ASCUNZĂTOARE DE ARME LA ORGANIZAȚIA MAGHIARĂ F.N.M.

O percheziţie efectuată de poliţia ungară a scos la iveală marţi o ascunzătoare de arme şi muniţie bănuită a avea legătură cu organizaţia extremistă paramilitară Frontul Naţional Maghiar. Un raid care a avut loc recent în opt localități, la Budapesta și în nord-vestul țării s’a soldat cu reținerea a 12 persoane și confiscarea de stocuri de arme și explozivi. Operațiunea a avut loc la trei săptămâni după ce un polițist ungar a fost ucis, împușcat în cap, în timpul unei percheziții efetuate la domiciliul liderului grupării Magyar Nemzeti Arcvonal (MNA), István Győrkös.

Incidentul s’a petrecut la 26 octombrie la Bony, un sat din nord-vestul Ungariei. Când poliţia a început percheziţionarea proprietăţii lui, István Győrkös a împuşcat mortal un poliţist şi a rănit grav un altul.

Foto: http://www.police.hu/sites/default/files/styles/colorbox-full_size/public/060_4.jpg

Presa ungară şi cea internaţională scriu despre legăturile strânse pe care MNA şi fondatorul său, István Győrkös, le au cu Rusia şi serviciul secret al Armatei ruse, temutul GRU.
Financial Times citează autoritatile ungare, care spun că membrii grupării neo-naziste s’au antrenat împreună cu diplomaţi (suspectaţi că ar fi spioni sub acoperire) şi militari ruşi.

Győrkös a înfiinţat de asemenea site-ul Hidfo.ru, un forum pe care sunt propagate dezinformări şi propagandă prorusă pe tema războiului din Ucraina.

Foto: http://www.police.hu/sites/default/files/styles/colorbox-full_size/public/166.jpg

Site-ul maghiar Index.hu, citat de Budapest Beacon, scrie că Győrkös avea conexiuni clare cu GRU, în timp ce diplomaţi ruşi au luat parte la partide de airsoft (jocuri militare cu muniţie falsă) organizate de Frontul Naţional.

Financial Times scrie ca mai multe e-mailuri între membrii Frontului Naţional Maghiar arată o strategie pentru a atrage fonduri din Rusia. Financial Times face o analiză dură a situaţiei din Ungaria, chestionand deschis politica Guvernului condus de Viktor Orban de a permite Rusiei să influenţeze situaţia internă prin intermediul partidelor şi formaţiunilor paramilitare de extremă dreapta.

Foto: http://www.police.hu/sites/default/files/styles/colorbox-full_size/public/129.jpg

Şi fostul premier Ferenc Gyurcsany critică dur apropierea premierului Viktor Orban de Moscova, susţinând că toleranţa acestuia faţă de implicarea făţişă a Rusiei în chestiunile interne a dus la transformarea Budapestei în ”Mica Moscovă”. Dezvăluirile despre legăturile dintre Frontul Naţional Maghiar şi Rusia nu rămân fără urmări în politica internă: partidul de opoziţie Politica Poate fi Diferita (LMP) a cerut formarea unei comisii parlamentare care să examineze influenţa crescândă a Rusiei în politica din Ungaria.

Foto: http://www.police.hu/sites/default/files/styles/colorbox-full_size/public/153_2.jpg

Într’o analiză scrisă  de expertul american în securitate John Schindler, publicată în The Observer, evenimentele din Ungaria demonstrează o tendinţă identificată în mai multe state europene: implicarea Rusiei în treburile interne prin intermediul unor grupări de extremă dreapta.

O consecinţă mai puţin mediatizată a crizei geopolitice din 2015 a fost creşterea în popularitate a unităţilor paramilitare din Europa Centrală şi de Est. Fenomenul se observă în special în ţările afectate de violenţele din Ucraina sau de afluxul de refugiaţi.

În pofida specificului local, aceste grupări funcţionează în paralel cu forţele armate guvernamentale şi prezintă caracteristici specifice unităţilor paramilitare, precum instruire militară, uniforme, şi, în unele cazuri, acces la arme.

Foto: http://www.police.hu/sites/default/files/styles/colorbox-full_size/public/160_2.jpg

Frontul Național Maghiar este o organizație din Ungaria, creată în 1989 la Győr. Numele original a fost Grupurile de Acțiune Național Socialistă din Ungaria, dar la 29 noiembrie 1992 a fost schimbat în Frontul Național Maghiar. Abrevierea, MNA, nu s’a schimbat. Organizația paramilitară MNA mai este cunoscută pentru acțiunile de intimidare la adresa comunităților evreiești și de homosexuali.

Ideile FMN gravitează în jurul concepției că lumea capitalistă occidentală sunt în declin, și este considerat important pentru membrii organizației asigurarea celei mai bune pregătiri posibile. Calitatea de membru a a organizației constă în formarea într’un ”sistem de formare unificat”, cu caracter milităresc. Practicile săptămânale sunt, excursii organizate în mai multe tabere militare în fiecare an (acestea durată variabilă, de obicei între 3-7 zile), dar cele mai multe dintre ele nu sunt publice.

Oficial  se declară că exercițiile cu constituite în principal din antrenamente cu airsoft, paintball, și armament cu aer comprimat, arme folosite. Mai sunt disponibile și diverse echipamente necesare din punct de vedere al formării militare, cum ar fi: hărți militare, echipament militar tactic, lanterne tactice, etc. Campingul , de asemenea , se organizează în întreaga țară, la marginea unor terenuri private cum este cel numit ”Eagle Hill”.

Foto: hu.wikipedia.org/wiki/Magyar_Nemzeti_Arcvonal#/media/File:Flag_of_the_Hungarian_National_Front.svg

Ziarul Financial Times, citând date de la serviciile de informații din Ungaria, a spus lumii că diplomații ruși și ”oameni în uniformă militară rusă” au participat la reprezentanții de formare ai neo – nazist organizație ”Frontului Național Maghiar” (MNA). Unul dintre liderii MNA , Istvan DIERKES în prezent arestat sub acuzația de răspândire a ideologiei și uciderea unui polițist într’un mod cu totul barbar. Astfel, jurnaliștii maghiari au obținut informații, din corespondența cu alți lideri că au pretins și primit asistență financiară din partea Rusiei. Se susține faptul că oficial a fost cunoscut de către oficialitățile din Budapesta, despre aceste relații, cu toate acestea, guvernul a ales sa nu ridice problema la nivel guvernamental din cauza temerilor că Rusia va renunța la o serie de proiecte comune.

Diaspora maghiarimii din Europa Centrală, izolarea, caracterul național, limba și cultura, conflictul etern cu toți vecinii care durează aproximativ de 300 de ani, de teroare turcă și violența Habsburgilor – toate acestea au provocat în mod repetat izbucniri ale extremismului.

Cu toate acestea, se neagă de către  Consilierul Ambasadei Rusiei la Budapesta , Valeri Lyakhov numind afirmațiile ziarului Financial Times drept o ”prostie”. Formal, diplomatul rus are dreptate. Această informație a apărut în segmentul maghiar al internetului cu o lună în urmă, și pentru publicații importante pentru un motiv oarecare, scandalul a amuțit. Analiza textului din F.T. arată că nu au existat informații secundare, dar în Ungaria, această poveste s’a transformat mult timp într’un scandal politic serios, dar nu și în legătură cu activitățile Ambasadei Federației Ruse.

Sursa: police.hu, the-newspapers.com, miscareaderezistenta.ro, index.hu, NewEasternEurope.eu, The Observer, Nepszava.hu, MNA, Magyar Nemzeti Arcvonal.

Citiți și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA ROMÂNĂ SACRĂ

”Limba Română, Nașterea și falsurile istorice, Taina formării cuvintelor, Recuperarea originilor reale, este o carte documentată, teoretizată și scrisă de Lucian Costi și care se constituie într’un demers al unui intelectual român revoltat de falsurile pe care este așezată istoria și limba națională fabricate ori de nepricepuți, ori de habarniști, ori chiar de câțiva falsificatori conștienți de munca lor de mistificare și care se petrece de’a lungul a două milenii, și care din nefericire este consimțită de autoritățile române de ieri și de azi.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Istoria României a fost falsificată prin fracturarea parcursului istoric după războiul geto-roman din anul 106 când, din nu știu ce amestec cu romanii, s’ar fi născut un popor nou care a început să vorbească într’o limbă nouă.

Este primul mare fals lingvistic și istoric. Învinșii nu puteau accepta limba invingătorilor care le distruseseră din temelii fortărețele și lăcașurile de cult, simbolurile sacre ale credinței lor. Istoria universală nu cunoaște nici un caz similar de pieire a limbii unui popor ca urmare a unui război și a unei stăpâniri parțiale și vremelnice.

Al doilea mare fals lingvistic, născut în niște vremuri tulburi și echivoce în sec. IX, se referă la limba slavă veche. Nici alfabetul și nici cuvintele așa zisei limbi slave vechi nu erau slave. Într’o haină de împrumut, noua limbă de cult adoptată de biserica ortodoxă conținea numeroase cuvinte românești. Introducerea în biserica ortodoxă română a acestui cal troian a fost un pas politic cu efecte geopolitice catastrofale.

Al treilea fals. În secolul XIX, falsificarea utilizează lucrările de gramatică și dicționarele. Autorii lor sunt de obicei alogeni. Aceștia pun bazele falsificărilor etimologice. Limba româna este considerată nouă pe scena istoriei și neproductivă, iar lexicul său este din împrumuturi. Așa-zișii donatori sunt vecinii care deși au venit mai târziu pe scena istoriei, le’au dat totuși cuvinte. Nici un cuvânt din limba română adevărată nu este creditat. Ceea ce nu apare ca împrumut este taxat ca etimologie necunoscută. Aceasta idee a fost conceptul de bază în lingvistica românească de după război și mai ales în timpul comunismului, când ideea de limbă română debitoare, mai ales limbii ruse, a fost amplificată.

Citiți și:  ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

Cumulate, aceste trei mari falsuri, au creat o istorie pocită a poporului și a limbii române, care, cu largul concurs al instituțiilor de specialitate, s’a consolidat și a devenit o fortăreață a confuziei naționale. Pornită dintr’un elan demistificator, aventura lingvistică în care se angajează autorul scoate însă la iveală altceva: un sistem de comunicare străvechi și rafinat, cu o productivitate internă extraordinară și suficient sieși.

Aceasta este marea surpriză a cărții lui Lucian Costi care poate fi numită Cartea Mare a limbii române.

Citiți și:   LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

În continuare puteți urmări un colaj format din părerile autorului, editorului, Gen. Chelaru și al lui Gabriel Gheorghe.

Vizionare plăcută:

Sursă: youtube.com

Citiți și:  CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

UNGURII AU VRUT SĂ NE’O FURE PE NADIA

Nadia Comăneci ne va aminti întotdeauna că a fost prima gimnastă care a obținut nota 10 absolut, nota perfectă într’o competiție olimpică  în care  va câștiga trei medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal. Considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, ”Zeița de la Montreal”, Nadia a avut o viață în care sportiva a trăit și bune și rele. Dar de la primul 10 din istoria gimnasticii, cel obținut de micuța româncă din Onești la Olimpiada de la Montreal, până la fuga din țară, Nadia a trăit la extreme, iar viața ei poate fi un subiect de carte.

Cum au încercat ungurii sa ne’o fure pe Nadia?

Fiica lui Gheorghe și Ștefania-Alexandrina Comănici,  botezată după ”Nadejda” (Speranță), eroină a unui film, nu i s’a încercat furtul identității etnice de către ruși, dar au încercat ungurii.

Lobby-ul maghiar a funcţionat întotdeauna într’un mod foarte agresiv şi lipsit de scrupule. Indiferent de zona de acţiune, Budapesta a încercat în permanenţă să tragă spuza pe turta sa. Lăsând la o parte controversele istorice privitoare la Transilvania, ne’am obişnuit să aflăm de’a lungul timpului cât de buni, de talentaţi, de frumoşi şi de deştepţi sunt ungurii şi cum îi mai asupresc pe ei celelalte naţiuni ale Europei, care, başca, le’au mai şi furat pământurile pe care le stăpâneau încă de pe vremea când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier şi zbura în înaltul cerului. În acest context al veşnicei oprimări la care erau supuşi maghiarii, în 1976, în timpul JO de la Montreal, a explodat bomba.

Presa internaţională a început să scrie că, de fapt, Nadia Comăneci, noul star al sportului mondial, nu era de origine română, ci maghiară ! Un ungur din Canada lansează teoria ”Nadia unguroaică”.

Începând cu 1976, numeroase publicaţii din Spania, Suedia, Canada, Statele Unite, Germania, Ungaria ş.a.m.d. au lansat, au preluat şi apoi au întreţinut ideea potrivit căreia Nadia Comăneci este de origine maghiară. Nici în anii comunismului, nici ulterior nu a existat o reacţie consistentă a părţii române cu privire la această chestiune, deşi Securitatea era la curent cu ce se scria în străinatate despre Nadia, care a fost şi este şi în ziua de astăzi un simbol al României. În cartea sa, ”România trădată”, scriitorul şi jurnalistul Constantin Mustaţă (decedat 2013) afirma că personajul care a lansat această poveste a fost un anume Paul Pilisi, maghiar stabilit în Canada, profesor de ştiinţe politice la o universitate din Quebec. Acest Pilisi susţinea că Nadia Comăneci era de fapt unguroaică şi că numele său ar proveni din anagramarea numelui real care, de fapt, ar fi fost Anna Kemenec ! Constantin Mustaţă afirma că a şi încercat să’l provoace la o discuţie pe Pilisi pe această temă însă maghiarul trecuse deja în lumea drepţilor.

În ”România trădată”, Constantin Mustaţă spune că în vara-toamna 1976 prin Montreal a circulat un fals certificat de naştere care ”atesta” originea maghiară a Nadiei Comăneci, ”fluturat pe la toate televiziunile şi prin toată media, graţie eforturilor comunităţii ungureşti de acolo, dirijată de un profesor ungur de la Universitatea Laval din Quebec”.    Că lansatorul bombei este acest Pilisi ori altcineva, nici nu mai contează foarte mult. Importantă este amploarea pe care a luat’o această teorie precum şi faptul că ea s’a perpetuat, în unele cercuri, până în ziua de astăzi.

El Mundo Deportivo 1976

Nadia Comăneci alias Anna Kemenes, exponent al maghiarilor oprimaţi din România

Imediat după JO 1976, teoria ”Nadia unguroaică” a fost răspândită iute de presa maghiară şi nu numai. În Spania, unde exista o solidă comunitate maghiară, prin prisma Nadiei presa pune tunurile pe români fără nici un discernământ. El Mundo Deportivo se întreba dacă Nadia este româncă şi în acelaşi timp oferea răspunsul :

”<Nu e !>”

El Mundo Deportivo publica pe 23 octombrie 1976 un amplu material sub titlul:

”Este regina de la Montreal româncă ?”.

Publicaţia spaniolă prelua o ştire difuzată de un corespondent canadian de origine maghiară al unei agenţii elveţiene de presă, ştire pe care o dezvolta ajungând la concluzia că

”Nadia Comăneci se numeşte Anna Kemenes şi e născută în Ungaria”!

În viziunea semnatarului acestui articol, parinţii Nadiei ar fi fost ardeleni, adică maghiari pentru că, nu’i aşa ? Transilvania e pământ unguresc şi ar fi migrat la un moment dat în zona Moldovei, pe când Nadia era foarte mică şi de aceea ea este ”născută în Ungaria”.

Mai mult, El Mundo a remarcat că în timpul conferinţelor de presă susţinute la Montreal , Nadia era ezitantă în exprimare atunci când discuta cu translatorul şi au fost situaţii în care traducătorul a fost nevoit să’i repete întrebările. Având în vedere aceste observaţii, publicaţia spaniolă ajungea la concluzia că, de fapt, Nadia, a cărei limbă maternă era maghiara, nu înţelegea bine limba română şi de aceea răspundea monosilabic ori avea nevoie să i se repete întrebările.

Der Spiegel şi Domenica del Corriere au preluat şi ele ştirea, după cum rezultă şi dintr’un raport existent în arhivele CNSAS – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Der Spiegel scria în numărul din august 1976 că:

”Părinţii Nadiei, în vârstă de 14 ani, câştigătoare a 3 medalii de aur, una de argint şi una de bronz la Olimpiada de la Montreal (…) sunt de origine maghiară. Anna Kemenes vorbea fluent ungureşte, iar talentul ei a fost descoperit în oraşul natal Gheorghe Gheorghiu Dej, la şcoala locală de gimnastică, și de atunci numele ei a fost românizat. Tăcerea penibilă cu privire la originile noului idol naţional este motivată de observatori prin politica tensionată a şefului de partid, Ceauşescu, referitoare la minorităţile etnice.”

Der Spiegel 1982

În 1982, Der Spiegel scria că:

”au fost românizate vechile nume de familie ungureşti, cea mai proeminentă victimă fiind Nadia Comăneci, care în realitate se numeşte Anna Kemenes”.

Potrivit informaţiilor vehiculate de numeroase publicaţii străine, guvernul român nu i’ar fi permis tinerei gimnaste să facă parte din lotul olimpic, dacă părinţii ei nu ar fi acceptat schimbarea numelui din Kemenec în Comăneci. Era lansată astfel ideea că statul român ducea de ani de zile o politică de românizare a numelor ungureşti în tentativa de a asimila total comunitatea maghiară. Publicaţia Condeiul Ardelean, într’un articol semnat de dr. Gheorghe Olteanu are o explicaţie pentru perseverenţa cu care presa germană, în particular, a persistat în promovarea acestei versiuni :

”Faptul că în redacţiile ziarelor şi televiziunilor germane sunt mulţi maghiari, sau maghiaroni (germani maghiarizaţi), care în calitate de «experţi» ai estului Europei, impun linia ideologiei maghiarismului, nu mai este de mult un secret. Aşa se face că până şi Nadia Comăneci pentru germani este, de fapt, Anna Kemenes, sau Hagi este maghiarul Haghy, ca să nu mai amintim că la una din cele mai cunoscute emisiuni de cultură (Kultur Zeit) opera Oedip este a compozitorului <maghiar> Enesco”.

Ioan-Aurel Pop, profesor universitar, istoric, rector al Univ Babes-Bolyai despre ”românizarea”maghiarilor :

”Niciodata nu a existat in Transilvania o campanie de romanizare a maghiarilor.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babes-Bolyai, amendează comentariile trecute sau actuale ale presei internaţionale cu privire la așa-zisa românizare a maghiarilor, situaţie în care, în viziunea unora, ar fi fost inclusă şi Nadia Comăneci, adică Anna Kemenes / Kemenec.

Der Spiegel 1982

”Așa ceva nu a existat și nici nu ar fi putut avea loc, fiindcă tratatele de pace de la Paris (1919-1920) au impus României respectarea drepturilor minorităților. Maghiarii au avut în România dintre cele două războaie respectată proprietatea, s’au putut instrui în limba lor, au avut partide politice reprezentate în Parlamentul de la București, organizații culturale, reviste, instituții etc. Mai mult, mișcări intelectuale de centru-stânga sau antifasciste, netolerate în Ungaria interbelică, au găsit adăpost în România, unde s’au putut afirma liber (ex. revista Korunk, de la Cluj). Firește, maghiarii au fost nemulțumiți oricum și era firesc să fie așa: din stăpâni de sute de ani în Transilvania, ajunseseră acum o minoritate în România, adică față de vechii lor iobagi, disprețuiți și asupriți odinioară. Maghiarii au dezvoltat în timp o mentalitate de stăpâni, pe care și’au exercitat’o cu forță, iar acum, după 1918, se aflau în postura de supuși ai României.

Maghiarii nu au recunoscut niciodată în bloc (cum au făcut sașii, șvabii etc.) unirea Transilvaniei cu România și au luptat mereu pentru refacerea Ungariei Mari. Perioada comunistă nu este unitară și uniformă, ci are etape. Între 1945/1948 și circa 1960, în ”obsedantul deceniu” din literatură, nu se putea vorbi despre națiunea română și despre românism. Atunci se învățau la școală istoria URSS, limba rusă și internaționalismul proletar. Atunci, maghiarii au condus Partidul Comunist (regionala Ardeal), au avut, la început, drepturi mai multe decât românii, inclusiv universitate de stat. Până la semnarea păcii de la Paris, în 1947, se arborau la Cluj drapele duble, ale Ungariei și României. Din anii 1960 până prin 1975-1980, a fost o epocă de echilibru, în care maghiarii s’au putut instrui la toate nivelele în limba lor. La Universitatea din Cluj erau secții în limba maghiară la aproape toate specialitățile.

Abia în ultimii zece ani de comunism, latura naționalistă a prevalat și au avut loc derapaje care au lovit mai mult în minoritatea ungară, în cea germană sau evreiască, față de restul populației. Au existat membri ai minorității ungare din România care – fiind persoane publice, de notorietate – au preferat să’și românizeze pronumele, rar numele de familie. Au fost și ofițeri ai stării civile care scriau prenumele românește (în loc de Janos, Ioan, în loc de Andras, Andrei, în loc de Mihaly, Mihai etc.). Poate că vor fi fost și directive tacite în acest sens, nu știu. Dar nu cunosc cazuri de impunere a unor nume de familie românești, cum s’a întâmplat în vremea dualismului austro-ungar când dacă te chema Negrea, deveneai Fekete, dacă te chema Lungu, ajungeai Hoszu, Micu-Kiss, Ciobanu-Juhasz, Albu-Feher etc. Atunci erau liste de nume românești cu traducerea lor în maghiară, care devenise obligatorie … ”

Teoria persistă şi în ziua de azi

Comentariile privind originea maghiară a Nadiei nu s’au stins odată cu trecerea timpului. O altă publicaţie spaniolă, ABC, nota pe 17 martie 1987 că ”Nadia Comăneci, care face parte din minoritatea maghiară a regiunii Transilvania, minoritate care suferă o notorie discriminare, nu va fi membru în juriul care va stabili premiile Fundaţiei Principele de Asturia. (…) Ministerul Român de Externe scuză absenţa Nadiei Comăneci la acest eveniment prin existenţa altor angajamente. Recent, presa internaţională a prezentat conflictul apărut între Budapesta şi Bucureşti din cauza minorităţii ungare care trăieşte în Transilvania, regiune anexată de România la sfârşitul primului război mondial. Potrivit unor experţi, românizarea maghiarilor atinge şi numele iar un exemplu este chiar acela al Nadiei Comăneci al cărei nume real este Anna Kemenes”.

Citiți și:  CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE

Răspunsul României citat la finalul ştirii este slab, lipsit de vână şi nu are nicio greutate și nicio credibilitate în acest context :

”Primul secretar al Ambasadei României, Constantin Muraru, a spus că Nadia Comăneci nu face parte din nicio minoritate este româncă, iar cel care a scris aceste lucruri nu este bine informat”.

În ianuarie 1987, ziarul spaniol El Pais aloca un spațiu generos unui material trimis de corespondentul din Bonn, din care reieșea că în România, cultura ungară este supusă unei adevărate represiuni. Un exemplu al acestei represiuni ”este marea gimnastă Nadia Comăneci, care este de origine ungară și care în realitate se cheamă Anna Kemenes”.

Ipoteza lansată în 1976 a fost întărită şi de un anume Zoltan Csaki, fost angajat al Radioteleviziunii Române. Stabilit în Ungaria, Csaki era solicitat de Radio Kosshut din Budapesta să comenteze fuga Nadiei care se consumase în noaptea de 27/28 noiembrie 1989. Răspunsul lui Csaki, reprodus şi într’un raport al Securităţii aflat la CNSAS suna aşa:

”Ea este ceangău din Oneşti. Se spune că bunicii ei au fost maghiari. Foarte demult, în anii ’70, am realizat un interviu cu ea la şcoala de gimnastică a lui Bela Karoly. Era foarte mică atunci. A vorbit româneşte. Adevărul este că niciodată nu am stat singuri de vorbă, doar cu ea.”

Csaki

Așadar, Csaki, care a cunoscut’o pe Nadia când aceasta era o copiliţă, e considerat o sursă demnă de încredere cu toate că afirmaţiile sale sunt bazate numai pe presupuneri : ”se pare”, ”se spune”….Acelaşi Csaki ne mai dă de înţeles că Nadia e, de fapt, vorbitoare de maghiară afirmând că atunci ”a vorbit româneşte” şi că totodată n’a discutat niciodată cu ea între patru ochi, lăsând să se înţeleagă că foarte probabil în acest caz Nadia ar fi acceptat să discute în maghiară, limba ei maternă.

CNSAS

Tot în decembrie 1989, după fuga Nadiei, atunci când numele său era pe prima pagină a tuturor ziarelor lumii, alte publicaţii reluau tema ”Nadia unguroaică”. Astfel, suedezele Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet, precum şi numeroase posturi de radio şi tv din Suedia au menţionat ”originea maghiară” a Nadiei, pe care au botezat’o ”Ilona Kemenes”.

Chiar şi în 2016, diverse site-uri de limbă maghiară continuă să susţină că Nadia are origini ungureşti şi că numele său real este Anna sau Illona Kemenec. Aceeaşi informaţie poate fi citită inclusiv pe pagina de limbă română a enciclopediei online Wikipedia:

”Unele surse susţin că s’ar fi născut Anna Kemenes”.

Nadia și cuplul de antrenori Bela și Martha Karoly

În 2008 site-ul Magyar News, în prezentarea unor unguri americani îl aduce în discutie pe Bela Karoly. Într’un material cu titlul ”Antrenorul campionilor olimpici”, se scrie că Bela Karolyi ”a scos la iveală staruri de primă mână precum Nadia Comăneci (Kemenes Anna)”.

Despre ceangăi

Afirmația făcută de Csaki în 1989 este comentată de rectorul Universității Babeș-Boliay, Ioan-Aurel Pop :

”Legat de Nadia, se face o confuzie, urmată de o speculație, numai bune pentru ignoranți. Ea s’a născut în zona Bacău, unde trăiește de sute de ani o comunitate catolică, de ceangăi. După 1989, statul ungar duce o politică activă și, uneori, intruzivă, de declarare a ceangăilor drept unguri. Ceangăii sunt un amestec de populație (români și secui), de credință catolică, cu anumite elemente ungare în limbă, dar cu folclor și port românești. La recensământul din 2011, s’au declarat 1536 de ceangăi în România. Restul – fiindcă mai sunt oameni de această origine în Moldova – se declară români fiindcă așa simt ei. Încă din secolele XV-XVII, când veneau trimiși papali în Moldova, la ei, majoritatea vorbeau românește și se considerau români moldoveni. Până la urmă, omul este ceea ce simte el că este.”

Nadia și antrenorul Octavian Belu. Foto CNN

Nadia : ”Zero legături cu maghiarii”

În ciuda faptului că Securitatea s’a sesizat cu privire la răspândirea în presa internaţională a acestei poveşti, nici statul român, nici Federaţia Română de Gimnastică nu au luat vreo poziţie tranşantă. Nici înainte de ’89, nici după. Au privit şi s’au mulţumit să încaseze. Lipsa de reacţie a unei entităţi din România a făcut ca şi în ziua de astăzi să persiste această istorie lansată în urmă cu 40 de ani. Culmea, deşi informaţia a fost preluată de numeroase mijloace de presă, nimeni, dar nimeni, nu a întrebat’o pe Nadia despre originea ei ! Admiţând că înainte de decembrie 1989, ca jurnalist străin, era complicat să ajungi la Nadia, nici după căderea comunismului ea nu a fost chestionată pe această temă. Este evident că tuturor, şi mai ales celor care se ocupă cu lobby-ul maghiar, le’a convenit ca această poveste să persiste.

Nici măcar jurnaliştii români care au studiat dosarul Nadiei de la CNSAS nu şi’au pus întrebarea ”ce’i cu Anna Kemenes asta ?”

Nadia, personal, a aflat cu uimire de abia în septembrie 2016 că ungurii au botezat’o Anna Kemenes, poveste despre care a comentat :

”Nu m’a întrebat nimeni despre aşa ceva până acum ! Oricum nu e nimic adevărat în toată povestea asta. Eu respect pe toată lumea, indiferent de naţionalitate, dar nu am nicio conexiune cu maghiarii. Nu am pe nimeni de origine maghiară în familie. Zero legături !”

”Fiica mea se numeşte Nadia Comăneci. Este româncă ortodoxă ca toţi strămoşii noştri.”

Mama sa, Ştefania Comăneci, a acceptat să dea detalii legate de genealogia familiei. Spusele Ştefaniei Comăneci vin să confirme odată în plus numele bunicilor Nadiei care apar în dosarele Securităţii.

”Noi suntem români şi creştin-ortodocşi din strămoşi. Ceea ce îmi spuneţi este absurd. Nu ştiu cine a putut inventa aşa ceva. În familie, n’am avut nicio legătură cu ungurii sau cu religia catolică. Parinţii soţului meu se numeau Comăneci Maria şi Comăneci Petre. Apoi, pe părinţii mei îi chema Alexandru şi Ileana Blănaru şi erau din Moldova, din satul Ştefan cel Mare. De acolo au venit la Oneşti. Ai soţului erau de loc de pe Valea Oituzului, din Hârja. Nimeni din neamul nostru n’a venit în Moldova din Transilvania, toţi ai nostri sunt români get-beget din zona Moldovei. Nadia e creştin-ortodoxă, botezată în parohia Sfântul Nicolae din Oneşti, de Bobotează, pe 6 ianuarie 1962”.

În concluzie, familia Nadiei este o familie tipică de români din zona Bacăului.

Materialul a apărut într’o formă ușor modificată în GSP din 12 noiembrie 2016.

Nadia Comăneci aproape minimalizează realizările ei:

”Am spus întotdeauna că sunt genul de persoană care nu zâmbește tot timpul, dar am sfârșit zâmbind din rutină…
…Oamenii mă întreabă care e definiția la perfecțiune, am spus că nu e niciuna, nu există nici o definiție a perfecțiunii. La un anumit moment, când aveam 14 ani, am făcut ceva ce oamenii nu se așteptau…Este o scară pe care te urci în viață, iar eu am ajuns acolo la începutul ei.”

7 note de 10 a primit Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal: primul l’a obținut pentru exercițiul la paralele în competiția pe echipe:

Sursa:  Octavian Pescaru (GSP), CNN

Citiți și:   CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬Dacia‬‪ ROMANIA

FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA

Localizate pe înălțimi, adesea în mijlocul unor peisaje împădurite, sălbatice, vestigiile fortificațiilor ridicate de triburile getice în cele două secole dinaintea cuceririi romane a unor teritorii getice din nordul Dunării, de jur împrejurul depresiunilor intra-carpatice din estul Transilvaniei, marchează străvechi puncte de observație ale unor drumuri astăzi dispărute ori elemente de apărare și prestigiu ale reședințelor unor căpetenii din vechime. Incinte de pământ sau piatră, uneori ansambluri complexe de ziduri, terase, turnuri și bastioane, au ajuns să fie cunoscute în diferite locuri din Depresiunile Brașov, Târgu Secuiesc sau Ciuc, încă din secolul XIX. Cu alte cuvinte știm de peste două secole că în pofida elementului etnic majoritar vorbitor de maghiară, în acest areal avem suficiente dovezi ale locuirii din cele mai vechi timpuri de către elementul băștinaș majoritar al României.

Deși unele au beneficiat de cercetări arheologice mai intense, mai sunt încă situri care nu mai pot fi localizate în teren sau despre care se știe foarte puțin. Numărul semnificativ de situri fortificate, în ciuda climatului aspru și reliefului dificil, este dovada funcționării estului Transilvaniei, și mai ales, a depresiunilor intra-montane din această parte a Carpaților, ca spațiu de trecere — poartă între lumea danubiano-pontică și cea central-europeană, ce trebuia apărată sau unde se putea controla tranzitul comercial și militar.

Această geografie specială a fost exploatată în mod repetat de’a lungul timpului, nu doar pentru epocă getică, dar și mai timpuriu (eneolitic, epoca bronzului, prima epocă a fierului) ori mai târziu (perioadă medievală). Nu este de aceea întâmplător că multe dintre siturile fortificate de geți sunt reutilizări ale unor situri întărite mai vechi sau sunt, la rândul lor, reocupate ulterior de cetățui medievale.

În timp ce comunităţile sudice se consolidează, iar aristocraţia militară getică se afirmă ca o forţă politică de prim ordin, în Transilvania comunităţile nu se manifestă în forme elevate, ba mai mult ele se confruntă cu stăpânirea scyţior agatârşi, iar mai apoi cu cea celtică. Abia din a doua jumătate a sec. II î.Hr. asistăm la o creştere semnificativă a numărului aşezărilor pentru ca pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. centrul de greutate să se mute în aria intracarpatică, moment din care se poate vorbi de o adevărată explozie demografică şi economică.

Situaţia respectivă este relevantă şi în estul Transilvaniei. Astfel, urmărind apariţia şi evoluţia aşezărilor nefortificate, se constatată procentul scăzut al celor care erau în funcţiune în sec. III – II î.Hr. (17 – circa 8%), urmat de o creştere uşoară în ultima jumătate a sec. II î.Hr. (25 – 12%) şi de o majoritate covârşitoare (68 – 80%) a celor existente în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

S’a constatat, de asemenea, că numai în câteva locuri se poate vorbi de o continuitate de locuire pe toată perioada celor patru secole (Cernat-”Dâmbul Bisericii” şi ”Pământul lui Robert”, Cetăţuia-”Cariera de lut”, Reci-”Telek”, Rugăneşti-”Grădina Mare de Sus”, Sfântu-Gheorghe-”Bedehaza”, Sântimbru-”Pomii-Verzi” şi Turia-”Cimitirul Catolic”), majoritatea aşezărilor din ultima fază, sec. I î.Hr. – I d.Hr., fiind nou întemeiate. În ce măsură acestea erau formate dintr’o populaţie locală, (mutată ca urmare a sporului demografic, a dezvoltării economice, a roirilor etc.) sau din nou veniţi, atraşi de calităţile geografice ale zonei sau dislocaţi din alte ţinuturi, este greu de spus.

Putem presupune, bazându’ne pe piesele descoperite şi a căror analogii se găsesc, (uneori până la identitate) în siturile getice din Moldova centrală şi de sud (Brad, Poiana, Răcătău, Barboşi etc.), că o parte a populaţiei a venit de acolo, dar, tot aşa de bine, unele din aceste materiale puteau ajunge în estul Transilvaniei şi pe calea schimburilor comerciale.

În sec. II î.Hr. bastarnii distrug o parte din aşezările deschise, dar mai ales fortificaţiile getice din jumătatea nordică a Moldovei (precum cele de la Stânceşti-Botoşani, Moşna, jud. Iaşi, Cotnari-Cătălina sau Buneşti) ducând la o puternică dislocare de populaţie. Posibil ca o parte a acesteia să fi trecut Carpaţii şi să se fi aşezat în ţinuturile estice ale Transilvaniei. Un alt posibil motiv al migrării populaţiei extracarpatice în interiorul arcului ar putea fi şi acela al diferitelor evenimente politice care au avut loc pe parcursul sec. I d.Hr., evenimente în urma cărora se constată un real regres demografic atât în Muntenia cât şi în sudul Moldovei.

Prin urmare există temeiuri istorice care să ne conducă spre un presupus aport demografic în ţinuturile din estul Transilvaniei, doar că la acest stadiu al cercetărilor este greu de dovedit. Sigur este faptul că, începând din a doua jumătate a sec. II î.Hr., aici se constată o dezvoltare economică şi demografică fără precedent. În plan politic aceasta corespunde cu încetarea dominaţiei celtice în Transilvania, urmată de acea ”incrementa Dacorum per Rubobosten regem” amintită de Pompeius Trogus, iar în cel economic cu începuturile exploatării şi prelucrării minereurilor de fier şi cupru din Depresiunile Ciuc, Baraolt, Târgu Secuiesc şi din zonele Vlăhiţei. La acestea se adaugă, cu siguranţă, exploatările de sare de la Praid, Sovata, Sânpaul şi Mărtiniş.

Ca urmare, asistăm la o comasare a aşezărilor în sectoarele bogate în resurse minerale. Terenurile, alese cu grijă, le’au permis practicarea, pe lângă minerit şi ”siderurgie” şi a celorlalte ocupaţii sau meşteşuguri tradiţionale, necesare oricărei comunităţi: cultivarea pământului, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, olăritul şi nu în ultimul rând comerţul.

Ţinuturile estice ale Transilvaniei cunosc pe lângă o dezvoltare economică şi demografică deosebită şi un rol politic aparte, fapt demonstrat de numărul mare de fortificaţii care s’au ridicat aici, peste 35 de cetăţi şi aşezări fortificate. Deşi se presupune că formaţiunea politică a lui Oroles ar fi stăpânit zona Carpaţilor Orientali, cercetările arheologice sumare, de până acum, nu ne permit să datăm nici o cetate pe parcursul sec. III – prima jumătate e sec. II î.Hr., cum ar fi îndreptăţit să fie. Primele fortificaţii pot fi datate doar la sfârşitul sec. II şi începutul sec I î.Hr., odată cu înmulţirea aşezărilor civile şi a creşterii puterii armate a uniunilor de triburi. Acestea, amplasate cu precădere în zonele bogate în minereuri de fier (Biborţeni, Jigodin II, III, Ciceu, Racu I, II, Covasna etc.), îşi vor continua existenţa şi în deceniile următoare.

Pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. numărul fortificaţiilor sporeşte, (Cernat – ”Vârful Ascuţit”, Bădeni, Praid, Sânzieni – Perka”, Mihăileni, Şoimuşul Mare, Leliceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Ghindari, Sândominic, Valea Seacă, Zetea etc.), menirea lor fiind de acum atât de supraveghere a zonelor importante din punct de vedere economic, de asigurare a condiţiilor favorabile practicării comerţului şi trecerii caravanelor cu mărfuri, cât şi de barare a accesului spre capitala statului dac, Sarmigetuzo.

Proiectul cultural ”ZBOR (Ziduri, Bastioane, Orașe, Ruine). Mai aproape de cetățile dacice din estul Transilvaniei”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), este aproape de final. Inițiatorii au lansat Atlasul digital care are ca scop prezentarea, în premieră, a fortificațiilor getice din estul Transilvaniei, publicului regional precum și turiștilor care vizitează stațiunile balneare de la Covasna, Tușnad, Băile Figa și Vâlcele.

Deși platforma online se află încă în lucru, aceasta conține deja o parte consistentă din informațiile pe care realizatorii și le’au propus să le prezinte în cadrul proiectului. Atlasul digital cuprinde o hartă interactivă, un catalog cu siturile fortificate, care momentan conține doar acele situri cuprinse în proiectul AFCN, trimiteri bibliografice, imagini aeriene și reconstituiri artistice, iar realizatorii platformei lucrează la traducerea paginii web, și la anumite filmări pe care cei interesați le vor putea accesa ulterior.

Scopul principal constă în prezentarea în premieră a cel puțin 12 cetăți getice din estul Transilvaniei, prin intermediul aerofotografiilor, filmărilor de la joasă altitudine, a modelărilor tridimensionale de teren și structuri arheologice, ce vor fi la final integrate într’un tur virtual disponibil în mediul online, în site-ul web care va conține, pe lângă atlasul de hărți digitale interactive, explicații în limba română, maghiară și engleză, dar și într’o expoziție itinerantă de postere. Materialul multimedia-tur virtual ar urma să prezinte o sinteză esențială a rezultatelor unor cercetări arheologice mai vechi, dar și a celor mai noi. În cadrul proiectului vor fi prezentate cetăți și așezări dacice precum cele de la Jigodin, Leliceni, Merești, Bădeni, Racu, Bixad, Olteni, Cernat, Covasna, Boroșneu Mic, Saciova, Sânzieni, și Racoș, iar expoziția va fi itinerată în municipiul Miercurea Ciuc, orașul Covasna și comuna Vâlcele, satul Araci.  Sigur că relieful actual nu mai este relieful și peisajul antic sau preistoric, dar există o strânsă legătură între acestea și este primul pas. Pentru unele dintre aceste cetăți, mai exact pentru acelea despre care avem suficiente date și informații solide, științifice, o să încercăm să propunem și unele reconstituiri.
Valoarea culturală și importanța patrimonială a sistemului de fortificații ridicat de către geți la marginea depresiunilor sau în inima munților din estul Transilvaniei sunt cunoscute în mediul academic de mult timp. Cu toate acestea, potrivit inițiatorilor, multe dintre aceste cetăți nu sunt încă precis localizate, iar evoluția rapidă a proiectelor de dezvoltare teritorială și a rețelelor de utilități ar putea duce la distrugerea și pierderea integrală a unora dintre monumente.

Privite de sus, siturile arheologice, în special unele atât de dificil de atins ca cetățile getice din estul Transilvaniei, își dezvăluie logica ocupării spațiului, anvergura și frumusețea. Imaginile aeriene nu sunt însă doar niște «poze frumoase», ci instrumente de studiu pentru arheologi care le folosesc pentru a detecta structuri arheologice necunoscute sau pentru a crea modele digitale ale reliefului prin tehnici fotogrammetrice.

Cetatea Cernat – Vârful Ascuțit

Localizare: la nord de fosta localitate Cernatul de Sus, județul Covasna, în punctul Vârful Ascuțit/ Hegyes.

Relief: Un promontoriu de formă triunghiulară, ușor arcuit spre vest, desprins dintre dealurile înalte ce separă Depresiunea Târgu Secuiesc de Depresiunea Sfântu Gheorghe, înconjurat pe laturile de est și vest de două văi înguste: Valea Mare și Pârâul Rupt. Promontoriul se continuă relativ plat, mai întâi spre nord și apoi spre vest, ca un drum de culme ce ajunge în punctul Cetatea Comorii, la o depărtare de doar 8 km spre vest. În acest loc se află o mare incintă de pământ (cu zid de piatră legată cu pământ?) de dată nesigură. De aici drumul de culme cobora spre trecătoarea de la Olteni unde se află fortificații din diferite epoci.

1. Vedere spre nord, 2. Vedere spre sud, 3.Vedere spre nord

Aspect: Partea superioară a dealului Vârful Ascuțit este împărțită în trei segmente:

1 — extremitatea aflată spre sat, spre sud-est, este mai îngustă și mai stâncoasă;

2 — cea îndreptată spre turnul medieval vizitabil Ika Vára, aflat pe un deal vecin, este mai largă, plată, dar și mai înaltă, fiind împrejmuită pe pantele nordice, estice și vestice de valuri de pământ;

3 — între cele două capete anterior descrise se află o șa largă, mai coborâtă ca altitudine, pe care se văd urmele săpăturilor lui Zoltán Székely, precum și ale unei împrejmuiri rectangulare marcată de un mic val de pământ — cu funcționalitate și datare neclară.

Față de valea din vest platoul în partea șeii se ridică cu 40 m și față de valea aflată la est — cu 64 de m.

1. Vedere spre nord – șaua, 2. Vedere spre nord, 3. Vedere spre sud, 4. Profil altimetric general al sitului, 5. Terasa antropică de pe latura estică

Fortificație: pe marginile promontoriului, în special pe latura estică și nordică, se observă sistemul de fortificație format din val și șanț, precum și ceea ce pare a fi o terasă antropică, pe latura estică. Pe latura estică valul este dublu. Suprafața închisă de fortificație măsoară cca 10 ha. Fragmentele ceramice vizibile la suprafață în compoziția impozantelor valuri aparțin primei vârste a fierului.

1. Fortificația dublă pe latura estică, 2. Fortificația dublă pe latura estică, 3. Fortificația dublă pe latura de est, 4. Valul pe latura nordică

Istoricul cercetărilor: Zoltán Székely (1969) a cercetat 4 locuințe de epocă getică într’o poziție necunoscută pe suprafața sitului. Nu este exclus ca săpăturile acestea, așa cum arată modelul digital al terenului să fi fost executate în zona de șa a sitului. Aceste locuințe se aflau aproape de suprafață, la adâncimea de 25 cm, fiind foarte puțin adâncite, având formă pătrată, dimensiuni 4 x 4 m, și vetre de foc în colț (de formă ovală, diametru aproximativ 1 m, înconjurate de pietre). Din inventarul acestor locuințe sunt amintite fragmente de vase ceramice lucrate cu roata sau cu mâna, fibule cu resort spiralic și două monede de argint — imitații locale după drahmele lui Alexandru Macedon. După V. Crișan (2000, p. 30) ceramica se datează în special în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr, dar și în II î.Hr.

Fibule descoperite de Z. Szekely în locuințele de epocă getică clasică săpate pe Vârful Ascuțit

Planul unei locuințe săpate de Z. Szekely la Cernat Vârful Ascuțit

Pe dealurile din jurul localității Cernat s’au făcut în decursul timpului numeroase descoperiri de materiale de epocă getică clasică, cele mai importante fiind așezările cercetate de Székely din punctele Pâmântul lui Robert și Dâmbul Bisericii. Un tezaur de denari romani republicani și imperiali (1 kg) a fost descoperit pe teritoriul localității într’un punct necunoscut în 1941 (Bucur Mitrea, SCIV 20–2, 1969, p. 166).

Cetatea Zânelor, Covasna

Potrivit unei legende, cetatea de la Covasna ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, iar potrivit alteia, aici ar fi ascunsă o importantă comoară, dar specialiștii nu pot confirma încă acest lucru.

Localizare și relief: Dealul Cetății este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca, la o altitudine peste nivelul mării de aproape 930 m. Dealul Cetăţii este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, precum vârful Dolomir, Poarta Vânturilor, Timsos sau Copoţ, toate depăşind 1300 de m. Aceste piscuri închid ca o cunună Dealul Cetăţii, păstrând totuşi o bună vizibilitate spre nord şi nord-vest. Din punctul maxim de altitudine se vede o bună parte din Depresiunea Braşovului, respectiv sectorul Târgu Secuiesc şi valea Pârâului Negru. Vizibilitatea este mult mai bună de pe Dealul Copoţ situat la vest, cuprinzând Ţara Bârsei (zona Braşovului), Munţii Bodoc, limita sudică a Munţilor Harghitei (zona Tuşnad) şi Munţii Nemira. Pantele de est şi nord-est ale Dealului Cetăţii coboară abrupt în valea Mişcăi, în timp ce terenul coboară mai lin spre sud, unde se află şi o şa de legătură spre culmile învecinate. Suprafaţa amenajată de către geți pe Dealul Cetăţii este de circa 30.000 mp, incluzând aici o acropolă şi cel puţin şase terase (numerotate convenţional cu cifre romane, de la I la VI).

Amenajarea la o asemenea scară s’a făcut cu un efort considerabil şi de durată. În principiu s’a săpat în apropierea pantei iar pământul rezultat a fost împins către margini, suprafaţa rezultată fiind îndreptată. În acest fel s’a lărgit spaţiul pe care se putea ulterior construi. Geții au preferat să sape până la stâncă, pe care au nivelat’o şi peste care au pus apoi un strat consistent de pământ cel mai adesea amestecat cu sfărâmătură de stâncă pentru o mai bună stabilitate.

Vedere a terasei II spre vest în 2015

Cronologie: Prima fază de amenajare a sitului a început cândva în sec. II î.Hr. Situl a fost distrus pe parcursul sec. I î.Hr., a fost apoi refăcut și lărgit. La începutul sec. II d.Hr., activitățile în sit încetează.

Istoricul cercetărilor: Atraşi de mirajul aurului dar şi de tainele vestigiilor din vârful muntelui, Cetatea Zânelor a fost ‘investigată” de’a lungul timpului de numeroşi căutători de comori, urmele trecerii lor fiind vizibile şi astăzi. În acest context, tradiţia locală face referire la un oarecare Csutak Samu care, săpând în cetate, ar fi găsit un măr, o cruce de aur, lanţuri şi ciocane de fier pe care le’ar fi trimis muzeului din Cluj.

Vedere a terasei II spre vest în 2016

Un altul, Csoma Laci, a găsit în urma unor săpături în cetate monede şi alte obiecte pe care le’a predat de asemenea muzeului clujean. Astfel de evenimente, probabil mai numeroase, nu pot fi însă verificate. Nici una dintre piesele descoperite de cei doi nu a ajuns de fapt la muzeul din Cluj. Legendele şi monumentalitatea vestigiilor i’au atras şi pe erudiţii epocii moderne. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarul secui Orbán Balázs a ajuns pe Dealul Cetăţii pentru a se documenta, pregătind pentru publicare lucrarea ”A székeyfőld leirasa”. Cu această ocazie a descris Dealul Cetăţii, a măsurat zidurile, terasele, poarta, drumul de acces şi a cules câteva fragmente ceramice de vase barbare, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu.

Dealul Cetății vedere spre NV

”Din dealul comun în formă de semicerc, pornesc două pâraie numite Pârâul Miska şi Pârâul Cetăţii – Varpatak printre care se ridică Dealul Cetăţii. Acesta, înalt de 3000 de picioare, are pantele abrupte, aproape verticale. Numai pe latura sudică există o şa, pe unde urca şi drumul cetăţii tăiat în stâncă, pe care am urcat şi noi cu destulă greutate până pe vârf. Dealul are un platou de mici dimensiuni. Pe marginea acestui platou se află zidurile cetăţii, păstrate până astăzi pe o înălţime de câteva picioare. Aceste ziduri înconjoară platoul în formă de cerc, formând o fortificaţie rotundă cu un diametru de 45 de paşi. Aceasta este numai fortificaţia interioară, ea fiind înconjurată de alte două ziduri; al doilea zid, păstrat şi el pe o înălţime considerabilă, se află pe marginile abrupte ale dealului, la 25 de paşi de primul, şi încercuieşte muntele paralel cu primul; în sfârşit, al treilea zid înconjura dealul la 30 de paşi de zidul al doilea. Ultimele două ziduri – pe baza principiului economisirii observate şi la alte cetăţi – se opreau pe latura nordică verticală”, Orbán Balázs, 1869, p. 154 – 155.

Presupunând că este o veche cetate secuiască, Orbán Balázs apreciază amplasarea strategică de excepţie şi o aseamănă cu un adevărat cuib de vulturi care, înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic. Primele săpături arheologice s’au desfăşurat în anii 1942–1943 sub conducerea arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Rezultatele cercetărilor nu au fost însă publicate detaliat, Alexandru Ferenczi pierzându’şi viaţa în timpul războiului.

Dintr’un articol informativ, apărut în presa vremii, rezultă că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă construită din bârne groase de lemn prinse cu piroane de fier de până la 1 m lungime. În zona locuinţei şi în interiorul acesteia au fost descoperite bucăţi mari de lipitură de lut, numeroase vase ceramice, o statuetă romană precum şi două fibule, una de bronz şi o alta de argint. Cetatea, menţionează Alexandru Ferenczi, era formată dintr’o acropolă şi trei terase, toate înconjurate cu ziduri de piatră, late de peste 3 m.

Dealul Cetății vedere spre NV

Artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase l’au determinat pe Alexandru Ferenczi să atribuie cetatea geților (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) şi nu secuilor, aşa cum o făcuse Orbán Balázs. El aminteşte însă şi urme de locuire mai vechi, getice, din prima epocă a fierului (sec. VIII-VI î.Hr). O parte din materialele descoperite se află depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu excepţia statuetei şi a fibulelor amintite ca fiind descoperite pe acropolă. Aflând de descoperirile lui Alexandru Ferenczi de pe Dealul Cetăţii, Constantin Daicoviciu împreună cu un colectiv numeros de arheologi a organizat o scurtă campanie de săpături la Covasna în anul 1949. Cercetările sale au confirmat afirmaţiile lui Alexandru Ferenczi, raportul arheologic evidenţiind asemănarea cetăţii de aici cu cele din Munţilor Orăştiei, zona capitalei Regatului Getic, Sarmizegetusa.

Dealul Cetății vedere spre NE

În anul 1968 săpăturile arheologice au fost reluate de către Zoltán Székely de la muzeul din Sfântu Gheorghe. Acesta a săpat o secţiune de peste o sută de metri, cuprinzând acropola şi primele două terase. În acest fel a putut mai bine estima dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de piatră. Concluziile sale au surprins lumea ştiinţifică, autorul descria o cetate cu foarte multe elemente de fortificare, unele de dimensiuni impresionante precum zidul terasei a II-a cu o lăţime de 8,80m. Fără a se deplasa la faţa locului pentru a se convinge de afirmaţiile lui Zoltán Székely, majoritatea arheologilor au tratat cu neîncredere descoperirile de pe Dealul Cetăţii. S’a considerat că era nefiresc ca o cetate getică să aibă asemenea dimensiuni, atâtea ziduri şi mai ales atât de mari. Astfel, descoperirile lui Zoltán Székely au fost ignorate în epocă. A fost nevoie de o catastrofă naturală pentru ca cetatea de la Covasna să revină în atenţia cercetătorilor.

Dealul Cetății vedere spre vest

În noiembrie 1995 o vijelie puternică a smuls din rădăcini copacii de pe Dealul Cetăţii, dezvelind porţiuni de ziduri şi complexe de locuire. Ca măsură urgentă s’a impus supravegherea curăţării şi exploatării masei lemnoase pentru a preveni alte posibile distrugeri ale vestigiilor arheologice. De asemenea s’a propus începerea unor cercetări arheologice pentru a salva patrimoniul expus intemperiilor. Ca urmare, în anul 1998 au fost reluate săpăturile arheologice de către Viorica Crișan și Valeriu Sîrbu în Cetatea Zânelor, săpături care continuă neîntrerupt până astăzi, colectivului adăugându’i’se pe parcurs și alți membrii, precum Paul Pupeză.

Imagini cu Zidul terasei 1Z, Bastionul de pe terasa II văzut de pe Terasa III, Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, Zidul de pe terasa III adosat bastionului, Zidul de pe terasa II și bastionul, Latura nordică a bastionului, Bârne carbonizate căzute în exteriorul bastionului pe terasa II, Fundația bastionului, Zidul terasei 1 paramentul exterior, Zidul de pe terasa II, Zidul acropolei și Colțul NE al bastionului de pe Terasa II

Zidurile: Atât platoul superior cât și restul teraselor au fost împrejmuite cu ziduri din piatră Acestea, pe lângă protecție susțineau pământul adăugat pentru extinderea teraselor. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 m. Acestea erau îngropate în pământ pe o adâncime de 0,65 – 0,70 m pentru o mai bună stabilitate. La ridicarea zidurilor s’a folosit piatră locală, sumar făţuită, lemn şi lut. Pietrele erau aşezate mai întâi pe două şiruri (paramente) dispuse paralel, la o distanţă care variază de la un zid la altul. Pietrele din aceste şiruri au fost alese cu grijă, latura cea mai dreaptă fiind orientată spre exterior. Spaţiul dintre cele două şiruri era ulterior umplut cu pietre (emplecton). Lutul a fost folosit ca liant.

Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, imagine mărită din 2004

În unele sectoare de zid s’au păstrat urmele unor bârne patrulatere din lemn dispuse transversal; acestea legau paramentele conferind structurii mai multă stabilitate. Astfel de ziduri puteau atinge înălţimi de 3–5 m. Cât de înalte au fost zidurile însă este greu stabilit cu exactitate, acestea păstrându’se astăzi doar pe 1–1,50 m. Grosimea variază în jurul a 2 m, dar în situațiile de pantă foarte abruptă sau acolo unde se rezolva o problemă tehnică — de exemplu unirea zidului din terasa III cu peretele bastionului de pe terasa II grosimea putea să fie și dublă.

Capac sec. I î.Hr. – I d.Hr. descoperit pe T1 în S1, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 5871) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Săgeată din fier sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7E, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 13137) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

1. Ataș din bronz sec. II – I î.Hr. descoperit pe TII în colțul de SE al bastionului, (Nr. Inv. 5871),
2. Aplică din bronz sec. I d.Hr. descoperit pe TII în S7G,
3. Mărgea sec. I î.Hr. descoperită pe TII în S7E, (Nr. Inv. 13133),
4. Fibulă de tip Nauheim sec. I î.Hr. – începutul sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7H,
5. Fibulă lunulă prima jumătate a sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7G, 6. Fibula sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
7. Fibulă puternic profilată sec. I – prima jumătate a sec. II d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
8. Țintă din argint sec. I d.Hr. descoperit pe TIII în S7G, piese din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe, imagini din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Jigodin, Câmpul Morii

Localizare: pe malul drept al Oltului, în punctul cel mai îngust al defileului Oltului de la Jigodin-Băi; denumiri: Jigodin I; Dealul Morii.

Relief: un bot de deal cu pante line spre est și sud și abrupte spre vest și nord, ridicat cu 50 deasupra Oltului care curge chiar pe la poale, pe latura nordică; localizat la extremitatea estică a dealurilor înalte cu fundament eruptiv ce fac parte din Munții Harghita. Platoul superior are o formă neregulată, cu axul lung orientat NE-SV și cu o înclinație generală a reliefului spre est. Accesul pe sit se făcea, cel mai probabil ca și astăzi, pe o șa lină aflată în partea de sud a platoului, șa ce cotește spre vest, spre baza dealului. Un zid de piatră neprelucrată legat cu pământ închidea complet platoul pe toate laturile. Suprafața închisă de incintă măsura cca. 0.34 ha.

Vedere spre nord-est, panoramă 180. Șaua de acces ocupată de case de vacanță.

Istoricul cercetării: Situl intră alături de celelalte două fortificații de la Jigodin în atenția lui Orbán Balázs, și apoi a lui Alexandru Ferenczi. Primele săpături sunt făcute de colectivul condus de Mihai Macrea în 1950. Săpături sistematice au fost executate cu întreruperi începând cu 1980 (Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Zoltán Székely). Cele mai recente săpături sunt conduse de Viorica Crișan, ultimele două campanii de cercetări fiind cele din 1998 și 2000.

În 1997 situl a fost grav afectat de instalarea neautorizată a unei antene de telecomunicații ocazie cu care jumătate din platou, stratul de cultură și zidurile de incintă de pe laturile vestice și nord-vestice au fost nivelate cu buldozerul și împinse pe pantele abrupte ale dealului. Cantități însemnate de materiale au fost descoperite în pământul excavat. Peste latura sud-vestică a fortificației și pe șaua de acces s’au construit în ultimele două decenii case de vacanță.

Fortificația: zidul, de 2.5 m lățime, a fost construit din blocuri de piatră neprelucrată, de origine locală, foarte probabil exploatată chiar din sit, de forme și mărimi diferite, legate cu pământ umed, bătătorit. În funcție de terenul pe care a fost amplasat, de natura stâncii din fundament și de înclinația pantelor, constructorii din vechime și’au adaptat tehnica de fundare și stabilizare. Pe latura sud-vestică cercetările au pus în evidență faptul că zidul a fost fixat într’un șanț cu profil în V, săpat inițial în fundamentul stâncos al dealului. Șanțul de fundație, adânc de 1.20 m, a fost umplut cu piatră mărunțită și pământ bătătorit pentru a forma o suprafața plană, o platformă pe care s’au așezat pietrele din zid. Pietrele mai mari și cu fețe mai regulate au fost alese pentru a forma fețele zidului, cele mai mărunte fiind așezate în zona centrală, în emplecton. Datorită distrugerii în timp a zidului acesta a ajuns să se păstreze sub forma unui val de pământ cu miez de piatră, pe alocuri înalt de doar 40 cm. Pe latura nordică unde stânca a fost relativ plană, nu s’a mai săpat șanț de fundație, pietrele zidului fiind așezate direct pe stâncă și fixate într’un strat de lut galben. Pe exterior, fața zidului a fost susținută de un rambleu de piatră mărunțită fixat într’o treaptă săpată la exteriorul zidului de incintă.

Stratigrafie și cronologie: pe platou, în apropierea zidurilor, sub stratul de humus de 20–25 cm grosime se află stratul arheologic, gros de 40–50 cm, de culoare cenușie. Deși nu s’a evidențiat decât un singur nivel, cel corespunzător perioadei getice (sec. I î.Hr. – I d.Hr.), în alveolări sau descoperit și materiale mai vechi din prima vârsta a fierului specifice Culturii Gâva.

Cultura Gâva a fost o cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, NV Ungariei, SE Slovaciei, în N. Republicii Moldova și Ucrainei Transcarpatice. Este considerată unul din primele centre ale complexului hallstattian timpuriu, caracterizat prin ceramică neagră, lustruită și canelată. Cel mai probabil este vorba de o evoluție a culturii Otomani, o cultură materială din epoca bronzului (secolele XIX-XIII î.Hr.), denumită după numele comunei Otomani, județul Bihor, unde au fost descoperite primele așezări. A avut o arie de răspândire mare, cuprinzând nordul Crișanei, bazinul inferior al Someșului, Câmpia Tisei și estul Slovaciei. Tipice pentru această cultură sunt ceșcuțele cu toartă, strachinile și vasele pântecoase cu gât cilindric și margine evazată. Prelucrarea bronzului a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în special la confecționarea armelor, prevăzute cu ornamente realizate artistic.
Riturile variază pe parcursul celor trei etape caracteristice: incinerația, înhumare în poziție chircită (ca în poziția fetală), în față și revenirea la incinerația specifica fazei I.

Primele propuneri de periodizare ale culturii Gâva au distins două faze (Gâva I şi II), prima fiind datată în Ha A1 pe baza descoperirilor de obiecte de bronz din aşezarea de la Nagykálló
– Telekdomb, în vreme ce faza II a fost datată în perioada Ha A2 –B1, pe baza tiparelor fragmentare descoperite în aşezărilede la Prügy şi Poroszló.
Periodizarea avansată de T. Kemenczei a înregistratobservaţii critice, formulate de M. Vicze şi mai ales, de G. Szabó, care a preferat să utilizeze denumirea de Proto-Gâva pentru descoperirile din perioada Bz D – Ha A1 şi să propună o prelungire a culturii până la nivel de Ha B2-B3. Pentru descoperirile din nord-vestul României I. Németi a utilizat sistemul
propus iniţial de T. Kemenczei, în schimb pentru teritoriul Transilvaniei propriu-
zise a lipsit un consens în ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia culturii Gâva, fazele acesteia căpătând diferite denumiri regionale (Mediaş-Reci,Reci II-Cernatu) generatoare de confuzii, aşa cum corect observa A. László.

Acest lucru, ca și descoperirile de materiale ceramice getice mai vechi, specifice secolului II î.Hr. în poziție secundară, alături de alte materiale din prima vârstă a fierului, pe pantele vestice ale dealului, sub pietrele prăbușite din zid, sugerează că la momentul ridicării zidului, cândva în secolul I î.Hr., platoul a fost nivelat, iar urmele anterioare de locuire au fost împinse pe pante. Descoperirile mai semnificative datează din secolul I d.Hr. Situl a funcționat până în preajma războaielor de cucerire ale romanilor, fiind distrus printr’un incendiu — cu această ocazie ori imediat ulterior acestora.

Planul sitului: Piese de metal (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) descoperite la Jigodin I


Ateliere de prelucrare a metalelor: pe latura sudică a platoului și pe șaua de acces au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe locuințe de suprafață, rectangulare, cu dimensiuni variate (L4: 5 x 4 m, L5: 3.5 x 4 m) al căror inventar (creuzete, zgură, minereu de fier, nicovale) sugerează că în interior se prelucrau metale. Ele au fost denumite «locuințe atelier». Erau prevăzute cu vetre mari amenajate cu pietre, îndelung folosite.

Locuința-atelier (L4), cercetată în 1998 și 2000, a fost construită pe talpă de piatră, din bârne de lemn și împletitură de nuiele amestecată cu lut. Cel puțin alte două construcții au fost distruse în momentul amplasării antenei de telecomunicații în 1997. Aceste ateliere poartă urmele unui puternic incendiu, ele fiind distruse anterior momentului distrugerii zidului de incintă, deoarece pietrele din zid au fost descoperite deasupra resturilor de ateliere.

Clădire cu absidă: în centrul platoului au fost cercetate parțial trei clădiri rectangulare de suprafață, construite din bârne, pe structură de stâlpi (diametru 20 cm, fixați în gropi de 0.80−1 m adâncime). Cea mai mare dintre cele trei clădiri (3.6 x 7.4 m) avea latura îngustă absidată, marcată de gropi stâlpi și orientată spre nord.

Cetatea lui Tiburț, Biborțeni

Localizare: Imediat la sud de localitatea Biborțeni (jud. Covasna) se ridică cu cca. 120 m deasupra văii Baraoltului un deal împădurit, într’o poziție înaintată, dominantă, din care se poate supraveghea tranzitul între Pasul Hatod la est și Defileul Oltului din Munții Perșani de la Racoș (Brașov) la vest. Punctul se numește Cetatea lui Tiburț/Tiborc. Limita vestică a dealului este trasată de cursul pârâului Várpatak.

Aspect: Platoul superior, orientat SV-NE, este închis de o incintă de mari dimensiuni, de formă neregulată, complexă, ce urmărește conturul formei de relief. Dimensiuni aproximative: 280 m EV x 100m/120 m NS. Suprafață: 2.4 ha. Pantele sunt abrupte pe toate laturile. Accesul în incintă și legătura cu dealurile și platourile de la sud se face pe o unică șa îngustă, localizată în sectorul sudic al sitului.


Fortificație: Astăzi incinta se prezintă sub forma unui val de pământ, încă bine individualizat pe marginile platoului (care nu este complet aplatizat ci prezintă un microrelief complex), fără șanț exterior. Săpăturile din 1948 ale lui Zoltán Székely au constatat că valul reprezintă de fapt vestigiile unui zid de piatră neprelucrată legat cu pământ, lat de 1.2 m. Singurele materiale arheologice descoperite în săpăturile de atunci ale Muzeului Raional din Sfântu Gheorghe au fost de factură getică (vase lucrate cu mâna din pastă poroasă și la roată și decorate cu vopsea roșie). Astăzi, suprafața sitului este complet împădurită cu foioase și bine acoperită de un strat compact de frunze uscate. Nu se observă materiale arheologice la suprafață.

Fortificația astăzi

Istoricul cercetărilor: Cercetătorul József Benkő (1778) considera incinta ca reprezentând un castru roman. Orbán Balázs (1868) a tăiat valul și a identificat pentru prima dată zidul de piatră. El a interpretat situl ca fiind o cetate timpurie a ungurilor. Zoltán Székely a executat în 1948 cel puțin 5 secțiuni în diferite puncte ale traseului incintei, descoperind în toate zid de piatră legată cu pământ fără mortar. Materialele prezentate de el sunt de factură dacică, totuși nu rezultă din descrierea publicată (1955) dacă în poziție secundară sau in situ. Deși pomenește descoperirea unui «mormânt de incinerație» în urnă, imediat spatele zidului, și mai apoi — fragmente de «urne» ca fiind vase lucrate cu roata și pictate cu vopsea roșie, materialul publicat rămâne prea sumar pentru a trage concluzii clare privind datarea fortificației. El consideră lipsa turnurilor și a teraselor ca fiind nespecifică cetăților getice cunoscute în secuime — de tipul Covasnei și cetății de la Zetea.

Viorica Crișan (2000) a văzut materialul ceramic aflat în Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, datându’l în perioada sfârșitului secolului II î.Hr. — I d.Hr.

Situl merită a fi inclus într’un program de cercetări viitoare: este poziționat într’o zonă strategică, așa cum sugerează și prezența castrului de la Baraolt aflat la 12 km vest; de asemenea, se află aproape de centrul rezidențial getic de la Racoș; tehnica de construcție a zidului și lipsa șanțului exterior sunt mai degrabă elemente specifice fortificațiilor getice decât medievale. Pe de altă parte, forma incintei și dimensiunile ei sunt neobișnuite.

Alte descoperiri arheologice de epocă getică clasică în zonă: La 2 km nord de Biborțeni, pe valea râului Baraolt, pe malul său stâng, Székely a cercetat, pe o movilă de pământ, în urma înștiințării primite din partea unui localnic ce folosea locul drept nisipărie, un complex de epocă getică clasică (o groapă cilindrică de 1.5 m adâncime) ce a conținut fragmente de ceramică neagră lucrată cu mâna provenind de la fructiere (vase cu suport), fragmente de ceramică lucrată la roată și pictată cu vopsea roșie, dar și un maxilar uman și cenușă. Tot aici, localnicul găsise anterior un schelet uman, la adâncimea de 1.8 m, orientat E-V, iar lângă el mai multe vase întregi.

Cetatea Păgânilor – Racu

Cetatea Păgânilor (Pogányvár ) din Racu a fost o fortificaţie încă din Epoca Fierului-La Tene secolul 1, având un rol defensiv, dar a fost locuită şi în Evul Mediu Timpuriu.  În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt (HaC și D) și cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.).

A fost demolată mai târziu de austrieci. Astăzi se pot vizita doar ruinele cetății.

”Între pâraiele Var şi Şugău se înalţă o stâncă semeaţă. În vârf mai găsim şi astăzi ruinele uneia dintre cetăţile rabonbanilor de odinioară: Cetatea Păgână. Spune’se că rabonbanii şi’au ascuns comorile în beciul de sub cetate.”

Localizare: la 8 km vest în linie dreaptă de localitatea Racu, județul Harghita, și 7 km vest de valea Oltului, în punctul Cetatea Păgânilor; alte denumiri: Racul Ciucului (II), Csikrákos, Pogányvár

Relief: o înălțime stâncoasă a Munților Harghita, desprinsă cu 25–30 m deasupra platoului deluros înalt din jur denumit Gâtul Cetății/ Várnyaka (cota 1240 m). Laturile de sud și vest sunt abrupte. La baza pantei sudice, cu 100 de m mai jos, curge Pârâul Cetății/Varul. Platoul, relativ plan, este alungit pe direcția SV-NE și are o suprafață de cca. 3100 mp. Drumul de acces, lat de 2.5−3 m, a fost săpat în stâncă (într’o perioadă necunoscută, posibil chiar de geți).

1. Reprezentare a sitului sec. XIX, 2. Harta topografică 1/25000, 3. Schița sitului de Al. Ferenczi, 4. Planul sitului și stratigrafia de Z. Szekely, 5. Planul sitului de Orban

Aspect: situl este complet împădurit cu conifere. Pe suprafața platoului se văd urmele unor gropi de mari dimensiuni, posibil ale unor căutători de comori din vechime.

Fortificație: pe marginile de nord și est ale platoului se ridică un zid (1−2 m grosime) de lespezi de piatră locală, neprelucrate, legate cu mortar. Acestea se închideau în colțul NE printr’un bastion rectangular. Suprafața închisă de ziduri măsura probabil în jur de 2000 mp. Acestea reprezintă vestigiile unei cetăți medievale ridicată în secolele XII-XIII, dar suprapun, așa cum au arătat cercetările lui Székely, un zid mai vechi din epoca getică clasică.

Zidul getic avea lățimea de 2.5 — 3 m și a fost atestat pe laturile de nord, est și sud. Profilul publicat de Székely reprezintă un singur nivel diferit de sterilul arheologic.

Istoricul cercetărilor: Periegheză Al. Ferenczi. Săpături D. Kovacs (1959) și Zoltán Székely în 1960. Deși acesta din urmă a săpat destul de mult (conform planului de sit publicat), datele publicate sunt extrem de sumare. Amintește că a găsit ceramică lucrată cu mâna (din pastă neagră sau brună) sau la roată (din pastă cenușie) — cești cu toartă, borcane cu brâu alveolat, fructiere, dar și o seceră și cuțite de fier.

1. Drumul săpat în stâncă, lățime de 2.5−3 m, 2. Accesul pe sit de pe platoul Gâtul Cetății este în prezent amenajat, 3. Fortificația medievală pe latura nordică, vedere din interior, 4-6. Fortificația medievală, vedere din interior.

Am descris până acum următoarele cetăți și fortificații: Cernat-Vârful Ascuțit, Cetatea Zânelor-Covasna, Cetatea Jigodin-Câmpul Morii, Cetatea Tiburț-Biborțeni, Cetatea Păgânilor -Racu, dar vom reveni în curând cu noi informații pe acest post sau unul separat, despre alte fortificații (Jigodin-Dealul Cetății și Dealul Cetății Mici, Olteni-Cetatea Fetei etc.), eventual vom lărgi aria și pe județul Brașov unde, de asemenea, se află numeroase cetăți getice și despre care avem informații și localizări certe.

Bibliografie:

Repertoriul Arheologic al Județului Covasna, 1998, p. 38–39, p. 72,
Repertoriu Arheologic al Județului Harghita, 2000, 144–146, p. 215,

Iulian Marțian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistrița 1920, p.24

Viorica Crișan,  Dacii din estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 2000, p. 24,, p.30, 45–48, p.65, Aspecte ale sistemul defensiv de pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Viorica Crișan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 303–318, Viorica Crișan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc-Jigodin I — campaniile 1998, 2000, în Istros, 2004, p. 111–145,

Viorica Crișan (în foto), Paul Pupeză, Cristian Găzdac, Radu Zăgrean, Covasna – Cetatea Zânelor, în Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu (ed.), Dacii din Curbura Carpaţilor. Catalog de expoziţie, Sf. Gheorghe, 2009, p. 59–78, Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu, Covasna – Fairies Fortress. A Carpathian Mountain Fortified by Dacians, în Pop H., Băjenariu I. (ed.), Identităţi culturale locale şi regionale în context european. In memoriam Alexandri V. Matei, Cluj-Napoca, 2010, p. 266 – 285.

Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980–1984, în Symposia Thracologica, 5, 1987,

Constantin Daicoviciu, E. Chirilă, S. Kiss, Dumitru Protase, Ioan Russu, Zoltán Székely, Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, 1, 1950, p. 115–122.

Mihai Macrea și colaboratorii, Despre rezultatele cercetărilor întreprinse de șantierul arheologic Sft. Gheorghe-Brețcu, 1950 în Studii și Cercetări de Istorie Veche București, II, 1, 1951, p. 308,

Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, Un nou punct fortificat în peisajul arheologic al secolelor I î.Hr. — I d.Hr. în zona Jigodin — Harghita în estul Transilvaniei, Istros, XXI, 2015, p. 499–535,  Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, From Sites to Landscapes in Late Second Iron Age Eastern Transylvania. New perspectives on the Fortified Sites from Jigodin, Ephemeris Napocensis, XXV, 2015, p. 21–42

Zoltán Székely, Muzeul Regional Sfântu Gheorghe — Almanah 1879–1954, Târgu Mureș, 1955, p. 14–16,  Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, 23, 2, 1972, p. 201–214, Contribuţii la studiul prelucrării fierului la dacii din sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 1981, p. 31–36,   József Benkő, Transsilvania specialis, 1778, p. 548,  Săpături executate de Muzeul din Sfântu Gheorghe (1959−1966), în Materiale și Cercetări Arheologice, IX, 1970, p. 304–305, Contribuţii la problema aşezărilor şi cetăţilor dacice din sud-estul Transilvaniei, în Cumidava, III, 1969, p. 99–122,

Orbán Balázs, A Székeföd leírása, 1868, I, p. 215–216,  II, p. 34–35, p. 69–72 A székeföd leirasa, Pesta, 1869, vol. III,

Alexandru Ferenczi, Cetăți antice în județul Ciuc, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice Secția pentru Transilvania, IV, Cluj 1932–1938, p. 240–244, p. 283–288.

Sursa: ironageatlas.net4u.ro, academia.edu (Horia Ciugudean), mncr.ro, Ioana Ardeleanu -mesageruldecovasna.ro

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬‪ ROMANIA

PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Antropogeneza europenilor și paleogenetica ne’a ajutat să aflăm că sensul migrațiilor și al populării continentului a fost de la est la vest. Este de la sine înțeles că limbile nu au circulat cu ploile sau cu vânturile, ci cu oamenii care le vorbeau.

Paleogenetica ne poate da răspunsuri despre unde erau anumite populații în diferite momente ale istoriei. Dacă identificăm etnia celui pe care facem testele, prin identificarea artefactelor arheologice găsite acolo de unde a fost dezgropat individul,  aflăm și identitatea limbii vorbite de acesta, pentru că etnia este modul de a identifica neamurile după limbă. Asta avem și azi. Numai că popoarele identificate după limbă sunt una, iar popoarele genetice sunt altceva, pentru că grupurile de oameni cu amprente genetice asemănătoare se întrepătrund în cadrul aceleiași etnii născute pe un teritoriu determinat unde și’au dezvoltat o cultură și o limbă proprie. Aceste națiuni formate până în secolul 19 erau incluse în diverse imperii.

Europa și în special Balcanii până la geți (traci, macedonieni, frygieni) a fost locuită de popoarele sau neamurile matriarhale ale epocii neolitice. Avem certitudini că proto-geții ar fi oameni veniți din stepele nord pontice, deci nu am putea vorbi de geți-iliri-traci la nivelul epocii neolitice în Balcani, deoarece încă nu s’a descoperit la acel nivel temporal indivizi purtători ai haplogrupului R1. Eventual am putea să presupunem că aceștia își dezvoltă hegemonia abia în epoca bronzului, iar datorită exploziei demografice, încet, încet aceștia devin majoritari în toată Europa.

Deci, o fotografie a distribuției genetice avem în neolitic, alta la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului.

Specialiștii nu sunt încă toți hotărâți dacă se află în Carpați sau altundeva, patria acestor ariani euro-indieni. Avem multe motive pentru care să susținem ipoteza că aici în Carpați se întrunesc multe din condițiile apariției limbii arhaice. Aici existau și neamuri sedentare care aveau toate premizele de a crea un limbaj vorbit și scris, peste care au sosit neamurile din stepă.  Scrierea ar presupune și un limbaj, iar cele mai vechi semne sau ideograme sunt în spațiul carpatic descoperite, cel puțin deocamdată. Tot aici se descoperă cel mai vechi cuptor pentru prelucrare a uneltelor metalice (Plocnik). Din acest mix cultural și tehnologic, dar și datorită exploziei demografice se răspândesc către toate direcțiile arienii

Genetic noi românii suntem mai apropiați de balcanici prin cele mai vechi amprente genetice (hpg I, E, J) din Europa, iar cu restul europenilor suntem cel mai apropiați  prin cele mai tinere amprente genetice (R1), și facem referire aici la haplogrupurile bărbătești y-ADN, nu la cele femeiești mtADN. Noi ne înrudim prin aceste grupuri genetice vechi (hpg. I, E, J) cu poporul balcanic, în special pentru că aici a fost pentru întâia oară populată Europa, iar migrațiile ulterioare nu au schimbat dramatic acest status quo.

Tot din Balcani sau din vestul Anatoliei sunt originari și etruscii. Despre etrusci și limba etruscă specialiștii au căzut de acord că cel puțin în acest punct Herodot se confirmă, îndeosebi prin afirmația că sunt migrați din spațiul egeean (Lidia-Asia Mică, Lemnos, SamoTracia etc), dar totodată susțin că limba etruscă care prezintă în alfabetul său semne specifice celor descoperite și în spațiul carpato-dunărean (Turdaș-Vinca, Tărtăria), nu ar fi ”euro-indiană”. Deși unii cercetători se încăpățânează să’i considere pe etrusci autohtoni, conform unor cercetări genetice mai noi, făcute de un institut italian pe eșantioane semnificative de populație din Toscana și din regiuni relevante din Grecia și vestul Turciei, probabil că originea cea mai plauzibilă este cea anatoliană (Anatolia – Asia Mica), deci Herodot ar fi avut dreptate de această dată.

La baza limbii italiene stă dialectul toscan (etrusc). Cum se împacă atunci limba ”romanică” actuală, așa cum este calificată limba italiană? Mulți specialiști sunt de acord că dialectul tosc (etrusc) se află la baza limbii actuale, dar la baza dialectului toscan stă limba etruscă  care nu este inclusă în grupul de limbi indo-europene.

Mai este limba italiană o versiune ”euro-indiană”atunci?

Mesapii și dialectul lor mesapic este de asemenea, de origine ilirică din spațiul balcanic, de acolo de unde azi majoritari sunt cei din haplogrupul I cel mai vechi al Europei (în zona Croației, vechea Ilirie) și care nu e considerat din grupul indo-european.  Nu mai pomenesc aici de dialectul sicilian care prezintă cele mai multe similarități cu limba română, acolo unde sicanii, siculii (menționați și în Ardeal în Terra Siculorum) au populat insula în Antichitate.

Teoria precum că limbile romanice se trag din limba latină nu a fost niciodată dovedită, cu atât mai puțin că limba latină a fost vorbită. Limbile așa-zis romanice sunt surori, dar nu se trag din limba latină nevorbită, și pe deasupra dispărută, pe exact acest motiv. Limbile centum sudice (așa-zis romanice) și nordice germanice (celtice), precum și limbile centum-satem (româna, greaca, sclavonicele), precum și cele satem ariane (iraniene) se trag dintr’o limbă arhaică în care toate la un loc au rădăcini. Că aceasta este limba getică a geților ca cel mai vechi popor european, sau pelasgică a pelasgilor, popor chiar mai vechi e mai puțin important ca denumire. Dar este unanim acceptat că toate se trag dintr’una foarte veche.

Apoi o limbă nevorbită întotdeauna dispare, și aici e cazul unei limbi care nici în peninsula Italică nu era vorbită, dovadă stau dialectele toscan (etrusc) cel mai important și mai vechi, mesapic, osc, liguric, umbric etc.

Niciodată nu s’a ridicat problema ce dialect vorbea în realitate exilatul Ovidius la Tomis, deoarece chiar dacă știa a scrie în latina cultă, de vorbit vorbea în limba maternă. Fiind născut în regiunea Umbria, cel mai probabil umbrica (vezi prima poză) era limba sa învățată acasă. Este de la sine înțeles că acesta nu se înțelegea cu geții din Scythia Mică, pentru că nu avem informații că aceștia știau limba latină a Latiumului, și cu atât mai puțin dialectul umbric.

Limba latină poate fi considerată un dialect precum celelalte, care a devenit odată cu extinderea și preluarea puterii de către Roma în peninsulă, foarte folosită și impusă politic de împărații Romei, deși nu avem dovezi ale utilizării sale în vorbirea curentă. De altfel, imperiul roman nici nu urmărea vreo latinizare. Latinizarea vehiculată până la saturație de unii istorici și lingviști, este cel mai probabil inventată ca și concept destul de recent. Suntem de părere că imperiul roman ca atâtea alte imperii intenționa doar ca administrația să funcționeze impecabil, iar pentru asta avea nevoie de un aparat funcționăresc care să utilizeze un instrument precum era latina, ca pe o lingua franca unitară. Dacă această armată folosea acest instrument în vorbire nu a fost demonstrat de niciun latinist, deși este lesne de constatat de oricine că această lingua franca era scrisă, dar atât cunoaștem azi.

Și cu toate acestea după căderea imperiului roman limba latină a mai fost utilizată doar la cererea expresă a bisericii catolice în liturghii, dar în limba italiană și în toată peninsula italiană s’a impus prin expansiune culturală dialectul toscan (etrusc) și nu cel latin.

Azi limba mandarină în China întrunește aceleași rațiuni, deși azi situația analfabetismului este radical diferită antichității când 99% din populație era analfabetă. Dielectele sunt în continuare vorbite în toată China, așa cum getica, ilirica, traca, iberica, celtica, osca, umbrica, galica, ebraica, copta și alte limbi care erau vorbite la un moment istoric dat în imperiu, au continuat să fie vorbite mai departe și după ce administrația folosea limba latină pentru întocmirea documentelor scrise în tot imperiul.

Dialectele italiene sunt prea multe pentru a avea pretenția că a existat o limbă latină vorbită vreodată, altfel ar fi dus la unitatea sa în tot imperiul. Noi în Carpați într’un spațiu aproximativ la fel de întins, avem regionalisme, dar limba este absolut unitară deoarece limba noastră a fost vorbită și de aceea este vie și azi. Nu mai amintim aici că niciodată colonizarea nu a fost totală sau nu a depășit vreodată linia Carpaților Orientali, Sudul Maramureșului etc. pentru ca o limbă ca cea latină să provoace o unificare lingvistică. Dimpotrivă, unitatea limbii getice a rezistat și după ce geții sud-dunăreni sau cei din Banat, Oltenia și Ardeal au fost izolați de cei din Maramureș, Crișana, Moldova etc. și care nu au fost robiți într’o colonie romană.

O primă mare clasificare a  dialectelor italiene , urmând linia La Spezia-Rimini, separă dialectele septentrionale de dialectele centru meridionale: primele aparțin Romaniei Occidentale, iar cele centru meridionale Romaniei Orientale, cealaltă mare distincție care se referă la Europa. În Italia septentrională avem de la vest la est dialectele galo-romanice (dialectele occitane si francoprovensale), dialectele galo-italice (dialectul piemontez, lombard, ligur, emilian, romagnol), dialectele venete, ladine, friulane, toscane, dialectele centru-meridionale (dialectele din Umbria, Marche, Abruzzo, Molise, Puglia, Campania, Salento, Calabria, Sicilia) și dialectul sard.

Am putea spune că limba latină pentru că nu a fost vorbită, dacă nu a contribuit la înmulțirea dialectelor în Italia modernă, a reușit totuși să conserve multe din dialectele antice, deoarece nicăieri nu există atâta diversitate lingvistică precum în Peninsula Italică, iar această situație nu putea duce la o unificarea lingvistică. Aceasta este o concluzie greu de combătut, administrația imperiului neavând scop educativ sau de romanizare cum eronat se vehiculează. Asemănarea acestor dialecte nu se adatorează limbii latine, ci unei alte limbi arhaice din care se trag și alte limbi europene, inclusiv limba română.

Citiți și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

De mulți ani există în Italia o dezbatere aprinsă cu care evident nu mulți sunt la curent, între susținătorii dialectelor italiene și cei ce sunt împotriva acestora. Trebuie spus că din punct de vedere lingvistic dialectele spațiului italian și limba italiană națională se găsesc pe același plan, având aceeași origine, și anume limba arhaică a antichității, pe care unii o numesc vag ca ”euro-indiană”. Mai trebuie știut și că dialectul etrusc nu s’a răpândit în peninsulă împreună cu celelalte dialecte ariane, celtice, germanice, etc., ci cu câteva secole anterior prin 1200-1100 î.Hr.

Se pare că există un curent puternic susținut de un anumit cerc de interese cu coloratură politică, ce dorește să mențină acest status quo, în care este promovată o falsă origine a limbilor romanice. Că există un filon comun, sudic sau mediteraneean, avem motive ca pe toate acestea să le alăturăm, dar nu le putem alătura pe criteriul latin sau să considerăm că la originea atâtor limbi stă o alta cu mult mai tânără, nevorbită, iar azi ieșită din uz.

În consecință, din motive culturale, istorice, economice etc., producția literară fabuloasă din secolul al XIV- lea (Il Trecento) cu Dante, Petrarca și Boccaccio, dezvoltată în Toscana, s’a răspândit în aproape întreaga Peninsulă, dialectul toscan luând astfel bomboana de pe tort. Am spune chiar just, pentru că filonul artistic sau romantic al etruscilor a învins în final prin vorbă și nu cu ajutorul armelor. Autorii care nu erau de origine toscană, precum napoletanul Sannazzaro sau emilianul Boiardo, au scris în dialect toscan, contribuind la rândul lor la răspândirea lui. Dacă sudicii au ceva în comun atunci acest element este arta și darul vorbirii, iar nordicii darul războiului și al progresului tehnologic, care printre altele a dus la confecționarea fierului pentru întâia oară, trăsături care se păstrează și diferențiază până azi nordul de sudul Europei.

Probabil că istoria lingvisticii peninsulare se scria diferit, dacă de exemplu școala poetică siciliană ar fi avut aceeași soartă (sec. XII), astăzi am fi vorbit de o limbă italiană cu trăsături siciliene și evident mai apropiată de limba română, cunoscându’se afinitățile dintre cele două limbi. Considerată limbă de către autonomiștii sicilieni, însă în mediile științifice considerată (cum altfel?) dialect italian aparținând graiului centro-meridional, subgrupul meridional extrem, este vorbită la nivel familiar în sudul Italiei (Mezzogiorno). De interes special sunt și graiurile siciliene din insulele Eoli, Egadi, Ustica, Pantelleria. Este un dialect mult influențat de cultura galormană și de italiana literară. Are multe puncte comune și cu limba română studiate intens de lingviști, un exemplu elocvent fiind intiniriri = a întineri, revelată clar de academicianul Alexandru Rosetti. Dar și alte asemănări putem aduce ca exemplu:

La Sicilia si cumponi di 9 pruvincî e havi un tutali di 390 cumuna.
Sicilia se compune din 9 provincii și are un total de 390 comune.
La Sicilia fu chiamata di li Greci ”Trinacria”.
Sicilia fu chemată de Greci ”Trinacria”.
Lu primu dizziunariu talianu fu fattu di un sicilianu.
Primu dicționariu Italian fu făcut de un Sicilian.
Lu Polu Nord è unu dî dui poli magnetici.
Polu Nord e unu din doi poli magnetici.

Contrar teoriei latiniștilor, originea tuturor limbilor (dialectelor) nu este limba latină din perioada extinderii imperiului roman, ci limba arhaică vorbită înainte de Roma din timpul migrațiilor în regiunile italice și europene sau poate limba vorbită de populațiile preexistente în zonele cunoscute din punct de vedere istoric și din care au rezultat aceste limbi actuale. Despre acestea populații primitive nu știm mare lucru, dar putem presupune că erau doar în sud, pentru că în perioada glaciară, nordul nu era populat de oameni datorită climei.

Se pare că acest lucru este confirmat de marile regiuni dialectale actuale care coincid cu granițele vechilor culturi din Italia preistorică, sau din Europa lucru demonstrat de date lingvistice și arheologice.
De asemenea, chiar și pentru latiniști există dialecte ale limbii italiene care au ca origine dialectele germanice din anumite zone din jurul Monte Rosa (germanici) din 13 localități din Verona și din 7 localități din Vicenza (cimbri), din anumite localitati din Friuli (carintieni), din Tirolul de Sud, din Valle dei Mocheni (bavarezi) precum și dialectele slovene din Friuli Venezia Giulia, dialectele croate din Molise, dialectele grecanice din Salento și din extremitatea meridională a Calabriei si cele albaneze raspandite în mare parte în zona de centru și de sud a Italiei și în Sicilia cum spuneam.

Când limba latină la ea acasă nu a devenit niciodată o limbă vorbită unitar, cum putem avea pretenția să fi devenit în spațiul carpato-dunărean?  Este un non-sens care mai este acceptat doar de naivi.

În tabelul alăturat puteți studia alfabetul elen originar din Eubea (a doua insulă ca mărime, după Creta, din arhipelagul grecesc), un alfabet etrusc ”sintetic”, reconstruit de cercetătorii moderni. Alfabetul etrusc timpuriu (arhaic), a fost folosit între secolele al VIII-lea până în secolul al IV-lea î.Hr. și alfabetul etrusc târziu a fost folosit până în primul secol d.Hr. fiind folosit în paralel cu cel latin dezvoltat în Latium, până târziu. Asta ne arată că și dialectul a continuat să fie vorbit.

Alfabetul etrusc conține 26 de caractere și a fost fără îndoială o sincrezie între primele alfabete grecești (Minoic si Eubean) și alfabetele vest-semitice (Fenician si Ebraic timpuriu). Este suficient de privit caracterele latine pentru a înțelege influența etruscilor asupra alfabetului latin. Etrusca arhaică a fost scrisă ca alfabetele semite de la dreapta la stânga, influențele barbarilor arieni au schimbat cursul scrierii de la stânga la dreapta, astfel că etrusca a început să fie scrisă de prin secolul al V-lea î.Hr. de la stânga la dreapta.

Și cu toate acestea rămășițele limbii etrusce sunt considerate a reprezenta un loc izolat în prezent. Sună atât de cunoscut, încât e greu să o considerăm totuși o coincidență. Să nu uităm că sunt numeroși istorici care găsesc suficiente similitudini, între etrusci și geți. Dar ca și în cazul geților, și aici învingătorul scrie întotdeauna istoria și ia totul.

Sursa: politeia.org.ro, atlantelinguistico.it

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA