MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate