijloc şi pe picioare (LUCA 1998, p. 38; http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=416).
De asemenea, în toate mormintele (inclusiv în cenotafe) existau oase mari de animale (probabil de bovine) şi fragmente ceramice, probabil urme ale banchetelor funerare.
Inventarele funerare nu sunt deosebite: în două morminte cu schelete (M2 şi M3) s’au descoperit vase în zona capului şi a mâinilor, iar în M3 s’au găsit şi două topoare.
În M1 s’au descoperit câteva piese de silex în zona mâinilor şi o bucată dintr’o amuletă.
Două din cele trei morminte aparţineau unor bărbaţi (M1 şi M3), despre M2 nu avem determinările antropologice.
Mormintele 4 şi 5 (cenotafe) aveau ca inventar numai resturile ofrandelor funerare (fragmente ceramice şi oase de animale) şi urmele de ocru (LUCA 1998,p. 36-37).
Spre deosebire de alte culturi neolitice, se pare că purtătorii culturii Turdaş practicau un alt ritual funerar, în sensul că scheletele din această mică necropolă erau chircite pe dreapta şi orientarea scheletelor era V – E; un singur mormânt cenotaf (M4) avea groapa orientată N – S.
În incinta locuinţelor neolitice din acest punct s’au descoperit alte oase umane, în poziţie stratigrafică dificil de explicat.
În stratul de cultură s’au descoperit câteva oase umane sparte sau fragmente ale calotei craniene, care pot fi puse în legătură fie cu canibalismul, fie cu existenţa unui ritual de îngropare paralel; câteva din aceste oase au avut uşoare urme de trecere prin foc (LUCA 1998, p. 38).
Grupul Iclod.
La Iclod (jud. Cluj) (LAZAROVICI 1991) se află în curs de cercetare un mare complex arheologic, alcătuit din două aşezări şi două necropole.
Aşezarea eponimă a grupului cultural Iclod, din neoliticul târziu (eneoliticul timpuriu) este singura aşezare neolitică fortificată, cu două necropole, cercetată în România. Situl, descoperit întâmplător în 1972, are o suprafaţă de aproape 6 ha şi este amplasat pe terasa de pe malul stâng al Someşului Mic (CHIRILĂ, LAZAROVICI 1992, p. 237-238; LAZAROVICI, BULBUC 1983, p. 161).
Zonele arheologice au fost marcate cu litere de la A la C.
În punctul B există atât aşezare, cât şi cimitir, în punctul A a existat numai cimitir, urmat de un strat care indică o locuire temporară, iar în punctul C a fost numai o locuire temporară.
În cimitirul A (de la începutul locuirii, pe malul Someşului) (MAXIM 1999, 88; MAXIM et alii 2003, 146-147) au fost descoperite aproximativ 40 de morminte, în vreme ce în zona B (necropolă mai târzie, situată între şanţul fortificaţiei şi palisadă) descoperirile au ajuns la 70 (MAXIM 1999, p. 88; MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
Complexul Iclod–Pământul Vlădicii se află încă în curs de cercetare, însă, în acest moment, despre mormintele descoperite putem afirma că, atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B, se constată ambele poziţii de înmormântare: întins pe spate (predominant) şi chircit (mai rar, în faza Iclod III) (LAZAROVICI 1991, p. 9).
În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, s’a constatat existenţa a două mari grupe, una cu morminte orientate pe axa E – V, cu capul spre V, alta cu capul spre N (cu anumite deviaţii); ambele grupe de înmormântări au fost atestate atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B (LAZAROVICI et alii 1994, p. 327; LAZAROVICI et alii 1996, p. 272; LAZAROVICI et alii 1997, p. 654; KALMAR 1990-1991, p.38).
În afară de aceste două direcţii principale de orientare, pe baza desenelor publicate, se observă şi cazuri în care defunctul a fost depus cu capul spre sud (M. 38 ?, M.40, ambele din cimitirul B), mormintele aparţinând unei etape mai recente a grupului cultural (MARINESCUBÂLCU 1999, p. 116; LAZAROVICI, KALMAR 1987, p. 11; 1989, p. 21).
Inventarul funerar constă din vase (câte 4–5 în cimitirul A şi între patru şi zece în mormintele vechi din cimitirul B; adesea vasele nu erau folosite). În fazele vechi sunt multe obiecte de silex, obsidian, şist, piatră, corn sau os, topoare de piatră, precum şi vase din pastă de proastă calitate. Mai deosebite sunt trei morminte din cimitirul B (M 18 în foto, M39, M 45), care aveau, ca inventar funerar, alături de alte piese, şiraguri de mărgele, aşezate în zona gâtului, dar şi la mâini şi picioare (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p.21).
Scheletul robust din mormântul 18 (avea peste 1,75m), orientat N–S, avea, în jurul gâtului, la mâna stângă şi la brâu, un şirag de mărgele din scoică Spondylus.
Lângă piciorul stâng se găseau patru străpungătoare din corn, câteva aşchii de obsidian, precum şi un femur de cerb sau vită, depus ca ofrandă de carne.
În stânga capului se găsea un maxilar de vită şi alte obiecte: o undiţă de os, un toporaş, un gratar din opal; după câte se pare, era vorba de un schelet de vânător (LAZAROVICI 1991, p. 33).
În momentul în care mormintele din aceeaşi fază au inventare diferite (atât ca număr de vase depuse, cât şi alte categorii de piese), putem afirma că în necropola de la Iclod se poate vorbi despre diferenţieri sociale, bazate pe locul deţinut în ierarhia socială din comunitatea respectivă.
Probabil că terminarea cercetărilor de la Iclod şi publicarea monografică a necropolelor vor mai clarifica din problemele puse.
Şi în aceste necropole întâlnim obiceiul de a se depune ofrande de carne, întâlnindu’se numeroase oase de animale (bovideu, porc) şi fragmente ceramice, atât în morminte de adulţi cât şi în cele de copii (M69/2005) (MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
În cele două necropole mortalitatea cea mai ridicată o întâlnim în rândul bărbaţilor (51,22 % în cimitirul A şi 40, 97% în cimitirul B), urmată de cea a femeilor (14,64%, respectiv 26,8%).
Se observă că mortalitatea infantilă din aceste necropole este ceva mai mică decât în alte necropole, de 12, 14% în cimitirul A şi 7,3% în cimitirul B (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).
În cele două cimitire de la Iclod întâlnim o situaţie mai rară în neo-eneolitic, anume că, pentru grupele de vârstă adulţi şi maturi, mortalitatea bărbaţilor este mult mai mare decât cea a femeilor (24,39% bărbaţi – 4,63% femei în cimitirul A şi 26,8% bărbaţi faţă de 9,75 % femei în cimitirul B).
Deşi numărul mormintelor din cele două necropole este destul de mare, în niciuna din ele nu s’a descoperit vreun individ care să depăşească 60 de ani, semn că şi aici speranţa de viaţă era foarte mică; la fel ca în toate necropolele neo-eneolitice, mortalitatea pentru grupa de vârstă de 14-20 de ani (adolescenţi) este foarte mică (7,31% în cimitirul A şi 1,7% în cimitirul B) (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).
Eneoliticul dezvoltat
Cultura Gumelniţa.
Această cultură este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare.
Pe teritoriul ţării noastre sunt atestate mai multe necropole: Dridu, Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu, Chirnogi–Terasa Rudarilor, Gumelniţa şi Vărăşti.
Cea mai mare necropolă gumelniţeană de pe teritoriul ţării noastre este cea de la Vărăşti – Grădiştea Ulmilor (jud. Călăraşi), publicată într-un studiunmonografic de către Eugen Comşa (COMŞA 1995a, p. 55-189; 1962, p. 205-212).
Limitele acestei necropole nu au putut fi stabilite clar, deoarece, în nord, malul a fost erodat de apele lacului Boian, iar în sud zona era cultivată.
S’au descoperit 126 de morminte, dintre care 118 morminte aparţineau aşezării culturii Gumelniţa (patru erau din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi patru morminte erau mai noi) (COMŞA 1995a, p. 108). Dintre acestea, 80 erau de adulţi, 35 de copii şi trei de adolescenţi.
Din totalul mormintelor gumelniţene, 111 schelete erau în poziţie chircită pe partea stângă (94%) şi cinci pe partea dreaptă (4%), deci, din acest punct de vedere este clar că purtătorii culturii Gumelniţa care au folosit această necropolă foloseau mai ales poziţia chircită pe stânga.
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, din grafic se observă că mortalitatea infantilă are valori ridicate şi în această necropolă; din analiza făcută asupra craniilor din necropola gumelniţeană, antropologii concluzionează că seria respectivă prezintă o structură polimorfică evidentă (COMŞA 1995a, p. 130), ceea ce înseamnă că este posibil ca populaţia care a folosit necropola să fi fost una amestecată.
Autorul cercetărilor de la Vărăşti consideră că în cadrul necropolei se întâlnesc şi morminte colective:
1. Gruparea a două morminte de copii, probabil înrudiţi (M. 104 şi 106, M. 114 şi 115);
2. Gruparea unui mormânt de adult cu unul de copil, probabil mamă şi copil (M. 92 şi 93, M. 103 şi 105);
3. Gruparea a câte două morminte de adulţi, probabil soţ şi soţie (M. 77 şi 78, 101 şi 102);
4. Gruparea a câte trei morminte, probabil membrii unei familii (M. 51, 52 şi 53) (COMŞA 1995a, p. 110).
Inventarul funerar al necropolei de la Vărăşti, spre deosebire de alte necropole neo-eneolitice, este foarte sărăcăcios: obiecte de lut, unelte de silex, ace de aramă, vârfuri de os, mărgele, piese de aur (anexa 3), obiecte repartizate în 28 de morminte.
Mai des întâlnite sunt piesele de silex (în 11 morminte) şi obiectele de lut biconice36, găsite tot în 11 morminte.
Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin: unul (M 54), aparţinând unei femei, (inventar: un obiect de lut, trei mărgele şi un fel de cercel din aur, o mărgică de chihlimbar); altul (M 100), aparţinând unui copil, la gâtul scheletului găsindu’se un pandantiv/figură stilizată din aur şi un mic tub din acelaşi material).
Probabil că personajele aparţineau unor familii respectate/influente; prezenţa inventarelor bogate şi de prestigiu la mormintele de copii este interpretată de Jan Lichardus ca un indiciu al transmiterii ereditare a prestigiului social (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 505).
Necropola de la Dridu, descoperită de către Ion Nestor şi de Eugenia Zaharia în timpul săpăturilor arheologice din anii 1956, 1957 şi 1959, este alcătuită din nouă morminte, dintre care şase sunt morminte de adulţi (trei bărbaţi şi trei femei), două morminte de maturi (în care erau îngropate un bărbat şi o femeie) şi unul de copil (COMŞA 1980, p. 24; 1995b, p. 261; 1998a, p. 25).
În grupul de morminte de la Dridu mortalitatea infantilă este scăzută, dar datele în acest caz nu pot fi relevante, datorită numărului mic de schelete.
Speranţa de viaţă este redusă, majoritatea deceselor înregistrându’se în grupa adulţilor şi mai puţine în cea a maturilor; raportul de decese între bărbaţi şi femei este egal.
În nici un mormânt nu a fost găsit inventar funerar, poate semn al locului puţin important ocupat în ierarhia socială al respectivei comunităţi.
Despre necropolele de la Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu şi Chirnogi–Terasa Rudarilor informaţiile pe care le avem sunt destul de puţine, aşa că ne rezumăm să afirmăm că în prima necropolă existau 62 de morminte ce aparţineau culturii Gumelniţa; predomină mormintele de bărbaţi (50%), dar nu lipsesc nici cele de femei (21%) şi de copii (6,45%).
Cele 62 de schelete au fost descoperite toate în poziţie chircită, orientate predominant spre ESE (BĂLTEANU, CANTEMIR 1991, p. 3; 1992, p. 11-16).
Din graficul de mai sus se observă că în această necropolă mortalitatea infantilă este foarte scăzută (aproximativ 7%), situaţie asemănătoare cu cea de la Cernavodă şi Cernica, dar deosebită de restul necropolelor, unde valoarea acestui indicator este ridicată. În continuare, ponderea deceselor la maturi este destul de ridicată, nici în această necropolă neexistând vreun un subiect de vârstă senilă.
O caracteristică a acestei necropole este mortalitatea mai scăzută a femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor; raportul este aproximativ egal pentru grupa de adulţi, însă pentru grupa de maturi raportul bărbaţi – femei este de 4/1.
Determinările antropologice ale scheletelor relevă o mare uniformitate în rândul indicatorilor scheletali, ceea ce poate însemna că populaţia înhumată aici aparţinea aceleaşi comunităţi.
Această necropolă conţine şi patru morminte duble, probabil fiind vorba de familii.
Inventarul funerar conţine brăţări de scoici, perle din foiţă de aramă, rondele de os, piese de silex, vase de mici dimensiuni şi ofrande de carne.
Cea de’a doua necropolă, aflată la aproximativ 2 km de prima, era alcătuită numai din 16 morminte gumelniţene. Poziţia scheletelor variază, unele sunt în poziţie chircită – accentuat, altele în poziţie chircită – moderat. Inventarul acestor morminte este sărăcăcios (vase, unelte de os, mărgele); pe baza inventarului aceste morminte au putut fi încadrate în faza A2 a culturii Gumelniţa.
Un alt cimitir a fost identificat la Gumelniţa (jud. Călăraşi), vis-à-vis de tell-ul cu acelaşi nume; necropola conţine opt morminte, dintre care unul era de copil (M2) (LAZĂR 2001, p. 174), alte determinări antropologice lipsind. Din cele opt morminte ale necropolei, trei morminte au fost descoperite în 1977 la Ulmeni (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25), situaţia acestor schelete fiind identică cu celelalte cinci morminte de lângă tell-ul de la Gumelniţa.
Se observă că scheletele erau aşezate în poziţie chircită, pe stânga (un singur mormânt se
abate de la această poziţie, fiind aşezat cu faţa în jos40 (CANTACUZINO 1975, p. 221), orientarea scheletelor fiind spre E (sau pe direcţii apropiate), între 48° şi 90° (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25; LAZĂR 2001, p. 175).
Inventar funerar a fost descoperit în trei morminte: în M1/1961 s’au găsit un toporaş de aramă, o dăltiţă de aramă şi o perlă din os, în M3/1962 – fragmente dintr’o strachină şi câteva oase de animale (probabil ofrandă funerară), iar în M1/1977 s’au găsit un topor ciocan din piatră şlefuită, aflat în dreptul craniului şi o lamă de silex.
Cultura Sălcuţa.
Acestei culturi îi aparţine grupul de morminte de la Gârleşti – Gherceşti.
La Gârleşti (com. Gherceşti, jud. Dolj) a fost descoperit în 1989, în cursul unei săpături de salvare, un cimitir aparţinând fazei a III-a a culturii Sălcuţa. Aşezarea a fost identificată în vecinătate, nici un mormânt nefiind menţionat în zona de locuire.
Această necropolă conţine 15 morminte (NICA 1993, p. 4; 1994, p. 3), descoperite pe o suprafaţă de 740 mp.
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se observă totuşi că mortalitatea infantilă se menţine la niveluri ridicate (30%). Necropola se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă (NICA 1993, p. 9) (fig. 2). Pe această linie, se observă o oarecare grupare a mormintelor, remarcându’se grupul format din M5, M6 şi M11 (toate de adulţi) şi grupul format din patru morminte – M7, M8, M9, M15 (doi adulţi şi doi copii); probabil că şi aici se poate vorbi despre înmormântări ale unei familii.
Din totalitatea mormintelor, inventar funerar s’a găsit doar în două morminte de copii (M9 şi M10, despre care autorul descoperirii consideră că, datorită inventarului, aparţineau unor fetiţe). În primul dintre ele, în jurul pieptului, în apropierea gâtului, s’au găsit 40 de mărgele cilindrice de aramă, de mărimi diferite, în timp ce în al doilea mormânt s’au descoperit, în porţiunea dintre genunchi şi braţe, mărgele cilindrice şi un mic pandantiv, confecţionate din aramă de culoare verzuie. Datorită diferenţelor dintre morminte, se poate afirma că cei doi copii aparţineau unor familii care se bucurau de un statut deosebit în acea comunitate.
Cultura Gorneşti-Bodrogkeresztúr
Până în prezent, au fost săpate trei necropole aparţinând acestei culturi. Prima este cea de la Cămin – Podul Crasnei (jud. Satu Mare), care conţinea nouă morminte; o aşezare din aceeaşi perioadă a fost descoperită în apropiere (NÉMETI 1988, p. 123-126).
Cele nouă morminte, deranjate integral sau parţial şi care acoperă în parte o aşezare Bodrogkeresztúr mai timpurie, sunt componente, probabil, ale unei necropole mai mari, ce n’a fost încă cercetată (NÉMETI 1988, p. 129). Oricum, din ce se poate observa, dat fiind numărul mic de morminte şi starea precară în care acestea s’au păstrat, scheletele sunt în poziţie chircită şi prezintă unitate în privinţa orientării, toate scheletele fiind orientate V – E (LUCA 1999, p. 37).
Toate cele nouă morminte aveau inventar funerar alcătuit mai ales din vase (de diferite forme şi mărimi, numărul acestora fiind între două şi şase). Mai deosebite sunt două morminte: M 6, în care s’au găsit şase vase, dar lângă omoplatul mâinii stângi, uşor spre piept se afla un obiect lucrat din foiţă de aur, ornamentat cu linii crestate, iar printre vase au fost găsite oase mari de animale (probabil de porc), dovezi ale banchetului funerar41; M 8, în care s’au descoperit patru vase, patru vârfuri de săgeţi din obsidian şi două fragmente de lame de silex. Ultimul mormânt aparţinea unui adolescent, probabil vânător (LUCA 1999, p. 37; NÉMETI 1988, p. 125).
Necropola de la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi) ilustrează un amestec de influenţe, în cea mai mare parte Sălcuţa şi Bodrogkeresztúr. În această necropolă au fost descoperite 53 de morminte eneolitice, din care 18 sunt de copii (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24), ceea ce denotă o mortalitate infantilă ridicată, de 33,96%, ”normală” pentru neo-eneolitic (alte concluzii despre mortalitatea pe grupe de vârstă nu putem face din cauza lipsei determinărilor antropologice mai precise). Din cele 53 de morminte eneolitice, 32 sunt chircite pe stânga, şase sunt chircite pe dreapta, şase sunt întinse pe spate, trei cu faţa în jos, iar la şase morminte nu s’a putut determina poziţia scheletului.
În privinţa orientării scheletelor, 46 de schelete erau orientate E – V (cu mici deviaţii), trei erau orientate invers, V – E (M 37, M 47, M 60), iar la patru schelete nu s’a putut stabili orientarea (LUCA 1999, p. 37). Nu putem găsi o explicaţie pentru cele trei excepţii de la regula generală a orientării scheletelor; precizăm doar că, în două dintre acestea, scheletele erau chircite pe partea stângă (M 37 şi M 47), iar al treilea aparţinea uni copil întins pe spate.
Putem afirma că majoritatea zdrobitoare a mormintelor din necropola de la Ostrovul Corbului–Botu Cliuciului se prezintă unitar din punct de vedere al ritualului funerar (având aici în vedere poziţia şi orientarea scheletelor) (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24). Din cele 53 de morminte eneolitice de aici, 18 (33,96%) nu au inventar funerar, în restul întâlnindu’se mai multe sau mai puţine obiecte. Cea mai mare parte a inventarului (anexa 4) este constituită din vase, de diferite forme şi mărimi (pahare, străchini, vase de tip ”oala de lapte”), de cele mai multe ori făcute pe loc, special pentru practicile funerare. Numărul de vase diferă de la unu la şapte.
Cel mai bogat mormânt este M 22, care se afla şi la cea mai mare adâncime din întreg cimitirul; mormântul aparţinea unei femei mature, iar ca inventar avea şapte vase (cele mai multe din necropolă), podoabe (în vasul 3 erau 127 de mărgele de scoică de diferite mărimi, pe bazin două şiruri strânse, cu 172 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei mărgele pe piept, iar sub maxilarul inferior se aflau trei bumbi de aur) şi ofrande de carne.
Cu siguranţă că acest personaj feminin avea un rol important în comunitatea din care provenea, inventarul foarte bogat, comparativ cu celelalte morminte din necropolă, dovedind statutul înalt al respectivei femei. Diferenţele dintre inventarele mormintelor ne pot induce concluzia existenţei ierarhiilor sociale la comunitatea care a folosit necropola. Pe lângă vase, mai apar şi două piese de silex, o lamă în M 37 (orientat invers: V-E) şi un cuţit într-un mormânt de adolescent (M 47) (ROMAN, DODDOPRIŢESCU 1989, p. 26).
Întâlnim în necropola de la Ostrovul Corbului şi două morminte duble, obicei frecvent în necropolele neo-eneolitice; în M 47 ştim că au fost înhumaţi o femeie şi un adolescent, însă despre M 16/17 nu ştim decât că în M 16 era înhumat un bărbat.
La Urziceni – Vamă (jud. Satu Mare), a fost descoperit în 2003 un cimitir.
Săpătura a fost efectuată cu ocazia lucrărilor de construire a vămii, fiind decopertată o suprafaţă de aproximativ 600 mp. Până în prezent, în două campanii (2003 şi 2005) au fost săpate 40 de morminte, publicate numai parţial, în rapoarte preliminare, cu puţine informaţii privind poziţia de depunere a defunctului, dar cu o atenţie sporită acordată inventarelor mormintelor; astfel, în 2003 au fost descoperite 20 de morminte, culturii Bodrogkeresztúr aparţinându’i 16 morminte (numerotate de la 4 la 19) (VIRAG 2004, p. 41-70), iar în campania 2005 numărul mormintelor a crescut cu încă 20 (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Analizând datele publicate despre aceste 38 de schelete eneolitice, se observă că, din perspectiva poziţiei scheletelor, decedaţii se înhumau atât în poziţia chircită pe stânga (în 18 cazuri, reprezentând 47,3% din total), cât şi în poziţie chircită pe dreapta (15 cazuri, adică 39,4%); la cinci schelete (13,1%), din cauza stării precare în care se aflau, nu s’a putut determina poziţia.
Din punctul de vedere al orientării scheletelor, situaţia este oarecum confuză, deoarece la primele 16 morminte, descoperite în 2003, se precizează că ele erau orientate E – V (VIRAG 2004, p. 41-70), fără alte precizări, dar la descrierea mormintelor din 2005, autorii descoperirii fac şi precizarea că scheletele erau orientate, fie cu craniul spre E (13 schelete), fie cu craniul spre V (şapte schelete) (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Am încercat să corelăm orientarea scheletelor cu poziţia lor, să vedem dacă există vreo legătură între ele: din cele 13 schelete orientate cu craniul spre E, opt sunt chircite pe stânga şi cinci pe dreapta, în timp ce, din cele şapte schelete orientate cu craniul spre V, cinci sunt chircite pe dreapta şi două pe stânga.
În lipsa altor date, putem afirma, doar la nivel de ipoteză, că scheletele chircite pe partea stângă erau înhumate predominant cu craniul spre E, în timp ce scheletele chircite pe dreapta erau înhumate predominant cu craniul spre V.
Necropola de la Urziceni–Vamă atestă şi aici obiceiul de a se depune ofrande de carne în unele morminte, aşa cum arată oasele de animale din M 11.
Grupul cultural Decea Mureşului reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei.
Este vorba de o necropolă plană de înhumaţie, Decea Mureşului (jud. Alba, cercetată încă din 1915 de István Kovács), cu schelete întinse pe spate, cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu.
Iniţial, s’a considerat, de către D. Berciu, că ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România.
Dar, analiza materialelor descoperite în morminte, întreprinsă mai întâi de N. Vlassa şi apoi de Ann Dodd-Opriţescu, arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, în stepele nord-pontice.
Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Transilvania (URSULESCU 1998, p. 138; ROMAN, CRIŞAN 1996, p. 32). Aspectul general al necropolei este acela al cimitirelor cu morminte orientate uniform (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 91; ROMAN 1981, p. 243).
Necropola pare a fi extrem de bine organizată, înmormântările urmând un tipar fix.
Se observă că distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt (LUCA 1999, p. 39).
Se observă că morţii sunt îngropaţi pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus şi apoi căzuţi pe stânga sau pe dreapta, poziţia iniţială fiind, probabil, cea cu genunchii în sus (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 92; LUCA 1999, p. 39). În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, se observă că majoritatea sunt orientate SV –NE, cu o singură excepţie (M3, orientat NE – SV).
Toate mormintele din această necropolă au inventar funerar (anexa 6), unele mai puţine obiecte, altele mai multe. În opt morminte se afla câte un vas, numai în M 11 au fost descoperite două vase. În aproape 60 % dintre morminte au fost descoperite obiecte de cupru şi în 30 % cuţite de silex.
În cadrul acestui grup de morminte se disting: M 3, cu peste 300 de mărgele de cupru şi un cuţit de silex; M 13 avea în inventar un vas, 300-320 mărgele de scoică, un ac de aramă; M 12, care avea ca inventar un şirag de mărgele (nu se precizează şi numărul acestora), un ac de cupru, un cuţit de silex şi un sceptru.
Prezenţa sceptrului (EVSEEV 2001, p. 172; DERGAČEV 2007, p. 211) ne poate indica faptul că mormântul aparţinea unui conducător/căpetenii al acestei comunităţi.
Analiza ritualului funerar al acestui grup dovedeşte existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri ai comunităţii; prezenţa sutelor de mărgele din câteva morminte, alături de alte obiecte (vase, cuţite de silex), demonstrează existenţa unor personaje respectate, influente, a unei comunităţi eneolitice complexe, în care ierarhiile sociale se făceau în funcţie de prestigiu (nu neapărat economic).
Două morminte din acest grup sunt duble, ceea ce înseamnă probabil că şi aici se practicau înmormântările familiale (membrii unei familii). Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se vede că în acest cimitir au fost înhumaţi trei copii (17,64 %), ceea ce înseamnă o mortalitate infantilă medie.
În 15 morminte (88%) apare ocrul sub forma unui ”pat” sau presărat doar la picioare, pe corp sau în zona capului.
Cultura Cernavodă I este şi ea reprezentată prin marea necropolă de la Brăiliţa; suprafaţa săpată în zona necropolei totalizează 1150 mp, în cele 21 campanii de săpături (între 1955-1987, cu unele mici întreruperi) fiind descoperite 310 morminte (HARŢUCHE, ANASTASIU 1968, p. 18-23; HARŢUCHE 2002, p. 45).
Mormintele aparţin unor culturi diferite, cele 310 morminte fiind repartizate pe culturi astfel:
1. Cernavodă I – 125 morminte;
2. Folteşti-Usatovo – 135 morminte;
3. Cernavodă II – 27 morminte;
4. Bronz mijlociu şi târziu – 23 morminte (HARŢUCHE, DRAGOMIR 1957, p. 140-144; HARŢUCHE 1959, p. 228-229; 2002, p. 123).
Deşi datează din epoci şi etape de timp diferite, necropola are un caracter unitar, cu o relativă zonare pe culturi. Pentru studiul de faţă ne ocupăm doar de mormintele aparţinând culturii Cernavodă I.
Astfel, situaţia poziţiei scheletelor este extrem de unitară, din cele 116 schelete, o sută sunt în poziţie întinsă pe spate (86,2%), trei schelete sunt chircite pe stânga (2,5 %), cinci pe dreapta (4,3 %) iar la opt nu se poate preciza poziţia (6,9 %).
Din punctul de vedere al orientării scheletelor, spre E sunt orientate 44 de schelete, spre V – 61 de schelete şi doar două spre S şi unul spre N, opt schelete având poziţia nedeterminată.
Analizând scheletele chircite, nu observăm abateri însemnate de la orientarea generală E – V şi V – E (face excepţie M 38, un mormânt de copil, chircit pe stânga, ce are o orientare S – N).
Din cele 116 morminte eneolitice, 32 de morminte aparţin unor copii (27,82%) şi 83 maturilor (72,17%) (NECRASOV, CRISTESCU 1957, p. 75-88); datorită acestor date putem afirma că şi la Brăiliţa mortalitatea infantilă este destul de ridicată, asemănătoare cu cea a întregului neo-eneolitic.
Mormintele eneolitice nu au un inventar spectaculos (anexa 7), întâlnindu’se mai ales mărgele de scoică Spondylus, din Cardium, din piatră, vase, piese de silex şi câteva alte obiecte.
Astfel, inventar funerar întâlnim în majoritatea mormintelor (64 morminte, 55,17%), în timp ce în 52 de morminte (44,82%) inventarul lipseşte.
Existenţa mormintelor cu inventare diferenţiate (fără inventar/cu inventar sărăcăcios/cu inventar consistent) poate indica faptul că poziţia ocupată de respectivii indivizi într-o anumită ierarhie socială era diferită.
Astfel, celor ce se bucurau de un statut mai înalt, indiferent că vorbim despre morminte de copii sau de adulţi, li se atribuiau inventare mai consistente (M 95 şi M 205 de copii, M 134 şi M 183 de adulţi, anexa 7); membrii ”simpli” din comunitate beneficiau de tratamente funerare mai simple.
În necropola de la Brăiliţa exista obiceiul de a se depune ocru în mormintele eneolitice, 44 de morminte (37,93%) având ocru, acesta lipsind însă în majoritate mormintelor (72 de morminte, 62,06%). În nici un mormânt eneolitic nu s’au găsit urme ale banchetelor funerare, fiind posibil ca, în această etapă, să se fi renunţat la acest obicei.
Se cuvine să facem câteva aprecieri despre ultimele două necropole luate în discuţie, Decea Mureşului şi Brăiliţa.
Comparându’le, observăm câteva asemănări între ele.
În primul rând, ambele comunităţi pastorale (una în Transilvania, cealaltă în aria culturii Gumelniţa) marchează începutul trecerii către eneoliticul final (perioada de tranziţie spre epoca bronzului) în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Purtătorii ambelor culturi practicau ritul înhumaţiei, elementele de ritual funerar fiind şi ele de multe ori similare: cele două comunităţi îşi înhumau decedaţii întinşi pe spate (în necropola de la Brăiliţa apar însă şi puţine schelete înhumate în poziţie chircită), scheletele sunt orientate pe axa V-E.
În timp ce la Decea Mureşului scheletele sunt orientate spre NE, la Brăiliţa ele sunt orientate atât spre V (52%) cât şi spre E (44%).
Mortalitatea infantilă (anexa 8) din cele două comunităţi este medie– mică (17,64%) în rândul comunităţii de la Decea, în timp ce la Brăiliţa are valori mai mari, de 27,82%; alte comparaţii de acest gen nu putem face, din cauza lipsei determinărilor antropologice.
Similitudinile continuă şi în ceea ce priveşte inventarul funerar descoperit în mormintele din cele două necropole (anexele 9, 10 şi 11).
Ambele comunităţi aveau obiceiul de a depune ocru în cantităţi mari în morminte, obicei legat de credinţa în viaţa de apoi; în mormintele de la Decea ocru a fost depus în 15 morminte (88%), în timp ce la Brăiliţa a fost găsit numai în 44 de morminte (38%).
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se pot face câteva comparaţii între depunerile de inventar şi grupele de vârstă: în mormintele de copii din cele două necropole inventarul depus este asemănător,
constând din vase şi podoabe.
La Brăiliţa, pe lângă obiectele menţionate, lângă scheletele de copii s’au mai descoperit şi piese de silex.
Maturilor li se depuneau mai ales arme şi unelte din silex, piatră şi aramă, dar la Brăiliţa s’au descoperit şi vase şi podoabe (mărgele din scoică, şi piatră şi brăţări din scoică).
În partea a doua a acestei analize ne’am propus să prezentăm trei situaţii deosebite, prin caracterul lor de unicat, întâlnite în neo-eneoliticul din spaţiul carpato-dunărean.
Este vorba despre descoperirile funerare de la Alba Iulia – Lumea Nouă, mormintele de incineraţie neolitice şi despre câteva consideraţii pe marginea descoperirilor funerare aparţinând complexului cultural Cucuteni Tripolie.
Descoperirea cu caracter de unicat de la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba) aparţine, cert, pe baza prelucrării materialului arheologic asociat descoperirii funerare, grupului Foeni.
Astfel, în anul 2003 a fost identificată o groapă, la golirea căreia a fost descoperit un mare număr de oase aparţinând unor schelete umane.
S’a constatat distribuţia la întâmplare a resturilor de oase, cu toate că anumite părţi ale corpului puteau fi recunoscute în articulările lor anatomice (PAUL et alii 2005, p. 27-29; GLIGOR 2006, p. 18).
S’au identificat, cu certitudine, 23 de cranii umane. Spre fundul gropii, o parte din oasele de la cel puţin un schelet au fost găsite în conexiune anatomică.
În anul 2005 cercetările au continuat, fiind surprinsă o nouă aglomerare de oase umane; s’a putut observa că oasele se aflau, cu preponderenţă, în interiorul zonei delimitate de dărâmătura pereţilor unei locuinţe de suprafaţă, identificată în săpătură.
S’a constatat că oasele scheletelor nu au fost descoperite în conexiune anatomică; în marea lor majoritate, scheletele sunt incomplete, iar poziţia anatomică nefirească.
De subliniat, totodată, faptul că unele oase umane prezintă urme de ardere, cu precizarea că au fost depistate în imediata apropiere a unor oase nearse ( http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3304 ).
În final, au fost identificate şi prelevate, din întreg perimetrul în care au apărut oase umane, un număr de aproximativ 84-85 de calote craniene umane (GLIGOR 2006, p. 18).
Însumate, cele două înmormântări multiple (fig. 3), aflate la o distanţă de 12-13 m una de alta, conduc la acreditarea ideii că aproximativ 100 de indivizi au fost îngropaţi în acest areal (GLIGOR 2006, p. 20).
Din întreg lotul de material osos străvechi studiat din groapa descoperită în 2003, s’au putut determina sexul, vârsta şi talia doar la două schelete (un individ de sex masculin, cu vârsta mai mică de 14 ani şi o persoană de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 18-19 ani), în timp ce, din groapa descoperită în 2005, s’a determinat sexul masculin în cazul a 13 schelete parţiale şi pentru zece schelete s’a stabilit sexul feminin.
În privinţa vârstei, s’a determinat existenţa resturilor osoase a doi copii (4-5 ani), un număr de trei indivizi cu sexul neprecizat cu vârsta cuprinsă între 17-20 ani, precum şi resturile a doi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 40-50 ani (GLIGOR 2007, p. 212).
Dacă luăm în calcul numărul mare al scheletelor şi faptul că marea lor majoritate nu sunt complete, o moarte pe cale violentă a indivizilor îngropaţi la Lumea Nouă este una din teoriile probabile (existenţa la trei calote a unor fracturi prin înfundare, de forme asemănătoare, situate pe osul parietal stâng). Nici decesul cauzat de o boală nu este exclus (GLIGOR 2006, p. 21).
Poate că finalizarea cercetărilor arheologice, coroborată cu determinările antropologice, va lămuri situaţia întâlnită în acest punct.
Chiar dacă vreme îndelungată s’a afirmat că ritul funerar folosit în neoeneolitic pentru înmormântări a fost exclusiv ritul înhumaţiei, cercetările din ultimele două decenii au demonstrat că anumite populaţii neo-neolitice au folosit şi ritul incineraţiei (chiar dacă acesta este întâlnit în spaţii temporare şi geografice limitate).
Uneori, cele două rituri se întâlnesc împreună în cadrul aceleiaşi necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.
Morminte de incineraţie au fost descoperite la Gura Baciului (M7, cu oase umane puternic calcinate, peste resturile de craniu fiind depuse un ”cap de piatră” de mari dimensiuni) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 189-190), la Tărtăria (oase umane arse, din groapa cu tăbliţele de lut, cultura Vinča B) (VLASSA 1976, p. 35), Tăşad (IGNAT 1987, p. 9-17), Zalău (BEJINARIU 1996-1997, p. 9-13) şi la Suplacu de Barcău (neoliticul târziu) (IGNAT 1995, p. 270; 1998, 57; MAXIM 1999, p.61).
În aşezarea de la Suplacu de Barcău–Corău I au fost descoperite trei morminte de incineraţie. Primul dintre ele (M1), descoperit în 1984, era alcătuit dintr’o urnă şi două vase ca ofrandă (o cupă cu picior – fragmentară şi un vas globular cu profilul în formă de ”S”) (IGNAT 1998, p. 57).
O situaţie aproape identică întâlnim şi la Zalău, diferenţa fiind că vasul în care se aflau oasele de la Suplac nu era pictat (BEJINARIU 1996-1997, p. 11).
Al doilea mormânt (M2) a fost descoperit într’o groapă, unde alături de câteva fragmente ceramice se aflau şi puţine oase umane arse. M3 a fost găsit într’o groapă tronconică; pe fundul gropii, care prezenta puternice urme de arsură, s’au descoperit oase umane şi o daltă şlefuită. S’a observat că pe fundul gropii a fost depus un strat de pietriş, tasat, peste care s’a aplicat un strat de pământ, care a fost ars şi pe care se aflau oasele calcinate. Mormintele în gropi arse pot aparţine unui ritual aparte, specific grupului Suplac; asemenea situaţii apar şi mai timpuriu la Gura Baciului (IGNAT 1998, p. 58).
O descoperire interesantă este şi cea din aşezarea neolitică de la Tăşad, unde, într’o groapă, au fost descoperite oase calcinate, aparţinând unui copil de 12-15 ani. În groapa mormântului, alături de oasele calcinate, se aflau două fragmente ceramice, trei nuclee de obsidian, o teslă lucrată din gresie (spartă în trei bucăţi) şi un fragment de teslă, lucrată din tuf vulcanic, de asemenea spartă în trei bucăţi (IGNAT 1995, p. 270); uneltele litice prezentau şi ele urme de ardere.
Dacă prezenţa vaselor din inventarele acestor morminte mai deosebite poate fi pusă în legătură cu obiceiul de a se depune ofrande funerare, mai greu de explicat este prezenţa uneltelor.
Explicarea incineraţiei în mijlocul unei populaţii care folosea înhumaţia se poate face prin:
1. analogii etnologice: incineraţia este văzută ca o pedeapsă divină pentru o persoană care se abate de la regulile comunităţii, şi, în consecinţă, nu a putut fi înhumată. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul când decesul nu a fost provocat de o cauză naturală, fiind considerată tot o pedeapsă divină (înec, boală infecţioasă ş.a.);
2. incineraţia este consecinţa unui sacrificiu ritual şi resturile incinerării au fost depuse în pământ, cu ofrande bogate, pentru invocarea fertilităţii;
3. incineraţia poate fi utilizată în cazul personajelor care ocupau poziţii speciale, cum ar fi şamanii (magicieni/vrăjitori) sau preoţii;
4. incineraţia se putea folosi pentru persoanele originare din alte comunităţi unde se practica acest rit (URSULESCU 2002, p. 44-45).
Cel mai probabil, prezenţa incineraţiei în mijlocul unor comunităţi care practică numai înhumaţia se poate explica prin integrarea a cel puţin două persoane originare din comunităţi unde se practică incineraţia în unele care practică înhumaţia ca rit de înmormântare, sau, la fel de probabil, se poate explica prin incinerarea unui copil decedat de către mama lui (şi care era originară dintr’o comunitate care folosea acest rit).
Unul din aceste două cazuri poate explica situaţia de la Gura Baciului, unde, în aşezare, pe lângă nouă înhumări a fost descoperit şi un mormânt de incineraţie; situaţiile teoretice de mai sus credem că se pot aplica în oricare din cazurile izolate de morminte de incineraţie amintite.
Situaţia din aria complexului Cucuteni-Tripolie este una deosebită tocmai prin absenţa necropolelor. În cele 12 decenii de cercetări nu s’au descoperit decât fragmente izolate de cranii la Frumuşica (NECRASOV 1987, p. 145-156; MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 88), Hăbăşeşti (DUMITRESCU et alii 1954, p. 399-429), Poduri (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89), Scânteia (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90), alte oase umane şi chiar câteva schelete cu oasele în conexiune anatomică, la Girov (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89-90), Mărgineni (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, 89), Traian–Dealul Fântânilor (H. DUMITRESCU 1954, p. 400-409; 1957, p. 97-116; 1958, p. 407-423), Scânteia (MANTU , BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90-97), ş.a.
În textul de faţă ne’am propus numai să semnalăm o nouă abordare a întregii problematici legată de practicile funerare din cadrul complexului Cucuteni-Tripolie (BAILEY 2005, p. 329-339); aceeaşi situaţie este şi în cultura Precucuteni (MARINESCU BÂLCU 1974), care precede direct cultura Cucuteni.
În esenţă, după ce D. W. Bailey aminteşte toate descoperirile funerare cucuteniene şi principalele teorii referitoare la practicile funerare cucuteniene, consideră că este mai verosimilă explicaţia că absenţa dovezilor substanţiale despre tratamentul formal al celor decedaţi în comunităţile cucuteniene se datorează faptului că acea populaţie nu considera necesar să manipuleze corpul uman decedat în ritualuri sociale de înmormântare, în aceleaşi modalităţi în care procedau alte comunităţi contemporane din alte părţi ale Balcanilor.
Aşadar, conchide autorul, nu este surprinzător că, după mai mult de un secol de săpături cucuteniene, materialul cel mai expresiv descoperit sunt vasele ceramice decorate extraordinar şi figurinele riguros desenate. Probabil, aceste obiecte şi folosirea lor în activităţi comunitare largi şi individuale, înzestra satisfăcător mijloacele pentru exprimarea identităţii (BAILEY 2005, p. 339).
Cultura Iamnaia din spaţiul carpato-nistrean
Considerații cu privire la mormintele cu ocru, de pe teritoriul Dobrogei care atestă apariția proto-geților în spațiul carpatic
Un rol de seamă în transformările de ordin economic, social şi chiar în parte etnic, l’au jucat diferitele comunităţi, care se ocupau în principal cu creşterea vitelor, dar şi cu cultivarea primitivă a plantelor originare din stepele nord pontice. Ele aparţineau unor populaţii de origini deosebite, puse în mişcare din regiuni diferite. pătrunse pe meleagurile noastre, mai cu seamă in Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, în răstimpuri, începind din perioada corespunzătoore fazei Cucuteni A şi până foarte târziu înspre sfârşitul epocii bronzului.
Acele populaţii aparţineau mai multor culturi și faze de evoluţie, dar aveau un obicei comun al mormintelor sub movile şi presărarea cadavrelor cu ocru roşu.
Populaţia locală numeroasă la început a asimilat pe puţinii noi veniţi, iar apoi o început să sufere schimbări tot mai profunde in domeniul culturii materiale şi al modului de trai. Procesul acesta a fost de durată şi s’a incheiat in cursul perioadei timpurii a epocii bronzului, de când se poate vorbi despre vechii geți.
În cele ce urmează vom prezenta stadiul actual al cercetărilor despre seria mormintelor cu ocru amintite din Dobrogea. cu caracteristicile lor, şi încercarea de a le încadra în contextul istoric al zonelor de la vest şi de la nord-vest de Marea Neagră.
În ținuturile dobrogene, primele morminte cu ocru, despre care dispunem de date, au fost dezvelite şi cercetate lângă Constanţa, la Anadolkioi, în timpul primului război mondial, de către Cari Schuchhardt şi Paul Traeger.
A urmat descoperirea întâmplătoare dintr’o movilă de la Boia-Hamangia, valorificată de Vasile Pârvan. Un alt complex important a fost găsit întâmplător la Casimcea şi valorificat de Dorin Popescu.
Intensificarea cercetărilor arheologice de după anul 1948 a avut drept consecinţă descoperirea, prin săpături sistematice, a noi morminte cu ocru. Mai întâi, la Tariverde, de către Dorin Popescu și colaboratorii şi apoi a altora la Baia Hamangia de D. Berciu şi colaboratorii.
În perioada 1958-1959, Petre Aurelian a studiat un complex funerar la Piatra Frecăţei. Ultima descoperire semnalată de Sebastian Marintz şi Done Șerbănescu este întâmplătoare şi s’a făcut la Hârşova.
Din datele de core dispunem rezultă că in ordine cronologică, primul dintre aceste morminte este cel de la Casimcea. Ţinând seama de datele publicate de Dorin Popescu, la Casimcea, la începutul anului 1938, s’a găsit întâmplător, cu prilejul nivelării pantei unui deal, un mormânt izolat. despre care se afirmă că era plan.
Scheletul era prost păstrat şi avea craniul’ orientat spre vest. Despre poziţia scheletului nu dispunem de datele necesare. Oasele purtau urme de ocru roşu. în funcţie de inventar mormântul a aparţinut unui bărbat. Inventarul mormântului era format dintr’un vârf de sceptru de piatră, reprezentînd un cap de cal, 15 vârfuri de suliţă de silex, 3 lame de silex, 5 topoare de silex alb-cenuşiu, şlefuite parţial și un gratoir (răzuitor).
Cu prilejul înălţării rambleului căii ferate dintre gările Mocani şi Baia Hamangia, în anul 1924, a fost distrusă în mare parte o movilă funerară din cuprinsul căreia s’au recuperat: o stelă funerară de piatră, o o măciucă din rocă dură, o mandibulă omenească, ca şi o serie de fragmente ceramice de tip Hamangia, publicate de Vasile Pârvan.
În anul 1952, resturile movilei amintite au fast cercetate de D. Berciu şi colaboratorii, prin săpături sistematice.
În sfertul de movilă păstrat s’au mai găsit două morminte şi anume, în centru, mormântul principal, iar la 6,20 m spre SE de el se afla cel de’al doilea schelet. Ambele erau întinse pe spate, cu picioarele îndoite din genunchi. Nu se precizează poziţia braţelor. Gropile funerare erau dreptunghiulare. Pe fundul gropi lor era un strat subţire de ocru roşu . Pe oase se păstrau urme intense de ocru roşu.
În groapa mormântului nr. 1 s’a găsit un vas de lut şi o podoabă de marmură, iar mormântul secundar nu avea inventar. Oasele sale erau descompuse aproape În întregime.
Din datele publicate reiese că în movilă au fost mai multe morminte din categoria celor cu ocru, dar nu toate au fost din aceeaşi perioadă. Cele descrise, în funcţie de datele publicate, pot fi atribuite culturii Iamnaia, perioada veche.
Urmează descoperirile întâmplătoare dintre anii 1960-1963 de la Hirşova, unde din malurile unor cariere de lut din marginea de sud a oraşului, au fost adunate vase şi cioburi provenind din morminte distruse, inclusiv oase omeneşti cu urme de ocru roşu.
Din seria scheletelor au putut fi studiate numai două şi acelea păstrate parţial. Singurele observaţii făcute sunt că acele schelete se aflau la circa 0,80 m adâncime şi erau
orientate cu craniul spre VSV. S’au adunat patru vase şi un ciob, mai mare dintr’un al cincilea vas. Majoritatea sunt ornamentate cu şnurul răsucit. Alte amănunte lipsesc. Astfel nu ştim dacă mormintele sunt tumuIare sau provin dintr’o necropolă plană.
Din perioada bronzului timpuriu datează şi complexul funerar de la Piatra Frecăţei, despre care dispunem de date puţine. Se menţionează, fără alte amănunte că acolo au fost descoperite printre altele, trei inele de buclă de bronz, având un capăt în formă de frunză şi altul subţiat şi un inef din foaie ingustă de bronz cu capetele petrecute.
În anul 1951, D. Popescu şi colaboratorii săi au săpat şi la o movilă funerară din apropiere de Tariverde. Movila avea 48 X 41 m în diametru şi 2,50 m înălţime. Săpătura a constat dintr’o suprafaţă pătrată cu latura de 12 m, trasată in mijlocul movilei. În dreptul vârfului movilei s’a găsit groapa mormântului principal, de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 1,86 m lungime circa 1 m lărgime şi 0,25 m adâncime.
Când străbaţi întinsul ţinut al Dobrogei în goana maşinii, cum se spune, ”cât vezi cu ochii… nu vezi nimic”.
Totuşi, pe alocuri, se întâmplă ca privirea să se agaţe de câte o formă de teren mai bombată, dar de cele mai multe ori aceaste convexităţi au dimensiuni modeste în cadrul peisajului.
Ce frapează la aceste movile anonime e forma lor rotund-regulată, aspect ce te duce cu cu gândul la faptul că ele ar putea fi ridicate de către om și aşa şi este…
Se vede treaba că ochiul tău, familiarizat cu multitudinea formelor perfecte din natură întâlnite în turele anterioare, nu s’a lăsat înşelat.
Regularitatea combinării elementelor ritualului funerar (forma dreptunghiulară sau ovală a gropii, poziţia decubit dorsal, de cele mai dese ori cu multiple variante ale picioarelor îndoite în genunchi, ulterior căzute într’o parte sau alta, precum şi chircită a defunctului, inventarul depus în morminte, vopsirea cu ocru) asigură uniformitatea comunităţilor culturii în discuţie. Spaţiul enunţat, în primul rând zona dintre râurile Nistru şi Prut, este principial pentru această cultură, iar dovada este numărul impresionant de morminte.
Avem de’a face aici cu aşa-numiţii, ”tumuli”.
Tumulul este o movilă de pământ ridicată în scop funerar. Pornind de la aria lor de raspândire arheologii consideră că ridicarea de movile funerare este o expresie specifică zonelor de stepă.
De altfel, ”moda” ridicării tumulilor a ajuns în ţinuturile dobrogene venind dinspre stepele estice.
Această manifestare culturală, prin complexitatea ritualurilor, dar mai ales prin răspândirea într’un teritoriu vast, poate fi văzută ca o ideologie străveche, ca o formă incipientă de, ”religie mondială”.
Tumul bine individualizat în peisaj lângă Cetatea Troesmis. Pe fundal se profilează Vârful Priopcea.
Localizată spaţial în ţinuturile nord-pontice şi dunărene, iar temporal în Epoca bronzului, această civilizaţie preistorică a fost denumită ,,cultura Jamnaja”.
Cultura Jamnaja se subîmparte în trei perioade, timpurie, medie si târzie şi se întinde între anii 3200-2200 î. Hr.
Tumulii din Dobrogea se încadrează în perioada târzie a culturii Iamnaia, între anii 2600-2200 î.Hr., astfel că această cultură, ”de import” se suprapune ca perioadă şi teritoriu peste autohtona ,”cultură Hamangia” (4000-2000 î.Hr.), cultură preistorică ce are ca excepţional exponent, ”Gânditorul de la Hamangia’, ansamblu de doua statuete antropomorfe descoperite pe raza localităţii Baia, jud. Tulcea.
În Dobrogea de Nord au fost identificate peste 200 de movile funerare. Astfel pe raza comunei Baia au fost localizaţi 24 de tumuli, la Ceamurlia de Jos 15, la Jurilovca 46, la Mihail Kogălniceanu 17, la Zebil 6 etc.
Tumuli se pot întâlni şi în Muntenia şi Moldova. În Moldova dintre Prut şi Nistru au fost inventariate peste 2000 de astfel de obiective.
Formaţiuni de tumuli în peisajul agricol al Dobrogei.
Tumulul are o formă circulară cu diametrul cuprins între 20-50 m.
E posibil ca iniţial construcţia de pământ sa fi avut o înălţime considerabilă, în raport cu unghiul de taluzare naturală a pământului.
În timp s’a produs o aplatizare accentuată datorită tasării, acţiunii apei de ploaie, a zăpezilor şi a vântului.
În perioada modernă mulţi dintre tumuli au avut de suferit şi de pe urma lucrărilor agricole. Mai precis, mulţi dintre ei au fost araţi.
Necropole mai comlexe cuprind până la 12 tumuli, aceştia fiind dispuşi în majoritatea cazurilor pe aliniamente est-vest, aşa cum sunt tumulii de la Luncaviţa-,,Drumul Vacilor” şi ,,Movila Mocuţa”, cei de la Sarichioi şi Enisala-,,La Băltiţă”.
Tumul conservat într’o zonă neagricolă din apropierea localităţii Dorobanţu, jud. Tulcea.
Cercetarea arheologică a unui tumul începe prin trasarea în teren a două diametre perpendiculare, orientate pe direcţia versanţilor de cea mai mare pantă.
Sistematizarea săpăturilor în cele patru ,,sferturi” conduc în cele mai multe cazuri la descoperirea unor complexe de spaţii funerare, unele, chiar din acelaşi tumul, realizate succesiv, dealungul zecilor şi sutelor de ani.
S-a stabilit că ridicarea unui tumul începe cu acoperirea cu pământ a 2-3 morminte, cele din centrul arealului. Aici pământul din interior are culoare închisă, cernoziom cu resturi de plante, el provenind prin săparea unui cerc ce face o primă delimitare a movilei funerare.
Tumul în apropierea oraşului Măcin.
Ulterior se adaugă alături şi alte morminte, care ,prin acoperire cu pământ, sporesc dimensiunile tumulului.
De asemeni, s’a descoperit că adesea s’au făcut săpături în masa de pământ a tumulului pentru amplasarea în perimetru a unor noi gropi funerare. Astfel de ”adăugiri” au avut loc chiar în vremea popoarelor migratoare, adică în primul mileniu de după Hristos.
Ansamblu de tumuli numit ,,Movilele Dese”, lângă Cetatea Histria, jud. Constanţa.
Ritualurile funerare diferă de la un tumul la altul, observându-se o evoluţie în timp a obiceiurilor de înhumare.
Dacă la începutul perioadei Jamnaja înhumările se făceau direct în pământ, cu timpul cei decedaţi erau înfăşuraţi în stuf, sau în rogojini de papură. Mai târziu s’a trecut la pardosirea şi acoperirea mormântului cu lespezi, ajungându’se până la incinte mortuare compexe, care copiază ritualic forma circulară a locuinţelor, cu ziduri de piatră şi acoperişuri de bârne.
Ne amintim că în cadrul ”culturii Cucuteni” (mileniul 7 î.Hr.) ritualul funerar impunea incinerarea defunctului chiar în locuinţa în care a trăit.
Tumul singular pe câmpurile agricole de la Baia, jud. Tulcea.
În majoritatea tumulilor studiaţi resturile umane sunt descoperite în poziţie chircită, aşezate pe una din părţi.
Principala caracteristică în stabilirea modului de viaţă a acelor populaţii este faptul că în tumulii dobrogeni se găsesc resturi umane atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii, aspect care conduce la concluzia că tumulii nu sunt doar locuri de înhumare a luptătorilor căzuţi în războaie, ci necropole pentru întreaga comunitate.
De asemeni, lipsa inciziilor de pe oase indică tot un mod de viaţă paşnic, contrar teoriei Marijei Gimbutas care presupunea caracterul războinic al acestora.
Indivizii ale căror resturi de înhumare au fost cercetate s’au dovedit a fi de talie înaltă, robuşti, cu deformaţiile celor ce călăresc timp îndelungat. (Adică erau cam crăcănaţi.)
Lipsa cariilor dentare, dar şi prezenţa tartrului pe dentiţie dovedesc consumul de lactate şi de proteine de origine animală, arătând astfel că subzistenţa era asigurată prin creşterea animalelor (păstorit).
Ca patologie răspândită în comunităţile Iamnaia s’au dovedit a fi bolile reumatice, lucru explicabil prin aceea că indivizii sosiţi în zonele umede ale Dobrogei proveneau dintr’un mediu mai uscat, cel al stepelor pontice.
Degenerările anatomice (anomalii şi defecte de creştere) întâlnite la, ”ocromani” pot fi puse pe seama împerecherilor în cadrul unor populaţii reduse (triburi mici), într’o endogamie accentuată.
Au fost identificate 2 tipuri de tumuli: simplu şi complex. S’au evidenţiat 4 variante de poziţionare a defunctului în groapa funerară. A fost elaborată clasificarea tipologică a inventarul mortuar: recipiente din ceramică, unelte de muncă, arme din piatră, cremene şi metal.
În baza analizei minuţioase a materialelor pentru spaţiul în discuţie au fost evidenţiate şi argumentate trei variante ale acestei culturi: monumentele grupului Suvorovo; varianta Nistreană şi Bugeac ale culturii Iamnaia (Dergaciov 1986, 60-87).
Este drept că în abordarea sa din 2010 autorul menţionează existenţa în cadrul culturii mormintelor cu ocru din zona carpato-nistreană a două variante care s’au dezvoltat consecutiv: cea mai veche este numită convenţional nistreană şi a doua – Bugeac (Dergaciov 2010, 280-281). Pentru spaţiul dintre râurile Siret şi Prut este constatată o influenţa masivă adusă de factorii demografici de origine estică (Dumitroaia 2000, 101).
Invocăm, dintre elaborările de ultima oră, compartimentul redactat de către V. Dergaciov pentru compendiumul Istoria Moldovei (Dergaciov 2010, 279-288).
Abordând problema variantelor regionale şi cronologice, autorul evidenţiază monumentele din zona carpato-nistreană. Pentru mormintele cu ocru distinge două variante succesive.
Prima, cea mai veche, este denumită convenţional varianta nistreană şi se datează conform datelor radiocarbon calibrate în sec. XXIX/XXVII – XXVI/XXV î.Hr.).
Cea de’a doua, numită varianta Bugeac, este datată în sec. XXVI/XXV – XXI/ XX î.Hr.
În calitate de arealul de habitat purtătorii acestei culturi preferau zonele de şes şi de stepă, precum şi dealurile şi colinele nu prea înalte, evitând locurile piemontane şi deluroase împădurite (Dergaciov 2010, 280-281).
Drept rezultat al acestor abordări, astăzi deţinem o imagine mai amplă referitor la arealul de răspândire, încadrarea cronologică şi etapele de dezvoltare, caracteristicile elementelor culturale, precum şi condiţiile socio-culturale, dezvoltarea economică a comunităţilor respective.
Caracteristica generală a culturii.
Cultura Iamnaia cronologic aparţine perioadei timpurii a epocii bronzului. Zona ei de răspândire se extinde pe un teritoriu vast ce cuprinde arealul de la interfluviul Ural–Volga Inferioară la est şi până la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc spre vest şi sud-vest (Dergachev 1986, 26).
În cadrul acesteia, monumentele dintre Nistru şi Carpaţi ocupă periferia de sud-est a arealului, inclusiv Dunărea de Jos până la Balcani şi bazinul Tisei. Pentru spaţiul nominalizat monumentele sunt concentrate mai mult în zona de stepă (Dergachev 1986, 29). Datarea vestigiilor monumentelor din regiunile estice şi cele vestice de răspândire în baza datelor radiocarbonice (metoda 14C) a confirmat existenţa simultană
a culturii pe acest teritoriu (Ivanova 2013, 213; Chernykh, Orlovskaia 2004, 93).
Pe întreg spaţiul pruto-nistrean (inclusiv ambele maluri ale râurilor) au fost cercetate şi cartografiate complexe funerare ale acestei culturi (vezi harta).
Dintre teritoriile cu o concentraţie sporită de monumente sunt raioanele: Edineţ, Briceni, Anenii Noi, Orhei, Cahul, Taraclia etc. În anul 1994 numărul mormintelor ajungea aproximativ până la 2000 (Dergachev 1994, 123). În prezent sunt de două ori mai multe complexe funerare cercetate.
În literatura de profil pot fi întâlnite două denumiri ale acestei culturi: cultura Iamnaia şi ”cultura mormintelor cu ocru”. Ambele provin de la două ritualuri funerare ce o caracterizează.
Conceptul de ”iamnaia” se trage de la forma gropii funerare predominante (dreptunghiulară sau ovală [Dergachev 1986, 25] în plan.), iar denumirea ”cultura mormintelor cu ocru” îşi are originile din ritualul de presărare cu ocru a defunctului şi fundului gropii funerare). Nu sunt rare cazurile de depunere a bulgăraşilor de ocru în calitate de inventar funerar.
Specificul culturii poate fi determinat exclusiv din practicile funerare. Diversitatea ritualurilor respectate (săparea gropii, purificarea locului prin arderea rugurilor, poziţionarea şi orientarea defunctului, presărarea cu ocru, inventarul mortuar) scade pe parcursul existenţei acestei culturi, căpătând un caracter mai uniform, ceea ce semnifică dezvoltarea ei. (Iarovoi 1985, 66).
În afară de necropole tumulare, sunt cunoscute o serie de morminte singulare plane (Garmatskoe, Taraclia). Situri de habitat (aşezări, sălaşuri) nu sunt cunoscute (Dergachev 1986, 28-29). În mare parte, ritualurile funerare erau asemănătoare, dar pot fi întâlnite şi variaţii sau cazuri unice. Cu ocru erau vopsite aproape toate mormintele.
Un caz deosebit depistat în necropola de la Brăviceni este prezenţa a 6 nuanţe de ocru cu o gamă cromatică ce cuprinde culorile de la roşu aprins spre violet (Larina, Manzura, Haheu 2008, 112-113).
Printre rarele artefacte ritualice întâlnite în morminte sunt: lipitura de lut; hidroxidul de calciu; urme de rug, resturi de vegetaţie pe pereţii camerii funerare şi sub craniu (Ivanova 2013, 225); rogojini, bârne, ţesături; doar la 5% de morminte fundul gropii era acoperit cu pietre (Dergachev 1986, 35-36).
Inventarul funerar al culturii Iamnaia este, de regulă, destul de modest. Cel mai des au fost depistate cioburi de recipiente ceramice şi, mai rar, unul sau câteva vase întregi (Strumok 1/16, Trapovka 1/8, Semenovka 2/2 etc.) (Dergachev 1986, 42).
Uneltele şi armele sunt o raritate în complexele funerare. Dintre vestigiile mai speciale enumerăm topoare de silex în formă de pană, cuţite, vârfuri de suliţe (Ocniţa 6/18) (Manzura, Klochko, Sava 1992, 58), străpungătoare de os (Ocniţa 7/8) (Dergachev 1986, 73).
Un tip specific de descoperiri este reprezentat de componente ale carului de lemn cu patru roţi, fiind depistate roţi cu bucşă (Taraclia, Căuşeni: Dergacev 1994, 125).
Din punct de vedere cronologic, pentru zona de stepă discutată sunt cunoscute două variante ale culturii Iamnaia: Nistreană cu 2 orizonturi şi Bugeac (Dergachev 1994, 125-127).
Unul dintre criteriile de diferenţiere a lor este poziţia defunctului.
În varianta Nistreană întâlnim poziţia întins pe spate, braţele de’a lungul corpului şi picioarele ridicate din genunchi.
În mormintele variantei Bugeac modul de poziţionare a defunctului este: chircită (puternic sau mai puţin) pe una din părţi, unde scheletul chircit pe partea stângă a fost observat mai des în monumentele funerare. Important de menţionat este faptul că sunt foarte puţine morminte de copii. Specialiştii presupun că a existat un ritual specific de înmormântare a acestora, ce nu poate fi depistat prin urme arheologice.
Ridicarea tumulului deasupra mormântului/ mormintelor este ritualul respectat cu regularitate de purtătorii acestei culturi. Asemenea amenajări au fost semnalate pe diverse suprafeţe de teren: cumpene de ape, promontorii, podişuri nu prea înalte, lunci. Dimensiunile acestora variază: diametrul de la 30 până la 60 m, iar înălţimea de 1-3 m (tumul simplu).
Tumulul complex este mult mai mare, fiind alcătuit din câteva mantale de pământ suprapuse şi are proporţii apreciabile, de până la 5 m înălţime şi diametrul de 80-100 m (Ivanova 2013, 223).
Principiul de ordonare a defuncţilor în complexele funerare este identic. În centrul tumulului se află un mormânt principal, iar în jurul acestuia sunt mormintele secundare, ce au scheletele orientate cu craniul dipă mişcarea acelor de ceasornic sau invers (Dergachev 1986, 40).
Etapele ritualului funerar sunt: săparea gropii; poziţionarea defunctului; presărarea cu ocru; depunerea inventarul mortuar; acoperirea camerei funerare.
De regulă, groapa are o formă dreptunghiulară cu pereţii drepţi (Dergacev 1994, 124). Se cunosc şi alte forme ale acesteia: dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, trapezoidală, neregulată, ovală etc. (Iarovoi 1985, 63-64).
În unele morminte au fost observate urme de ardere a rugului, ce ar semnifica ritualul de purificare a locului (Dergaciov 2010, 286).
Fundul gropii era acoperit cu diferite fibre de origine vegetală, cu un strat de cretă, aşchii de lemn, nisip presărat, incluziuni de ocru etc. (Iarovoi 1985, 31).
În mormintele culturii Iamnaia au fost remarcate 4 poziţii ale defuncţilor:
1) în decubit dorsal; se întâlneşte rar (1,6%)
2) culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, care, ulterior, au căzut pe una din părţi; este cea mai frecventă (61,2%)
3) chircit pe spate, picioarele îndoite din genunchi, însă întorşi pe o coastă; 30,8%
4) chircit pe una din părţi, include 6,4% (Dergaciov 1986, 36-38)
După tipologia propusă de Iarovoi, sunt 60 de variante de poziţionare a defunctului, care pot fi împărţite în 4 grupe mari (Iarovoi 1985, 38-42).
Sunt atestate mai multe piese ceramice de forme diferite:
– amfore cu corpul globular sau ovoidal şi cu două torţi late perforate orizontal;
– amfore globulare sau ovoidale cu torţi tubulare şi urechiuşe plate semicirculare, cu orificii verticale; cupe în formă de clopot, cu corp globular, gura deschisă şi gât înalt tronconic;
– vase tronconice cu sau fară suport circular, urechiuşe cu orificii verticale;
– ceşti şi cupe simple, semisferice sau tronconice; vase-borcan cu corp ovoidal, buză răsfrântă etc. (Dergacev 1994, 125).
În cazuri deosebite, în mantaua movilei au fost depistate stele de piatră antropomorfe (Cioburciu, Alexandrovca, Căuşeni, Grigoriopol) (Dergacev 1994, 125). Posibil, este simbolul ce semnifică cultul strămoşilor (Dergaciov 2010, 288).
Tumulii se ridicau cu precădere in zonele mai înalte ale Podişului Dobrogean.
Ca principal obiect de inventar în mormintele Iamnaia este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului.
Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte.
Frecvenţa acestui material de inventar funerar a dat şi o a doua denumire a culturii Iamnaia, cea de, ”ocromani”, înţelegându’se prin asta oamenii aceia veniţi din est care s’au amestecat cu băștinașii culturilor carpatice și care au format etnia geților carpato-dunăreni.
Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt:
-inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur
-şiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde
-unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice).
În inventarele complexelor funerare din tumuli se găsesc de fiecare dată şi oase de animale (cal, vită, capră, oaie, câine), aşezate lânga defunct în urma unor procese ritualice.
Ceramica descoperită în tumulii dobrogeni este de calitate inferioară, odată din cauza lipsei argilei superioare (Dobrogea e calcaroasă), dar şi din cauza meşteşugului care lasă mult de dorit.
Dacă ne gândim că cu 5000 de ani înainte de cultura Iamnaia, în cultura Cucuteni, ceramica era de o calitate excepţională, cu forme armonioase realizate cu măiestrie, decorate cu benzi late, vopsite cu fineţe în gri, bleu, roz, ne putem da cu părerea că, ”ocromanii” nu erau prea interesaţi de istorie şi de arheologie în special.
Concluzii.
Evoluţia culturii Iamnaia este complexă şi neomogenă, fiind reprezentată de diferite grupuri/subgrupuri culturale (originile cărora sunt diferite), cu specificul diferitelor etape de dezvoltare.
Complexele funerare tumulare constituie unica sursă ce oferă informaţii despre caracteristicile culturii, deoarece alte tipuri de obiective arheologice (aşezări de lungă durată etc.) ale acesteia nu au fost identificate.
Cu toate că volumul de vestigii descoperite în morminte este oarecum sărăcăcios (comparativ cu alte comunităţi: cultura catacombelor sau cultura ceramicii cu brâie în relief), ritualul de vopsire cu ocru a defuncţilor a fost fixat aproximativ la 80% dintre mormintele culturii Iamnaia.
Rezumând cele expuse, se poate constata că în pofida progreselor evidente în soluţionarea multiplelor probleme ale diverselor aspecte ale culturii Iamnaia, mai rămâne loc de abordări noi, mai ales în ce priveşte precizarea unor aspecte de ordin cronologic şi, ceea ce este cel mai important, precizarea variantelor culturale locale.
Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR
Necropola birituală, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, se află în apropierea satului Polocin, la 200 m de extremitatea sudică a acestei localităţi.
În intervalul 2005-2007 am organizat în perimetrul acestei necropole trei campanii de săpaturi campanii încheiate cu rezultate notabile.
În ceea ce priveşte inventarul mormintelor trebuie remarcat numărul mare al pieselor precum şi diversitatea acestora.
Cu excepţia mormintelor de incineraţie, acolo unde inventarul este foarte sărac, în mormintele de inhumaţie, numărul artefactelor este uneori foarte mare. Inventarul specific de altfel, mormintelor încadrate în Cultura Sântana de Mureş, constă din vase ceramice de forme şi dimensiuni diferite (oale, castroane, străchini, căni, pahare) marea majoritate lucrate la roată, din pastă fină de culoare cenuşie.
La vasele ceramice se mai adaugă un pahar de sticlă, aproape identic cu cel descoperit în campania din anul 2004, coliere cu mărgele din sticlă şi carneol, fibule cu piciorul întors pe dedesubt şi chiar două fibule, fragmentare, cu semidisc şi încă una cu picior trapezoidal, fibule, care ne permit o încadrare a mormântului către sfârşitul sec. IV d.Hr.
Foarte interesanţi sunt şi pieptenii descoperiţi, piepteni cu mânerul semicircular din care unul se pare că a fost trecut prin foc (M43).
De asemenea s’au mai descoperit şi obiecte din bronz si fier.
Prima campanie organizată a fost în anul 2002 când, ca urmare a prăbuşirilor repetate a malului drept al pârâului Tutova, au ieşit la iveală mai multe vestigii arheologice care ne’au întărit convingerea că în acel perimetru avem de a face cu o necropolă.
Cercetările declanşate ne’au confirmat bănuiala astfel în urma primei campanii am reuşit să descoperim nu mai puţin de 14 morminte, din care 5 de incineraţie (patru cu resturile cinerare aşezate şi acoperite cu mici fragmente ceramice, iar într’un singur caz cenuşa a fost aşezată direct pe sol) şi 9 de inhumaţie (din care 5 nederanjate şi 4 deranjate din vechime).
În ceea ce priveşte orientarea mormintelor de inhumaţie cinci sunt orientate N-S, trei E-V şi unul M10 se rezumă doar la un craniu, condiţie în care nu am putut determina orientarea gropii sepulcrale.
În anul 2003 am organizat a doua campanie de cercetare încheiată de asemenea cu rezultate notabile. Au fost descoperite 21 de morminte din care cinci de incineraţie şi 16 de inhumaţie.
În linii mari se repetă situaţia întâlnită în campania anterioară, atât în ceea ce priveşte caracteristicile mormintelor cât şi inventarul descoperit în acestea.
În această campanie am descoperit şi trei gropi dintre care una de cult şi două menajere.
În ultimele trei campanii ne’am propus să epuizăm, porţiunea de teren cuprinsă între secţiunile cercetate în campaniile anterioare, dar şi extinderea cercetării înspre sudul si vestul necropolei.
Au fost executate 11 secţiuni, toate orientate E-V acestea însumând câteva sute de metri pătraţi cercetaţi însumează aprox. 200 mp. În perimetrul cercetat au fost descoperite 41 de morminte din care 13 de incineraţie şi 28 de inhumaţie.
Mormintele de incineraţie (M36, 37, 47, 48, 49, 51, 57, 58) sunt din categoria celor în care resturile cinerare au fost aşezate şi în unele situaţii acoperite cu mai multe resturi ceramice provenite în general din vase lucrate la roată. De asemenea exista şi câteva situaţii, mai precis cinci la număr în care resturile cinerare au fost depuse în urne (M42, 59, 61, 65, 76).
În ultimele trei morminte de incineraţie enumerate în groapa se aflau două urne.
Într’o singură situaţie (M36) resturile cinerare au fost depuse direct pe sol. Inventarul acestor morminte este extrem de sărac, totul rezumându’se la vasele (M47, 59, 61, 65, 76) şi fragmentele de vase pe care au fost aşezate aceste resturi cinerare, la care se mai adaugă o fusaiolă (M37), un fragment de cute (M48), o cataramă din bronz de forma ovală şi un fragment de cuţit, ambele aşezate în afara urnei M59.
Mormintele de inhumaţie, 28 la număr (M38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 46, 50, 52, 53, 54, 55, 56, 60, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75) se grupează după cum urmează:
Din totalul mormintele de inhumaţie 16 sunt nederanjate, 12 fiind orientate N-S cu capul la N şi picioarele la S, iar 4 orientate E-V.
Din cele patru morminte orientate E-V doua sunt de copii. Unul dintre morminte este cenotaf M44, iar diferenţa până la 28, adică 11 morminte sunt deranjate, în unele din ele nepăstrându’se decât 2-3 oase.
Şi mormintele deranjate sunt în mare parte orientate N-S, neputând însă stabili unde era aşezat capul respectiv picioarele, doar unul singur era orientat E-V, M73 de copil.
La mormântul M56 nu s’a putut determina orientarea gropii sepulcrale pentru că inventarul acestuia a fost recuperat de către un localnic în urma prăbuşirii malului pârâului Tutova deci fără prea multe informaţii care ne’ar putea permite emiterea unor judecăţi referitoare la orientarea, inventarul sau alte elemente.
O altă situaţie interesantă este ilustrată de faptul că în urma acestor campanii am descoperit şi primele morminte suprapuse (M53 suprapune M54). Ambele morminte aparţin unor copii, ambele fiind orientate N-S, în schimb inventarul diferă substanţial.
În timp ce M53 dispune de mai multe piese de inventar, M54 nu dispune decât de un fragment dintr’un vas, aşezat în apropierea genunchiului piciorului drept.
O situaţie interesantă care trebuie remarcată se leagă de mormintele M40-M41 morminte aşezate în aceeaşi groapă, dar la nivele diferite unul de celălalt. Astfel M41 este dispus mai spre S, pe orizontală, cu aprox. 0,50 m faţă de M40.
Să remarcăm faptul că în cadrul campaniei din anul 2007 s’au trasat două secţiuni S16 şi S17, una în lungime de 28 m, iar cealaltă cu 5 m mai scurtă, late ambele de 4 m şi adânci de 3,5 m, secţiuni dispuse pe latura de S a necropolei, în care nu am descoperit niciun vestigiu arheologic, în schimb am descoperit urmele unei bălţi sau lac. Posibil ca necropola să nu fi trecut dincolo de aceasta baltă, dar la fel de posibil este ca aceasta să continue dincolo de marginea sudică a bălţii.
În anii care vor veni este nevoie de extinderea cercetării pentru a se stabili dacă între necropola din punctul Izlaz şi necropola din punctul La Movilă există vreo legătură. Să menţionăm că necropola din punctul La Movilă se află la 400 m S de cea cercetată în aceşti ultimi trei ani, aparţinând aceleiaşi perioade istorice (au fost descoperite în anii anteriori 58 de morminte).
Singura concluzie care poate fi trasă, până în acest moment, este că în necropola din punctul La Movilă există unele diferenţieri, în ceea ce priveşte caracterul antropologic, al celor înmormântaţi, dar şi diferenţe legate de ritualul înmormântării, faţă de situaţia întâlnită în punctul Islaz.
Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI
Iată cum arată ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).
În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de’a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, răspândite în Muntenia şi Oltenia.
Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. În al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s’a publicat un singur cimitir.
O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s’au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia
Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.
În fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .
Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).
Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .
Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s’a acordat importanţã. S’a presupus o demantelare a zonei respective de unde s’ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.
Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându’se şi până la -2,50 m.
Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.
Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .
O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.
A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .
A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .
O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.
În privinţa orientării mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .
In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.
A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.
Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.
Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.
Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.
In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.
Inventarul mormintelor de inhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.
1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia, Sultana, Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .
2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului. Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu’ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.
Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor.
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.
3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obârşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea. Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s’au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s’au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).
4) Arme. Din această categorie s’au găsit vârfuri de săgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul, Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .
5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi, Izvorul, Obârşia-Olt, Sultana, Niculiţel, M.Kogãlniceanu, Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.
6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt. Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.
6) Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea. Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz, fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.
7) Unelte agricole şi meşteşugãreşti. În trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s’au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .
8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul. Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.
Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.
Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s’au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.
Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.
Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale. S’au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.
In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea, Histria , Chirnogi, Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni, Arad, Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari.
A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.
A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.
În necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s’au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.
Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă. Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin, dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine.
Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:
1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.
Tabel I.
A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE
SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetăţii)/ 450 (necropolã ineditã)
ISACCEA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI, Jud.Tulcea/ Sec. X-XII/ Neprecizat 786 în total (din diferite epoci)
Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.
B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA
SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/
CHIRNOGI. Jud. Călăraşi/ Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU, Jud. Ilfov/ Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt/ Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA, Jud. Călăraşi/ Sec.IX-X/ 135/ 46
Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.
Tabel II.
A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE
SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI , Jud. Brãila/ s.VIII- IX/ 96
CHISCANI, J.Brãila/ Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA, J.Buzãu / Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU, J.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ, Jud.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU, Jud.Constanţa/ Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU, Jud. Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU, Jud. Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 3
B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA
SITUL/ DATARE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/ NR. MORM.INHUMAŢIE
CANLIA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI, Jud. Giurgiu/Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU, Jud.Brăila/ Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI, Jud.Ialomiţa/ Sec.VIII-XI/Total 594 M./ 549 / 45
Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei) şi 1583 morminte de incineraţie.
Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de’a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:
”Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte.”
Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.
Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, geto-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal.
Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr’o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s’au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.
Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într’o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte geto- română sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice.
Concluzii
Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s’au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus.
Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într’adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile geto-românilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului.
Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.
O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. În timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.
In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. În primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s’au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.
Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ”pierdute,” când avem de căutat pe spaţii imense, iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani.
Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti. Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s’a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug. Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia.
În aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într’un loc special destinat numit pograde sau ”la morminţi”.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.
În ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari.
În ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.
În mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii.
Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:
”Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie.”
În afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.
Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural. Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară.
Care sunt acestea? În primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. În necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s’au observat verigile depuse pe ochi trădând, anumite credinţe.
Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină.
Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.
Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. În favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
În teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege care nu au o semnificaţie culturală, ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.
O altă practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.
Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ”ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.
Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.
La Ocnița – Cosota (Buridava dacica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma, și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.
Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale speciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu ”zile albe”, zile ”intermediare” sau ”zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de ”certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru ”Marea Trecere” în nemurire…
Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.
Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.
În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Ponoare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima perniță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă ”roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comunității sale.
Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI
Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei, că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:
Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.
Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în ”Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.
În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile obținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pietricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit ”o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o ”strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.
Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la începutul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și ”trei pietricele de râu arse”.
În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteristice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.
Se precizează că:
”În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug.”
Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.
O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul ”Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.
În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.
Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.
Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informații literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) ne spune următoarele:
”Deșertăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.”
Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):
”Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au petrecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă.”
Informațiile celor două documente literare din antichitate, coroborate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:
”Am trait tot zile negre.”
Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.
Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preistorice ”păgâne”, sau mai corect spus pre-creștine. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi ”să’i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.
Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi ”clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei ”lari familiares”, în zeităţi ”chtoniene”, o vedem ca proprie Geților, trasferaţi şi păstraţi de’a lungul veacurilor la români.
Dacă cuvântul moş este autohton, getic, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care’i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.
A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s’a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală ”Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi’au statornicit’o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, București, 1923, p. 163).
Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. ”Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713).
Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.
În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.
Neamurile apropiate celui decedat, voind a’i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.
Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de’a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s’a pus în cale.
De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.
”Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să’i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”
La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în ”Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din ”Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11).
Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s’a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.
În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.
Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l’am înregistrat şi l’am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, getică (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în ”Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).
Obiceiul podurilor nu l’am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.
Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece.
La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: ”se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.
În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.
Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.
În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.
În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.
Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.
În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.
Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.
Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.
Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.
Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.
Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.
Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.
Fără îndoială cercetările viitoare ne vor permite să înţelegem și mai corect şi mai complet situaţiile surprinse până în acest moment şi asupra cărora nu putem încă să ne pronunţăm.
Sursa: NECROPOLELE NEOLITICE ŞI ENEOLITICE DIN ROMÂNIA – MĂRTURII ALE
SIMBOLISMULUI PUTERII ŞI ALE ORGANIZĂRII SOCIALE (SERGIU CONSTANTIN ENEA) file:///C:/Users/hp/Downloads/NECROPOLELE_NEOLITICE_SI_ENEOLITICE_DIN.pdf, cronica.cimec.ro (Mircea Mamalaucă), E. COMŞA, carpati.org, Fotografii tumuli: Andrei Raftopol, emilia-corbu.blogspot.ro, Pr. prof. Ion Ionescu (crestinortodox.ro)
Citiți și: UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!
Vatra Stră-Română Dacii Geții Pelasgii DaciaROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 
Pingback: PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE | Vatra Stră-Rumînă
Pingback: ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI” | Vatra Stră-Română
Pingback: POVESTEA APARIȚIEI OMULUI SE SCHIMBĂ IAR | Vatra Stră-Română