10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau clientelare Romei.

Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte, ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi scrise de geți despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬