ROMÂNI FIȚI MÂNDRI, UN MILION DE JERTFE A DAT ROMÂNIA ÎN 140 DE ANI

De la înfiinţarea statului modern, România a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și’au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să’şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s’au confruntat.

Pierderi ale Armatei Române în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea
Întrucât în opinia publică circulă diverse cifre privind pierderile Armatei Române de’a lungul timpului, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp (la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de ”iarna rusească”, în ţinută de vară care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie:

1. 1877-1878 Războiul pentru Independenţă;

În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
– 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
– 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. 1913 al Doilea Război Balcanic, primul consumându’se în anul 1912, fără participare românească.

În al Doilea Război Balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 2.705 militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor. În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s’a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu.

Aproximativ 15.000 de militari români s’au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de’al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de’al Doilea Război Mondial.

Secvență a masacrului de la Bartolomeu, din 1916.

3. 1916-1919 Războiul (Re)Întregirii;

În timpul Războiului de Întregire, cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:

– 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
– 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
– 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. 1941-1945 cu două secvenţe, unul sfânt 22 iunie 1941-23 august 1944 şi altul drept 23 august 1944-12 mai 1945

În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

– campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
– campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi 243.622 în Est şi 90.344 în Vest şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.

 

TOTAL:

Cifrele totale se ridică la 796.117 militari, 626.295 în Est şi 169.822 în Vest.

Cifrele evident sunt credibile, dar nu acoperă întreaga jertfă a românilor, pentru că în această cifră totală nu sunt prinși militarii români care au servit alte steaguri, cum ar fi cei din Ungaria, Serbia, Uniunea Sovietică, și nici civilii care au fost victime colaterale atâtor războaie.

Rămăşiţe umane ale unor prizonieri români,  se găsesc în continuare în gropi comune, așa cum a fost cea descoperită în Rusia anul trecut, și în care ar putea fi 15.000-20.000 de cadavre îngropate în anul 1943, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Printre victime se numără şi români. Groapa comună a fost descoperită în iunie 2016, la periferia oraşului rus Kirov, situat la 800 de km nord-est de Moscova, în stepa rusă.

Reprezentanţi ai Grupului de speologie italian San Martino au declarat că în groapa care are dimensiunile de 100/50 de metri sunt 15.000-20.000 de schelete, este vorba de resturi aparţinând unor militari decedaţi în primele luni ale anului 1943 după ce au fost luaţi prizonieri de armata sovietică după contraofensiva de la Stalingrad. După primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile unora dintre victime: italieni, germani, români şi unguri – prizonieri de război morţi de foame, de frig, de boli, în timp ce erau transportaţi cu trenul. De aceea au fost îngropaţi de’a lungul căii ferate. Cercetătorii ruşi Aleksei Ivakin şi Andrei Ogoljuk au estimat că în groapă ar putea fi între 15.000 şi 20.000 de schelete.

Așadar, putem aprecia undeva la peste un milion de români victime ale războaielor, direct sau indirect, fără riscul de a greși.

Când avem ocazia, să punem o floare la monumentele strămoșilor noștri, acolo unde suntem fiecare sau să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă sau în civil, si’au jertfit viaţa pentru țară, urmare acestor conflagrații!

Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după războaie. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s’a materializat prin monumente înălțate prin care să’şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi’au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de’a doua confruntare mondială, uitarea s’a cam aşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s’au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Col. (r) Petrea Cujbă:

”Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și’au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit, iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s’au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere.

Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 – mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de ”castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi ”egoismele” de orice fel, pentru a dărui României ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru că, demonstrând respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne’au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită, iar flăcările amintirii să ardă în inimile românilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!”

Sursă: absolventi1969.wordpress.com

Citiți și:   ROMÂNIA TRĂDATĂ

sau:  ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s