LIMBA GETICĂ LA ORIGINEA LIMBILOR EURO-INDO-ARIANE

 

”Nu trebuie să avem liniște până când adevărul istoric nu va sta la loc de cinste în manualele noastre de istorie!”, scrie în lucrarea sa Nicolae Densușianu, o lucrare de mare importanță istorică, impresionanta și de certă valoare națională, care încă de la apariția ei a stârnit și continuă cu deosebită putere și în prezent să suscite o serie de comentarii, unele pozitive , altele negative, în funcție de interese de clan sau grup sau de apartenență la simpatii potrivnice adevărului istoric. A lucrat un sfert de secol la cartea ”Dacia preistorică”, apărută postum, în 1913, care a fost descrisă de istorici contemporani şi ulteriori drept o lucrare de fantezie…

Nicolae Densușianu a atribuit ideile generaţiei sale epocii anterioare şi a avut obsesia elucidării începutului istoriei românilor, întreprindere în cursul căreia a apelat, în lipsa izvoarelor sigure, la tradiţii, legende şi folclor.

Dar acum în perioada încercării curajoase și patriotice de rescrierea adevaratei istorii naționale , lucrurile stau cu totul altfel…. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densusianu, are curajul să’i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului din care și ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii și mii de ani în urmă, unde moșii și strămoșii nostri erau niste eroi, niște personaje demne de respect.

El, Nicolae Densușianu, și’a închinat toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul din care a ieșit și cu care s’a mândrit. Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii nostri, respectiv să analizăm acest fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni. Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămosii nostri, geții se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau.

Iordanes ne vorbeste de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) a lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana si până la Indus. Forţa lui militară, o adevărată masină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunăreano-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într’o luptă cu MassaGeţii.

În 514 î.Hr., 15 ani mai târziu, vrând să spele rusinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să’i vadă, mai de aproape, pe acei geţi ”care se credeau nemuritori” și…… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l’au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu’i surâde. Învins la Tapae fuge în grabă mare, fără să se mai oprească, în Moesia. Visul lui cel mare i’a fost spulberat de Regele Get Antirus.

După moartea lui , fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000 oameni: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum si cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.

Ce spuneți de asta dragi cititori?!

Asemenea forță armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, fără cultură, care a trebuit să’i aștepte încă 650 de ani pe romani să’l cucerească și să’l însămânțeze… Nu vi se pare că cineva glumește rău de tot cu istoria noastră?

Cu ani de zile în urmă, respectiv în anul 1871, Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academică (precursoarea Academiei Române de mai târziu), un premiu pentru cea mai bună lucrare asupra popoarelor care au locuit Țãrile Române de la stânga Dunării, înainte de invazia romană. Atras de acest subiect, studentul Grigore Tocilescu îl va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. În anul urmãtor, el va înainta la Societatea Academică aceeași teză și va obține premiul. În 1880 va apărea și cartea sa ”Dacia înainte de romani” în care va folosi din abundență atât lucrarea învățatului sas Carl Gooss , ”Cronica descoperirilor din Transilvania”, cât și ”Schițe despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunãrii. El va copia interpretările și concluziile greșite ale lui Gooss și totuși contemporanii lui , ca și alții mai târziu, îl vor aprecia!!!

C.I.Istrate, în prefata de la ediția 1913 de la Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, spune la pagina LIII despre Tocilescu:

”Faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele de la un colecționar, care adună fără să fie bine orientat”. Mult mai serios și cinstit decât Tocilescu va fi I. Andriescu care își va lua doctoratul la Iași cu Contribuție la Dacia înainte de romani în 1912, tratând amănunțit și conștiincios chestiunea neoliticului din Dacia.

În sfârșit , dar nu în cele din urmă, îl avem pe Vasile Pârvan cu lucrarea sa ”Getica” prezentată pe 27 iunie 1924 (cu trei ani înainte de moarte) în fața Academiei Române . Savant hrănit cu informații dobândite de la universitătile apusene, Pârvan nu poate să înțeleagă admirația și entuziasmul declanșat de cartea lui Nicolae Densușianu în ”Dacia Preistorică” !!!

El nu poate înțelege geniul lui N. Densusianu bazat pe un grad deosebit de erudiție și viziune globală asupra spațiului Carpato-Dunărean; el , Densușianu, s’a contopit efectiv cu epoca descrisă, dându’ne senzatia că a trăit’o chiar. Niculae Densusianu a avut cea mai corectă intuiție a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru. Nu demult, închinat lui Niculae Densușianu, apare, de același autor, în Editura Vestala volumul ”Istoria militară a poporului român”.

Când azi istoria spațiului carpato-ponto-dunărean este redescoperită de niște străini, ca Maria Gimbutas (University of California, Los Angeles) căreia asemenea lui N. Densușianu, nu îi este teamă să declare că vatra Vechii Europe este acest spațiu unde noi, românii, ne găsim azi, de fapt, citind concluziile profesoarei de arheologie de la UCLA, noi ne reîntoarcem la el, la Nicolae Densușianu, la el, cel care în anul 1913, prin lucrarea sa postumă ”Dacia Preistorică” ne prezenta pe noi, drept popor primordial și formator al Europei.

Din nefericire, lucrarea sa a apărut într’o perioadă când latinismul și ideea politico-religioasă de tip catolic înflorea, perioadă care ne va trage în jos pentru câteva sute de ani. Deșertăciunea ideii apariției poporului român după anul 106 d.H., ca un popor tânăr în Europa, goliciunea ei, îl revoltă pe N. Densușianu, dar nu și pe contemporanii săi, și de ce să nu recunoaștem cu tristete dar și cu nedumerire, nici pe ai noștri. Din nefericire trădarea stramoșilor noștri, continuă si astăzi, fiind perpetuată tocmai de cei puși să apere demnitatea și destinul poporului nostru.

Dar de fapt cum a apărut ea?

În anul 1558, Nicolas Olahus, cel ce a scris ”Geografia Ungariei” se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei (vezi scrisoare adresată lui Erasmus din Rotterdam )!!!

De fapt ideea nu’i aparține , preluând’o probabil de la Poggio Bracciolini – vezi Descriptiones convivales – 1451. El a fost curând urmat de Grigore Ureche (1560-1647) care în Letopisețul Tãrii Moldovei amintește că noi de la Râm ne tragem. Ce informații savante o fi deținut el acum 500 de ani ca să facă o asemenea afirmație, nimeni nu știe !!!

Poate s’a bazat pe o intuiție de moment, stând închis într’o chilie și visând la romani și Imperiul lor !!!? Răul adus de el istoriei poporului nostru a fost și este de neimaginat. Dar ce putem spune de aceia care i’au preluat ideea și au început să o răspândească cu mândrie? Vorba lui Ion Luca Caragiale: trădare, trădare, dar să o știm și noi!

Plagiere de la un capat la altul…. Miron Costin, un alt savant al istoriei noastre, sosit la vârsta de 18 ani din Polonia în Moldova, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintașul său, a început să popularizeze această idee chiar și în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea Poema Polonã. Aparent originea dubioasă a poporului nostru (faptul că fetele și soțiile geților s’au repezit să se alăture soldaților romani, pentru a învăța limba latinã de la aceștia) i’a surâs și lui Papa Pius al II-lea. Țările acestea ortodoxe trebuiau să’și descopere o origine nouă, acolo undeva departe, în patria catolicismului, în felul acesta readucerea lor la dreapta religie ar fi fost mai ușoară, spunem noi.

Dezinformare pe toată linia…Interesul poartă fesul … În secolul XVII, alți doi emeriti savanți, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino , vor prelua și populariza originea dubioasă a poporului nostru, geții dispărând din viziunea lor. Oare unde s’au dus?În secolul XVIII-XIX apare și Școala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce mai putem face?

În școli, gimnazii și universități se predă nestiința prin stiintă. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densușianu, are curajul să’i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului din care și ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.H., se întindea cu mii și mii de ani în urmă, unde moșii și strămoșii noștri erau niște eroi, niște personaje demne de respect.

El, Nicolae Densușianu, cu dragoste de neamul său , pentru adevăr și dreptate, dar și pentru repararea erorilor crase de viziune asupra originii noastre, și’a închinat viața pentru aceasta. El era dintre aceia care iubeau, iubeau cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acela al graiului nostru iubit. El a numit’o Dacia, deși nu ne’a parvenit nici până azi, cum își numeau geții patria lor, regatul lor. Totuși Dacia protolatină sau proto-germanică, Dacia Pelasgă, sau Dacia proto-slavă era patria pe care Densușianu a iubit’o, pentru a cărei înălțare a muncit și s’a sacrificat, țara din care și alții s’au născut și au plecat.

În 1908, marele conferențiar Nicolae Iorga (după mamă Argiropol), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulație așa- zisa romanizare a poporului carpatic, idee nefericită care a frânat cercetarea pentru mulți ani.

”Totuși, într’un moment de luciditate și inspiratie, Iorga avea să conteste tot ceea ce a susținut o viață, afirmând că nu suntem un popor de bastarzi”, fiind imposibil de crezut că poporul român s’a născut din potența ofilită a unor veterani romani (??)… storși de vlagă după un serviciu militar de 20-30 de ani, ne spune Cornel Bârsan în ”Revanșa Daciei”.

Nu putem trece prin viață mergând cu ochii închiși și astupându’ne urechile la un adevăr evident. Nu putem să refuzăm să auzim comentariile celor ce refuză să accepte dogma: crede și nu cerceta, eu sunt profesorul, pe mine trebuie să mă asculți! Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. n’am existat, pentru că așa învățăm la școală sau facultate, iar dacă cutezi să contești pe acești licențiați ți’o retează imediat că ei știu mai bine, iar în profesia lor să nu se amestece nimeni pentru că sutn deținătorii adevărullui.

Dar, hai să stăm strâmb și să judecăm drept, lucid, serios și demni!

Să nu mai luăm în glumă istoria milenară a unui popor doar de dragul unui pumn de arginți sau titluri false? Iar aceia care se consideră patrioți să nu exagereze nici ei în sens contrar, atribuindu’le calități și fapte ireale, prin trecerea dincolo de adevăr așa cum o fac cei abilitați să spună reala noastră istorie, negându’le chiar existența.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în teritoriul geților, au cucerit o parte din teritoriu, pentru o perioadă istorică de neglijat, 165 de ani, și peste noapte toată populația getică, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o altă limbă, romanică. Iar aceasta fără ca restul teritoriului controlat de triburile getice carpatice sau extracarpatice să fi fost călcat de picior de soldat roman!

Totusi, galeria monștrilor asmuțiți împotriva României nu ar fi completă, ne spune același C. Bârsan, dacă nu se menționează autori români, care, întru spirit de solidaritate cu cei amintiți mai sus, nu se dau la o parte de a jigni spiritual neamului, etichetându’i pe geți drept bețivi, pe Decebal drept invadator, Vlad Țepeș, criminal ilustru din categoria lui Stalin și Hitler, pe Mihai Viteazul – colonist paranoic, geniul poeziei românesti Mihai Eminescu -fascist, Octavian Goga – lichea sau Mihail Sadoveanu și George Călinescu – comuniști.

Oare nu credeți că a sosit timpul să ne respectăm patria, istoria, neamul ? Deci din greșeala în greșeală se perpetuează ideea nefasta și eronată a originii poporului nostru. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densușianu are curajul să’i infrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului nostru, una care se întinde pe mii și mii de ani, una care te face să’ți vezi bunicile, stră-bunicele și stră-stră-bunicele nu ca niște femei de moravuri ușoare, gata să se aventureze în legături amoroase cu invingătorii, ci ca niște persoane demne de respectat. O istorie trivială și incorectă a poporului nostru Densușianu nu a înțeles sa o accepte.

Simion Mehedinți:
”… Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamânt, și anume unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent. Istoricii pun de obicei începuturile vieții poporului nostru la cucerirea Daciei de către Traian. (…) Nici că se poate mai superficială concepția. Departe de mine de a scădea cât de puțin meritele marelui împarat (…) dar (…) împăratul Traian este abia un episod în viața milenara a poporului nostru. Când a sosit el la Dunăre, statul dac era de o suta și mai bine de ani în culmea înfloririi; era singura putere europeană capabilă de a ține în cumpănă Imperiul Roman. Și nu e de mirare că ajunsese așa. La 513 î.Hr. când Roma stapânea doar câteva sate de pe malul stâng al Tibrului (nici cât Țara Bârsei), parinții nostri de la Dunăre, formau un neam mare, închegat și puternic, care ținea calea în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe….

…Părinţi din zile vechi-străvechi, smerit plec fruntea’n faţa voastră. E o cinste şi un noroc să vă fie cineva urmaş. Treimea vieţii voastre a fost cumpătarea, seninătatea şi omenia. Prin ele, v’aţi ridicat pe treapta cea mai înaltă a vredniciei omeneşti. (…) Dintru început, cumpătarea a fost lauda voastră cea mai mare. Când grecii şi romanii se îmbuibau la bachanalii şi saturnalii, pornindu’se pe desfrâu, voi dimpotrivă arătaţi o cinstire deosebită pustnicilor. Eraţi aproape creştini înainte de creştinism. Şi ce lecţie i’aţi dat lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru Macedon, când s’a cercat să cotropească ţinutul dinspre gurile Dunării! Fiind biruit şi prins, l’aţi ospătat pe talgere de aur, voi mulţumindu’vă cu străchini de lut şi cu linguri de lemn. Cumpătarea a fost legea cea dintâi a vieţii voastre. Vechimea cuvântului arată vechimea virtuţii, căci nu din sărăcie venea înfrânarea, ci din judecată: nu în cele trupeşti, ci în cele sufleteşti puneaţi voi preţul traiului pe pământ…”

Ceea ce era de demonstrat… Fiind un popor indezirabil, afirmarea istoriei noastre supără şi deranjează unele firi mai sensibile. Vrem doar să tragem un semnal de alarmă pentru că şi în continuare , apar zeci de lucrări scrise pe toate continentele legate de istoria poporului nostru, cărţi care prin existenţa lor denigrează spiritualitate românească.

În schimb noi refuzăm să răspundem, refuzăm să ne cunoaştem adevărata istorie, aşa cum este, şi nu cum am învăţat’o, din şcoală, trunchiată şi cu mari lacune. Dintr’un spirit de modestie, pur ţărănesc, ne’am ferit întotdeauna să prezentăm adevărata istorie a excepţionalei civilizaţii româneşti. N’am ştiut să ne închinăm, admirativ, decât în faţa civilizaţiilor egiptene, sumeriene, greceşti sau romane, nebănuind sau mai grav, refuzând să credem că istoria noastră este dacă nu mai superioară acestor civilizaţii e cel puţin egală. Care este motivul pentru care tinerii din ziua de azi, terminând școala, nu cunosc despre istoria poporului lor decât vagi informaţii despre geți şi luptele lor cu romanii, îmbracate sub o formă idealizată şi naivă ? De ce trebuie să le prezentăm banala teorie a romanizării, pe care noi înşine nu o credem ?

Numeroase studii care încearcă să localizeze patria limbilor europene au ajuns la concluzii interesante și care ne relevă că vechiul teritoriu al cucutenienilor a fost patria indo-europenilor, acest lucru însemnând că latina a luat naștere pe aceste meleaguri. Pentru această realitate istorico-lingvistică vă prezentăm câteva argumente ale unor cercetători și nu doar legată de geneza latinei, ci și a celorlalte limbi înrudite, care demontează teza romanizării.

Patria arienilor este localizată foarte exact în The Cambridge history of India, vol. I, cap. III, The Arians (Arienii), p. 67-71:

”Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după câte se pare, grâul le era familiar.
Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul. Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, acvila (uliul). Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.
Din aceste date este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi.
Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele în limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca ”Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într’adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.
Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus?
Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii.
Dacă această zonă este într’adevăr habitatul originar – şi, destul de curios, că deşi îndeplineşte atât de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă până acum – răspândirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles.
Fără îndoială că direcţia cea mai atrăgătoare de a ieşi din această zonă în căutarea de noi spaţii de locuit ar fi de’a lungul Dunării în Valahia de unde nu este greu de trecut spre Bosfor şi Dardanele.
Ce dovezi avem noi despre o astfel de migraţiune, şi în cazul în care a avut loc, care a fost data? După toate probabilităţile, migraţia popoarelor din habitatul primitiv pe care noi l’am localizat în zonele ce se numesc acum (1913! – anul scrierii acestui text) Ungaria (cu Transilvania inclusă în acea vreme, n.n.), Austria, Boemia, nu a avut loc într’o perioadă foarte îndepărtată. Toate datele despre această migraţiune, atât cât le cunoaştem, pot fi explicate fără postularea unei date anterioare anului 2500 î.Hr. Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa şi îi lăsau să piară de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul s’ar fi putut obţine numai în valuri succesive care urmau la intervale scurte: căci dacă succesorii lor ar fi întârziat prea mult, primul val de migratori ar fi fost oprit sau absorbit. Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinienii. S’a arătat în mod plauzibil că armenii au fost primul val al migraţiei frigiene şi se pot aduce dovezi care fac posibilă afirmaţia că triburi şi mai vechi de cuceritori venind din vest spre est erau reprezentaţi de strămoşii îndepărtaţi ai persanilor şi indienilor moderni.”

Zonele de contact ale limbilor geto-ariane (”indo-europene”) pot fi determinate prin compararea ideilor multor cercetători cu patriile altor geto-ariani (”indo-europeni”) primite prin metoda grafică-analitică. Mulți cercetători consideră că principalul nucleu al acestui habitat trebuie să fie pe fostul teritoriu al Culturii Cucuteni sau adiacent acestuia.

De exemplu, primul site al habitatului tocharienilor ar trebui să fie undeva aproape de greci, baltici și așezările germanicilor, fiind clar că strămoșii central-asiaticilor tocharieni au legături lingvistice cu ambele triburi geto-ariane (”indo-europene”) ale grupului sudic și triburile baltice (Krause V. 1959: 157).

În timp ce se analizează isoglose lexicale, este surprinzătoare relația strânsă a zonei tochariane cu limbile ariane-greco-armene și baltico-slavo-germanice și lipsa relațiilor lexicale ale zonei tochariane cu cele italo-celtice (Gamkrelizdze T,V. , Ivanov V.V. 1984: 424).

Limbajul tocharian, desigur, este adiacent grupului de limbi germano-baltico-slave. Este caracteristic faptul că fenomenele comune combinate din limba tochariană cu cele baltice și slave, se conectează în același timp într’o parte a acestor fenomene cu toate cele trei la limbile din vest, iar o altă parte la cele din est. În plus, există legături speciale ale tocharianei cu limba germană și, în același timp cu greaca, la care balticele și slavele nu au nici o relație … În așa fel încât coordonatele relative și absolute ale locului de origine a tocharianei sunt stabilite astfel: patria sa este situat în apropiere de spațiul german-baltic-slav în bazinul râurilor care se varsă în Marea Baltică (Porzig W. 1964: 315-316).

Ei consideră zona tochariană că a fost în regiunea râurilor care se varsă în Marea Baltică, de asemenea, datorită mandatului dat de ”argumentul somon”. Acest pește își lasă ouăle în bazinul râurilor care se varsă în Marea Baltică. Pentru depunerea icrelor migrează, urcând în porțiunea superioară a râurile care se varsă în Marea Nordului și Marea Baltică din Europa, cu excepția râurilor care se varsă în Marea Mediterană și în Marea Neagră. Cuvântul legătură cu cuvintele germanice, baltice și slave, ce înseamnă ”somon” este prezent în tochariană, dar este absent în celelalte limbi indo-europene. Există o zonă liberă pe hartă între Berezina și Nipru aproape de râurile din bazinul Mării Baltice, care se potrivește tuturor cerințelor. Habitatul Tocharian poate fi plasat doar aici.

În conformitate cu calculul făcut după numărul de cuvinte reciproce în tochariană și greacă acesta se ridică la 146, dintre tochariană și cele germanice – 145, dintre tochariană și baltice – 121, iar dintre tochariană și indice – 118. Numărul de cuvinte reciproce dintre tochariană și alte limbi geto-ariane este considerabil mai mic. Aceste rezultate confirmă localizarea zonei tochariană între cele baltice, greacă și zonele indice și în apropiere de zona germanică.

Despre limba albaneză autorii au opinii diferite cu privire la originea sa. Motivul acestui fapt este impactul semnificativ al limbilor străine care au afectat vocabularul albanez în mod special (Zhugra A.V., Sytov A.P. 1990: 64). După cum Agnia Desnitsky a indicat, unii oameni de știință cred că limba albaneză este o continuare directă a limbii getice, alții cred că este conectat cu cea iliră. Ea însăși a sprijinit ipoteza iliră (Desnitskaya A.V.1966: 4), cu toate că a presupus că această problemă nu va fi rezolvată niciodată de către lingviști complet (Desnitskaya A.V. 1984: 727). Corespondențele fonetice între lexemele (unități de bază a lexicului) ilirice individuale și cuvintele limbii albaneze moderne ”sau au (din cauza deficitului de material), caracterul prea general, sau poate fi cu greu determinată în mod unic” (Zhugra A.V., Sytov A.P., 1990: 68).

W. Porzig consideră albaneză ca fiind o limbă individuală la egalitate cu celelalte limbi geto-ariane, inclusiv cu getica și ilira (Porzig W. 1964: 223). O astfel de divergență de noțiuni este cauzată de materialul lexical extrem de sărac și aleatoriu din limba iliră și getică, precum și de numărul mare de împrumuturi de cuvinte în albaneză din greacă, latină, slavă și din alte limbi.

R. Troutman a prezentat aceste date ale lui G. Meyer despre componența limbii albaneze: din 5110 de cuvinte albaneze, 1420 cuvintele ei au corespondență romanică, origine slavă au 540 de cuvinte, turcă -1180, greacă modernă – 840, din patrimoniu geto-arian – 400 de cuvinte și 730 cuvinte au origine necunoscută (Trautman Reinhold, 1948).
Acest vocabular pestriț împiedică stabilirea relației de familie a limbii albaneze.

Pentru originea sa, să ne întoarcem din nou la statisticile lexicale geto-ariane. Limba albaneză are cel mai mare număr de cuvinte comune cu limba greacă (cu excepția materialului lexical geto-arian comun) care sunt 167 de cuvinte, mai departe urmate de 152 de cuvinte comune cu limba germană, 146 cele cu baltice, 131 cu italice, 128 cu iraniană, 111 cu cele indice, 76 cu cele armene. Un calcul similare a fost făcut de către lingvistul polonez Witold Mańczak, când a compilat un dicționar ca un tabel pentru compararea textelor Noului Testament (Luca II-IV și V-VI Ioan) în albaneză, poloneză, greacă, italiană, germană și lituaniană și numărate potrivirile verbale ale albanezei în alte limbi. Rezultatele au fost după cum urmează: Poloneză – 184, Italiană – 167, greacă – 127, Germană – 97 și 96 potriviri cu lituaniana  (Manczak Witold 1987, 111-115). După cum puteți vedea, există neconcordanțe semnificative în datele prezentate. În primul rând, frapant este un număr mare de asemănări între limbile albaneză și poloneză, care Mańczak le’a prezentat ca slave.

În același timp, Ivan Duridanov, care a realizat studiul geto-traco-dacic, a subliniat că legăturile lingvistice traco-slave și getico-slave nu apar (A. Duridanov Ivan, 1969, 100).

Urmărind geneza limbii albaneze din limba vechilor geți vom vedea că contradicțiile din datele Mańczak și ale lui Duridanov ar trebui să aibă o explicație. Mańczak a luat la studiul limbii albaneze moderne despre care mulți susțin că are împrumuturi din limbi slave, în timp ce vechiul fond lexical, conform dicționarelor etimologice, sunt foarte puține potriviri între albaneză și limbile slave. În comparație cu aceasta, materialul trac și getic folosit de Duridanov se aplică pentru limba veche. Restul contradicțiilor se explică prin dezvoltarea complexă a albanezei.
Astfel, după datele lexicale și statistice nu poate fi localizată zona formării primare a limbii albaneze. Nu poate fi localizată prin intermediul datelor lexicale, deoarece nu există nici o zonă de pe întregul teritoriu considerat de geneză a limbilor geto-ariane, a cărui poziție poate fi determinată ținându’se cont de toate corespondențele limbii albaneze cu alții. De exemplu, în cazul în care această zonă ar fi aproape de domeniile limbilor grecești și italice, atunci limba albaneză ar trebui să aibă cuvinte mult mai frecvente în limba armeană, dar acestea sunt puține.

Cu toate acestea, pot fi utilizate aceste date și ne vom referi la ele mai mult decât o dată. În primul rând atragem atenția că limba albaneză are cuvinte mult mai frecvente cu limba iraniană, decât cele cu indo-ariană. Acest lucru poate însemna că aria de apariție a limbii albaneze a fost situată mai aproape de zona iraniană, decât în zona limbii indo-ariană. În acest caz, nu a putut fi localizat în partea de vest și sud-vest a zonei indo-ariană, ci numai la est sau de sud a zonei limbii iraniene. Teritoriul la est de acest domeniu a fost ocupată de ramura occidentală a poporului finlandez și vorbitorii mordvinici. Zona de ”gol” rămâne în sudul celui iranian. În cazul în care limba proto-albaneză a apărut în acest domeniu, ar avea unele cuvinte comune cu limbile (uralice) Mordvinică, Erzia și Moksha și cu strămoșii care erau vecini apropiați ai acestui teritoriu.

Analiza comparativă chiar sumară din vocabularul limbilor albaneze, Moksha și Erzya a dat într’adevăr, rezultatele imediat.

Iată câteva exemple de potriviri separate de albaneză-mordvinică:

Albanezul enё  ”un vas” – Mok. En’a ”o lingură”;
Albanezul kapёrdij ”să înghită” – Mok. Kapordams ”să înghită”, Erz. Koporks ”să înghită”;
Albanezul kofšё ”coapsă” – Erz. Kaco ”coapsă”, Mok. Kace „abkle”;
Albanezul keqe ”rău” – Mok, Erz.. K’až ”rele”;
Albanezul bizele ”mazăre” – Mok, Erz.. Pizёl ”boabe de scoruș de munte”;
Albanezul rroj ”de a trăi” -.. Mok, Erz er’ams ”de a trăi”.

Unele corespondențe albanezo-Mordvinice care au potriviri în alte limbi învecinate:

Albanezul tani ”azi” – Mok. T’ani ”acum” (Mari tenij ”astăzi”, Est Tana ”azi”);
Alb. dobёt ”liniștit” – Mok. Topafks ”sațietate”, Erz topafty ”Îndestulat” (Mari typ ”liniștit”);
Alb. Turi ”botul” – Mok, Erz trva ”buza” (Mari t’arvö „buza”);
Alb. Bretkosё ”broască” – Mok. vatraksh ”broască”, greacă βατραχοσ „broască”, Rom ”broască” un posibil cuvânt din substartul getic ”broască”  etc.
Alb. pice ”pin” – Mok., Erz. pici ”pin” (cuvintele acestei rădăcini sunt prezente în alte limbi fino-ugrice și indo-europene , dar mai ales ”rășină”, de exemplu, Lat. Picis, Gr. πισσα, dar Lat. Picea ”pin” rămâne ceva îndepărtat;
Alb. zhavor ”pietriș” – Mok. šuvar ”nisip” (acest cuvânt în mai multe forme diferite, s’a răspândit în Marea Baltică și limbile slave).

Exemplele de mai sus sunt suficiente pentru a recunoaște că vechea legătura albaneză-mordvinică erau reale și, prin urmare, ne permite să localizăm cu o mare probabilitate aria de formare a limbii albaneze. Dar atunci cum putem explica faptul că limba albaneză are cele mai comune cuvinte cu greaca, germana și limbile baltice? După cum vom vedea, acest lucru este rezultatul împrumuturilor de mai târziu, după prima etapă de reinstalare a triburilor geto-indo-ariane.

Sunt foarte puține date disponibile lexicale pentru localizarea patriei ilirilor, dar, potrivit celorlalte fapte de limbă, Walter Porzig a găsit argumente pentru a susține că zonele ilire și celtice au fost adiacente în istoria timpurie (Porzig W. 1964: 159).

De asemenea, el a indicat că ”ilirii și elenii au remarcabil de puține legături reciproce, deși ambele popoarele au trăit în apropiere permanentă, din timpul migrației ilire” (Idem. 224). Dacă presupunem zona iliră să fie în apropierea celor celtice și departe de cele grecești, putem găsi unele date suplimentare pentru a demonstra localizarea zonei ilire undeva pe teritoriul vestic al geto-arienilor. Numele de locuri pot fi de mare ajutor în acest caz. Toponimia iliră a fost studiată de către lingvistul Oleg Trubachiov și arheologul Dmitriy Telegin. Arătând la apropierea relativă cu onomastica celtică și iliră, în general, Trubachiov a scris:

”… hidronimele cu legături vest-balcanice sunt concentrate pe spațiul îngust Nistrean și sunt prezente sporadic la nord, în bazinul râului Goryn și la nord -est în bazinul râului râului Teterev ” (Trubachiov O. 1968: 279).

Deși s’a încercat localizarea patriei ilirilor în zona lacului Svitiaz  din nordul vestul Ucrainei (Yanko M.P. 1998: 314), D. Telegin confirmă ideea lui Trubachiov și specifică faptul că hidronimele ilire (Celto-Ilire), se concentrează în 3 locuri: Kiev, Zhytomir și acumulărilor superior Nistru. În cazul în care primele două dintre ele au doar zece nume, ultima are aproape 30 de nume (Telegin D.Y. 1990-1). Astfel, avem motive să credem că ilirii la început au locuit în bazinul superior al râului Nistru și au populat teritoriul din nordul României de azi o anumită perioadă. Patria lor a fost doar în regiunea dintre râurile Sluch, West Bug și Pripyat.

Patria brigilor (frigienii) a fost să fie aproape de zonele grecești și armene, deoarece vecinătatea brigilor, grecilor și armenilor este confirmată de numeroase date lingvistice. De exemplu, Gamkrelidze și Ivanov a scris:

”limba frigiană … are caracteristici structurale pe care le aduc mai aproape de dialecte din zona greco-armeană” (Gamkrelidze T.V., Ivanov V.V., 1984: 910).

Savantul armean G.R. Kapantsyan a indicat că analiștii din Grecia (Herodot, Eudoksus și alte) au scris despre apropierea frigienilor și a armenilor.

”Frigienii și armenii au fost împreună, în aceleași linii în armata lui Xerxes și ei erau îmbrăcați și înarmați identic” (Kapantsian G.R. 1956. 164). Savantul rus T. Moiseyeva, de asemenea, a scris despre apropierea limbii frigiane de greacă și armeană (Moiseyeva T.A. 1986: 13). Hirt și Lehr-Splavinski a avut opinie similară cu privire la această problemă, chiar mai devreme. În conformitate cu această stare de lucruri,  zona dintre patria elenilor și a armenilor este cea mai potrivită pentru patria frigiană.

Numărul de cuvinte comune hitito-luwiane cu alte limbi geto-ariane sugerează că zona de formare a acesteia trebuie să fie situate undeva între domeniile limbilor greacă, armeană și italice. Potrivirile comune pentru hitită, cu excepția rădăcinilor comune geto-ariane, găsite în greacă – 106, în armeană – 102, o parte semnificativă din care a fost inclusă în tabel, conform Kapantsyan (Kapantsyan G., 1956), care dă o mulțime de paralele armeană-hitită, care nu sunt prezente în dicționar etimologic al lui Pokorny. S’au găsut 86 de potriviri în italice și în limbile germanice. Potrivit acestor date, aria de formare a hititei a fost localizată în triunghiul dintre râurile Nipru, Teteriv, și Ros, care este de asemenea parte a culturii Cucuteni.

Dar argumentul principal pentru aceste poziționări este inter-relaționarea, scopul, intentiile și comportamentul oamenilor, precum și posibilele rezultate ale acțiunilor și interacțiunile lor. Aceste ipoteze includ un raționament de bun simț care pot fi capabile de a prezice rezultatele și formularea unor concluzii similare cu ”psihologia populară”. Granițele teritoriului soluționării oricărui grup etnic nu ar trebui să arate ca o linie întreruptă, adică, zona nu ar trebui să aibă limite distincte, în caz contrar locuitorii acestor locuri ar trebui să fie ori asimilați, ori împinși de vecinii lor non-nativi .

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

”Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă scyții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:
Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste. Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece, cine și’a luat doar patru, sau cinci e socotit ”pe moarte”, ”nenuntit”, nefericit, holtei , la ai noștri.
…Odinioară era obiceiul în Dacia printr’o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri; acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i’a urmat tatălui său la domnie despre care s’a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa: Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

Cu toate acestea, există motive să se creadă că strămoșii Hitiților nu au fost niciodată prezenți în Europa de Est, ci au fost o parte a geto-arienilor care au rămas la locul așezării inițiale, iar mai târziu s’au răspândit aproape peste tot în Asia Mică. Această opinie a fost sugerată de către Peter de Reijk (Olanda), cu referire la Alvin Kloekhorsta, care a declarat:

”Poate fi dovedit că ramura anatoliană a fost prima care s’a desprins din cea proto-indo-europeană, deoarece mai multe cazuri pot fi identificate, în care hitita prezintă o situație inițială în timp ce toate celelalte limbi indo-europene au trecut printr’o inovație comună. Acest lucru înseamnă că … strămoșii vorbitorilor limbilor geto-ariane non-anatoliene au influențat o perioadă inovații comune, care nu au mai au ajuns la strămoșii vorbitorilor de proto-anatoliană” (Kloekhrorst Alwin, 2008, 88).

Pentru a merge împreună cu această idee, există motive întemeiate și ele sunt date de Alvin Kloekhorst, dar această diferență a limbii hitite de restul limbilor geto-ariene a fost mult timp remarcată, în special de Gamkrelidze și Ivanov (Gamkrelidze T.V., Ivanov V.V. 1984 , 395). Mai întâi este izbitor numărul mic de cuvinte hitite care au potriviri în celelalte limbi geto-ariene. Originea geto-ariană a hitiților este evidențiată prin forme gramaticale:

În hitită rădăcina cuvintelor sunt în cea mai mare parte de origine non-geto-ariană, doar zece la sută dintre ele proveneau din fondul comun, în timp ce formele de declinare și conjugare, precum și formarea unui nou cuvânt sunt distinct geto-ariană, deși există în Asia Mică și reprezentanți și forme morfologice asiatice” (Kapantsyan G.R.., 1956, 79).

Evident, cuvintele de orgine geto-ariană sunt cele mai vechi în limba hitită, prin urmare, acestea sunt importante pentru analiza istorico-lingvistică. Dar, formele gramaticale, care sunt diferite de geto-ariană, pot fi arhaice și au apărut în momentul în care cea mai mare parte a geto-arienilor au migrat din Europa de Est. Momentul de apariție a acestora poate fi un material bun pentru o istorie generală a dezvoltării structurii gramaticale a limbii.
Prin urmare, în aceste condiții, trebuie să se considere că zona dintre râurile Nipru, Teteriv și Ros a fost populat de un alt trib geto-arian, de exemplu, aceștia ar putea fi tyra-geții din istoria scrisă.

Unii cercetători, în special, D. Telegin susțin că cea mai mare concentrare hidronimelor a getice pot fi găsite în bazinele Bugului de Sud, Ros, Teteriv, (IBR, Yantra, Alta etc) (Telegin D. Y, 1990-1). I. Zhelezniak avut aceleași reflexii (Zhelezniak I.M., 1987).

Cu toate acestea până în momentul în care a luat naștere limba getică (numită de unii tracă), zona din apropierea acestor râuri nu a putut fi deținute de geți, deoarece, în acest caz, aceștia ar fi fost primii dintre geto-arieni, care încep să se miște spre sud, dar acest lucru nu poate fi dovedit. De obicei, oamenii în migrații respectă o anumită ordine, care este determinată de locurile lor de așezări anterioare. În cazul în care geții ulterior au ocupat teritoriul din nordul elenilor, spațiul lor de rudenie, se crede că patria inițială nu a putut fi în sudul elenilor. Evident că zona aceasta ar putea fi menționată ca fiind locuită de vreun trib geto-arian, al cărui urmași sunt pierduți în istorie fără nici o urmă.
După o astfel de plasare a zonelor limbilor geto-ariene, dintre toate limba getică nu are nici o zonă liberă. Din moment ce este aproape de frigiană, iar limba albaneză este succesoarea ori a ilirei ori ale limbii getice, atunci nu există o alegere în a plasa zona getică unde am pus strămoșii albanezilor, adică ia în considerare în mod invariabil albaneza ca o continuare a limbii getice.

Având  o configurație aproximativă a zonele de contact a limbii getice cu tochariana, albaneza, limbile anatoliene, și limbile vestice putem construi invariabil întreaga hartă a teritoriului geto-arian care este prezentată mai sus.

Se dovedește așadar, pe zi ce trece, tot mai argumentat că acea ”enigmă” privind ”etnogeneza românească”, ”formarea limbii si a poporului român” prin romanizarea poporului getic de peste trei milioane și jumătate de locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă, imaginară.

Istoricul și arheologul român Vasile Pîrvan recunoștea că: ”Nimeni n’a putut demonstra convingător acest proces de romanizare”, iar istoricul P.P. Panaitescu remarca și el, în același timp, că ”nu există aspecte mai puțin studiate decât problema romanizării”, devenind tot mai mult un argument politic sau geostrategic.

Istoricii și lingviștii români, de la institutele de specialitate, exagerează popularizând doar acele teze din scrierile cronicarilor noștri, după care, noi românii ”de la Rîm (adica de la Roma) ne tragem”, considerindu’i pe români un popor de viță nobilă, creatorul unei culturi și civilizații proprii, demnă de invidiat, ai caror urmași sunt românii. Ei nu vor să țină seama de constatările cunoscutului filolog italian Carlo Tagliavini, care, referindu’se tocmai la procesul de așa-zisa ”romanizare”, declară:

”Din punct de vedere al lingvisticii romanice ar fi să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nici o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să’și impuna limba lor, considerând, dimpotrivă, folosirea latinei culte ca o mare distincție”.

De aceea și Nicolae Iorga, referindu’se la așa-zisa formare a limbilor neolatine din limba latină romana, concluziona:

”Nu mai credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei barbare, care cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i’ar fi putut deznaționaliza”.

În realitate, teza așa-zisei ”romanizări” reprezintă reminiscențe ale teoriilor eronate ale unor străini, în viziunea cărora, românii sunt un popor tânăr, născut din coloniștii romani și care s’au afirmat numai după ce o seama de seminții primitive migratoare s’au sedentarizat, devenind popoare cu state formate pe propriul nostru pământ strămoșesc.

S’a dat cu totul uitării faptul că, în lucrările sale, cronicarii romani au amintit și despre geto-daci, care aveau o țară numită Schiția, dar mai ales Geția carpatică, ce cuprindea pe lângă Muntenia, Moldova si Ardealul si „Podolia si Cimpul peste Nistru pina la apa Bugului si peste Dunare, Missile amindoua, carara le zicem acum Dobrogea si o parte din Illiria sa fi fost Dachia”.

Spre surprinderea lor, unii cronicari rom^ni au consemnat si concluziile unor istorici, dupa care insusi romanii nu erau chiar de origina „nobila”, ci „nepoti, stranepoti de la Troia sa se fi tragind”. Ba mai mult. „Romanii nu se trag nici sunt din neamul ellinilor” ci, „romanii varvari ar fi si vita lor”, ca si chiar „ellenii din neamurile cele varvare sa se fi razletit si sa fie zamislit”. Cu uimire, dar si profunda satisfactie aflam de la Dimitrie Cantemir, care analizind originea cuvintului romînesc „gluga” sustinea convingator ca este un cuvint „din limba noastra daceasca”, considerindu-se, astfel, limba moldoveneasca o continuare, fireasca a limbii geto-dacilor autohtoni. Dimitrie Cantemir insereaza in Hronicul sau si acele teze care circulau in strainatate, si pe vremea sa, despre originea poporului rom^n, si anume ca „rom^nii nostri sa nu fie din semintia romanilor, ci din ramasita vervarilor celor vechi, adica a ghetilor si a dachilor”, adaugind: „care socoteala iaste impotriva tuturor de obste scriitorilor”.

La rindul sau, cronicarul Udriste Nasturel, care, desi sustinea si el ca limba rom^na este inrudita cu latina (romana), vorbeste totusi ca Muntenia si Moldova, din timpul sau, ca fiind „tarile dacice”, peste care domnea Matei Basarab, formulare, care ne creeaza convingerea ferma a umanistului rom^n despre neincetata continuare a poporului dac si a denumirii tarilor stramosilor nostri autohtoni.

Noile cercetari duc la concluzia argumentata stiintific ca nu limba latina romana culta a stat la baza formarii limbii rom^ne, si, in general, a limbilor zise „romanice”, ci tocmai invers, vechea limba a stramosilor nostri autohtoni a traco-geto-dacilor, ale caror mladite cu milenii in urma, in diferite etape istorice, au migrat ajungind si pe teritoriul Peninsulei Apenine, a Italiei de astazi, limba rustica, populara, de neam „latin”, a stat la baza forjarii tirzii, in ultimele secole ale mileniului I inaintea erei noastre, a limbii romane culte, in timpul afirmarii si a gloriei Imperiului roman.

O dovada concludenta in aceasta problema va fi argumentata in comunicare prin ilustrarea reprosurilor repetate ale unor critici literari romani care, profund mihniti de faptul ca foarte multi romani mai foloseau inca si in primele secole ale mileniului I dupa Christos, unele cuvinte vechi din limba latina vulgara, populara, de fapt daco-rom^neasca, cuvinte pe care ei le considerau gresit intrebuintate, ca tata, mama, sora, nora, fat etc. si nu pater, mater, soror, nurus, puer etc. cuvinte, care, dupa ei, ar fi cele corecte. Se confirma astfel, teza sustinuta de Petru Maior, ca si de altii inaintea si dupa el, cum ca „rom^nii sint daci si ca limba romîneasca este maica limbii latine romane culte”. Si ca limba rom^neasca era continuarea limbii dacice, vorbita atat la nordul cit si in sudul Dunarii. Ca si Petru Maior aprecia: „Limba rom^nilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una este cu limba dacilor adica cu a rom^nilor din Dacia. De unde urmeaza ca rom^nii aceia cu acestia oarecum au fost laolalta”.

In finalul comunicarii se vor prezenta aprecierile unor mari oameni de cultura rom^ni, printre care B.P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Emil Racovita si altii, care cu totii se mindreau de originea lor dacica, combatind teza a asa-zisei „formari a poporului si limbii rom^ne prin impactul dacilor cu romanii”.

La toate acestea se mai adauga si aprecierile unor somitati stiintifice din strainatate, care sustin argumentat vechimea multimilenara a poporului rom^n, autohtonitatea si continuitatea lui in spatiul stramosior nostri geto-daci

Iulia Brînză Mihăileanu:

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”[i].

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozambic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

 

Sursa: Prof. Dr. Augustin Deac, limbaromana.org, dacia.org, v-stetsyuk.name

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s