ROMÂNIA PREISTORICĂ

De când, câți oameni populau spațiul carpato-dunăreano-pontic, când au început să vâneze, ce vânau și când au început să poartă haine?
Teritoriul actual al României a fost locuit de hominizi din cele mai vechi timpuri, arată specialiştii în antropologie şi arheologie. Cele mai vechi urme de locuire datează de acum 1,8 milioane de ani, iar primele tipuri de humanoid erau asemănătoare cu australophitecus. Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau teritoriul actual al României definitiv de Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră s’a născut din punct de vedere geomorfologic cu mai bine de 100 de milioane de ani în urmă.
Conform specialistului român în geografie Grigore Posea, aşa cum scrie de altfel şi în lucrarea sa ”Geomorfologia României”, istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic începe odată cu despărţirea plăcii Africane de cea Euro-Asiatică acum 180 de milioane de ani în urmă. În aceea perioadă, s’a format aşa numita Mare Tethys, care acoperea în întregime teritoriul de astăzi al României.
De sub ape, teritoriul pe care astăzi trăiesc românii, s’a ridicat odată cu formarea munţilor Carpaţi şi cu retragerea Mării Tethys, lăsând în locul său mări de dimensiuni reduse, precum Marea Sarmatică. De’a lungul mileniilor acest teritoriu a suferit transformări treptate, ”pregătindu’se” pentru a găzdui primii hominizi.
Abia în perioada de tranziţie a Pliocenului cu Pleistocenul, adică acum 1,8 milioane de ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic s’a dovedit a fi propice pentru apariţia primilor hominizi de pe actualul teritoriu al României.

În anul 1962, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor făcea o descoperire epocală în zona Olteniei. Mai precis, pe şantierul arheologic deschis în punctul numit ”Valea lui Greuceanu” din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, erau descoperite cele mai vechi urme de activitate umană de pe teritoriul actual al României. Mai precis, a fost descoperită o aglomerare de oase de la diferite animale, sacrificate, spuneau specialiştii, din aceea perioadă de o ceată de vânători primitivi. Oasele erau însoţite şi de resturi considerate ”unelte” folosite de aceeaşi ceată.
Arheologii au afirmat că, printre oase, s’ar fi găsit şi resturile unor hominizi, mai precis o diafiză femurală şi un rest dintr’o tibie. Specialiştii au datat aceste rămăşiţe, iar rezultatul a fost unul uluitor.
Respectivele vestigii erau vechi de aproape 2 milioane de ani şi ar fi aparţinut după cum arăta şi Plopşor unei specii de hominid primitiv numit australophitecus.

Arheologul Mircea Petrescu Dâmboviţa, în lucrarea ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea”:

”În legătură cu această problemă se discută încadrarea în premisele perioadei Paleoliticului Inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul «Valea lui Greuceanu» de la Bugiuleşti care constă în numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australophitecus, precum şi de bolovani de piatră dintr’o rocă care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s’ar coborî începuturile istoriei noastre vechi până către 1,8-2 milioane de ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând Villfranchianului Superior, precum şi de la Oldoway din Tanzania.”

Hominidul ”oltenesc” printre elefanţi şi alţi giganţi
Aceste descoperiri, care ridică şi astăzi semne de întrebare, sunt însă destul de controversate în special pe partea existenţei resturilor de hominizi la Bugiuleşti.
Nicolăescu Plopşor a avansat ideea existenţei unui tip de hominid aparte dar asemănător cu australophitecus. Acesta a fost numit cu ”ajutorul” propagandei comuniste, ”Australoanthropus Olteniensis”.
Acest tip de hominid ar fi semănat cu australophitecus, un hominid care a trăit acum 4 milioane de ani în urmă în Africa. Majoritatea indivizilor semănau cu marile primate, având corpul acoperit cu păr din abundenţă dar aveau poziţie bipedă. Creierul acestora era mult mai mic decât cel al omului modern. Erau gracili şi aveau o înălţime cuprinsă între 1,2-1,4 metri.

Specialiştii Dumitru Boghian şi V. Chirica în lucrarea ”Arheologia Preistorică a Lumii. Paleolitic-Mezolitic”:

”Sunt consideraţi primii oameni adevăraţi, cu un comportament de tip uman. Primele descoperiri s’au făcut în Africa de Sud (craniul de copil de la Taung), după care, mai multe sute de resturi fosile au fost scoase la lumină, în Africa de Est şi în cea Meridională.”

Frapant este că spre deosebire de australopiteci, care erau în special amatori de fructe şi seminţe după cum arată unele studii, hominizii care ar fi trăit pe malurile Olteţului acum aproape 2 milioane de ani în urmă, erau şi carnivori. Drept dovadă stau oasele de animale descoperite. Totodată se presupune că erau din ramura ”robustus” a australopitecilor cu înălţimi de până la 1,6 metri şi chiar mai mult.

Ei ar fi trăit în perioada de tranziţie de la pliocen la pleistocen adică într’un climat care, anterior marcat de o încălzire globală, începea să se răcească şi probabil cu o vegetaţie dominată de ierburi înalte, asemănătoare savanelor.

În lucrarea ”The pliocene-pleistocene boundary in Romania”, cuprinsă în ”The Pleistocene Boundary and the Beginning of the Quaternary” editată de John A. Van Couvering, specialistul Constantin Ghenea arată ce faună şi ce floră exista în aşa numitul bazin getic în această perioadă, care coincide cu existenţa hominizilor de la Bugiuleşti.

Astfel alături de aceştia trăiau în Oltenia de astăzi o specie arhaică de rinocer ”Dicerorhinus etruscus”, o specie de zebră numită ”Equus stenonis”, un tip uriaş de cerb dar şi o specie arhaică de elefant ”Archidiskodon rumanus”.
Totodată zona ar fi fost populată şi de specii uriaşe, precum un soi de elefant cu colţi gigantici de tipul ”Anancus” sau ”Zygolophodon”. Printre carnivore se afla un soi de lup numite ”Canis etruscus”.

Focurile de la Botoşani şi primele certitudini
Dacă propaganda comunistă prin ”hominidul oltenesc” a aruncat problema presupuşilor hominizi de la Bugiuleşti într’o zonă a controverselor, teritoriul României rămâne bogat în descoperiri paleolitice certe. Acestea arată că hominizi au locuit teritoriul de astăzi al României în urmă cu aproximativ 1-1,2 milioane de ani şi au creat unelte.

Astfel, Mircea Petrescu Dâmbovița, unul dintre cei mai reputaţi arheologi români, aminteşte de unelte din piatră descoperite tot în zona Olteniei, la Fărcaşele pe Valea Dârjovului lângă Slatina, în bazinul Argeşului şi al Oltului sau în sit-uri din depresiunea Sibiului:

”În mod sigur, cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti de pe teritoriul României constau în unelte rudimentare din pietre de prundiş de râu, lucrate pe o faţă (choppers) sau pe amândouă (chopping tools) care au fost folosite pentru cioplit, tăiat şi răzuit”, arată arheologul român în ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea. În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor din Transilvania, s’au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior) atribuite Neanderthalului.”

Aceste unelte ar fi aparţinut unor comunităţi de homo erectus. Aceştia erau hominizi evoluaţi, cu mers biped, lucrau unelte şi aveau o înălţime de până la 1,79 metri, fiind şi indivizi robuşti. La Botoşani, au apărut şi primele dovezi ale folosirii focului pe teritoriul actual al României, tot în perioada Paleoliticului Inferior, adică undeva între 700.000 şi 120.000 de ani în urmă.
Astfel, primele focuri din istoria teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost aprinse la Mitoc, judeţul Botoşani. Mai precis, a fost descoperită o vatră de foc cu aşchii.

Potrivit unui studiu recent dat publicităţii, oamenii au început să poarte haine acum 170.000 de ani. La această concluzie au ajuns un grup de cercetători americani care au avut ca obiect de studiu evoluţia păduchilor.
Cercetarea a fost condusă de Dr. David Reed, un biolog de la Universitatea din Florida care studiază păduchii pentru a înţelege mai bine migraţia şi evoluţia oamenilor.
Studiul arată că oamenii moderni au început să poarte haine cu 70.000 de ani înainte să migreze într’un climat mai rece şi la latitudini mai mari, adică acum 100.000 de ani. Aflarea acestor date ar fi fost imposibilă folosind informaţiile arheologice, întrucât hainele de atunci nu au supravieţuit în situri.

Dr. David Reed:
„Pentru că păduchii sunt aşa de bine adaptaţi la haine, ştim că păduchele de corp – adică cel de haine – nu au existat până când au apărut hainele pe oameni.”

Studiul mai arată că oamenii au început să poarte haine cu mult după ce şi’au pierdut părul de pe corp, acum aproape 1 milion de ani. Aşa că oamenii au petrecut o groază de timp fără păr corporal şi fără haine.

Dincolo de descoperirile de rămăşiţe ale unor presupuşi hominizi, încă controversate, de la Bugiuleşti, singurele certitudini cu privire la primii oameni care au locuit teritoriul de astăzi ale României,au fost descoperite într’o peşteră din judeţul Hunedoara. Mai precis este vorba de peştera de la Ohaba Ponor. Iar primii locuitori cerţi ai acestor ţinuturi au fost vânătorii neanderthalieni, de acum aproximativ 90.000 de ani în urmă.
Neanderthalienii purtători ai aşa zisei culturi musteriene erau super-vânătorii epocii glaciare. Vânau de obicei mamuţi cu lănci dure de lemn şi trăiau într’un climat aspru, glaciar. Locuiau în peşteri şi se îmbrăcau în veşminte din blănurile animalelor sacrificate. Ultimele cercetări arată că aveau o viaţă de familie complexă, aveau un cult al strămoşilor şi îşi onorau morţii.

Totodată un fluier din os de urs de peşteră descoperit la Krapina în Croaţia arată că erau şi creatori şi aveau elemente de artă. Aveau de îndurat frigul dar şi viaţă dură în sălbăticie cu prădători precum uriaşul urs de peşteră,leul de peşteră dar şi cu animale pe care le doborau greu, precum mamutul lânos, megaloceros (o specie mare de cerb) sau rinocerul lânos.
Urme ale unor vânători de mamuţi au fost semnalate şi la Ripiceni în judeţul Botoşani.

În urmă cu aproape 60 de ani, în localitatea Ripiceni de pe malul Prutului a avut loc o descoperire unicat în România. Este vorba de cea mai mare tabără de vânători de mamuţi scoasă la iveală de arheologi în estul Europei. Specialiştii au reconstituit viaţa oamenilor din Neanderthal, cei care supravieţuiau în stepe înfruntând doar cu suliţa giganţii cu fildeşi.

Undeva în nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, pe malul Prutului se află localitatea Ripiceni. Astăzi un sat mic, cu gospodari care se străduiesc să supravieţuiască. Malurile Prutului, ca şi Ripiceniul însuşi, ascund o comoară arheologică de importanţă paneuropeană. Şi astăzi apele învolburate aruncă pe ţărmurile Basarabiei şi ale României rămăşiţe vechi ale uneltelor folosite de primii oameni.

În locul satelor, a carierei de piatră şi a câmpurilor cu porumb, acum 120.000 de ani pământurile de la Ripiceni erau o stepă întinsă, acoperită cu loess, pe malurile Prutului. Câmpiile erau străbătute de uriaşii acelor vremuri, mamuţii lânoşii, giganţii strămoşi ai elefantului, dar şi de cerbii giganţi, rinoceri, sau zimbri. Turmele erau pândite de tigrii cu dinţii sabie, dar şi de un prădător mult mai eficient şi mai tenace: omul de Neanderthal.

Cea mai mare tabără a vânătorilor de mamuţi din estul Europei
Încă din anul 1902, malurile de la Ripiceni au fost cercetate cu interes de pionierii arheologiei din România. Atunci apele Prutului scoteau la iveală, unelte şi oase. În perioada interbelică, Nicolae Moroşani a studiat peştera care se află şi astăzi pe un liman al Prutului, în punctul ”la Izvor”, denumit după locul de unde izvora marele râu, situat în apropierea Ripicenului. Dar cele mai mari descoperiri arheologice aveau să aibă loc începând cu anul 1961, când reputatul arheolog Alexandru Păunescu deschide şantierul de la Ripiceni-Izvor. Păunescu, în 20 de ani de săpături, a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai mari tabere de vânători de mamuţi de acum 120.000 de ani.

Descoperirile au continuat cu rămăşiţe ale culturilor vechi umane întinse pe o perioadă de 100.000 de ani, cu 16 nivele de locuire. De altfel, arheologul Alexandru Păunescu, după ce a terminat în 1981 cercetările a spus că sunt printre cele mai importante descoperiri preistorice, din estul şi centrul Europei.

Alexandru Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993:

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă Europei de est şi de est-centrală… Neanderthalienii de la Ripiceni Izvor foloseau suliţa. Dovada utilizării aceste arme sunt numeroasele vârfuri foliacee şi alte bifaciale.”

”Ca tehnică de vânătoare paleantropii de aici foloseau pentru prinderea vânatului mare, ca în cazul mamuţilor, gropile capcane. Cu ajutorul lor imobilizau animalul, după care uciderea lui se făcea fără riscuri. Diversele comunităţi de paleantropi care au locuit atât în peşteri cât şi pe terasele râurilor vânau cu predilecţie un anumit animal care era mai numeros în raport cu alte specii. Mamutul iubea mai multe zonele stepice cu loess. Cei din staţiunile de la Ripiceni Izvor şi Moldova I vânau mamuţi.”

Practic, la Ripiceni, Păunescu descoperise singura tabără, loc de întâlnire al vânătorilor de mamuţi din toată zona central-estică a Europei, locul despre care se bănuieşte că servea drept loc de procurare a hranei, zonă de schimb între diferite comunităţi, dar şi loc sacru.

Un localnic din Ripiceni care a participat la săpături:

”Ţin minte că vorbeau arheologii despre o uriaşă tabără de oameni primitivi care vânau mamuţii şi alte animale uriaşe. Le’au descoperit locuinţele, altarele unde se închinau la resturi de animale. Era uriaşă aşezarea lor. Aici făceau şi schimburi şi se întâlneau de peste tot. Veneau şi din zona Siberiei. Aşa am auzit atunci.”

În urma descoperirilor arheologice, a fost scos la iveală un adevărat cimitir al mamuţilor. Zeci de fildeşi uriaşi, sute de oase şi măsele de mamut, împrăştiate pe o zonă de câteva sute de metri.
Muzeogaful Emil Caranica, de la muzeul de arheologie din Săveni, acolo unde se află expus cel mai mare fildeş de mamut din zona central–estică a Europei:

”La Ripiceni au fost descoperite numeroase resturi de mamut. Se spune că sunt cele mai multe din România şi chiar din zonele învecinate. În orice caz , fildeşii sunt impresionanţi. Au venit oameni din străinătate şi au văzut fildeşul de la muzeul de arheologie din Săveni, şi au spus că nici la celebra Mamoth Cave din Statele Unite, nu au mai văzut un fildeş atât de mare şi bine păstrat, ca acesta….Ne’am fi dorit un muzeu al mamutului la Botoşani. Este material suficient şi este chiar indicat la ce descoperiri au fost făcute în zonă. Din păcate, nu sunt fonduri.”
Mare parte din oasele de mamut de la Ripiceni au fost expuse la muzeul din Săveni, dar şi la Muzeul Judeţean din Botoşani, unde se află mai mulţi fildeşi şi resturi de oase. Alţi fildeşi s’au distrus prin neglijenţa autorităţilor, fiind lăsaţi în condiţii insalubre în casa de cultură din Ripiceni.

Fildeş şi oase de mamut la Muzeul de Arheologie din Săveni:

Cine erau vânătorii de mamuţi de la Ripiceni
Mamuţii lânoşi, nu veneau la Ripiceni, pur şi simplu să moară de bătrâneţe, cum fac elefanţii savanelor africane. Au fost ucişi de un prădător tenace şi inteligent. Specialiştii care au săpat la Ripiceni, spun că este vorba de omul de neanderthal, o specie de hominid astăzi dispărută. Robust şi iscusit, dar incapabil să se adapteze schimbărilor climatice, omul de neanderthal a dominat malurile pline de loess, ale Prutului acum 120.000 de ani, iar
victima sa preferată era mamutul.
Folosea tot, spun specialiştii, măselele, pieile, fildeşii şi mai ales carnea. Se adunau din teritoriile vecine şi atacau giganţii cu fildeşi veniţi în zona Prutului.
Arheologii au reconstituit şi modul în care indivizii, care se bănuieşte că deşi foarte vânjoşi şi mult mai puternici decât omul modern, nu depăşeau 1,60 metri, reuşeau să vâneze aceşti giganţi. Foloseau în principal suliţa grea cu vârfuri din silex dar şi capcanele.

Venerau mamutul.
Pe lângă faptul că era sursă de hrană, arheologii bănuiesc că vânătorii neandertalieni de la Ripiceni venerau mamutul.
Alexandru Păunescu:

”Nu excludem posibilitatea ca vânătorii neandertalieni să fi avut pentru mamut, animalul preferat ca hrană şi care domina în zona calcaroasă a Prutului celelalte specii, un oarecare cult.”

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atesta din Europa unde mamutul era venerat. Arheologii, pe baza descoperirilor, au reconstituit marea tabără a vânătorilor. Practic, era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăpsturi improvizate.

Alexandru Păunescu descrie pe larg cum arătau singurele locuinţe de acest gen descoperite în zona central-est-europeană şi care au aparţinut oamenilor de Neanderthal:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est.”

Importanţa descoperirilor de la Ripiceni l’a făcut pe cel care şi’a petrecut o bună parte viaţă pentru a aduce la lumină vestigiile neandertaliene să îşi dorescă să rămâne şi pentru eternitate alături de ele. Ultima dorinţă, îndeplinită de altfel a lui Alexandru Păunescu, a fost ca cenuşa sa să fie împrăştiată peste Prutul care, după construirea barajului de la Stânca, a acoperit marea tabără a vânătorilor paleolitic.

Omul de neanderthal este o subspecie a omului modern, cu o capacitate a craniului mai mare decât a lui ”homo sapiens”. Bărbaţii erau robuşti şi avea o înălţime de aproximativ 1,68 metri. Ei aduc şi o revoluţie tehnologică prin răzuitoare, vârfuri de lance în special dar şi dăltiţe.
Totodată primele fosile de om modern au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina tot din judeţul Hunedoara. Este vorba, după cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, despre un craniu al unui homo sapiens fossilis. Acesta ar fi aparţinut unei femei cu vârsta între 30 şi 40 de ani. Craniul a fost descoperit de muncitorii care căutau fosfat în anul 1940. Conform specialiştilor, aceste craniu are o vechime de aproximativ 28.000 de ani. Alături de craniu se aflau şi câteva resturi de unelte, dar şi rămăşiţe de urs de peşteră.

PALEOLITICUL MIJLOCIU
Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peștera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare și homo sapiens.
Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fără a avea conflicte căci populația era scăzută numeric.
După unele estimări erau cam 10.000-12.000 de indivizi în întreaga Europă.
Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor și a fost mai static. A dispărut în jur de 35.000-33.000.
În aceasta etapă sunt atestate primele unelte din os. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot fi folosite drept cuțite de mâna, dar și ca vârfuri de lance), piesele denticulate și gratoarele de forma literei D. Tehnica de confecționare cea mai raspândită este Levallois.
Apariția unor unelte monofuncționale sugerează că au loc fenomene de diviziune a muncii.
Crește randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii și suliței, a bolasului și a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistreț, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope.

Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor și ursul în Peștera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de apariția triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecința creșterii demografice și are drept urmare apariția faciesurilor culturale mai sus amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul de unitară. Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar granițe, iar ideile circulă pe spații limitate.
Este greu de spus dacă teritoriul era într’un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munți, văi). Este clar că vânatoarea selectivă (a unui anumit animal) este dictată de potențialul faunistic al zonei, dar și de tehnicile și armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependență a grupurilor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce și la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micșorare a razei spațiului în care grupurile umane pendulează.

Un aport din ce în ce mai mare în asigurarea subzistenței încep a’l avea peștele și scoicile. Culesul semințelor, fructelor și rădăcinilor. Acum se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuție, ca urmare sunt ocupate masiv și zonele cu clima mai rece. În unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. În spațiul nostru ele nu sunt încă atestate la acest nivel cronologic. Morții sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar).
Este momentul în care omul conștientizează moartea. Ca și în epoca anterioară, exista forme de canibalism, de aceasta dată și în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)
Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spațiul actual al României evoluează două culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac o peșteră din sudul Franței. Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într’o vreme în care în peșterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante stațiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor și Ceahlău-Cetățica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe așchii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu crește numărul siturilor adaugându’se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar stațiuni și în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Roșu, Vădastra, Ciuperceni.

Din Banat se cunosc stațiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravetianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul țării, unde nu exista gravetian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: Mitoc-Malu Galben, Ceahlău-Dârtu, Bistricioara-Lutărie, Cotu Miculinți.
În cea din urma stațiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului și a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane și de ciocane-târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peșterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constată un interes sporit pentru preocupări extra-economice. Apar primele obiecte de podoabă ca și obiecte ce fac obiectul artei preistorice.

Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini de lup și vulpe și din incisivi de cerb. De la Lapoș se cunoaște o statuetă.
Europa de vest se caracterizeaza printr’o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu pereții pictați, Peștera de la Cuciulat, de pe Valea Someșului, jud. Sălaj , unde, într’o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal și o felină.

 

Atribuirea culturală, deci și datarea (în jur de 10.000 ani) nu sunt foarte sigure pentru că nu s’a găsit și o depunere arheologică. Apar îndoieli și datorită realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Europei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.

Citiți și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fildeș de la Vogelherd-Germania (cal) și Geibsen Klösterle (elefant, om).
Gravetianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru și Ucraina de vest, cel din Maramureș și Oaș cu cel din Ucraina transcarpatică și Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat exista și un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizează zonele înalte, cu peșteri: Herculane-Peștera Hoților și Climente I. Populația acestui facies este interesată de vânarea ursului de peșteră.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR
Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmașul direct al lui homo sapiens. De această dată el este atestat și la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier- Peștera Muierii – craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu – frontal descoperit în aluviuni
3. Peștera Cioclovina – craniu de femeie de 30-40 ani
4. Peștera La Adam – mugure dentar al unui copil de 6 ani
5. Peștera Ciurului de la Izbuc, în Munții Padurea Craiului – amprente de picioare: femeie, bărbat și copil, peste care s’au suprapus amprente de urs.

Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior crește importanța lui.
Acum apare și o unealtă specializată: harponul. Desigur ca se folosesc și alte metode de pescuit: cu mâna, cu măciuca sau cu sulița.
Păsările, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistenței. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui și stocarea în țarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franța care indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, așadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective să fie consumate în perioade când lipsește vânatul.

Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost făcut, probabil, ca urmare a teritorializării grupurilor umane și a îngustării arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare socială, se crede că este indubitabilă existența tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

MEZOLITICUL (10.000 – 5.500 î.Hr. )
Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (neos=nou și lithos=piatra) se face printr’o periadă relativ scurtă (10 000- 5 500 i.Hr.) și destul de puțin cunoscută la noi, numită mezolitic (în grecește mesos = mijlociu, de mijloc).
Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coardă de lemn care ușurează mânuirea, a bărcii scobite dintr’un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

NEOLITIC (5.500- 1.900 î.Hr.)
Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo- Criş, Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agri­cultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr’o ceramică artistic pictată (bi- și tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului.
Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (pelasgii și proto-geții), de civilizaţie materială şi spirituală.
Revoluția neoliticului a însemnat trecerea de la unelte de piatra cioplită, specifice paleoliticului și mezoliticului, la cele din piatră șlefuită și perforată, descoperirea primelor metale și creșterea complexității organizării sociale prin transformarea cetelor în ginți și triburi.
Odată cu neoliticul se produce totodată o diversificare a ocupațiilor: olăritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca și o specializare a comunităților umane după activitățile distincte practicate pentru cultivare plantelor și respectiv, creșterea animalelor. S’a produs astfel, pe o scara din ce în ce mai largă, saltul de la o economie prădalnică la una productivă.

Consecința acestui salt extrem de important în modul de viață al omului a fost pusă în evidență de apariția primelor așezări stabile. Spre sfârșitul neoliticului (neoliticului târziu) a avut loc o metamorfozare fundamentală a societăților umane, atunci când omul își organizează patriarhal viața socială.

Sursa: coddrut.wordpress.com, Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate