DACOFOBIA, O NOUĂ MESERIE EVREIEASCĂ

Dan Alexe este motivul perfect pentru care să începi o frază cu minusculă, deoarece atunci când acest individ încearcă să ne dovedească că este cel mai înverșunat getofob sau dacofob al strămoșilor noștri geți, reușește fără prea mare osteneală să devină și un românofob de frunte, chiar de calitate. Fițuica sa ”Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu, ediție care se revarsă ca o duhoare prin librăriile noastre ne trezește inevitabil întrebări serioase asupra utilității acestor incinte care găzduiesc comerțul cu astfel de atacuri furibunde la fundația românismului.

Ceea ce constatăm cu stupoare odată cu apariția acestei lucrări este că lui Robert Roesler în 1871 , în lucrarea ”Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” i’a lipsit răutatea viscerală pe care Dan Alexe o etalează, pentru că nu și’a permis să meargă atât de departe cu ”cercetările” anti-românești asupra istoriei vechi a românilor, limitându’se  să afirme doar că poporul şi limba română s’au format la sud de Dunăre şi abia în secolul al XIII-lea au imigrat la nord de Dunăre, afirmație evident contrazisă definitiv de numeroasele dovezi arheologice scoase la lumină ulterior, dar și de ordin lingvistic sau genetic.

Ar fi interesant să aflăm de unde se naște, ceea ce prof. Dr. Mihai Popescu încearcă să explice într’o emisiune de’a lui Roxin:

”Dușmănia, ranchiuna, batjocura sunt elementele care îi definesc atitudinea față de cultura românească și istoria românilor.”

Lui Robert Roesler nu’i lipsea doar răutatea, ci și informații actuale despre credința monahilor de la Muntele Athos pe care o incriminează într’un alt articol românofob, și în care spune:

”De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminați le explică pelerinilor că pe lângă faptul că franc-masonii și evreii controlează nu doar planeta în general, ci până și Sfântul Munte, ceea ce ar explica situația inferioară a schimnicilor români de acolo- românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalți a tinut’o până acum într’o mediocritate forțată. Pe scurt, calugării români de la muntele Athos se închină protocronic.”

În aceast paragraf fără să vrea își arată cel mai probabil de unde i s’a născut românofobia lui, atunci când ideea universal valabilă că ”franc-masonii și evreii controlează” i s’ar părea o aberație atunci când românii sau ”monahii mai luminați” nu ar gândi doar așa, ci și ar ”explica pelerinilor” despre credința lor, deci ar face în opinia lui și prozeliți antisemiți.

Epigrama lui A. C. Cuza ministru de stat (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) și
membru al Consiliului de Coroană (1939), despre un deputat sau senator al epocii pe nume Dacian ar părea potrivită în context:

”După nume – Alexe – nu pare a fi jidan.
După chip și – obrăznicie – nu se poate să nu fie.”

Petre Constantinescu, cunoscut sub pseudonimul Paul Everac, avea o părere foarte realistă despre evrei pe care o redau aici:

”Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de’a ajunge la bani, de’a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să’l duci de nas pe client ca să’ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n’o poate practica oricine: să’ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu’ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s’o facă.

Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându’l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într’unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să’şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant.

Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu. Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe ”goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu’i cunoaşte tainele sfinte, n’are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. ”Poporul ales’ nu are nevoie de competitori. Dumnezeu i’a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi’a ales fără greş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi’a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i’au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într’o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i’a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l’a înzestrat corespunzător.

Deci Hitler, venind în fruntea altui ”popor superior”, ba chiar a unei ”rase superioare”, s’a văzut infuzat de acest ”popor ales” (sau chiar ”rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, – dar cu atât mai solitar. Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă (vizibilă). Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i’au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene).

Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s’a mulţumit să’i împrăştie, să’i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul ”etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s’a străduit să’i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică. Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!”

Dacă nici prin ceea ce spune Everac nu recunoașteți personajul Dan Alexe, atunci să vedem ce mai spune chiar personajul pe propria pagină de facebook, de acolo de unde și’a adunat rătăcirile zilnice și a încropit manuscrisul ce adună toate elucubrațiile din fițuica sa mai sus amintită, atunci când dă o replică unei moderatoare tv și  totodată încearcă să ne dea un temei foarte serios al izvoarelor antisemitismului românesc dacă el există:

”Fata aia (moderat drăguță) de la România TV care a spus că Mihai Răzvan Ungureanu e din ”secta mozaică” trebuie dată afară din presă, după un pic de flagelare în direct cu cablul microfonului. Se spune, ”evreu”, tâmpito. Nu există ”sectă mozaică”. Ai vrut, la ordinele lui Ghiță, să spui că MRU e evreu. MRU nu este evreu, iar chiar dacă ar fi tu tot o tâmpită rămâi.”

Nu cunoaștem mai nimic despre tirajul acestei ”opere” românofobe care a inundat piața de carte, dar cei care s’au ostenit să dea bani pe această lucrare veninoasă au avut recenzii în presa scrisă și am să vă redau câteva opinii pe care le’am descoperit. Aceste recenzii sunt adevărate replici, unele dintre ele mergând până într’acolo încât să’i considere munca, o boală care excede mercenariatul evident, numită alexopatie.  Aceasta în pofida asigurărilor pe care ni le dă că a fost invitat la editura Humanitas, și nu a cerut personal publicarea manuscrisului. Mai rămâne să aflăm dacă invitația a fost făcută înaintea scrierii acestei cărți și nu după.

Fragment din volumul Corneliu Florea, Vara pisicilor negre, Bistriţa, Editura Aletheia, 2016, 250 p:

”…s’a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD 2015, librăriile din România s’au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine.

În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese – ce pe parcurs ies la iveală – să i se scrie şi editeze la comandă cărţile. A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc bine pe toţi care îi servesc. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l’a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s’a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi’au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere…că suntem în depresie religioasă …cu basmele împrumutate de la vecini … şi suntem nişte tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde’i multă minte, nu’i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună.

Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă, susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s’a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie. Am să revin la această secţiune pentru explicaţii.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie, ci numai de împrumuturi, pe care nu le’au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi pizda, aşa e în carte scrisă cu aldine. Merită, dacă nici de atâta cuvânt nu am fost în stare în mii de ani să formăm. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă.

Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează !! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne’au îmbogăţit cultura şi faima în lume. În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii, plus încă câteva argumente de alexopat!

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti, Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care’l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, ca este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată ”Mult e dulce şi apoasă’’ parafrazând ”Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim’’, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să’şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate. cu josnicie, recurgând la un artificiu, cred ca dintr’un atavism psihic, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.

MERCENARUL ALEXOPAT – MANIPULATOR PERNICIOS

Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de patronul său, a creat termenul de dacopatie şi derivate, referindu’se la dacologi şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români şi chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă, doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie, citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe fizice sau psihice. E drept în multe privinţe sunt nemulţumiţi.

Nu comentez, doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o protoistorie a Daciei a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizarii şi latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania fără nici un efect, pentru că la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire, erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de pre-globalizare europeană, s’a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut ce s-au dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de’a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe corect de actualitate, de problemele generaţiei lor, că multe mai sunt, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut.

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit:

”Sursele antice despre identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero” (pag.50). Şi ca să ne convingă, compară cele zise de greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi’a dat examenul în faţa istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, ”00”! Cititorul român ştie de la istoricul antic Strabo că ”dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă” (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută, nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi.

Pentru această precizare, hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii – capitolul IV:

”Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii” pentru această comparaţie în favoarea geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi’l face jurnalist (pag.52) acuzaţia fiind: a scris după un zvon! Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i’a fost!

Început promiţător, istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci!

După ce şterge şi neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a dacopaţilor, construcţie pe care el lingvistul o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri tribale neomogene, migratoare ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi în concluzie: Îi numim ”daci” pentru că aşa ne’a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu şi Pârvan încoace (pag. 58).

Cât de mare poate fi rătăcire unui psihopat, cât de falsificator poate deveni pentru o simbrie, oricum l’a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo! Sunt hărţi ale europenilor pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii ne’ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei pe balta pe care orăcăiţi! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia.

Împăratul Traian, după războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan. Să argumentam pentru cititor – pe alexopat îl lăsam în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian! De ce oare, când într’o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus’o dintr’un război în altul? De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf si columne, iar Columna lui Traian, e cea mai mare, cea mai elocventă despre daci? Ca să apară un Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui! Ce ordinar, să’şi defăimeze, pentru o mână de arginţi, naţia din care poate face parte!

Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele intenţii, rătăcirile, lui Dan Alexe, care s’a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp! Nepăsarea faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe! Foarte, foarte greşit fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack writer!

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale!?!

Alexopatul a luat’o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, ca e plina lumea de ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi fără această extensie scurtă şi la modă, îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă, stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul ’’cazului clinic’’ Nicolae Densuşianu ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60)

Nu am citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma strângând 38 de volume de manuscrise despre poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un delir mistic.(pag. 60 şi 94).

Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu’l scuză. Secolul XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată europa şi protocronismul (protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat şi compilat timpul începuturilor şi la fel ca toţi ceilalţi protocronişti a scris laudativ despre poporul său. Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între protocroniştii secolului XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcerea la primul timp, fără a fi nevoie de autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie care scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să’şi aleagă preocupările şi să pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei ce scriu să judece bine şi să nu acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu critica semenilor.

Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ, presupunând că nu s’ar fi născut în 1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de români ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea românilor ardeleni atingea cotele de asimilării primejdioase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe? În orice caz, nu ceea ce scrie astăzi după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale, de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social.

Nu vorbim de bun simţ social în cazul sociopaţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi dominaţie, interese bine şi subversiv urmărite, pe un fond afectiv minim reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie care, după ce le’a dat istoricilor antici nota zero, după ce pe daci şi Dacia le’a scris în ghilimele, considerând că şi cuvintele uzuale le’au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total galii, iberii (sic, lingvistule) celţii după care ajunge la concluzia: unificarea lingvistică a Daciei s’a produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70). Rog istoricii să desfăşoare această frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu, cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania 600 de ani şi nu i’au latinizat pe băştinaşi, în schimb i’a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani, având în vedere calităţile eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de latină cum nu s’au mai întâlnit în tot Imperiul Roman!! Ştiinţificul lingvistic alexopat, ştie şi mai multe, din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un dacofil ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi’au păstrat limba lor fiindcă au fost daci liberi, cum au scris istoricii!

Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul să continue opera unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţi pe care o impune. Tot de la el citim că toţi ibericii (locuitorii Peninsulei Iberice) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67). Curios că triburile latinizate din peninsulă nu au trecut munţii să’i latinizeze şi pe basci că erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş! O lămureşte şi pe asta, altădată.

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă cu personalitatea şi’a pierdut integritatea şi pune raţionalitatea la spate, când alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le’a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost coborât din rang până la nivel de jurnalist! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76).

Dan Alexe jubilează încă o dată, sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi în rang pe cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca în schimb preferând incursiunile de jefuire, fiind poligami pe ranguri, cu cât mai multe femei cu atât de rang mai mare, femeile lor lipsite de moravuri, dacii îşi vindeau surplusul de copii, mai ales fetele, fără să aibă o limbă ştiută, de vreo cultură nici vorbă şi cu religie ambiguă, mai mult rituale păgâne (pag. 76–79).

Aşa a scris, aşa îi amintim că, tot acest comportament era la modă în acele vremuri ale omeniri!! Şi ca fapt divers, acei oameni, geto-dacii, cum or fi fost ei, civilizaţilor imperiali le’au trebuit patru războaie să’i înfrângă, şi numai o parte din Dacia. Şi fiindcă tot am ajuns la civilizaţia imperială romană, nu vreţi să ne scrieţi ceva şi despre morala împăraţilor romani, să luăm de exemplu pe Elagabalus?!!

Citindu’l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească de neam prost ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack writer. Să i le citească Gigi Becali ce l’a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l’a portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.”

Roxana-Mălina Chirilă pe blogul său:

”Renunț la Dacopatia lui Dan Alexe. Aveam de gând să o citesc până la capăt ca să’i fac recenzia, dar e o carte care mă enervează la fiecare a doua pagină.

Foarte rar abandonez (complet intenționat) un volum – de obicei mă plictisesc și intenționez să revin mai târziu, dar n’o mai fac , cum s’a întâmplat cu 50 de umbre. Alteori sar peste câteva pagini, cum am făcut cu Atlas Shrugged, unde Ayn Rand a scris un capitol lung de ideologie care era fix tot ce auzisem până atunci în carte, repetat de vreo cinci ori la rând.

Însă Dacopatia a reușit performanța de a mă agasa până când am început să-mi pun întrebări filozofice cu privire la motivul de a citi o carte până la final. E un volum cu o identitate incertă, un amalgam de etimologii interesante și de păreri ale autorului, piperate cu ad hominem și cel puțin o poveste pe care un om cu o minimă decență nu ar expune’o publicului larg.

Primul capitol, ”Geste și gesturi la români”, e o compilație de ceea ce aș fi descris ca ”articole numai bune de blog” din cauza scriiturii și a lipsei de dovezi clare și argumentări solide. Am descoperit azi că așa și sunt: articole de pe blogul autorului. Să ne înțelegem: n’am nimic împotriva articolelor de pe bloguri, dar depinde cum încerci să le prezinți. Dacă e clar că sunt păreri, e în regulă, e interesant, dezbatem. Dacă sunt spuse cu un aer de expert/cunoscător/savant și omul dă de înțeles că știe despre ce e vorba, aștept ca părerile lui să se bazeze foarte clar pe piloni solizi. Altfel simt că e reclamă falsă și eventual o mini-înșelăciune.

Așa am aflat de la Dan Alexe că, de exemplu, călușarii au fost ar fi putut fi o societate homosexuală inițiatică. Aveți aici secțiunea, cam cum arată și’n carte. Problema e că dovezile cam scârțâie și logica e dubioasă: călușarii se îmbrăcau și vorbeau ca femeile de Rusalii (cf. Dimitrie Cantemir, că alte surse nu contează din motive de pitong), iar ”bărbat care se poartă ca o femeie de Rusalii” = ”homosexual”.

Așa pot să spun și eu că ”bărbat îmbrăcat în urs/capră de Anul Nou” = ”ritual inițiatic de bestialitate” sau ”uniunea spiritului cu sufletul arhetipal ar ursului”. Poate Alexe are dreptate, poate nu, dar dacă are dreptate e din pur accident. Are același fundament științific pe care l’ar fi avut un grec din Atena antică dacă s’ar fi uitat cum pică o țestoasă din cer și ar fi zis:

”Ioai, nu ți se pare că țestoasa aia are o accelerație de 10 metri pe secundă la pătrat, mai mult sau puțin?”

Dar hai să vă dau un exemplu mai clar. Își dă cu părerea despre români și muncă și aduce tangențial în vorbă și etimologia lui ”tembel”.

Citez (pag. 28):

Ca o completare, trebuie menționată și atitudinea față de simularea muncii. Dovada e turcismul tembel, care în română a ajuns să însemne un nebun. În turcă, tembel nu are absolut nimic de’a face cu sănătatea mintală, ci înseamnă pur și simplu leneș și doar leneș […].

Un tembel în turcă e un leneș pe față, un leneș care nici măcar nu se preface că muncește… or, pentru un român, care trebuie permanent să se prefacă, în virtutea mecanismului ancestral de supraviețuire socială, care pretinde, așadar, că ar munci, doar un nebun nu simulează. De aici strania alunecare semantică a lui tembel de la lene spre o nebunie sau prostie pe care nimic nu o anunța în termenul inițial.

Nu e o argumentație lingvistică sau antropologică. E o părere a autorului: ”românii se prefac că muncesc”, împănată cu etimologie. Dacă n’ar spune lucrurile astea în serios ar fi în regulă, dar ca lingvist/antropolog nu prea merge.

În virtutea aceleiași etimologii pot veni și eu cu o teorie: să spunem că românii de rând erau mai muncitori pre-comunism (comunismul fiind marele egalizator care a distrus dorința de muncă a multora) decât în timpul comunismului și după el. Însă ”tembel” e un cuvânt mai vechi, pentru că e de origine turcă, nu rusă. Când turcii și’au instalat conducerea pe la noi, nobilimea română a început să’i cam imite: și’au luat haine turcești, au preluat din cultura turcă statul degeaba și leneveală… (parcă de la Lucian Boia am aflat astea)

Oamenii de rând i’au văzut pe incapabilii ăștia de la conducere și și’au spus ”sunt niște tembeli!” – adică ”sunt niște leneși turciți”. Dar la un moment dat clasa conducătoare s’a franțuzit, lenea a fost ascunsă de alte năbădăi și sensul cuvântului s’a denaturat în asemenea măsură încât să reflecte caracteristica vajnicilor noștri șefi de țară – și a șefuleților de pretutindeni.

Despre turcizarea păturii superioare a societății românești am citit la Boia (cred că el era; mi’e lene să caut), dar restul raționamentului e basmul meu personal, burtologia mea. Am vreo dovadă? Nu. Ar putea fi adevărat, bănuiesc, dar din punct de vedere istoric și lingvist raționamentul meu nu valorează nici cât o ceapă degerată – fix ca al lui Dan Alexe, de altfel. Nici el, nici eu nu aducem dovezi concrete. Amândoi facem speculații imaginative. Aaaa, că sună logic, că e o părere care ar avea sens – da. Dar științele, fie ele și umaniste, nu se bazează pe păreri. Ironia sorții, Dacopatia și alte rătăciri românești prezintă rătăcirile autorului ca fiind măcar semi-valide, chiar dacă Alexe critică rătăcirile altora.

În al doilea capitol, ”Dacopatie și Athos”, Alexe critică extrem de dur persoanele care au venit cu teorii aberante despre istoria românilor și îi ia la rost pentru lipsă de dovezi și invenții crase. Ceea ce cam ipocrit, dacă luăm în considerare ce zic mai sus. Însă ceea ce m-a făcut să pun cartea deoparte și să mă gândesc serios la abandonarea ei a fost atitudinea lui Alexe față de cei pe care’i critică:

Psihopatul pseudo-savant Edgar Saks (p. 104)

Atât de lipsiți de cele mai elementare cunoștințe lingvistice și istorice sunt acești oameni profund deranjați mintal (p. 104)

Dementul protocronist albanez (p. 108)

De la alții am înțeles că acesta ar fi „umor”. Întâmplător am umor, știu cum arată, am mai văzut așa ceva. Ce e aici e ad hominem – și nici măcar o variantă relativ inocentă, de o ironie ușoară (zevzec, nebun, imbecil în accepțiune Eco-istă etc.), pe care aș mai putea s’o înțeleg. Am căutat să văd dacă nu cumva Edgar Saks ar fi fost internat la psihiatrie, diagnosticat cu vreo boală – sau măcar un criminal, ca să justifice folosirea lui ”psihopat”. Nimic de genul: Saks e ”psihopat” pentru că Alexe nu se poate limita la combaterea ideilor lui, ci trebuie să arunce cu invective în mijlocul raționamentului.

Aș avea și eu câteva invective pregătite pentru Alexe… dar articolul acesta nu e locul potrivit pentru ele.

Apoi, în același capitol despre dacopatie, Alexe descrie vizita lui la Athos împreună cu Gigi Becali. Povestește el ce povestește despre călugării izolați de lume care cred că dacii au fost primii pe lume, dar se abate din drum și ne spune că la un moment dat Becali nu prea’l mai înghițea. De ce? Printre altele, poate și pentru că Alexe a dat peste Becali într’un moment intim, când era la spovedanie și plângea, surprinzându’l deci într’o poziție vulnerabilă și personală. E o scenă pe care Alexe ne’o descrie cu savoare și lux de detalii.

De la asta m’aș aștepta de la un hăhăit de pe net căruia i se pare amuzant să arunce cu invective și să arunce la gunoi intimitatea cuiva pentru că e un personaj public neiubit de intelectuali. Alexe genul de persoană care consideră că insultele sunt ok, dacă nu ne place omul – și că intimitatea altora nu valorează mare brânză.

Respectul meu pentru Alexe a scăzut cu fiecare ”banc” și a ajuns în abisuri la povestea cu Becali, care nu era cerută de absolut nimic din carte. Ce relevanță are spovedania lui Becali pentru subiectul dacopatiei? Dar pentru miturile naționale? Fix zero barat. E o răutate gratuită.

După cum ziceam, cartea m’a enervat prin stilul amestecat de cultură și mahala, de explicații lingvistice scrise cot la cot cu împunsături din răutate. Poți fi un intelectual care discută despre finețuri de lingvistică și istorie, sau poți să faci un mișto crunt și dur la adresa celor care nu’ți convin – înțeleg ambele ipostaze. Dar combinația e nefericită – intelectualul miștocar! Omul cult și educat, dar lipsit de obraz! Am trăit s’o văd și pe asta.

Mă frapează e că volumul e publicat la Humanitas, care e teoretic o editură serioasă. Sigur, am auzit critici la adresa tuturor autorilor bine vânduți de acolo, dar de obicei erau ale colegilor de breaslă care vedeau lucrurile mai nuanțat, sau mai altfel. Aici însă problemele sunt mari: nu argumentația lingvistică e proastă (nu m-am obosit să-l verific pe Alexe), ci abordarea cu totul. Iar cineva de la Humanitas și’a dat acordul ca Dacopatia să apară în forma curentă: păreri presărate cu invective, etimologii și cursuri despre istoria limbii. Pe lângă descrieri ale limbii țigănești, Alexe scrie și despre ”Mitologia Vămii Vechi”, ”De ce sunt posace româncele?”, ”De ce nu au românii mafie ca în Balcani?” Cineva de la editură s’a uitat la struțocămila asta și a zis ”Dap, e bine așa, hai s’o dăm la tipar”. O alură de carte bine cercetată, care înconjoară un miez de opinii fără o argumentare clară… de ce, Humanitas? De ce?

Bănuiesc că sunt două direcții din care’mi poate veni un reproș:

1. Că nu sunt lingvistă și nu înțeleg cu adevărat înțelepciunea lui Alexe – la care răspund că, deși nu a fost materia mea favorită, am făcut și eu vreo 3 ani de LEC (lingvistică predată de catedra de engleză) și 1 an de introducere în lingvistică (predată de catedra de orientale). Se adună și măcar câteva noțiuni de bază despre ce e acest domeniu tot am. În plus, ca lingvist, Alexe se apropie primejdios de tare de anumite erori. Din etimologii faci ce vrei, dacă’ți dorești cu adevărat. Sunt interesante, dar poți croi orice basm îți pohtește inimioara pe baza lor, după cum demonstrează și el și demonstrez și eu.

2. Că de fapt volumul nu se vrea unul argumentat ca la carte (sau ca în cărțile ”serioase”), ci o colecție de eseuri cu părerile autorului. Caz în care vine întrebarea: atunci de ce atacă părerile nefondate ale altora fără să indice clar că și ale lui sunt la fel de nefondate? Mai puțin abracadabrante, e drept, dar atât de mult ne amețește cu etimologiile și gramatica diverselor limbi încât la un moment dat mai-mai că’l crezi pe cuvânt doar pentru că-ți aruncă în cale informații care strălucesc frumos. Neînțelegerile se iscă din mai puțin de atât, ultimul lucru pe care ni’l dorim e să avem alexopați peste câțiva ani. Bineînțeles, critica asta vine pe lângă faptul că aruncă invective în stânga și’n dreapta și că n-are deloc discreție.

Renunț la Dacopatie fără păreri de rău. Există bloguri care mă interesează mai mult, lingviști mai profunzi și scriitori care mă irită mai puțin.”

Răzvan Codrescu pe blogul său, răspunzându’i ”atacului murdar” asupra lui Petre Țuțea:

”Dar, în pofida aparenţelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al ”documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de establishment-ul actual (ca să nu zic: ”de noua gîndire unică”). Citiţi ce scrie dl Dan Alexe despre Nae Ionescu (căruia nu cred să’i fi citit vreun curs integral, căci atunci s’ar mai fi luminat, cum au păţit-o şi alţii):

”… pînă şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare… etc.”!

Petre Ţuţea ar fi un produs tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, ”aşa dascăl, aşa învăţăcel”). Dl. Dan Alexe se preface a uita că din aceeaşi ”şcoală” au făcut parte – şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor – şi un Mircea Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, şi atâţia alţii (de care probabil că vajnicul ”documentarist” nici nu va fi auzit, ”urechismul” neputînd fi mai mult decât este). Dumnealui se leagă ”la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalţi? Sunt şi ei ”habotnici”, ”dezlânaţi”, ”fascişti” sadea, ”demagogi” semidocţi şi anti-occidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că dl. Dan Alexe face figură de sfertodoct ireverenţios şi de politruc al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această din urmă concluzie. Dar ştiu bine că ”nu mor caii cînd vor câinii” şi că avem probleme mai serioase, la dreapta, decât să ne sinchisim de elucubraţiile câte unui euro-flaşnetar de serviciu (mai ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din când în când, le mai scapă şi necăjiţilor de pe-acasă câte o reţetă de cum trebuie să trăiască şi să gândească după ”normele” în vigoare).
Şi încă ceva: mi se pare că Balcanii sunt cu atât mai mult ”curul Europei” cu cât se strămută mai la Vest. ”Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de ”verticală”…

…Regizor de filme documentare, pripăşit prin Belgia încă dinainte de 1989, şi care de la o vreme a prins şi gustul scrisului (şi n’ar scrie rău, doar că mi se pare a fi din categoria tot mai extinsă şi mai ofensivă a celor care vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc…).”

”Dacopatia este o rătăcire, o luare razna. Dacopații postuleaza o națiune adamica, o esență biologică românească ce ar transcende epocile, veacurile, culturile. Este o nebunie ce trebuie oprită – prin sarcasm și prin ironie. Dacă nu’i oprești există pericolul să ajungă în manualele școlare,” spune micul nostru jidan decretând fals o istorie doar a lui de parcă ar fi alfa și omega.

Cei care susțin continuitatea getică nu ”postulează o națiune adamică de esență biologică românească”, ci susțin sau aduc în spațiul public un argument firesc. Un popor nu poate fi exterminat chiar dacă este cucerit. Și dacă are resurse să nu dispară din istorie rezistă și trăiește pe locurile pe care s’a născut sau pe alte locuri fără a’și abandona limba. Un exemplu. Poporul israelian cucerit și răspândit în toate cele patru vânturi nu și’a abandonat tradițiile istoria, credințele și limba. Și, când s’a ivit ocazia, în 1949, și’a refăcut țara, și a trecut poate, prin vicisitudini mai mari decât geții. De ce geții și’ar fi abandonat limba, obiceiurile și tradițiile? De ce micul nostru jidan și’ar dori dispariția geților și nu a evreilor? Spun jidan și nu evreu pentru că el are grijă mare la nuanțele semantice în care să fie pomenit neamul din care se trage, iar în ce privește neamul nostru extrem de neglijent.

Un popor nu este o esență adamică pură. Nimeni nu susține așa ceva. Iar dacă ar exista cineva ar fi ușor de combătut. Cum să consideri continuitatea ”o nebunie”când există mii de dovezi și apar permanent PROBE care atestă fără putință de tăgadă continuitatea ? Adevărul are dreptul să intre în orice manual. Și, în special, în cele școlare. Și aroganții trebuie contracarați cu fermitate, dispreț și, evident cu sarcasm și ironie. Dar cel mai bine cu argumente. Să văd un romanopat cum argumentează că nu a fost continuitate pe aceste teritorii când:

În satul Olteni din județul Covasna este atestată existenţa milenară a geților înainte, în timpul şi după ocupaţia romană. De fapt continuitatea getică este documentată şi cu alte dovezi, inclusiv sec XIII. Iar descoperirile arheologice vin, şi tot vin şi reconfirmă adevărul implacabil.

În încheiere redau ”Patomania denigropatică sau schizoidismul romanomaniac”, text postat de Emanuel Cristescu:

”Alegațiile unui mărunt detractor, dintr’o lungă serie de astfel de specimene, nu pot pune la îndoială opere fundamentale ale istoriei noastre. El, detractorul, seamănă cu un pigmeu care s’ar lua la trântă cu piramidele. Ce credibilitate, pe fond, poate avea un autor care începe cacofonic un text? (cã ceea) la al patrulea cuvânt și, din păcate pentru el o mai comite și în a treia pagină (unică, când).

Dar, trecând peste aceste aspecte, care denotă precaritatea culturii sale, să vedem câteva situații care arată modul lui de a proceda și intențiile textuale. Spune acest denigrator ad-hoc :

”Grecii și romanii nu s’au ocupat niciodată de limbile barbarilor.”

Moise ori Zeus să fi fost și tot ar fi trebuit să’i fi tremurat măcar microprocesorul sau tasta dacă sinapsele îi vor fi fost perfect stabilizate! Câteva exemple. Și fiindcă tot ne’am ocupat zilele acestea de Ovidius, să cităm, mai întâi, din ilustrul exilat :

”Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi, ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducându’se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu’i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.
Părul şi barba lor n’au fost tunse niciodată.
Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul, pe care îl are legat la şold orice barbar.”
*Zeul războiului la romani. Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

Să fi fost acest text un răspuns la o preocupare firească a unui roman cu privire la opulațiile din zona unde fusese surghiunit Ovidius ? Sau nici vorbă de așa ceva ?

Mai departe. De ce va fi scris Dio Cassius:

”Era (Decebal) foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un luptător si se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din aceasta pricină multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani”.

Cumva din lipsă de preocupare față de daci ?

Și, tot Dio Cassius, de ce o fi relatat despre întâlnirea lui Domițian cu solul dac :

”Domițian puse lui Diegis o diadema pe cap, ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege dacilor”, a comentat cu ironie Cassius.

Și a continuat:

”El (Domițian) cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să’i dea mereu multe”.

Oare aceste discuții se desfășurau, cum am spune astăzi, în limbaj non verbal ? Există, prin urmare, două ipoteze de lucru : ori vorbeau o limbă înrudită care le permitea să se înțeleagă între ei, ori aveau preocupări comune, fiecare pentru limba celuilalt, pentru a se putea înțelege. Pentru că nu avem noi acum dicționare, enciclopedii în acest sens, nu înseamnă că nu au existat preocupări ale grecilor și romanilor pentru limba dacilor (și reciproc aș sublinia eu).

Să amintim doar câteva dintre operele pierdute ale antichității : Traian, ”De bello dacico”, medicul Criton, însoţitor în campaniile împăratului Traian, ”Getica”, Dion Chrysostomos, ”Getica”, cărţile despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus precum şi capitolul despre războaiele daco-romane al lui Dio Cassius. Să mai amintim Poemul lui Florus dedicat victoriilor împăratului Traian.

Să fi fost scrise toate aceste opere din lipsa de preocupare față de daci și limba lor ?

Ori, ca o concluzie, războaiele persane, macedonene, romane cu dacii vor fi fost pregătite și vor fi avut loc tot din lipsa de preocupare a acestora față ”poporul barbar” dac ? Să nu uităm că, la rândul lor, pentru daci, toți acești năvălitori tot ”barbari” erau !

Când o operă fundamentală, fie ea și mitologică, este catalogată drept ”elucubrații clinice” probabil fără măcar să o fi citit’o, circumspecția firească devine deja certitudine: ipochimenul face orice altceva numai informare ori istorie nu. De aceea nu mai poți crede o iotă din ce scrie, manipulatoriu și ticălos, încercând să demoleze opera unui savant : Getica lui Pârvan.

Pentru această întreprindere nu se dă în lături de la nimic: denigrare, insinuare, aluzii, răstălmăciri, minciună. Nimic din ceea ce deontologia ar presupune: acuratețe, informație, referințe, onestitate, corectitudine etc. Doar opinii personale cu iz denigrator. Sunt prea cusute cu ață albă, prea ies precum păduchele în frunte, prea multe, prea insultătoare pentru a avea credibilitate și pentru a le lua cineva în serios. Voi oferi un singur exemplu.

Iată ce scrie denigratorul de ocazie mizând pe faptul că, probabil, cititorul va lua pe nemestecate ce spune el și nu va verifica :

”Este comic și revelator că până și acolo unde un text antic, cel al lui Tacit (Hist. I 2) spune că dacii se războiau între ei și că erau ”vestiți pentru măcelurile reciproce”— nobilitatus cladibus mutuis Dacus—, Pârvan sucește textul spunând că acele masacre mutuis: ”erau ”reciproce” firește cu Roma, nu între ei” (p. 62).

Să vedem ce spune ”Getica” (Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982, pagina 62.)

”Luptele interne care au turburat imperiul roman la căderea lui Nero, mai ales în provinciile dunărene, au făcut atât pe suebi și sarmați cât și daci, să’și reia activitatea pustiitoare în sudul Dunării. Tacitus (Hist. I 2), pomenind atacurile acestora din urmă, întrebuințează expresia destul de obscură, dar foarte caracteristică : ”dacii vestiți pentru măcelurile reciproce”: ”nobilitatus cladibus mutuis Dacus : ”reciproce”, firește, cu Roma, nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic): Tacitus vrea să spuie, că guvernatorii din Illyricum, deși reușesc să bată din când în când pe daci, sunt totuși adesea ei înșiși bătuți”.

Prin urmare, orice om de bună credință poate constata probitatea lui Pârvan. El, pornind de la textul lui Tacit, a cărui expresie o consideră ”destul de obscură” expune cele două posibilități interpretative :

a) ”firește, cu Roma, nu între ei”
b) ”nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic”

Ce face răstălmăcitorul? Citează trunchiat, minte prin omisiune și’l acuză pe Pârvan de ceva comis de el însuși, adică de denigrator.

Relevant, nu ? Păi merită un asemenea ipochimen tratat drept autor ? Când el este un impostor textual sadea ? De aceea mă și mir că are și susținători. Dar, înțelepciunea noastră ancestrală, putând proveni de la celebrii noștri strămoși, geții, dacii, daco-geții, ne vorbește despre”sac și despre petic”.

În fine, cred că am exagerat acordând prea multă atenție acestui mincinos căruia, probabil, din acest motiv și nu numai, un tânăr intelectual, Costi Rogozanu, a găsit de cuviință că nu merită a’i spune altceva decât, ”Hai sictir”.

Evident că eu nu voi proceda astfel. Voi spune doar atât : distinse denigrator nu ești nici primul și nu vei fi nici ultimul din seria denigratorilor neamului nostru. Dai cu pietre într-un pom cu roade. Cu prea multe roade. Cu extrem de multe roade. Mănânci și tu o pâine cu un preț pe care cei din neamul nostru, al dacilor, nu l’ar plăti niciodată.”

Astfel de indivizi mai sunt aciuați prin România, și’au luat nume românești și provoacă diversiuni în mediul online. Aceștia sunt cei care vor federalizarea României, și nu vor să dea socoteală pentru falsurile la care recurg pentru a’și atinge scopurile anti-românești.

Un alt exemplar ce’și spune ”Ilarie Duma-Sofian”,  și pe care’l  găseați aici:

( https://www.facebook.com/profile.php id=100013035602963&fref=ufi ), și’a închis contul după ce a fost deconspirat. Dar o recunoaște fățiș pe contul google, când spune ”dragi prieteni acum pe Facebook mă cheamă ILARIE DUMA-SOFIAN am luat numele unui mare cărturar din ”ŞCOALA ARDELEANĂ” . Şi încerc să nu-l fac de râs………..Din aceleaşi motive ca în trecut ura antisemită.Cineva câţiva erau deranjaţi de Pseudonimul iudaic Golani Yehuda…”

Vezi aici:  https://plus.google.com/110058822271771932175/posts/gX4aeRfSC53

În realitate el este un evreu din Israel, care a devenit de când se află prin România și ”german” nu doar ”român”, și după cum chiar personajul afirmă, este chiar rudă cu Avram Iancu, ori chiar cu Mihai Viteazu:

Aici spune că ”Ilarie Duma-Sofian” este un pseudonim:

https://plus.google.com/110058822271771932175

Dar adevărul îl spune pe situl personal:

”Sunt israelian și grec nativ( din naștere) și rezident român. Sunt din tribul lui Levi, Casa lui Aaron Cohen (în ebraică Aharon Cohen). Sunt preot mozaic ca alte sute de mii de israelieni din Israel sau Diaspora. Cetățeniile dobândite foarte utile,nu exprimă identitatea nativă,nici originea etnică și nici religioasă. Am copilărit în România,am făcut mare parte din studii pe teritoriul României,restul în Israel.”

Aici:      http://dorindavidaaurel.blogspot.ro/

Pe lângă fabricarea unei ”origini românești” considerându’se chiar urmaș al eroului național, încearcă să falsifice istoria românilor inventând prezența evreilor pe teritoriile getice:

”Pe teritoriul Daciei antice primii evrei au ajuns aici in vremea regelui Solomon, la Drobeta. In timpul campaniilor militare contra dacilor foarte multi iudei au venit in Dacia ca aliati sau refugiati din calea regelui Darius. In timpul regelui Decebal evreii aveau colonii la Dunare si traiau amestecati cu grecii si cu arameii si se numeau HYPERBOREOS […] si au fost primul trib dacic nu yazig sau traco-dalmat, dacic prin adoptie care a intrat in lupta cu trupele lui Traian Nerva. Din anul 100-101 era noastra pana in 105 trupele hiperboreenilor evrei-greci naturalizati la Dunare au aparat Dacia singuri, fara implicarea directa a trupelor dacice. Cetatile greco-ebraice de pe Dunare se numeau Svarim (Severin), Torah (Tereea), Dibreta (Drobeta), Yahwiata (Yahovita), si chiar Sarmisegetuza.”

Aici găsiți și alte elucubrații:

https://sites.google.com/site/bibliaarmateiromane/dacia-si-scito-dacii-mentionati-in-biblie

În loc de conluzie ridicăm o simplă întrebare:

Oare nu era nevoie și de o astfel de atitudine ”alexopată” în peisajul românesc?  Întotdeauna un organism sănătos își crează anticorpi, iar ceea ce face cu prisosință românofobul nostru este să joace rolul de corp străin, de microb al unui organism bolnăvicios cum este și cel al României.

Nu de altceva, dar oameni ca acești indivizi și care măsluiesc trecutul nostru, dau în același timp peste mână acelora care bat câmpii serios, iar acei geto(daco)logi bine-intenționați sunt astfel invitați să’și regleze tirul efectiv pe elemente de esență și nu colaterale și sforăitoare.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA

ROMÂNIA PREISTORICĂ

De când, câți oameni populau spațiul carpato-dunăreano-pontic, când au început să vâneze, ce vânau și când au început să poartă haine?
Teritoriul actual al României a fost locuit de hominizi din cele mai vechi timpuri, arată specialiştii în antropologie şi arheologie. Cele mai vechi urme de locuire datează de acum 1,8 milioane de ani, iar primele tipuri de humanoid erau asemănătoare cu australophitecus. Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau teritoriul actual al României definitiv de Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră s’a născut din punct de vedere geomorfologic cu mai bine de 100 de milioane de ani în urmă.
Conform specialistului român în geografie Grigore Posea, aşa cum scrie de altfel şi în lucrarea sa ”Geomorfologia României”, istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic începe odată cu despărţirea plăcii Africane de cea Euro-Asiatică acum 180 de milioane de ani în urmă. În aceea perioadă, s’a format aşa numita Mare Tethys, care acoperea în întregime teritoriul de astăzi al României.
De sub ape, teritoriul pe care astăzi trăiesc românii, s’a ridicat odată cu formarea munţilor Carpaţi şi cu retragerea Mării Tethys, lăsând în locul său mări de dimensiuni reduse, precum Marea Sarmatică. De’a lungul mileniilor acest teritoriu a suferit transformări treptate, ”pregătindu’se” pentru a găzdui primii hominizi.
Abia în perioada de tranziţie a Pliocenului cu Pleistocenul, adică acum 1,8 milioane de ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic s’a dovedit a fi propice pentru apariţia primilor hominizi de pe actualul teritoriu al României.

În anul 1962, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor făcea o descoperire epocală în zona Olteniei. Mai precis, pe şantierul arheologic deschis în punctul numit ”Valea lui Greuceanu” din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, erau descoperite cele mai vechi urme de activitate umană de pe teritoriul actual al României. Mai precis, a fost descoperită o aglomerare de oase de la diferite animale, sacrificate, spuneau specialiştii, din aceea perioadă de o ceată de vânători primitivi. Oasele erau însoţite şi de resturi considerate ”unelte” folosite de aceeaşi ceată.
Arheologii au afirmat că, printre oase, s’ar fi găsit şi resturile unor hominizi, mai precis o diafiză femurală şi un rest dintr’o tibie. Specialiştii au datat aceste rămăşiţe, iar rezultatul a fost unul uluitor.
Respectivele vestigii erau vechi de aproape 2 milioane de ani şi ar fi aparţinut după cum arăta şi Plopşor unei specii de hominid primitiv numit australophitecus.

Arheologul Mircea Petrescu Dâmboviţa, în lucrarea ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea”:

”În legătură cu această problemă se discută încadrarea în premisele perioadei Paleoliticului Inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul «Valea lui Greuceanu» de la Bugiuleşti care constă în numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australophitecus, precum şi de bolovani de piatră dintr’o rocă care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s’ar coborî începuturile istoriei noastre vechi până către 1,8-2 milioane de ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând Villfranchianului Superior, precum şi de la Oldoway din Tanzania.”

Hominidul ”oltenesc” printre elefanţi şi alţi giganţi
Aceste descoperiri, care ridică şi astăzi semne de întrebare, sunt însă destul de controversate în special pe partea existenţei resturilor de hominizi la Bugiuleşti.
Nicolăescu Plopşor a avansat ideea existenţei unui tip de hominid aparte dar asemănător cu australophitecus. Acesta a fost numit cu ”ajutorul” propagandei comuniste, ”Australoanthropus Olteniensis”.
Acest tip de hominid ar fi semănat cu australophitecus, un hominid care a trăit acum 4 milioane de ani în urmă în Africa. Majoritatea indivizilor semănau cu marile primate, având corpul acoperit cu păr din abundenţă dar aveau poziţie bipedă. Creierul acestora era mult mai mic decât cel al omului modern. Erau gracili şi aveau o înălţime cuprinsă între 1,2-1,4 metri.

Specialiştii Dumitru Boghian şi V. Chirica în lucrarea ”Arheologia Preistorică a Lumii. Paleolitic-Mezolitic”:

”Sunt consideraţi primii oameni adevăraţi, cu un comportament de tip uman. Primele descoperiri s’au făcut în Africa de Sud (craniul de copil de la Taung), după care, mai multe sute de resturi fosile au fost scoase la lumină, în Africa de Est şi în cea Meridională.”

Frapant este că spre deosebire de australopiteci, care erau în special amatori de fructe şi seminţe după cum arată unele studii, hominizii care ar fi trăit pe malurile Olteţului acum aproape 2 milioane de ani în urmă, erau şi carnivori. Drept dovadă stau oasele de animale descoperite. Totodată se presupune că erau din ramura ”robustus” a australopitecilor cu înălţimi de până la 1,6 metri şi chiar mai mult.

Ei ar fi trăit în perioada de tranziţie de la pliocen la pleistocen adică într’un climat care, anterior marcat de o încălzire globală, începea să se răcească şi probabil cu o vegetaţie dominată de ierburi înalte, asemănătoare savanelor.

În lucrarea ”The pliocene-pleistocene boundary in Romania”, cuprinsă în ”The Pleistocene Boundary and the Beginning of the Quaternary” editată de John A. Van Couvering, specialistul Constantin Ghenea arată ce faună şi ce floră exista în aşa numitul bazin getic în această perioadă, care coincide cu existenţa hominizilor de la Bugiuleşti.

Astfel alături de aceştia trăiau în Oltenia de astăzi o specie arhaică de rinocer ”Dicerorhinus etruscus”, o specie de zebră numită ”Equus stenonis”, un tip uriaş de cerb dar şi o specie arhaică de elefant ”Archidiskodon rumanus”.
Totodată zona ar fi fost populată şi de specii uriaşe, precum un soi de elefant cu colţi gigantici de tipul ”Anancus” sau ”Zygolophodon”. Printre carnivore se afla un soi de lup numite ”Canis etruscus”.

Focurile de la Botoşani şi primele certitudini
Dacă propaganda comunistă prin ”hominidul oltenesc” a aruncat problema presupuşilor hominizi de la Bugiuleşti într’o zonă a controverselor, teritoriul României rămâne bogat în descoperiri paleolitice certe. Acestea arată că hominizi au locuit teritoriul de astăzi al României în urmă cu aproximativ 1-1,2 milioane de ani şi au creat unelte.

Astfel, Mircea Petrescu Dâmbovița, unul dintre cei mai reputaţi arheologi români, aminteşte de unelte din piatră descoperite tot în zona Olteniei, la Fărcaşele pe Valea Dârjovului lângă Slatina, în bazinul Argeşului şi al Oltului sau în sit-uri din depresiunea Sibiului:

”În mod sigur, cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti de pe teritoriul României constau în unelte rudimentare din pietre de prundiş de râu, lucrate pe o faţă (choppers) sau pe amândouă (chopping tools) care au fost folosite pentru cioplit, tăiat şi răzuit”, arată arheologul român în ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea. În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor din Transilvania, s’au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior) atribuite Neanderthalului.”

Aceste unelte ar fi aparţinut unor comunităţi de homo erectus. Aceştia erau hominizi evoluaţi, cu mers biped, lucrau unelte şi aveau o înălţime de până la 1,79 metri, fiind şi indivizi robuşti. La Botoşani, au apărut şi primele dovezi ale folosirii focului pe teritoriul actual al României, tot în perioada Paleoliticului Inferior, adică undeva între 700.000 şi 120.000 de ani în urmă.
Astfel, primele focuri din istoria teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost aprinse la Mitoc, judeţul Botoşani. Mai precis, a fost descoperită o vatră de foc cu aşchii.

Potrivit unui studiu recent dat publicităţii, oamenii au început să poarte haine acum 170.000 de ani. La această concluzie au ajuns un grup de cercetători americani care au avut ca obiect de studiu evoluţia păduchilor.
Cercetarea a fost condusă de Dr. David Reed, un biolog de la Universitatea din Florida care studiază păduchii pentru a înţelege mai bine migraţia şi evoluţia oamenilor.
Studiul arată că oamenii moderni au început să poarte haine cu 70.000 de ani înainte să migreze într’un climat mai rece şi la latitudini mai mari, adică acum 100.000 de ani. Aflarea acestor date ar fi fost imposibilă folosind informaţiile arheologice, întrucât hainele de atunci nu au supravieţuit în situri.

Dr. David Reed:
„Pentru că păduchii sunt aşa de bine adaptaţi la haine, ştim că păduchele de corp – adică cel de haine – nu au existat până când au apărut hainele pe oameni.”

Studiul mai arată că oamenii au început să poarte haine cu mult după ce şi’au pierdut părul de pe corp, acum aproape 1 milion de ani. Aşa că oamenii au petrecut o groază de timp fără păr corporal şi fără haine.

Dincolo de descoperirile de rămăşiţe ale unor presupuşi hominizi, încă controversate, de la Bugiuleşti, singurele certitudini cu privire la primii oameni care au locuit teritoriul de astăzi ale României,au fost descoperite într’o peşteră din judeţul Hunedoara. Mai precis este vorba de peştera de la Ohaba Ponor. Iar primii locuitori cerţi ai acestor ţinuturi au fost vânătorii neanderthalieni, de acum aproximativ 90.000 de ani în urmă.
Neanderthalienii purtători ai aşa zisei culturi musteriene erau super-vânătorii epocii glaciare. Vânau de obicei mamuţi cu lănci dure de lemn şi trăiau într’un climat aspru, glaciar. Locuiau în peşteri şi se îmbrăcau în veşminte din blănurile animalelor sacrificate. Ultimele cercetări arată că aveau o viaţă de familie complexă, aveau un cult al strămoşilor şi îşi onorau morţii.

Totodată un fluier din os de urs de peşteră descoperit la Krapina în Croaţia arată că erau şi creatori şi aveau elemente de artă. Aveau de îndurat frigul dar şi viaţă dură în sălbăticie cu prădători precum uriaşul urs de peşteră,leul de peşteră dar şi cu animale pe care le doborau greu, precum mamutul lânos, megaloceros (o specie mare de cerb) sau rinocerul lânos.
Urme ale unor vânători de mamuţi au fost semnalate şi la Ripiceni în judeţul Botoşani.

În urmă cu aproape 60 de ani, în localitatea Ripiceni de pe malul Prutului a avut loc o descoperire unicat în România. Este vorba de cea mai mare tabără de vânători de mamuţi scoasă la iveală de arheologi în estul Europei. Specialiştii au reconstituit viaţa oamenilor din Neanderthal, cei care supravieţuiau în stepe înfruntând doar cu suliţa giganţii cu fildeşi.

Undeva în nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, pe malul Prutului se află localitatea Ripiceni. Astăzi un sat mic, cu gospodari care se străduiesc să supravieţuiască. Malurile Prutului, ca şi Ripiceniul însuşi, ascund o comoară arheologică de importanţă paneuropeană. Şi astăzi apele învolburate aruncă pe ţărmurile Basarabiei şi ale României rămăşiţe vechi ale uneltelor folosite de primii oameni.

În locul satelor, a carierei de piatră şi a câmpurilor cu porumb, acum 120.000 de ani pământurile de la Ripiceni erau o stepă întinsă, acoperită cu loess, pe malurile Prutului. Câmpiile erau străbătute de uriaşii acelor vremuri, mamuţii lânoşii, giganţii strămoşi ai elefantului, dar şi de cerbii giganţi, rinoceri, sau zimbri. Turmele erau pândite de tigrii cu dinţii sabie, dar şi de un prădător mult mai eficient şi mai tenace: omul de Neanderthal.

Cea mai mare tabără a vânătorilor de mamuţi din estul Europei
Încă din anul 1902, malurile de la Ripiceni au fost cercetate cu interes de pionierii arheologiei din România. Atunci apele Prutului scoteau la iveală, unelte şi oase. În perioada interbelică, Nicolae Moroşani a studiat peştera care se află şi astăzi pe un liman al Prutului, în punctul ”la Izvor”, denumit după locul de unde izvora marele râu, situat în apropierea Ripicenului. Dar cele mai mari descoperiri arheologice aveau să aibă loc începând cu anul 1961, când reputatul arheolog Alexandru Păunescu deschide şantierul de la Ripiceni-Izvor. Păunescu, în 20 de ani de săpături, a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai mari tabere de vânători de mamuţi de acum 120.000 de ani.

Descoperirile au continuat cu rămăşiţe ale culturilor vechi umane întinse pe o perioadă de 100.000 de ani, cu 16 nivele de locuire. De altfel, arheologul Alexandru Păunescu, după ce a terminat în 1981 cercetările a spus că sunt printre cele mai importante descoperiri preistorice, din estul şi centrul Europei.

Alexandru Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993:

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă Europei de est şi de est-centrală… Neanderthalienii de la Ripiceni Izvor foloseau suliţa. Dovada utilizării aceste arme sunt numeroasele vârfuri foliacee şi alte bifaciale.”

”Ca tehnică de vânătoare paleantropii de aici foloseau pentru prinderea vânatului mare, ca în cazul mamuţilor, gropile capcane. Cu ajutorul lor imobilizau animalul, după care uciderea lui se făcea fără riscuri. Diversele comunităţi de paleantropi care au locuit atât în peşteri cât şi pe terasele râurilor vânau cu predilecţie un anumit animal care era mai numeros în raport cu alte specii. Mamutul iubea mai multe zonele stepice cu loess. Cei din staţiunile de la Ripiceni Izvor şi Moldova I vânau mamuţi.”

Practic, la Ripiceni, Păunescu descoperise singura tabără, loc de întâlnire al vânătorilor de mamuţi din toată zona central-estică a Europei, locul despre care se bănuieşte că servea drept loc de procurare a hranei, zonă de schimb între diferite comunităţi, dar şi loc sacru.

Un localnic din Ripiceni care a participat la săpături:

”Ţin minte că vorbeau arheologii despre o uriaşă tabără de oameni primitivi care vânau mamuţii şi alte animale uriaşe. Le’au descoperit locuinţele, altarele unde se închinau la resturi de animale. Era uriaşă aşezarea lor. Aici făceau şi schimburi şi se întâlneau de peste tot. Veneau şi din zona Siberiei. Aşa am auzit atunci.”

În urma descoperirilor arheologice, a fost scos la iveală un adevărat cimitir al mamuţilor. Zeci de fildeşi uriaşi, sute de oase şi măsele de mamut, împrăştiate pe o zonă de câteva sute de metri.
Muzeogaful Emil Caranica, de la muzeul de arheologie din Săveni, acolo unde se află expus cel mai mare fildeş de mamut din zona central–estică a Europei:

”La Ripiceni au fost descoperite numeroase resturi de mamut. Se spune că sunt cele mai multe din România şi chiar din zonele învecinate. În orice caz , fildeşii sunt impresionanţi. Au venit oameni din străinătate şi au văzut fildeşul de la muzeul de arheologie din Săveni, şi au spus că nici la celebra Mamoth Cave din Statele Unite, nu au mai văzut un fildeş atât de mare şi bine păstrat, ca acesta….Ne’am fi dorit un muzeu al mamutului la Botoşani. Este material suficient şi este chiar indicat la ce descoperiri au fost făcute în zonă. Din păcate, nu sunt fonduri.”
Mare parte din oasele de mamut de la Ripiceni au fost expuse la muzeul din Săveni, dar şi la Muzeul Judeţean din Botoşani, unde se află mai mulţi fildeşi şi resturi de oase. Alţi fildeşi s’au distrus prin neglijenţa autorităţilor, fiind lăsaţi în condiţii insalubre în casa de cultură din Ripiceni.

Fildeş şi oase de mamut la Muzeul de Arheologie din Săveni:

Cine erau vânătorii de mamuţi de la Ripiceni
Mamuţii lânoşi, nu veneau la Ripiceni, pur şi simplu să moară de bătrâneţe, cum fac elefanţii savanelor africane. Au fost ucişi de un prădător tenace şi inteligent. Specialiştii care au săpat la Ripiceni, spun că este vorba de omul de neanderthal, o specie de hominid astăzi dispărută. Robust şi iscusit, dar incapabil să se adapteze schimbărilor climatice, omul de neanderthal a dominat malurile pline de loess, ale Prutului acum 120.000 de ani, iar
victima sa preferată era mamutul.
Folosea tot, spun specialiştii, măselele, pieile, fildeşii şi mai ales carnea. Se adunau din teritoriile vecine şi atacau giganţii cu fildeşi veniţi în zona Prutului.
Arheologii au reconstituit şi modul în care indivizii, care se bănuieşte că deşi foarte vânjoşi şi mult mai puternici decât omul modern, nu depăşeau 1,60 metri, reuşeau să vâneze aceşti giganţi. Foloseau în principal suliţa grea cu vârfuri din silex dar şi capcanele.

Venerau mamutul.
Pe lângă faptul că era sursă de hrană, arheologii bănuiesc că vânătorii neandertalieni de la Ripiceni venerau mamutul.
Alexandru Păunescu:

”Nu excludem posibilitatea ca vânătorii neandertalieni să fi avut pentru mamut, animalul preferat ca hrană şi care domina în zona calcaroasă a Prutului celelalte specii, un oarecare cult.”

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atesta din Europa unde mamutul era venerat. Arheologii, pe baza descoperirilor, au reconstituit marea tabără a vânătorilor. Practic, era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăpsturi improvizate.

Alexandru Păunescu descrie pe larg cum arătau singurele locuinţe de acest gen descoperite în zona central-est-europeană şi care au aparţinut oamenilor de Neanderthal:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est.”

Importanţa descoperirilor de la Ripiceni l’a făcut pe cel care şi’a petrecut o bună parte viaţă pentru a aduce la lumină vestigiile neandertaliene să îşi dorescă să rămâne şi pentru eternitate alături de ele. Ultima dorinţă, îndeplinită de altfel a lui Alexandru Păunescu, a fost ca cenuşa sa să fie împrăştiată peste Prutul care, după construirea barajului de la Stânca, a acoperit marea tabără a vânătorilor paleolitic.

Omul de neanderthal este o subspecie a omului modern, cu o capacitate a craniului mai mare decât a lui ”homo sapiens”. Bărbaţii erau robuşti şi avea o înălţime de aproximativ 1,68 metri. Ei aduc şi o revoluţie tehnologică prin răzuitoare, vârfuri de lance în special dar şi dăltiţe.
Totodată primele fosile de om modern au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina tot din judeţul Hunedoara. Este vorba, după cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, despre un craniu al unui homo sapiens fossilis. Acesta ar fi aparţinut unei femei cu vârsta între 30 şi 40 de ani. Craniul a fost descoperit de muncitorii care căutau fosfat în anul 1940. Conform specialiştilor, aceste craniu are o vechime de aproximativ 28.000 de ani. Alături de craniu se aflau şi câteva resturi de unelte, dar şi rămăşiţe de urs de peşteră.

PALEOLITICUL MIJLOCIU
Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peștera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare și homo sapiens.
Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fără a avea conflicte căci populația era scăzută numeric.
După unele estimări erau cam 10.000-12.000 de indivizi în întreaga Europă.
Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor și a fost mai static. A dispărut în jur de 35.000-33.000.
În aceasta etapă sunt atestate primele unelte din os. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot fi folosite drept cuțite de mâna, dar și ca vârfuri de lance), piesele denticulate și gratoarele de forma literei D. Tehnica de confecționare cea mai raspândită este Levallois.
Apariția unor unelte monofuncționale sugerează că au loc fenomene de diviziune a muncii.
Crește randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii și suliței, a bolasului și a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistreț, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope.

Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor și ursul în Peștera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de apariția triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecința creșterii demografice și are drept urmare apariția faciesurilor culturale mai sus amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul de unitară. Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar granițe, iar ideile circulă pe spații limitate.
Este greu de spus dacă teritoriul era într’un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munți, văi). Este clar că vânatoarea selectivă (a unui anumit animal) este dictată de potențialul faunistic al zonei, dar și de tehnicile și armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependență a grupurilor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce și la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micșorare a razei spațiului în care grupurile umane pendulează.

Un aport din ce în ce mai mare în asigurarea subzistenței încep a’l avea peștele și scoicile. Culesul semințelor, fructelor și rădăcinilor. Acum se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuție, ca urmare sunt ocupate masiv și zonele cu clima mai rece. În unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. În spațiul nostru ele nu sunt încă atestate la acest nivel cronologic. Morții sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar).
Este momentul în care omul conștientizează moartea. Ca și în epoca anterioară, exista forme de canibalism, de aceasta dată și în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)
Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spațiul actual al României evoluează două culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac o peșteră din sudul Franței. Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într’o vreme în care în peșterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante stațiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor și Ceahlău-Cetățica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe așchii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu crește numărul siturilor adaugându’se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar stațiuni și în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Roșu, Vădastra, Ciuperceni.

Din Banat se cunosc stațiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravetianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul țării, unde nu exista gravetian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: Mitoc-Malu Galben, Ceahlău-Dârtu, Bistricioara-Lutărie, Cotu Miculinți.
În cea din urma stațiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului și a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane și de ciocane-târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peșterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constată un interes sporit pentru preocupări extra-economice. Apar primele obiecte de podoabă ca și obiecte ce fac obiectul artei preistorice.

Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini de lup și vulpe și din incisivi de cerb. De la Lapoș se cunoaște o statuetă.
Europa de vest se caracterizeaza printr’o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu pereții pictați, Peștera de la Cuciulat, de pe Valea Someșului, jud. Sălaj , unde, într’o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal și o felină.

 

Atribuirea culturală, deci și datarea (în jur de 10.000 ani) nu sunt foarte sigure pentru că nu s’a găsit și o depunere arheologică. Apar îndoieli și datorită realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Europei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.

Citiți și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fildeș de la Vogelherd-Germania (cal) și Geibsen Klösterle (elefant, om).
Gravetianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru și Ucraina de vest, cel din Maramureș și Oaș cu cel din Ucraina transcarpatică și Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat exista și un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizează zonele înalte, cu peșteri: Herculane-Peștera Hoților și Climente I. Populația acestui facies este interesată de vânarea ursului de peșteră.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR
Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmașul direct al lui homo sapiens. De această dată el este atestat și la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier- Peștera Muierii – craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu – frontal descoperit în aluviuni
3. Peștera Cioclovina – craniu de femeie de 30-40 ani
4. Peștera La Adam – mugure dentar al unui copil de 6 ani
5. Peștera Ciurului de la Izbuc, în Munții Padurea Craiului – amprente de picioare: femeie, bărbat și copil, peste care s’au suprapus amprente de urs.

Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior crește importanța lui.
Acum apare și o unealtă specializată: harponul. Desigur ca se folosesc și alte metode de pescuit: cu mâna, cu măciuca sau cu sulița.
Păsările, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistenței. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui și stocarea în țarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franța care indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, așadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective să fie consumate în perioade când lipsește vânatul.

Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost făcut, probabil, ca urmare a teritorializării grupurilor umane și a îngustării arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare socială, se crede că este indubitabilă existența tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

MEZOLITICUL (10.000 – 5.500 î.Hr. )
Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (neos=nou și lithos=piatra) se face printr’o periadă relativ scurtă (10 000- 5 500 i.Hr.) și destul de puțin cunoscută la noi, numită mezolitic (în grecește mesos = mijlociu, de mijloc).
Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coardă de lemn care ușurează mânuirea, a bărcii scobite dintr’un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

NEOLITIC (5.500- 1.900 î.Hr.)
Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo- Criş, Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agri­cultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr’o ceramică artistic pictată (bi- și tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului.
Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (pelasgii și proto-geții), de civilizaţie materială şi spirituală.
Revoluția neoliticului a însemnat trecerea de la unelte de piatra cioplită, specifice paleoliticului și mezoliticului, la cele din piatră șlefuită și perforată, descoperirea primelor metale și creșterea complexității organizării sociale prin transformarea cetelor în ginți și triburi.
Odată cu neoliticul se produce totodată o diversificare a ocupațiilor: olăritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca și o specializare a comunităților umane după activitățile distincte practicate pentru cultivare plantelor și respectiv, creșterea animalelor. S’a produs astfel, pe o scara din ce în ce mai largă, saltul de la o economie prădalnică la una productivă.

Consecința acestui salt extrem de important în modul de viață al omului a fost pusă în evidență de apariția primelor așezări stabile. Spre sfârșitul neoliticului (neoliticului târziu) a avut loc o metamorfozare fundamentală a societăților umane, atunci când omul își organizează patriarhal viața socială.

Sursa: coddrut.wordpress.com, Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ LA ORIGINEA LIMBILOR EURO-INDO-ARIANE

 

”Nu trebuie să avem liniște până când adevărul istoric nu va sta la loc de cinste în manualele noastre de istorie!”, scrie în lucrarea sa Nicolae Densușianu, o lucrare de mare importanță istorică, impresionanta și de certă valoare națională, care încă de la apariția ei a stârnit și continuă cu deosebită putere și în prezent să suscite o serie de comentarii, unele pozitive , altele negative, în funcție de interese de clan sau grup sau de apartenență la simpatii potrivnice adevărului istoric. A lucrat un sfert de secol la cartea ”Dacia preistorică”, apărută postum, în 1913, care a fost descrisă de istorici contemporani şi ulteriori drept o lucrare de fantezie…

Nicolae Densușianu a atribuit ideile generaţiei sale epocii anterioare şi a avut obsesia elucidării începutului istoriei românilor, întreprindere în cursul căreia a apelat, în lipsa izvoarelor sigure, la tradiţii, legende şi folclor.

Dar acum în perioada încercării curajoase și patriotice de rescrierea adevaratei istorii naționale , lucrurile stau cu totul altfel…. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densusianu, are curajul să’i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului din care și ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii și mii de ani în urmă, unde moșii și strămoșii nostri erau niste eroi, niște personaje demne de respect.

El, Nicolae Densușianu, și’a închinat toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul din care a ieșit și cu care s’a mândrit. Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii nostri, respectiv să analizăm acest fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni. Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămosii nostri, geții se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau.

Iordanes ne vorbeste de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) a lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana si până la Indus. Forţa lui militară, o adevărată masină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunăreano-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într’o luptă cu MassaGeţii.

În 514 î.Hr., 15 ani mai târziu, vrând să spele rusinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să’i vadă, mai de aproape, pe acei geţi ”care se credeau nemuritori” și…… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l’au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu’i surâde. Învins la Tapae fuge în grabă mare, fără să se mai oprească, în Moesia. Visul lui cel mare i’a fost spulberat de Regele Get Antirus.

După moartea lui , fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000 oameni: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum si cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.

Ce spuneți de asta dragi cititori?!

Asemenea forță armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, fără cultură, care a trebuit să’i aștepte încă 650 de ani pe romani să’l cucerească și să’l însămânțeze… Nu vi se pare că cineva glumește rău de tot cu istoria noastră?

Cu ani de zile în urmă, respectiv în anul 1871, Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academică (precursoarea Academiei Române de mai târziu), un premiu pentru cea mai bună lucrare asupra popoarelor care au locuit Țãrile Române de la stânga Dunării, înainte de invazia romană. Atras de acest subiect, studentul Grigore Tocilescu îl va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. În anul urmãtor, el va înainta la Societatea Academică aceeași teză și va obține premiul. În 1880 va apărea și cartea sa ”Dacia înainte de romani” în care va folosi din abundență atât lucrarea învățatului sas Carl Gooss , ”Cronica descoperirilor din Transilvania”, cât și ”Schițe despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunãrii. El va copia interpretările și concluziile greșite ale lui Gooss și totuși contemporanii lui , ca și alții mai târziu, îl vor aprecia!!!

C.I.Istrate, în prefata de la ediția 1913 de la Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, spune la pagina LIII despre Tocilescu:

”Faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele de la un colecționar, care adună fără să fie bine orientat”. Mult mai serios și cinstit decât Tocilescu va fi I. Andriescu care își va lua doctoratul la Iași cu Contribuție la Dacia înainte de romani în 1912, tratând amănunțit și conștiincios chestiunea neoliticului din Dacia.

În sfârșit , dar nu în cele din urmă, îl avem pe Vasile Pârvan cu lucrarea sa ”Getica” prezentată pe 27 iunie 1924 (cu trei ani înainte de moarte) în fața Academiei Române . Savant hrănit cu informații dobândite de la universitătile apusene, Pârvan nu poate să înțeleagă admirația și entuziasmul declanșat de cartea lui Nicolae Densușianu în ”Dacia Preistorică” !!!

El nu poate înțelege geniul lui N. Densusianu bazat pe un grad deosebit de erudiție și viziune globală asupra spațiului Carpato-Dunărean; el , Densușianu, s’a contopit efectiv cu epoca descrisă, dându’ne senzatia că a trăit’o chiar. Niculae Densusianu a avut cea mai corectă intuiție a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru. Nu demult, închinat lui Niculae Densușianu, apare, de același autor, în Editura Vestala volumul ”Istoria militară a poporului român”.

Când azi istoria spațiului carpato-ponto-dunărean este redescoperită de niște străini, ca Maria Gimbutas (University of California, Los Angeles) căreia asemenea lui N. Densușianu, nu îi este teamă să declare că vatra Vechii Europe este acest spațiu unde noi, românii, ne găsim azi, de fapt, citind concluziile profesoarei de arheologie de la UCLA, noi ne reîntoarcem la el, la Nicolae Densușianu, la el, cel care în anul 1913, prin lucrarea sa postumă ”Dacia Preistorică” ne prezenta pe noi, drept popor primordial și formator al Europei.

Din nefericire, lucrarea sa a apărut într’o perioadă când latinismul și ideea politico-religioasă de tip catolic înflorea, perioadă care ne va trage în jos pentru câteva sute de ani. Deșertăciunea ideii apariției poporului român după anul 106 d.H., ca un popor tânăr în Europa, goliciunea ei, îl revoltă pe N. Densușianu, dar nu și pe contemporanii săi, și de ce să nu recunoaștem cu tristete dar și cu nedumerire, nici pe ai noștri. Din nefericire trădarea stramoșilor noștri, continuă si astăzi, fiind perpetuată tocmai de cei puși să apere demnitatea și destinul poporului nostru.

Dar de fapt cum a apărut ea?

În anul 1558, Nicolas Olahus, cel ce a scris ”Geografia Ungariei” se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei (vezi scrisoare adresată lui Erasmus din Rotterdam )!!!

De fapt ideea nu’i aparține , preluând’o probabil de la Poggio Bracciolini – vezi Descriptiones convivales – 1451. El a fost curând urmat de Grigore Ureche (1560-1647) care în Letopisețul Tãrii Moldovei amintește că noi de la Râm ne tragem. Ce informații savante o fi deținut el acum 500 de ani ca să facă o asemenea afirmație, nimeni nu știe !!!

Poate s’a bazat pe o intuiție de moment, stând închis într’o chilie și visând la romani și Imperiul lor !!!? Răul adus de el istoriei poporului nostru a fost și este de neimaginat. Dar ce putem spune de aceia care i’au preluat ideea și au început să o răspândească cu mândrie? Vorba lui Ion Luca Caragiale: trădare, trădare, dar să o știm și noi!

Plagiere de la un capat la altul…. Miron Costin, un alt savant al istoriei noastre, sosit la vârsta de 18 ani din Polonia în Moldova, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintașul său, a început să popularizeze această idee chiar și în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea Poema Polonã. Aparent originea dubioasă a poporului nostru (faptul că fetele și soțiile geților s’au repezit să se alăture soldaților romani, pentru a învăța limba latinã de la aceștia) i’a surâs și lui Papa Pius al II-lea. Țările acestea ortodoxe trebuiau să’și descopere o origine nouă, acolo undeva departe, în patria catolicismului, în felul acesta readucerea lor la dreapta religie ar fi fost mai ușoară, spunem noi.

Dezinformare pe toată linia…Interesul poartă fesul … În secolul XVII, alți doi emeriti savanți, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino , vor prelua și populariza originea dubioasă a poporului nostru, geții dispărând din viziunea lor. Oare unde s’au dus?În secolul XVIII-XIX apare și Școala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce mai putem face?

În școli, gimnazii și universități se predă nestiința prin stiintă. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densușianu, are curajul să’i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului din care și ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.H., se întindea cu mii și mii de ani în urmă, unde moșii și strămoșii noștri erau niște eroi, niște personaje demne de respect.

El, Nicolae Densușianu, cu dragoste de neamul său , pentru adevăr și dreptate, dar și pentru repararea erorilor crase de viziune asupra originii noastre, și’a închinat viața pentru aceasta. El era dintre aceia care iubeau, iubeau cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acela al graiului nostru iubit. El a numit’o Dacia, deși nu ne’a parvenit nici până azi, cum își numeau geții patria lor, regatul lor. Totuși Dacia protolatină sau proto-germanică, Dacia Pelasgă, sau Dacia proto-slavă era patria pe care Densușianu a iubit’o, pentru a cărei înălțare a muncit și s’a sacrificat, țara din care și alții s’au născut și au plecat.

În 1908, marele conferențiar Nicolae Iorga (după mamă Argiropol), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulație așa- zisa romanizare a poporului carpatic, idee nefericită care a frânat cercetarea pentru mulți ani.

”Totuși, într’un moment de luciditate și inspiratie, Iorga avea să conteste tot ceea ce a susținut o viață, afirmând că nu suntem un popor de bastarzi”, fiind imposibil de crezut că poporul român s’a născut din potența ofilită a unor veterani romani (??)… storși de vlagă după un serviciu militar de 20-30 de ani, ne spune Cornel Bârsan în ”Revanșa Daciei”.

Nu putem trece prin viață mergând cu ochii închiși și astupându’ne urechile la un adevăr evident. Nu putem să refuzăm să auzim comentariile celor ce refuză să accepte dogma: crede și nu cerceta, eu sunt profesorul, pe mine trebuie să mă asculți! Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. n’am existat, pentru că așa învățăm la școală sau facultate, iar dacă cutezi să contești pe acești licențiați ți’o retează imediat că ei știu mai bine, iar în profesia lor să nu se amestece nimeni pentru că sutn deținătorii adevărullui.

Dar, hai să stăm strâmb și să judecăm drept, lucid, serios și demni!

Să nu mai luăm în glumă istoria milenară a unui popor doar de dragul unui pumn de arginți sau titluri false? Iar aceia care se consideră patrioți să nu exagereze nici ei în sens contrar, atribuindu’le calități și fapte ireale, prin trecerea dincolo de adevăr așa cum o fac cei abilitați să spună reala noastră istorie, negându’le chiar existența.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în teritoriul geților, au cucerit o parte din teritoriu, pentru o perioadă istorică de neglijat, 165 de ani, și peste noapte toată populația getică, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o altă limbă, romanică. Iar aceasta fără ca restul teritoriului controlat de triburile getice carpatice sau extracarpatice să fi fost călcat de picior de soldat roman!

Totusi, galeria monștrilor asmuțiți împotriva României nu ar fi completă, ne spune același C. Bârsan, dacă nu se menționează autori români, care, întru spirit de solidaritate cu cei amintiți mai sus, nu se dau la o parte de a jigni spiritual neamului, etichetându’i pe geți drept bețivi, pe Decebal drept invadator, Vlad Țepeș, criminal ilustru din categoria lui Stalin și Hitler, pe Mihai Viteazul – colonist paranoic, geniul poeziei românesti Mihai Eminescu -fascist, Octavian Goga – lichea sau Mihail Sadoveanu și George Călinescu – comuniști.

Oare nu credeți că a sosit timpul să ne respectăm patria, istoria, neamul ? Deci din greșeala în greșeală se perpetuează ideea nefasta și eronată a originii poporului nostru. Ei bine, într’o asemenea perioadă el, Nicolae Densușianu are curajul să’i infrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului nostru, una care se întinde pe mii și mii de ani, una care te face să’ți vezi bunicile, stră-bunicele și stră-stră-bunicele nu ca niște femei de moravuri ușoare, gata să se aventureze în legături amoroase cu invingătorii, ci ca niște persoane demne de respectat. O istorie trivială și incorectă a poporului nostru Densușianu nu a înțeles sa o accepte.

Simion Mehedinți:
”… Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamânt, și anume unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent. Istoricii pun de obicei începuturile vieții poporului nostru la cucerirea Daciei de către Traian. (…) Nici că se poate mai superficială concepția. Departe de mine de a scădea cât de puțin meritele marelui împarat (…) dar (…) împăratul Traian este abia un episod în viața milenara a poporului nostru. Când a sosit el la Dunăre, statul dac era de o suta și mai bine de ani în culmea înfloririi; era singura putere europeană capabilă de a ține în cumpănă Imperiul Roman. Și nu e de mirare că ajunsese așa. La 513 î.Hr. când Roma stapânea doar câteva sate de pe malul stâng al Tibrului (nici cât Țara Bârsei), parinții nostri de la Dunăre, formau un neam mare, închegat și puternic, care ținea calea în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe….

…Părinţi din zile vechi-străvechi, smerit plec fruntea’n faţa voastră. E o cinste şi un noroc să vă fie cineva urmaş. Treimea vieţii voastre a fost cumpătarea, seninătatea şi omenia. Prin ele, v’aţi ridicat pe treapta cea mai înaltă a vredniciei omeneşti. (…) Dintru început, cumpătarea a fost lauda voastră cea mai mare. Când grecii şi romanii se îmbuibau la bachanalii şi saturnalii, pornindu’se pe desfrâu, voi dimpotrivă arătaţi o cinstire deosebită pustnicilor. Eraţi aproape creştini înainte de creştinism. Şi ce lecţie i’aţi dat lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru Macedon, când s’a cercat să cotropească ţinutul dinspre gurile Dunării! Fiind biruit şi prins, l’aţi ospătat pe talgere de aur, voi mulţumindu’vă cu străchini de lut şi cu linguri de lemn. Cumpătarea a fost legea cea dintâi a vieţii voastre. Vechimea cuvântului arată vechimea virtuţii, căci nu din sărăcie venea înfrânarea, ci din judecată: nu în cele trupeşti, ci în cele sufleteşti puneaţi voi preţul traiului pe pământ…”

Ceea ce era de demonstrat… Fiind un popor indezirabil, afirmarea istoriei noastre supără şi deranjează unele firi mai sensibile. Vrem doar să tragem un semnal de alarmă pentru că şi în continuare , apar zeci de lucrări scrise pe toate continentele legate de istoria poporului nostru, cărţi care prin existenţa lor denigrează spiritualitate românească.

În schimb noi refuzăm să răspundem, refuzăm să ne cunoaştem adevărata istorie, aşa cum este, şi nu cum am învăţat’o, din şcoală, trunchiată şi cu mari lacune. Dintr’un spirit de modestie, pur ţărănesc, ne’am ferit întotdeauna să prezentăm adevărata istorie a excepţionalei civilizaţii româneşti. N’am ştiut să ne închinăm, admirativ, decât în faţa civilizaţiilor egiptene, sumeriene, greceşti sau romane, nebănuind sau mai grav, refuzând să credem că istoria noastră este dacă nu mai superioară acestor civilizaţii e cel puţin egală. Care este motivul pentru care tinerii din ziua de azi, terminând școala, nu cunosc despre istoria poporului lor decât vagi informaţii despre geți şi luptele lor cu romanii, îmbracate sub o formă idealizată şi naivă ? De ce trebuie să le prezentăm banala teorie a romanizării, pe care noi înşine nu o credem ?

Numeroase studii care încearcă să localizeze patria limbilor europene au ajuns la concluzii interesante și care ne relevă că vechiul teritoriu al cucutenienilor a fost patria indo-europenilor, acest lucru însemnând că latina a luat naștere pe aceste meleaguri. Pentru această realitate istorico-lingvistică vă prezentăm câteva argumente ale unor cercetători și nu doar legată de geneza latinei, ci și a celorlalte limbi înrudite, care demontează teza romanizării.

Patria arienilor este localizată foarte exact în The Cambridge history of India, vol. I, cap. III, The Arians (Arienii), p. 67-71:

”Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după câte se pare, grâul le era familiar.
Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul. Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, acvila (uliul). Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.
Din aceste date este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi.
Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele în limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca ”Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într’adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.
Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus?
Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii.
Dacă această zonă este într’adevăr habitatul originar – şi, destul de curios, că deşi îndeplineşte atât de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă până acum – răspândirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles.
Fără îndoială că direcţia cea mai atrăgătoare de a ieşi din această zonă în căutarea de noi spaţii de locuit ar fi de’a lungul Dunării în Valahia de unde nu este greu de trecut spre Bosfor şi Dardanele.
Ce dovezi avem noi despre o astfel de migraţiune, şi în cazul în care a avut loc, care a fost data? După toate probabilităţile, migraţia popoarelor din habitatul primitiv pe care noi l’am localizat în zonele ce se numesc acum (1913! – anul scrierii acestui text) Ungaria (cu Transilvania inclusă în acea vreme, n.n.), Austria, Boemia, nu a avut loc într’o perioadă foarte îndepărtată. Toate datele despre această migraţiune, atât cât le cunoaştem, pot fi explicate fără postularea unei date anterioare anului 2500 î.Hr. Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa şi îi lăsau să piară de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul s’ar fi putut obţine numai în valuri succesive care urmau la intervale scurte: căci dacă succesorii lor ar fi întârziat prea mult, primul val de migratori ar fi fost oprit sau absorbit. Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinienii. S’a arătat în mod plauzibil că armenii au fost primul val al migraţiei frigiene şi se pot aduce dovezi care fac posibilă afirmaţia că triburi şi mai vechi de cuceritori venind din vest spre est erau reprezentaţi de strămoşii îndepărtaţi ai persanilor şi indienilor moderni.”

Zonele de contact ale limbilor geto-ariane (”indo-europene”) pot fi determinate prin compararea ideilor multor cercetători cu patriile altor geto-ariani (”indo-europeni”) primite prin metoda grafică-analitică. Mulți cercetători consideră că principalul nucleu al acestui habitat trebuie să fie pe fostul teritoriu al Culturii Cucuteni sau adiacent acestuia.

De exemplu, primul site al habitatului tocharienilor ar trebui să fie undeva aproape de greci, baltici și așezările germanicilor, fiind clar că strămoșii central-asiaticilor tocharieni au legături lingvistice cu ambele triburi geto-ariane (”indo-europene”) ale grupului sudic și triburile baltice (Krause V. 1959: 157).

În timp ce se analizează isoglose lexicale, este surprinzătoare relația strânsă a zonei tochariane cu limbile ariane-greco-armene și baltico-slavo-germanice și lipsa relațiilor lexicale ale zonei tochariane cu cele italo-celtice (Gamkrelizdze T,V. , Ivanov V.V. 1984: 424).

Limbajul tocharian, desigur, este adiacent grupului de limbi germano-baltico-slave. Este caracteristic faptul că fenomenele comune combinate din limba tochariană cu cele baltice și slave, se conectează în același timp într’o parte a acestor fenomene cu toate cele trei la limbile din vest, iar o altă parte la cele din est. În plus, există legături speciale ale tocharianei cu limba germană și, în același timp cu greaca, la care balticele și slavele nu au nici o relație … În așa fel încât coordonatele relative și absolute ale locului de origine a tocharianei sunt stabilite astfel: patria sa este situat în apropiere de spațiul german-baltic-slav în bazinul râurilor care se varsă în Marea Baltică (Porzig W. 1964: 315-316).

Ei consideră zona tochariană că a fost în regiunea râurilor care se varsă în Marea Baltică, de asemenea, datorită mandatului dat de ”argumentul somon”. Acest pește își lasă ouăle în bazinul râurilor care se varsă în Marea Baltică. Pentru depunerea icrelor migrează, urcând în porțiunea superioară a râurile care se varsă în Marea Nordului și Marea Baltică din Europa, cu excepția râurilor care se varsă în Marea Mediterană și în Marea Neagră. Cuvântul legătură cu cuvintele germanice, baltice și slave, ce înseamnă ”somon” este prezent în tochariană, dar este absent în celelalte limbi indo-europene. Există o zonă liberă pe hartă între Berezina și Nipru aproape de râurile din bazinul Mării Baltice, care se potrivește tuturor cerințelor. Habitatul Tocharian poate fi plasat doar aici.

În conformitate cu calculul făcut după numărul de cuvinte reciproce în tochariană și greacă acesta se ridică la 146, dintre tochariană și cele germanice – 145, dintre tochariană și baltice – 121, iar dintre tochariană și indice – 118. Numărul de cuvinte reciproce dintre tochariană și alte limbi geto-ariane este considerabil mai mic. Aceste rezultate confirmă localizarea zonei tochariană între cele baltice, greacă și zonele indice și în apropiere de zona germanică.

Despre limba albaneză autorii au opinii diferite cu privire la originea sa. Motivul acestui fapt este impactul semnificativ al limbilor străine care au afectat vocabularul albanez în mod special (Zhugra A.V., Sytov A.P. 1990: 64). După cum Agnia Desnitsky a indicat, unii oameni de știință cred că limba albaneză este o continuare directă a limbii getice, alții cred că este conectat cu cea iliră. Ea însăși a sprijinit ipoteza iliră (Desnitskaya A.V.1966: 4), cu toate că a presupus că această problemă nu va fi rezolvată niciodată de către lingviști complet (Desnitskaya A.V. 1984: 727). Corespondențele fonetice între lexemele (unități de bază a lexicului) ilirice individuale și cuvintele limbii albaneze moderne ”sau au (din cauza deficitului de material), caracterul prea general, sau poate fi cu greu determinată în mod unic” (Zhugra A.V., Sytov A.P., 1990: 68).

W. Porzig consideră albaneză ca fiind o limbă individuală la egalitate cu celelalte limbi geto-ariane, inclusiv cu getica și ilira (Porzig W. 1964: 223). O astfel de divergență de noțiuni este cauzată de materialul lexical extrem de sărac și aleatoriu din limba iliră și getică, precum și de numărul mare de împrumuturi de cuvinte în albaneză din greacă, latină, slavă și din alte limbi.

R. Troutman a prezentat aceste date ale lui G. Meyer despre componența limbii albaneze: din 5110 de cuvinte albaneze, 1420 cuvintele ei au corespondență romanică, origine slavă au 540 de cuvinte, turcă -1180, greacă modernă – 840, din patrimoniu geto-arian – 400 de cuvinte și 730 cuvinte au origine necunoscută (Trautman Reinhold, 1948).
Acest vocabular pestriț împiedică stabilirea relației de familie a limbii albaneze.

Pentru originea sa, să ne întoarcem din nou la statisticile lexicale geto-ariane. Limba albaneză are cel mai mare număr de cuvinte comune cu limba greacă (cu excepția materialului lexical geto-arian comun) care sunt 167 de cuvinte, mai departe urmate de 152 de cuvinte comune cu limba germană, 146 cele cu baltice, 131 cu italice, 128 cu iraniană, 111 cu cele indice, 76 cu cele armene. Un calcul similare a fost făcut de către lingvistul polonez Witold Mańczak, când a compilat un dicționar ca un tabel pentru compararea textelor Noului Testament (Luca II-IV și V-VI Ioan) în albaneză, poloneză, greacă, italiană, germană și lituaniană și numărate potrivirile verbale ale albanezei în alte limbi. Rezultatele au fost după cum urmează: Poloneză – 184, Italiană – 167, greacă – 127, Germană – 97 și 96 potriviri cu lituaniana  (Manczak Witold 1987, 111-115). După cum puteți vedea, există neconcordanțe semnificative în datele prezentate. În primul rând, frapant este un număr mare de asemănări între limbile albaneză și poloneză, care Mańczak le’a prezentat ca slave.

În același timp, Ivan Duridanov, care a realizat studiul geto-traco-dacic, a subliniat că legăturile lingvistice traco-slave și getico-slave nu apar (A. Duridanov Ivan, 1969, 100).

Urmărind geneza limbii albaneze din limba vechilor geți vom vedea că contradicțiile din datele Mańczak și ale lui Duridanov ar trebui să aibă o explicație. Mańczak a luat la studiul limbii albaneze moderne despre care mulți susțin că are împrumuturi din limbi slave, în timp ce vechiul fond lexical, conform dicționarelor etimologice, sunt foarte puține potriviri între albaneză și limbile slave. În comparație cu aceasta, materialul trac și getic folosit de Duridanov se aplică pentru limba veche. Restul contradicțiilor se explică prin dezvoltarea complexă a albanezei.
Astfel, după datele lexicale și statistice nu poate fi localizată zona formării primare a limbii albaneze. Nu poate fi localizată prin intermediul datelor lexicale, deoarece nu există nici o zonă de pe întregul teritoriu considerat de geneză a limbilor geto-ariane, a cărui poziție poate fi determinată ținându’se cont de toate corespondențele limbii albaneze cu alții. De exemplu, în cazul în care această zonă ar fi aproape de domeniile limbilor grecești și italice, atunci limba albaneză ar trebui să aibă cuvinte mult mai frecvente în limba armeană, dar acestea sunt puține.

Cu toate acestea, pot fi utilizate aceste date și ne vom referi la ele mai mult decât o dată. În primul rând atragem atenția că limba albaneză are cuvinte mult mai frecvente cu limba iraniană, decât cele cu indo-ariană. Acest lucru poate însemna că aria de apariție a limbii albaneze a fost situată mai aproape de zona iraniană, decât în zona limbii indo-ariană. În acest caz, nu a putut fi localizat în partea de vest și sud-vest a zonei indo-ariană, ci numai la est sau de sud a zonei limbii iraniene. Teritoriul la est de acest domeniu a fost ocupată de ramura occidentală a poporului finlandez și vorbitorii mordvinici. Zona de ”gol” rămâne în sudul celui iranian. În cazul în care limba proto-albaneză a apărut în acest domeniu, ar avea unele cuvinte comune cu limbile (uralice) Mordvinică, Erzia și Moksha și cu strămoșii care erau vecini apropiați ai acestui teritoriu.

Analiza comparativă chiar sumară din vocabularul limbilor albaneze, Moksha și Erzya a dat într’adevăr, rezultatele imediat.

Iată câteva exemple de potriviri separate de albaneză-mordvinică:

Albanezul enё  ”un vas” – Mok. En’a ”o lingură”;
Albanezul kapёrdij ”să înghită” – Mok. Kapordams ”să înghită”, Erz. Koporks ”să înghită”;
Albanezul kofšё ”coapsă” – Erz. Kaco ”coapsă”, Mok. Kace „abkle”;
Albanezul keqe ”rău” – Mok, Erz.. K’až ”rele”;
Albanezul bizele ”mazăre” – Mok, Erz.. Pizёl ”boabe de scoruș de munte”;
Albanezul rroj ”de a trăi” -.. Mok, Erz er’ams ”de a trăi”.

Unele corespondențe albanezo-Mordvinice care au potriviri în alte limbi învecinate:

Albanezul tani ”azi” – Mok. T’ani ”acum” (Mari tenij ”astăzi”, Est Tana ”azi”);
Alb. dobёt ”liniștit” – Mok. Topafks ”sațietate”, Erz topafty ”Îndestulat” (Mari typ ”liniștit”);
Alb. Turi ”botul” – Mok, Erz trva ”buza” (Mari t’arvö „buza”);
Alb. Bretkosё ”broască” – Mok. vatraksh ”broască”, greacă βατραχοσ „broască”, Rom ”broască” un posibil cuvânt din substartul getic ”broască”  etc.
Alb. pice ”pin” – Mok., Erz. pici ”pin” (cuvintele acestei rădăcini sunt prezente în alte limbi fino-ugrice și indo-europene , dar mai ales ”rășină”, de exemplu, Lat. Picis, Gr. πισσα, dar Lat. Picea ”pin” rămâne ceva îndepărtat;
Alb. zhavor ”pietriș” – Mok. šuvar ”nisip” (acest cuvânt în mai multe forme diferite, s’a răspândit în Marea Baltică și limbile slave).

Exemplele de mai sus sunt suficiente pentru a recunoaște că vechea legătura albaneză-mordvinică erau reale și, prin urmare, ne permite să localizăm cu o mare probabilitate aria de formare a limbii albaneze. Dar atunci cum putem explica faptul că limba albaneză are cele mai comune cuvinte cu greaca, germana și limbile baltice? După cum vom vedea, acest lucru este rezultatul împrumuturilor de mai târziu, după prima etapă de reinstalare a triburilor geto-indo-ariane.

Sunt foarte puține date disponibile lexicale pentru localizarea patriei ilirilor, dar, potrivit celorlalte fapte de limbă, Walter Porzig a găsit argumente pentru a susține că zonele ilire și celtice au fost adiacente în istoria timpurie (Porzig W. 1964: 159).

De asemenea, el a indicat că ”ilirii și elenii au remarcabil de puține legături reciproce, deși ambele popoarele au trăit în apropiere permanentă, din timpul migrației ilire” (Idem. 224). Dacă presupunem zona iliră să fie în apropierea celor celtice și departe de cele grecești, putem găsi unele date suplimentare pentru a demonstra localizarea zonei ilire undeva pe teritoriul vestic al geto-arienilor. Numele de locuri pot fi de mare ajutor în acest caz. Toponimia iliră a fost studiată de către lingvistul Oleg Trubachiov și arheologul Dmitriy Telegin. Arătând la apropierea relativă cu onomastica celtică și iliră, în general, Trubachiov a scris:

”… hidronimele cu legături vest-balcanice sunt concentrate pe spațiul îngust Nistrean și sunt prezente sporadic la nord, în bazinul râului Goryn și la nord -est în bazinul râului râului Teterev ” (Trubachiov O. 1968: 279).

Deși s’a încercat localizarea patriei ilirilor în zona lacului Svitiaz  din nordul vestul Ucrainei (Yanko M.P. 1998: 314), D. Telegin confirmă ideea lui Trubachiov și specifică faptul că hidronimele ilire (Celto-Ilire), se concentrează în 3 locuri: Kiev, Zhytomir și acumulărilor superior Nistru. În cazul în care primele două dintre ele au doar zece nume, ultima are aproape 30 de nume (Telegin D.Y. 1990-1). Astfel, avem motive să credem că ilirii la început au locuit în bazinul superior al râului Nistru și au populat teritoriul din nordul României de azi o anumită perioadă. Patria lor a fost doar în regiunea dintre râurile Sluch, West Bug și Pripyat.

Patria brigilor (frigienii) a fost să fie aproape de zonele grecești și armene, deoarece vecinătatea brigilor, grecilor și armenilor este confirmată de numeroase date lingvistice. De exemplu, Gamkrelidze și Ivanov a scris:

”limba frigiană … are caracteristici structurale pe care le aduc mai aproape de dialecte din zona greco-armeană” (Gamkrelidze T.V., Ivanov V.V., 1984: 910).

Savantul armean G.R. Kapantsyan a indicat că analiștii din Grecia (Herodot, Eudoksus și alte) au scris despre apropierea frigienilor și a armenilor.

”Frigienii și armenii au fost împreună, în aceleași linii în armata lui Xerxes și ei erau îmbrăcați și înarmați identic” (Kapantsian G.R. 1956. 164). Savantul rus T. Moiseyeva, de asemenea, a scris despre apropierea limbii frigiane de greacă și armeană (Moiseyeva T.A. 1986: 13). Hirt și Lehr-Splavinski a avut opinie similară cu privire la această problemă, chiar mai devreme. În conformitate cu această stare de lucruri,  zona dintre patria elenilor și a armenilor este cea mai potrivită pentru patria frigiană.

Numărul de cuvinte comune hitito-luwiane cu alte limbi geto-ariane sugerează că zona de formare a acesteia trebuie să fie situate undeva între domeniile limbilor greacă, armeană și italice. Potrivirile comune pentru hitită, cu excepția rădăcinilor comune geto-ariane, găsite în greacă – 106, în armeană – 102, o parte semnificativă din care a fost inclusă în tabel, conform Kapantsyan (Kapantsyan G., 1956), care dă o mulțime de paralele armeană-hitită, care nu sunt prezente în dicționar etimologic al lui Pokorny. S’au găsut 86 de potriviri în italice și în limbile germanice. Potrivit acestor date, aria de formare a hititei a fost localizată în triunghiul dintre râurile Nipru, Teteriv, și Ros, care este de asemenea parte a culturii Cucuteni.

Dar argumentul principal pentru aceste poziționări este inter-relaționarea, scopul, intentiile și comportamentul oamenilor, precum și posibilele rezultate ale acțiunilor și interacțiunile lor. Aceste ipoteze includ un raționament de bun simț care pot fi capabile de a prezice rezultatele și formularea unor concluzii similare cu ”psihologia populară”. Granițele teritoriului soluționării oricărui grup etnic nu ar trebui să arate ca o linie întreruptă, adică, zona nu ar trebui să aibă limite distincte, în caz contrar locuitorii acestor locuri ar trebui să fie ori asimilați, ori împinși de vecinii lor non-nativi .

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

”Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă scyții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:
Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste. Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece, cine și’a luat doar patru, sau cinci e socotit ”pe moarte”, ”nenuntit”, nefericit, holtei , la ai noștri.
…Odinioară era obiceiul în Dacia printr’o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri; acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i’a urmat tatălui său la domnie despre care s’a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa: Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

Cu toate acestea, există motive să se creadă că strămoșii Hitiților nu au fost niciodată prezenți în Europa de Est, ci au fost o parte a geto-arienilor care au rămas la locul așezării inițiale, iar mai târziu s’au răspândit aproape peste tot în Asia Mică. Această opinie a fost sugerată de către Peter de Reijk (Olanda), cu referire la Alvin Kloekhorsta, care a declarat:

”Poate fi dovedit că ramura anatoliană a fost prima care s’a desprins din cea proto-indo-europeană, deoarece mai multe cazuri pot fi identificate, în care hitita prezintă o situație inițială în timp ce toate celelalte limbi indo-europene au trecut printr’o inovație comună. Acest lucru înseamnă că … strămoșii vorbitorilor limbilor geto-ariane non-anatoliene au influențat o perioadă inovații comune, care nu au mai au ajuns la strămoșii vorbitorilor de proto-anatoliană” (Kloekhrorst Alwin, 2008, 88).

Pentru a merge împreună cu această idee, există motive întemeiate și ele sunt date de Alvin Kloekhorst, dar această diferență a limbii hitite de restul limbilor geto-ariene a fost mult timp remarcată, în special de Gamkrelidze și Ivanov (Gamkrelidze T.V., Ivanov V.V. 1984 , 395). Mai întâi este izbitor numărul mic de cuvinte hitite care au potriviri în celelalte limbi geto-ariene. Originea geto-ariană a hitiților este evidențiată prin forme gramaticale:

În hitită rădăcina cuvintelor sunt în cea mai mare parte de origine non-geto-ariană, doar zece la sută dintre ele proveneau din fondul comun, în timp ce formele de declinare și conjugare, precum și formarea unui nou cuvânt sunt distinct geto-ariană, deși există în Asia Mică și reprezentanți și forme morfologice asiatice” (Kapantsyan G.R.., 1956, 79).

Evident, cuvintele de orgine geto-ariană sunt cele mai vechi în limba hitită, prin urmare, acestea sunt importante pentru analiza istorico-lingvistică. Dar, formele gramaticale, care sunt diferite de geto-ariană, pot fi arhaice și au apărut în momentul în care cea mai mare parte a geto-arienilor au migrat din Europa de Est. Momentul de apariție a acestora poate fi un material bun pentru o istorie generală a dezvoltării structurii gramaticale a limbii.
Prin urmare, în aceste condiții, trebuie să se considere că zona dintre râurile Nipru, Teteriv și Ros a fost populat de un alt trib geto-arian, de exemplu, aceștia ar putea fi tyra-geții din istoria scrisă.

Unii cercetători, în special, D. Telegin susțin că cea mai mare concentrare hidronimelor a getice pot fi găsite în bazinele Bugului de Sud, Ros, Teteriv, (IBR, Yantra, Alta etc) (Telegin D. Y, 1990-1). I. Zhelezniak avut aceleași reflexii (Zhelezniak I.M., 1987).

Cu toate acestea până în momentul în care a luat naștere limba getică (numită de unii tracă), zona din apropierea acestor râuri nu a putut fi deținute de geți, deoarece, în acest caz, aceștia ar fi fost primii dintre geto-arieni, care încep să se miște spre sud, dar acest lucru nu poate fi dovedit. De obicei, oamenii în migrații respectă o anumită ordine, care este determinată de locurile lor de așezări anterioare. În cazul în care geții ulterior au ocupat teritoriul din nordul elenilor, spațiul lor de rudenie, se crede că patria inițială nu a putut fi în sudul elenilor. Evident că zona aceasta ar putea fi menționată ca fiind locuită de vreun trib geto-arian, al cărui urmași sunt pierduți în istorie fără nici o urmă.
După o astfel de plasare a zonelor limbilor geto-ariene, dintre toate limba getică nu are nici o zonă liberă. Din moment ce este aproape de frigiană, iar limba albaneză este succesoarea ori a ilirei ori ale limbii getice, atunci nu există o alegere în a plasa zona getică unde am pus strămoșii albanezilor, adică ia în considerare în mod invariabil albaneza ca o continuare a limbii getice.

Având  o configurație aproximativă a zonele de contact a limbii getice cu tochariana, albaneza, limbile anatoliene, și limbile vestice putem construi invariabil întreaga hartă a teritoriului geto-arian care este prezentată mai sus.

Se dovedește așadar, pe zi ce trece, tot mai argumentat că acea ”enigmă” privind ”etnogeneza românească”, ”formarea limbii si a poporului român” prin romanizarea poporului getic de peste trei milioane și jumătate de locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă, imaginară.

Istoricul și arheologul român Vasile Pîrvan recunoștea că: ”Nimeni n’a putut demonstra convingător acest proces de romanizare”, iar istoricul P.P. Panaitescu remarca și el, în același timp, că ”nu există aspecte mai puțin studiate decât problema romanizării”, devenind tot mai mult un argument politic sau geostrategic.

Istoricii și lingviștii români, de la institutele de specialitate, exagerează popularizând doar acele teze din scrierile cronicarilor noștri, după care, noi românii ”de la Rîm (adica de la Roma) ne tragem”, considerindu’i pe români un popor de viță nobilă, creatorul unei culturi și civilizații proprii, demnă de invidiat, ai caror urmași sunt românii. Ei nu vor să țină seama de constatările cunoscutului filolog italian Carlo Tagliavini, care, referindu’se tocmai la procesul de așa-zisa ”romanizare”, declară:

”Din punct de vedere al lingvisticii romanice ar fi să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nici o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să’și impuna limba lor, considerând, dimpotrivă, folosirea latinei culte ca o mare distincție”.

De aceea și Nicolae Iorga, referindu’se la așa-zisa formare a limbilor neolatine din limba latină romana, concluziona:

”Nu mai credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei barbare, care cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i’ar fi putut deznaționaliza”.

În realitate, teza așa-zisei ”romanizări” reprezintă reminiscențe ale teoriilor eronate ale unor străini, în viziunea cărora, românii sunt un popor tânăr, născut din coloniștii romani și care s’au afirmat numai după ce o seama de seminții primitive migratoare s’au sedentarizat, devenind popoare cu state formate pe propriul nostru pământ strămoșesc.

S’a dat cu totul uitării faptul că, în lucrările sale, cronicarii romani au amintit și despre geto-daci, care aveau o țară numită Schiția, dar mai ales Geția carpatică, ce cuprindea pe lângă Muntenia, Moldova si Ardealul si „Podolia si Cimpul peste Nistru pina la apa Bugului si peste Dunare, Missile amindoua, carara le zicem acum Dobrogea si o parte din Illiria sa fi fost Dachia”.

Spre surprinderea lor, unii cronicari rom^ni au consemnat si concluziile unor istorici, dupa care insusi romanii nu erau chiar de origina „nobila”, ci „nepoti, stranepoti de la Troia sa se fi tragind”. Ba mai mult. „Romanii nu se trag nici sunt din neamul ellinilor” ci, „romanii varvari ar fi si vita lor”, ca si chiar „ellenii din neamurile cele varvare sa se fi razletit si sa fie zamislit”. Cu uimire, dar si profunda satisfactie aflam de la Dimitrie Cantemir, care analizind originea cuvintului romînesc „gluga” sustinea convingator ca este un cuvint „din limba noastra daceasca”, considerindu-se, astfel, limba moldoveneasca o continuare, fireasca a limbii geto-dacilor autohtoni. Dimitrie Cantemir insereaza in Hronicul sau si acele teze care circulau in strainatate, si pe vremea sa, despre originea poporului rom^n, si anume ca „rom^nii nostri sa nu fie din semintia romanilor, ci din ramasita vervarilor celor vechi, adica a ghetilor si a dachilor”, adaugind: „care socoteala iaste impotriva tuturor de obste scriitorilor”.

La rindul sau, cronicarul Udriste Nasturel, care, desi sustinea si el ca limba rom^na este inrudita cu latina (romana), vorbeste totusi ca Muntenia si Moldova, din timpul sau, ca fiind „tarile dacice”, peste care domnea Matei Basarab, formulare, care ne creeaza convingerea ferma a umanistului rom^n despre neincetata continuare a poporului dac si a denumirii tarilor stramosilor nostri autohtoni.

Noile cercetari duc la concluzia argumentata stiintific ca nu limba latina romana culta a stat la baza formarii limbii rom^ne, si, in general, a limbilor zise „romanice”, ci tocmai invers, vechea limba a stramosilor nostri autohtoni a traco-geto-dacilor, ale caror mladite cu milenii in urma, in diferite etape istorice, au migrat ajungind si pe teritoriul Peninsulei Apenine, a Italiei de astazi, limba rustica, populara, de neam „latin”, a stat la baza forjarii tirzii, in ultimele secole ale mileniului I inaintea erei noastre, a limbii romane culte, in timpul afirmarii si a gloriei Imperiului roman.

O dovada concludenta in aceasta problema va fi argumentata in comunicare prin ilustrarea reprosurilor repetate ale unor critici literari romani care, profund mihniti de faptul ca foarte multi romani mai foloseau inca si in primele secole ale mileniului I dupa Christos, unele cuvinte vechi din limba latina vulgara, populara, de fapt daco-rom^neasca, cuvinte pe care ei le considerau gresit intrebuintate, ca tata, mama, sora, nora, fat etc. si nu pater, mater, soror, nurus, puer etc. cuvinte, care, dupa ei, ar fi cele corecte. Se confirma astfel, teza sustinuta de Petru Maior, ca si de altii inaintea si dupa el, cum ca „rom^nii sint daci si ca limba romîneasca este maica limbii latine romane culte”. Si ca limba rom^neasca era continuarea limbii dacice, vorbita atat la nordul cit si in sudul Dunarii. Ca si Petru Maior aprecia: „Limba rom^nilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una este cu limba dacilor adica cu a rom^nilor din Dacia. De unde urmeaza ca rom^nii aceia cu acestia oarecum au fost laolalta”.

In finalul comunicarii se vor prezenta aprecierile unor mari oameni de cultura rom^ni, printre care B.P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Emil Racovita si altii, care cu totii se mindreau de originea lor dacica, combatind teza a asa-zisei „formari a poporului si limbii rom^ne prin impactul dacilor cu romanii”.

La toate acestea se mai adauga si aprecierile unor somitati stiintifice din strainatate, care sustin argumentat vechimea multimilenara a poporului rom^n, autohtonitatea si continuitatea lui in spatiul stramosior nostri geto-daci

Iulia Brînză Mihăileanu:

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”[i].

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozambic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

 

Sursa: Prof. Dr. Augustin Deac, limbaromana.org, dacia.org, v-stetsyuk.name

GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Civilizaţia getică a fost creată de neamul care s’a dezvoltat la Marea Getică (Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de geţi. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și daci (deutsch în germană), în special după autorii latini.
Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților,  SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Bureo Bisteo, semnificând  Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.

Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este omisă de lingviști, istorici sau arheologi când fac mențiuni vis-a-vis de identitatea etnică a strămoșilor noștri.

Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.

În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”.
Acestui sens forțat dat capitalei geților nu e cazul să’i dăm prea multă atenție, pentru că nu are un înțeles pertinent.

Dar cunoaștem că s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.

Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.

Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.
Sarmis, înseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.
Sighetul până prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă colonizatorii profitând că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, având o formă de insulă, i’au spus Marmoroshsigeten, adică insula Maramureșului. Dar, maramureșenii și astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot românul spune ”mergem la biserică”.

Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncești din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – ”Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.

Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvântul ”maghiar” ”sigeten”, ci exact pe dos, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Bureo Bista sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a’și numi templul lor Zygetes, sau capitala SarmiGETuzo,  iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu există nicio insulă.

Zygetes, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnând că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet.
A se avea în vedere și etimologia Zalmoxis, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.

Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvânt compus din Sarmis și Zygetes? SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într’un cuvânt CAPITALĂ (religioasă).

De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întâlneau cu zeul.

IORDANES (sec. Vl):

”GEŢII n’au fost deci lipsiţi de oameni care să’i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s’au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):

”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”

Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care’l dă substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, derivă din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii (eleni) erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).

O mare confuzie s’a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece sarmații nu sunt altceva în transcriere latină, decât sarmo-geții, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.
De menționat că limba getică era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, până în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indoeuropeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s’au născut numeroase limbi euro-asiatice.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător scythe în engleză și’a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi. Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz , ca variante mai sunt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”.  Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente.  Sc- s’a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere,  în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau coasa la război, iar armele geților numite sica nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit falxuri, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai târziu menționați ca celți în zona Alpilor și care sunt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai târziu germano-italo-celți.

Citește și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

La geneza și răspândirea acestor limbi ariane, au contribuit celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem. În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.

După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte indo-europene astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (românii, slavii, grecii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii române fiind numeroasele influențe prin imprumuturi târzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.

Începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).

Vasile Pârvan (Getica):

”Începând de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne’a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într’un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a’l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi’au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”

Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:

– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Bureo Bisteo (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.
Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfârşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).

– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrâns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), când o parte din regat devine Dacia romană și este alipită ca provincie imperiului roman.

În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s’au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sunt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.

Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.
Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strânsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).

HELLANICOS (sec. V î.Hr.) screa despre crezul geților:

”…(Zamolxis) înapoindu’se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”

În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate). Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.

Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon. Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.

SOLINUS (sec. III):

”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să’i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr’un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

ARIAN (sec. II):

”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi scyţii până la vărsare (a Istrului).”

Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.
Cetăți sau fortărețe getice sunt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.

Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dârzenia lor în luptă:

”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”

De altfel, Iulian nu face decât să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Bureo Bisteo:

STRABON (sec.I):

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de’a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geții], este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într’un fel, când într’altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta)

Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) erau de fapt geți, iar azi că germanii își spun Deutsch în fapt ei îl confirmă integral pe Strabon, iar studiile genetice, de asemenea.

Citiți și:  LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÂT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:

”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”

Ceea ce înseamnă că după 106 nu doar că geții carpatici nu au dispărut așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum  peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.

Citiți și:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius. Și nu doar la Roma ci pe întreg continentul, pentru că vița geto-pelasgică este în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia.

Sursă: eupedia.com, tiparituriromanesti.wordpress.com, etymonline.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Nu este cunoscut în Europa sau chiar în lume un alt popor mai furat, mai jefuit, tâlhărit sau obligat la plata unor mai mari biruri, ca acela care a trăit în spațiul carpato-dunăreano-pontic din ultimii 2000 de ani. Istoria românilor este istoria unui popor statornic, care şi’a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale. Acest popor blând şi răbdător, dar și dârz la momente de cumpănă a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale cetelor sau hoardelor migratoare, războaie pustiitoare, la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.

În cărțile de istorie nu veți putea citi, însă, care a fost motivul principal al acestor jafuri la care au fost supuși locuitorii spațiului românesc. Aurul a contribuit decisiv la interesul străinilor pentru aceste locuri, dar nu numai. Începutul mineritului aurifer în țara noastră se împletește cu istoria poporului român. Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la proiecte miniere moderne dezvoltate de companii internaţionale, istoria metalului galben pare a fi departe de sfârşit.

Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începând din secolul al XVI-lea, de la primele lupte pierdute de geții autohtoni, de la cucerirea Daciei romane, sau de când se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi până în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.

Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atât cât ne permit consemnările documentare ce s’au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor române; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia românească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din România de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.

Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s’au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.

Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în ”Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să’i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decât celelalte.

Istorie în colb de aur

Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică. Mineritul aurului pe teritoriul României este o tradiţie multimilenară. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi’au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor getice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a’i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.
Faima minelor de aur ale Geției a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.

Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale geților au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvârşită de Traian.

Traian era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii geților nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Faima bogatelor mine de aur deținute de geți îl determina pe Traian, împaratul Imperiului Roman, să pornească război împotriva lui Decebal, regele geților din zona Sarmisegetuzei. În urma războiului din 105 – 106 d.Hr., romanii ocupă o parte a teritoriului geților de la nord de Dunăre și transformă această provincie în Dacia romană și o alipește Imperiului Roman.

Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea și înființarea Daciei romane, odată cu instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea geților, scyților, carpilor liberi aliaţi cu alte popoare ariane (iraniene), precum sarmaţii (samo-geții) și roxolanii, așa după cum avea să o demonstreze mai târziu istoria.

După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie a geților autohtonă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!

Tezaurul getic era de minimum 1000 tone de aur

Cu 1.600 de ani in urma, istoricul Dio Cassius a notat:
”Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sar-Geția… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui și punând întrânsa mult aur și argint, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămezi de pământ; dupa aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de’al lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate acestea…”.
Relatarea a fost scrisă la 200 de ani dupa cel de’al doilea război geto-roman. Nu se știe dacă relatarea reprezinta adevărul istoric, dar o realitate a rămas: dupa acel război, imperiul și’a refăcut finanțele și un an cetățenii Romei au fost scutiți de impozit. Timp de 123 de zile Traian a organizat sărbători la Roma și a construit o serie de edificii marete. Pe baza documentelor existente cercetatorii au evaluat la 165 de tone aur si 330 tone argint prada luata de Traian din Dacia.

Dar oare acesta era tot aurul strămoșilor noștri?

Exploatarea era intensă și străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s’au gasit și în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice.

Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care’i conferă o culoare deschisă.

Există, de asemenea, un obiect de aur dintr’un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într’un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.

Dar cele mai vechi podoabe de aur găsite la noi au fost descoperite la Moigrad, judeţul Sălaj şi aparţin epocii pietrei, adică au o vechime de 6.000 de ani. Încă de atunci, strămoşii noştri cunoşteau metalurgia aurului.

Așadar, dacă apreciem exploatarea aurului carpatic mai veche de 6000 de ani ceea ce au luat romanii lui Traian este o cantitate infimă. Unii oameni de știință, evaluând producția de aur din Muntii Apuseni la 15-20 tone/an, au estimat stocul de metal galben acumulat de geți la circa 1.000 tone! Dar și aprecierea de 1000 de tone pare derizorie, dacă luăm doar 4 tone/an (precum în epoca Ceaușescu) de exploatare avem o cifră de cel puțin 1000 tone în numai 250 de ani. Avem toate motivele să credem că aurul geților nu putea fi doar ceea ce a lăsat Decebal ca firimituri lui Traian în apele Streiului. Un mare strateg ca Decebal, nu putea pune toate ouăle în același cuib, după obiceiul cucului binecunoscut în Carpați și de geți, așa cum azi ne parvin și alte supertiții din bătrâni despre cuc:

”când auzi cucul cântând, să te păzești să nu fii flămând, căci ești flămând tot anul.”

În aceste condiții unde este restul aurului?

În mod sigur Decebal nu a ascuns tot tezaurul în același loc. Era un strateg prea bun ca să facă o asemenea greșeală. În plus, să nu uităm că fiecare tarabostes avea averea lui.

Și, de asemenea, să nu uitam că exploatări aurifere erau și în alte zone ale Geției, cum ar fi Ocna de Fier, în Banat. Unde poate fi acel aur?

Din când în când, aurul getic a transmis câte un semnal. În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureș, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într’o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni și bucăți de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace ”specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu’și tezaurul.
Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vințu de Jos și cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii și alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenția asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l’a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l’a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur.

Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s’au găsit 1.600 kg. aur nativ și 250.000 florini.
Cronicile moldovenești vorbesc de niște butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareș al Moldovei. La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogățit brusc, lasă un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăți toată populația Transilvaniei, rămânând ascuns.
Pe la 1800, copilul unui țăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineșului.

În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede getice tip ”koson”. Ulterior, în aceeași vara, s’au mai gasit 35, respectiv 987 monede de același tip.

În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip ”koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea și acumulările din tezaurul getic) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.

Bicilis – un trădător devotat regelui și neamului geților

Enigmele totuși ramân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului geților este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliți o dată de înțeleptul Decebal, chiar și după moarte. Bicilis jucând, rolul de ”pion otrăvit” trebuia să îndepărteze cercetările romanilor de la căutarea adevăratei comori… Mulți istorici s’au întrebat de ce Decebal avea încredere într’un om care nu numai că se dovedise nevrednic de cinstea care i se făcea, dar care și complotase împotriva regelui său, care dorea să’l înlocuiască pe Decebal și chiar să’i ia locul. Dar, ca să’și poată construi răzbunarea împotriva romanilor, ca să poată ascunde comoara strămoșilor săi, Decebal avea nevoie de un om care era spionul dușmanilor și care se bucura de credibilitate în fața acestora.

Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat getic, zona cetăților de lângă Orăștie fiind cea mai ”fierbinte”. Să nu uităm că toată zona montană dintre Olt și Țara Hategului, probabil chiar și Masivul Godeanu, era un spațiu strategic, cu drumuri de culme și cu cetăți la gura văilor.
Dacă mai adăugăm și zona așezărilor și a exploatărilor aurifere din Munții Apuseni și Munții Dognecei, aria de căutare se mărește, iar șansele de a se mai găsi ceva se diminuează și doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou…

Poate că Zamolxis, zeul geților și stăpânul a tot ceea ce era pe pământ și sub pământ, păzește comoara geților pentru ziua când urmașii lui Decebal vor fi iar stăpâni în țara lor.

În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s’a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.
Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur (3,1 to/an) şi 950 tone de argint au părăsit Dacia romană pentru a consolida economic Imperiul Roman.
Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Odată cu ocupația romană, mineritul aurului cunoaște o mare dezvoltare. Sunt aduși mineri pricepuți din Dalmația, care era de asemenea ocupată de romani și de unde au fost aduși coloni iliri specializați în prelucrarea aurului, dar și din Asia Mica sau alte regiuni ale imperiului, care au perfectionat metodele de exploatare și cele de preparare a minereurilor aurifere.
Zăcămintele aurifere cele mai intens exploatate în cei 166 ani de stăpânire romana au fost cele de la Roșia-Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stanija, Ruda și Caraci.
în timpul romanilor, exploatarea subterană a căpătat o amploare deosebită, lucrarile miniere ajungând în unele cazuri până la adâncimi de 300 m. Sistemul de galerii romane din masivul Carnic de la Roșia-Montana (Munții Apuseni) însumează circa 2,5 km lungime și se dezvoltă pe 7 niveluri. Uneltele miniere găsite și galeriile săpate cu dalta și ciocanul sunt o dovadă de necontestat privind exploatarea intensă ce s’a practicat în acele vremuri.
Producția de aur realizată în perioada ocupării romane a fost de aproximativ 3000 kg aur curat pe an și aproape dublu de argint. Deci, în cei 166 ani de ocupație, se estimează că romanii au scos din Dacia o cantitate de circa 500 tone de aur și 950 tone de argint.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre. Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Exploatarea otomană

Muntenia a plătit în perioada cuprinsă de la primul tribut (1415) şi până în 1858, o sumă ce se ridica la 664.176.536 lei aur. Această sumă transformată în cantitate de aur echivalează cu 214.194 kg aur. Cantitatea aceasta a rezultat prin transformare:1 leu aur – echivala cu 0,3225 grame.
Moldova a plătit în perioada cuprinsă între 1456 şi 1858 o sumă ce se ridica la 322.532.000 lei aur. Prin transformarea sumei respective a rezultat cantitatea de 104.338 kg aur.
După Unirea Principatelor în 1859 şi până la cucerirea Independenţei de stat, în 1877, România a plătit Imperiului Otoman suma de 44.615.000 lei aur, echivalent cu o cantitate de 14.392 kg aur.
Transilvania a plătit în perioada cuprinsă între 1415 şi 1650, cât s’a aflat sub dominaţia otomană, suma de 25.108.000 lei aur, sumă ce ar echivala cu 8.097 kg aur.
În total, tributul plătit Imperiului Otoman de Muntenia, Moldova şi Transilvania, s’a ridicat la suma de 1.056.305.780 lei aur, echivalentul a 341.021 kg aur.

Exploatarea ungară și habsburgică

După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Datorită resurselor uriașe de aur din Munții Apuseni (și astăzi în acești munți se găsesc cele mai mari rezerve de aur din Europa), în anul 1912, conform statisticilor vremii, din totalul producției mondiale de aur, aproape 25% era asigurată de aici (Conform lui JÉRÔME CARCOPINO, profesor la Universitatea din Paris – într’un articol dedicat aurului getic, publicat în anul 1924).

În total, între anii 1678-1918, Imperiul habsburgic a încasat sub diferite forme din Transilvania, Oltenia, Banat şi Bucovina suma de 2.450.000.000 lei aur, echivalentul a 875.500 kg aur. O importantă sursă de venituri pentru rapacea vistierie imperială şi austro-ungară după 1867 a constituit’o exploatarea minelor de metale preţioase, valorificarea producţiei acestora constituind un monopol de stat.

Din puţinele date care s’au păstrat, se detaşează următoarele: producţia de aur a minelor din Baia Sprie s’a ridicat între anii 1823 -1857 la 13.743 kg, iar la minele din căpitănatele Baia Mare şi Zlatna între anii 1891 – 1912 la 10.999 kg, deci întreaga producţie de aur în această perioadă a fost de 24.742 kg aur. Cantitatea de argint exploatată la Baia Sprie între anii 1792-1897 a fost de 4.388.660 kg, iar la căpitănatele Baia Mare şi Zlatna a fost de 51.602 kg, deci totalul producţiei de argint în această perioadă a fost de 4.440.462 kg.

Producţia de aur şi argint de la Roşia Montană, între 1852 şi 1938, poate fi ”contabilizată” cu ajutorul unui document întocmit în 8 martie 1939. Actul deţinut de Arhivele Naţionale Alba ne permite să aflăm cantitatea de metale rare obţinută din prelucrarea minereului de la Roşia Montană, timp de aproape un secol.

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era cea mai importantă provincie din cadrul Imperiului Habsburgic, cu resurse minerale. Este perioada în care austriecii întocmesc planuri pentru deschiderea în adâncime a zăcământului de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni. În 1746 se deschide galeria Vercheşul de Jos (Râzna), iar în 1769 Vercheşul de Sus, amândouă în muntele Cârnic.

Potrivit unui studiu al geologului Aurel Sîntimbrean, un cunoscător al realităţilor zonei, prima intreprindere de stat de la Roşia Montană a apărut în 1 iulie 1846, sub denumirea ”Galeria Regală Sfânta Cruce Orlea”. De la această dată, se poate vorbi de mineritul particular şi de stat în anticul Alburnus Maior. Mina statului se organizează în jurul galeriei Sf. Cruce din Orlea, în adâncime pe 60 metri.

Începând cu anul 1850, statul construieşte de la gura galeriei Sfânta Cruce din Orlea la Aprăbuş, o linie ferată îngustă de 3,1 kilometri, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor în lungime de 570 m, până în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei din râul Abrudel şi instalaţia de şteampuri pentru măcinarea minereului din Gura Roşia. Toate au fost puse în funcţiune în anul 1852.

Un document aflat la Arhivele Naţionale Alba, ”Tabloul despre producţia exploatării Roşia Montană pe anii 1852-1938”, ne ajută aflăm ce cantităţi de metale preţioase a dat anticul Alburnus Maior.

2,47 de tone de aur în 86 de ani

În anul 1852, din cele 249 de tone de minereu de la Roşia Montană au rezultat, în urma prelucrării, 1,3038 de aur şi 0,6366 kilograme de argint. Producţia a explodat câţiva ani mai târziu, în 1867, când din cele 4.306 tone de minereu au rezultat 25,4642 kilograme de aur şi 17,0130 kilograme de argint. Cantităţi impresionante au fost scoase la începutul anilor 1900. Spre exemplu, în 1905 s-au prelucrat 12.235 de tone de minereu, din care s-a obţinut 89,8475 kilograme de aur şi 42,4871 kilograme de argint. Trei ani mai târziu, subsolul Roşiei Montane a dat o cantitate de 106,710 kilograme de aur şi 44,4550 kilograme argint. În anul Unirii Transilvaniei cu România, 1918, din prelucrarea a 12.805 tone de minereu au rezultat 28,140 kilograme de aur şi 18,812 kilograme de argint.

Cea mai mare cantitate de metal nobil extras de la Roşia Montană în perioada la care facem referire s’a extras în 1938. Prelucrarea a 25.780 de tone de minereu a dat 123,864 kilograme de aur şi 67,763 kilograme argint. În total, subsolul Roşiei Montane a dat, în perioada la care facem referire, 2,473 tone de aur.

Extracţia minereului aurifer în paralel de asociaţiile particulare şi stat, a continuat până în anul 1948, când zăcământul trece în proprietatea statului. Tot atunci, se înfiinţează ”Exploatarea Minieră Roşia Montană”, care îşi desfăşoară activitatea până în anul 2006 când mina se închide ca nerentabilă.

Potrivit geologului Aurel Sîntimbrean, din 1948 până în 1990, s’a executat un complex de lucrări de cercetare şi deschidere a zăcământului ce au constat din galerii, suitori, puţuri, foraje, probe geologice şi studii de preparare a minereului în fază de laborator, semiindustriale şi industriale. În urma execuţiei acestor lucrări s’a obţinut un volum impresionant de date asupra zăcământului, care au permis evaluarea potenţialului de rezerve de minereu auro-argentifer. Pentru anul 1955, a fost stabilită la 350.000 tone, iar trei decenii mai târziu la 30.000.000 tone. În timpul regimului comunist, producţia de minereu a crescut de la 69.000 de tone în anul 1949, la 580.000 tone în 1990.

Exploatarea ţaristă

În perioada 1789-1854, Moldova şi Muntenia au suportat obligaţii în bani şi produse în valoare de 2.000.000.000 lei aur, echivalentul a 64.516 kg aur, la acestea adăugându’se jafurile, incendierile de oraşe şi alte multe pagube, care nu pot fi calculate.

În concluzie, pagubele produse de cele trei mari puteri imperiale (otomană, habsburgică, ţaristă) teritoriului românesc în perioada mai sus menţionată s’au ridicat la 1.263.037 kg aur.
Dar se pare că privaţiunile, necazurile şi alte multe acte de înşelăciune pentru biata noastră ţară vor continua şi după declanşarea Primului Război Mondial, când întreg tezaurul Băncii Naţionale Române, trimis la Moscova – spre a fi ferit de primejdia războiului – la 21 decembrie 1916, ne’a fost sechestrat. Acest tezaur – compus din 886.482 lire sterline, 87.798.560 coroane austriece, 116.050.000 mărci germane, 379.075 lire otomane, 46.117.140 napoleoni, 1.065.705 Carolini (lei aur), 177.212 monede ruseşti, 103.605 monede diferite, lingouri de aur, în valoare de 337.247 lei aur, la care se mai adăugau alte trei casete ce aparţineau casei regale – conţinând bijuterii şi alte bunuri în valoare de 7.013.065 lei aur. Toate aceste valori trimise la Moscova cu acel prim transport, ce conţinea în cele 1.740 de casete, o valoare totală de 321.580.456 lei aur, au fost depozitate atât de bine în seifurile de la Kremlin, încât nu au mai revenit în ţară.

Aceeaşi soartă o va avea şi cel de al doilea transport al Băncii Naţionale Române, efectuat la 27 iulie 1917, când cele 1.661 de casete, amplasate în 24 de vagoane, au avut ca punct terminus Moscova – depozitele de la Kremlin. Acest al doilea transport se compunea din: depozitul de aur şi valori al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, tablouri din Pinacoteca Statului, odoarele mănăstirilor din Vechiul Regat, depozite particulare, acte de proprietate, bijuterii, alte valori etc., toate aceastea având o valoare declarată de şapte miliarde şi jumătate lei aur, şi au trecut din ziua în care au fost încredinţate agenţilor guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia guvernului Rusiei în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării, precum şi înapoierea în România.

Aceste valori din tezaurul ţării – am văzut, unde, şi cum, s’a încercat salvarea lor de pericolul războiului – să vedem acum care au fost daunele provocate de inamic pe teritoriul ocupat al României, în timpul Primului Război, ele au fost evaluate la 31 miliarde lei aur. Odată războiul terminat, am fost siliţi să plătim diferenţele din dobânzi, comisioane etc., la datoria de război, sumă ce s’a plătit astfel: Anglia (7,4 miliarde), S.U.A. (5,3 miliarde), Franţa (1,1 miliarde) lei.
Dar lanţul pagubelor, spolierilor, profiturilor realizate în România şi transferate în strainătate continuă în întreaga perioadă interbelică, la acestea adăugându’se pierderile cauzate prin exploatarea economică a ţării, de către Germania hitleristă, în perioada 1939-1944 evaluate la circa 62,5 miliarde, la care se mai adaugă distrugerile şi rechiziţiile făcute de aceeaşi armată, din august 1944 până la 25 octombrie 1944, şi ele evaluate la aproximativ 30 miliarde lei.

Acestea sunt doar câteva exemple, însă din documentele vremii – atât, şi cât s’au păstrat – putem consemna pentru perioada 1916-1945, la capitolul daune de război, profituri, dobânzi etc. obţinute de capitalul străin, aproximativ 336.300.000.000 lei aur, ceea ce ar echivala cu 12.546.217 kg aur sustras, după cum am văzut, prin diferite metode din ţara noastră.
Dar după 23 August 1944, în timp ce armata română a întors armele împotriva ocupantului german, trupele sovietice ajunse pe teritoriul ţării noastre vor captura şi ultima rezervă de aur a ţării, estimată la circa 40 vagoane de aur, care, prin transformare (1.000.000 lei kg de aur) însumează fantastica sumă de 400 miliarde de lei. Prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, România a fost obligată să depună eforturi deosebite pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate de statul nostru, care s’au ridicat la 1.535.287.000 dolari (calculate la valoarea anilor respectivi), obligaţii ce au trebuit achitate până la 31 martie 1947, ceea ce depăşeşte cu mult valoarea efortului economic făcut de ţara noastră pe toată durata războiului antihitlerist. În contul Convenţiei de Armistiţiu, România a fost nevoită să livreze: 5.772.409 tone produse petroliere, 526.315 capete bovine, 1.001.138 capete ovine, 376.787 capete porcine, 251.398 cai, 244 vase maritime şi fluviale, 214 locomotive ecartament larg, 228.592 mantale postav, 16.380 tone zahăr, 4.250 tone ulei, 870.729 perechi bocanci, 153.612 perechi cizme bizon şi multe, multe alte mărunţişuri, ajungând până la creioane şi ace de cusut.

Dar odată termină plata acestor obligaţii impuse prin Convenţia de Armistiţiu, o nouă invenţie a fost experimentată în ţara noastră – Sovromurile. Sovrom – lemn, efectuând masive tăieri de păduri de brad, Sovrom – cereale, petrol, ba chiar şi uraniul ţării a fost luat prin Sovrom – chimia. Departe de a fi realizat un tablou complet şi sintetic al valorilor materiale, metalelor preţioase ori a imenselor sume de bani însuşite de diferite puteri străine din ţara noastră, am încercat pe măsura posibilităţilor documentare accesibile să creionez doar o imagine a dimensiunilor jafului, a distrugerilor şi a altor fărădelegi ce au fost provocate înaintaşilor noştri.

În total, exploatarea străină asupra ţării noastre pe baza documentelor istorice de care dispunem se cifrează la suma de 340.006.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu 13.827.254 kg aur, aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 de vagoane de aur.

Cadrilaterul de Aur

Cele mai importante cantităţi de aur au fost găsite, de’a lungul anilor, în aşa-numitul patrulater aurifer al României. Este vorba de o zonă din Munţii Apuseni, care cuprinde minele din zona Roşia Montană, Bucium, Baia de Arieş, Almaş, Brad şi Săcărâmb.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul acestui Cadrilater de Aur, ce se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar. Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde’i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s’a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decât valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Revenind în prezent, la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim un mare interes internaţional pentru exploatarea aurului care se îndreaptă spre Munţii Apuseni şi care ar putea transforma România în cel mai mare producător de aur european.

Zăcămintele de aur din România figurează într’un top al celor mai mari mine şi zăcăminte de metal scump din lume, publicat recent de Natural Resources Holdings.

Natural Resources Holdings a realizat un raport ce cuprinde un top 50 al minelor în producţie şi al zăcămintelor neexploatate şi care avertizează cu privire la reducerea, în următorii ani, a rezervelor exploatabile de aur din lume.

Dintr’o listă iniţială de 1.896 de companii, autorii raportului au identificat 212 entităţi – publice, private – care deţin 439 de zăcăminte de aur ce conţin fiecare peste un milion de uncii Troy (o uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame).

”Scopul nostru este de a identifica zăcăminte neexploatate sau mine aflate în producţie care deţin peste un milion de uncii Troy de resurse in-situ respectând standarde în domeniu, precum CIM NI 43-101, JORC sau SAMREC”, se arată în raportul ”Clasamentul minelor şi depozitelor de aur 2012”, realizat de NRH Research acum 4 ani.

Din cele 439 de mine şi zăcăminte având fiecare peste un milion de uncii de aur, numai 189 sunt în producţie şi au ca proprietari companii cu o valoare de piaţă de peste 1,8 miliarde de dolari.

Autorii raportului notează că Pebble (depozit de aur în SUA, Alaska), Reko (Pakistan), Donlin (SUA), KSM (Canada) şi Roşia Montană (România), care reprezintă aproape 20% din depozitele de aur neexploatate cuprinse în raport, sunt ”puţin probabil să devină mine pentru 10-30 de ani”.

Pe primul loc în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, se află depozitul Pebble, din SUA, Alaska, aflat în proprietatea Northern Dynasty/Anglo American şi estimat la 107,3 milioane uncii. Pe poziţia a doua se află depozitul KSM, din Canada, deţinut de Seabridge Gold, şi evaluat la 63,79 milioane de uncii, urmat de Natalka, un depozit situat în Rusia, estimat la 58,95 de milioane de uncii şi aflat în proprietatea Polyus Gold.

Zăcământul de la Roşia Montană, al companiei Gabriel Resources, se situează pe locul 17 în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, din punct de vedere al conţinutului în uncii Troy, fiind evaluat la 18,5 milioane de uncii de aur. Un alt zăcământ din România, din Rovina (Hunedoara) – al Carpathian Gold, prin subsidiara sa Samax România – este estimat la 6,96 milioane uncii de aur şi ocupă poziţia 47 în clasament.

Roşia Montană Gold Corporation, care dezvoltă proiectul minier de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni, având costuri proiectate de un miliard de dolari, estimează că va extrage 626.000 de uncii Troy de aur pe an timp de cinci ani de la inaugurarea minei, potrivit Ziarului Financiar. O uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame de aur.

În topul celor 439 de mine şi zăcăminte (după resursele in situ), zăcământul de la Roşia Montană ocupă locul 38, iar cel de la Rovina, locul 104. Pe locul 184 se situează zăcământul de la Certej, al companiei El Dorado, evaluat la 3,83 milioane de uncii de aur.

Gabriel Resources mai deţine şi un alt zăcământ în România, la Bucium, evaluat de acelaşi raport la 1,8 milioane de uncii Troy, şi care ocupă poziţia 332 în clasamentul celor 439 de mine şi zăcăminte.

În ultimii 17 ani nu mai puţin de 25 de companii din toată lumea, la care se adaugă şi statul român, prin firmele deţinute de Ministerul Economiei, au căutat aur pe teritoriul României.

Localităţi precum Certej (judeţul Hunedoara), Bucium (Alba), Tăuţii Magherăuş (Maramureş), Baia de Criş (Hunedoara), Roşia Montană (Alba) şi Rovina (Hunedoara) sunt doar câteva dintre zonele unde sunt situate cele 150 de perimetre unde diverse firme au săpat după aur în ultimul deceniu, după cum rezultă din datele furnizate gândul de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM).

De 10 ani, în România nu a mai fost extras niciun gram de aur, toate minele de aur fiind închise înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.

Care a fost producţia de concentrate aurifere a României, cum a fost ea valorificată, care sunt firmele care vor să caute aur în România şi cât ar câştiga statul român dacă proiectul de la Roşia Montană ar demara?

Producţie de 730.000 de concentrate aurifere, în şapte ani

Alexandru Pătruţi:

”Datele privind producţia anuală de aur a României nu sunt publice”.

Însă în strategia industriei miniere a României pentru perioada 2008-2020 se arată că între 1990 şi 2006 producţia de concentrate aurifere în România a fost în total de 729.800 de tone, la care s’au adăugat 12.453 de tone de nămoluri aurifere.

Evoluţia producţiei miniere în perioada 1990-2006:

Destinaţia producţiei miniere, începând cu anul 1999:

În patru ani, România a exportat 3,55 tone de nămol aurifer şi 240 de kg de pirite aurifere. Din 1999 până în 2006, pe piaţa internă a fost valorificată o producţie de concentrate aurifere de circa 25,6 de tone.

La export au ajuns, între 1999 şi 2002, circa 3,55 de tone de nămol aurifer şi 0,24 tone de pirite aurifere.

”Ca urmare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată în 2004, privind regimul metalelor preţioase în România, cu modificările ulterioare şi a ordinului Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 391/2003, s’a aprobat exportul de concentrate neferoase şi metale preţioase subvenţionate. În perioada 2000 – 2004 uzinele metalurgice de prelucrare a concentratelor de minereuri neferoase şi’au sistat activitatea şi, ca atare, produsele miniere respective au fost valorificate la export”, este stipulat în strategia Ministerului Economiei.

Miza: 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere

În ce priveşte resursele minerale aflate în ”diverse stadii de cunoaştere, care pot fi exploatate cu actualele tehnologii miniere”, acestea sunt evaluate la 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere, conform strategiei industriei miniere a României 2008-2020.

În plus, la rubrica ”nivelul intervenţiei statului”, în dreptul minereurilor auro-argentifere se precizează că acesta este ”foarte mare, prin acordarea de subvenţii pentru exploatare, transferuri sociale, alocaţii de capital şi eşalonarea datoriilor către furnizorii de energie electrică”.

Preţul unei uncii de aur (echivalentul a 31,10 grame) este estimat să ajungă de la 1.772 dolari în 2012, la 1.816 dolari în 2013, ca apoi să scadă la 1.292 dolari pe uncie până în 2017, potrivit Eldorado Gold.

La argint preţul unei uncii este de 35,30 dolari şi va scădea până în 2017 la 21,75 dolari.

Pe scurt, o firmă care vrea să caute aur poate solicita mai întâi, de la ANRM, un permis de prospecţiuni, ulterior poate obţine o licenţă de explorare şi în final, dacă sondările au fost încununate de succes, poate obţine o licenţă de exploatare.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat, din 1999 până în prezent, un număr de 113 permise de prospecţiuni şi 37 de licenţe de explorare pentru minereuri auro-argentifere. Dintre acestea în prezent mai sunt în vigoare, potrivit datelor remise gândul de ANRM, un permis de prospecţiuni (pentru Deva Gold – perimetrul Certej Nord) şi patru licenţe de explorare (una pentru Samax România – perimetrul Rovina şi trei pentru Romaltyn Exploration SRL, în perimetrele Cămărzana Nord, Aluniş Pitra Handal şi Poprad).

În plus, există trei licenţe de exploatare a aurului pe teritoriul României pentru companiile Roşia Montană Gold Corporation, Deva Gold şi Romaltyn. Toate cele trei companii aşteaptă să obţină avizele necesare pentru a începe exploatarea efectivă. Procedeul de extracţie a aurului, în cazul celor trei companii, are la bază cianurarea.

De la Roşia Montană ar putea fi extrase 250 de tone de aur, la Certej s’ar putea extrage circa 50 de tone, iar din sterilul din iazul de decantare de la Baia Mare se estimează că ar putea fi extrase 4 tone de aur.

– Roşia Montană Gold Corporation are ca acţionar principal compania canadiană Gabriel Resources, Deva Gold este controlată de grupul canadian Eldorado Gold, iar Romaltyn de Romaltyn Ltd, înregistrată în Insula Man.

– Romaltyn Exploration SRL, care este controlat de Romaltyn Ltd., a obţinut la finele anului 2010 o pierdere de 37.620 de lei, având un număr mediu opt salariaţi în 2010, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor.

– Samax România este înregistrată în Baia Mare şi a avut la finele anului 2010 un profit de 1.650 de lei, cu 39 de salariaţi, conform datelor de la Ministerul Finanţelor.

Între căutătorii de aur din România, de’a lungul timpului, s’au numărat companii precum AMRO Gold, Eurasian Minerals, Wega Mining, Exchange Minerals, Barrick Gold, Minera Andes Inc şi Greek Romanian American Exploration. Acestea nu mai au însă în prezent permise de prospecţiuni sau licenţe de explorare în vigoare, reiese din datele ANRM. Harghita, Maramureş, Suceava, Alba, Caraş Severin, Bistriţa Năsăud, Tulcea, Arad, Sălaj şi Timiş sunt judeţele ”scormonite” în căutarea filoanelor de aur.

Decizia privind închiderea minelor din România a fost luată din cauza pierderilor înregistrate în sector. În perioada 1990-2007, statul a cheltuit pentru susţinerea întregului sectorul minier suma de 6,15 miliarde de dolari, din care 4,12 miliarde dolari pentru subvenţii, se arată în Strategia Industriei miniere din 2008-2020. Pierderile din exploatare per total sector minier erau de 1,7 miliarde de dolari.

Un alt motiv pentru închiderea minelor de aur l’a reprezentat şi faptul că Banca Naţională a României nu a mai cumpărat, din anul 2001, aur de pe piaţa internă.

”Banca Naţională a României a sistat, din anul 2001, cumpărarea aurului rezultat din prelucrarea concentratelor, respectiv de la agenţii economici autohtoni”, se mai arată în strategia minieră, lucru confirmat pentru gândul şi de Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Calitatea zăcămintelor, la limita inferioară

Pe de altă parte, calitatea zăcămintelor de resurse minerale din România este la ”limita inferioară”.

Condiţiile geominiere şi caracteristicile mineralogice ale zăcămintelor din România sunt complexe, iar parametrii privind calitatea se situează la limita inferioară, raportat la calitatea zăcămintelor similare exploatate în prezent pe plan mondial, cu tehnologii performante şi cu productivităţi de 5-12 ori mai mari.

Ideal ar fi ca o parte din aurul extras din Munţii Apuseni să se ducă la BNR, care n’a mai cumpărat aur din 2001. BNR deţine în rezerve o cantitate de 103,7 tone de aur, reprezentând 10,7% din totalul rezervelor, ocupând locul 35 într’un clasament care cuprinde 100 de ţări din lume, realizat de World Gold Council.

România este pe locul 35 în lume din punct de vedere al rezervei de aur a băncii centrale:

Din acest punct de vedere România depăşeşte state precum Polonia (102 tone), Danemarca (66,5 tone), Finlanda (49,1 tone), Ungaria (3,1 tone). Pe primul loc în lume din punct de vedere al rezervelor oficiale de aur se află SUA, ( 8.133 tone), Germania (3.396 tone) şi Franţa (2.435 tone).

Cât câştigă statul român din afacerea Roşia Montană?

Cristian Hostiuc (Ziarului Financiar):

”Investiţia totală este de 2 miliarde de dolari pe care o investeşte în totalitate asociatul cu capital privat. Dacă se vinde tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, asta înseamnă vreo 7,5 miliarde de dolari. Din astea 7,5 miliarde, cam 4,2 miliarde intră în economia României, 1,8 miliarde intră la bugetul de stat local, judeţean, din taxe şi redevenţe miniere şi profitul pe care îl face acţionarul este de 1,3 miliarde de dolari. Este sau nu profitabil?”.

La rândul său, Eldorado Gold vrea să investească la Certej circa 270 de milioane de dolari şi să extragă în medie, anual, începând din 2015, peste 4 tone de aur şi 20,5 tone de argint. Durata de exploatare a minei de la Certej este preconizată la 12 ani.

Susţinerea pentru demararea proiectului Roşia Montană, inclusiv proiectul de la Certej, se face pentru avantajele legate de crearea de locuri de muncă.

Referindu’se la locurile de muncă ce ar urma să fie create în cazul exploatării de aur de la Certej, viceprimarul comunei Certeju de Sus, Ioan Mihai Iancu, a declarat că în primă fază s’ar crea 800 de locuri de muncă, iar după doi ani numărul ar urma să scadă la 500 de locuri de muncă.

Ioan Mihai Iancu, viceprimarul comunei Certeju de Sus:

”În planul lor, în primii doi ani, în faza de construcţie a şantierului, vor fi create 800 de locuri de muncă, iar ulterior, după începerea efectivă a exploatării, numărul de locuri de muncă va scădea până la 500. Este mai puţin faţă de 1.500 de locuri de muncă, atât câte erau la vechea mină (închisă în 2006-2007), dar acest lucru se explică prin faptul că tehnologia care va fi utilizată este mai nouă şi necesită mai puţini angajaţi”.

Iancu spune că va fi nevoie de muncitori necalificati, tâmplari, electricieni, şoferi de toate categoriile, mecanici pe utilaje grele etc.

ANRM: ”Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu”.

Obţinerea aurului se va face pe baza unor proceduri pe bază de cianuri, atât în cazul Roşia Montană, cât şi în cazul Deva Gold şi Romaltyn.

Deva Gold, planul de urgență internă:

”Extragerea aurului şi argintului se realizează în prezenţa unei soluţii concentrate de cianură şi reactivi. Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu. De aceea, apa cu cianură se reciclează, iar şlamul îngroşat se va denociviza într’o instalaţie de neutralizare a cianurii, înainte de a fi pompat în iazul de decantare a sterilului…Flotarea minereului – pentru obţinerea concentratului de pirită auriferă, care în primii doi ani este valorificat sub această formă, iar în următorii ani este un proces de oxidare şi leşiere cianurică în scopul extracţiei matalelor preţioase sub forma de aliaj Dore”.

Viceprimarul Iancu spune însă că în zona Certej se exploatează aur din 1748, iar locuitorilor nu le este teamă de poluare.

Viceprimarul din Certeju de Sus:

”Teamă de poluare? Nu ne e teamă. Oamenii nu se tem de poluare. În zonă se exploatează aur din 1748 numai cu cianură. În perioada de exploatare nu a murit niciun om, concentraţia de cianuri este foarte mică, iar iazuri de decantare mai avem, încă două iazuri în plus nu mai contează”.

Este interesant de menționat că, până în anul 1600, minele de aur din Muntii Apuseni și din zona Baia-Mare produceau aproximativ 20% din producția mondială de aur, iar odată cu dominația habsburgică în Transilvania, mineritul aurifer a luat o amploare deosebită, ajungând să fie perioada cu cel mai mult aur extras din istorie.

Producția de aur a României în secolul al XX-lea s’a diminuat în mod continuu de la o perioadă la alta.  Astfel, dacă în intervalul 1944 – 1947 s’au extras aproximativ 7,0 tone aur curat pe an, în perioada 1948 – 1960, s’au inregistrat 6,0 tone aur curat pe an, iar în perioada 1961 – 2000 producția a fost de aproximativ 5,0 tone aur curat pe an. Din anul 2000 până în anul 2005 s’au obținut aproximativ 2,5 tone aur curat pe an, iar din 2005 până în 2010, productia s’a obținut doar din resurse secundare.

Ca urmare a îndelungatei exploatări a zăcămintelor aurifere de pe teritoriul României, conținutul în aur al minereurilor extrase a scăzut mult de la o perioadă la alta. Involuția în timp ne’o arată cifrele despre conținutul aurului pe tona de zăcământ extras, cea ce a dus la nerentabilitatea extracției de aur.

Nr. crt.    Perioada de timp   Conținuturi industriale g aur /t minereu
1.                    1920 – 1940               10 – 20  g/t
2.                   1940 – 1960                  4 – 10  g/t
3.                   1960 – 2006                  1 – 3   g/t

Dincolo de cifre care par dezarmante, interesul pentru rezervele de aur din munții României rămâne totuși ridicat. Care să fie secretul acestui interes? Doar cele 300 de tone de aur să fie ținta căutătorilor de aur?

Studiul geologului Aurel Sîntimbrean citat mai sus include şi o analiză chimică a zăcământul Roşia Montană, realizată în 1973, pe o cantitate de 300 kilograme zăcământ, realizat de I.C.E.P.I.M.N.R. Baia Mare:

S = 3,89%

Argint = 11,70 gr./t

Arseniu = 5.000 gr./t

Vanadiu = 2500 gr./t

Titan = 1.000 gr./t

Nichel = 30 gr./t

Sn = 10 gr./t.

W = prezent Molibden = 10 gr./t

Crom = 50 gr./t

Bi = 10 gr./t

Cobalt = 30 gr./t

Aur = 1,50 gr./t

Galiu = 300 gr./t , Germaniu – 20 grame pe tonă

Deci motivaţia pentru acest interes stă în metalele rare care însoţesc zăcămintele de aur.

Dacă punem aceste resurse în context mondial, epuizarea resurselor de energie şi nevoia dezvoltării energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice şi a turbinelor eoliene, descoperim că prima criză cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petrolieră, ci a metalelor neferoase. Galiu, spre exemplu, care se găseşte la Roşia Montană în cantităţi de 300 de ori mai mari decât aurul, este folosit în fabricarea panourilor fotovoltaice, iar preţul actual este de 900 de dolari/kg. Utilizarea lui va creşte pe măsură ce tehnologiile vor fi perfecţionate şi rentabilitatea energiei solare va creşte cu scumpirea petrolului.

26% din resursele de cupru extractabil din scoarţa Pământului s’au pierdut deja în gropi de gunoi. Închiderea minei de cupru de la Roşia Poieni, pentru a se face loc RMGC, a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu îşi aduc aminte când fac calculele locurilor de muncă. Din anumite informaţii, în contractul de concesiune secretizat se spune că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul celui care exploatează zăcământul.

Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipine au interzis mineritul cu cianuri. La Roşia Montană urma să se folosească aproximativ 1.561.000 tone substanţe periculoase, dintre care 84.000 tone de cianură în cea mai mare carieră cu crater deschis din Europa, şi cel mai mare baraj, înalt de 185 m.

Dacă ne gândim la efectele pe care un posibil accident le’ar avea asupra Deltei Dunării, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversităţii, și la ce vom lăsa moștenire generațiilor viitoare, modul și tehnologia de exploatare trebuie aleasă doar dintre cele nepoluante.

Ing. Vasile Coman, susține că la SC Larechim există un grup de chimiști și metalurgi care lucrează, de câțiva ani, la o tehnologie de extragere a aurului și argintului din reziduuri miniere, prin metode nepoluante, care au marele merit că evită cumplitele tehnologii pe bază de cianuri.

Băimărenii din echipa SC Larechim au descoperit un activator, o substanță care, într’un mediu alcalin, permite o reacție cu cheltuială rezonabilă de energie. Cercetătorii de aici au brevetat și o invenție pentru extragerea arseniului din pirite aurifere (brevet RO 120980/28.03.2003). În laboratoarele și atelierele răposatului Institut pentru Metale Neferoase au construit o instalație pilot pentru recuperarea aurului și argintului din piritele de la Șuior. Odată instalația pusă la punct și după un șir lung de experimente (24 de șarje de cite 200 kg de pirite), ei au ajuns să poată asigura un proces constant de recuperare, care poate fi sintetizat în câteva cuvinte.

Randament de 99,5%
Prin reactoarele, vasele de stocare și uscătoarele instalației s’au pompat 400 de kg de pirite aurifere, tratate cu tiosulfat de sodiu în soluție; în urma operațiilor, chimiștii băimăreni au obținut 43,97 grame de aur (cu randament de 99,5 %) și 165,7 grame de argint (randament de 91,4 %), în 30 de ore de manoperă, cu un consum de combustibili de 110 metri cubi de gaz metan, 500 kwh de energie electrica și 3 metri cubi de apă.

Dar, din prelucrare, rezultă și un produs secundar de mare valoare, trisulfura de arsen, despre care importatorii de tehnologii pe baza de arsen n’au suflat niciun cuvânt.

Pentru că, la o rejudecare a procesului tehnologic, iată ce rezultă: din o tonă de pirita auriferă se obțin 13,25 kg de sulfură de arsen, la un preț de prelucrare de 1426,24 de lei pe kilogram.

Ceea ce înseamnă că această substanță utilă în industria vopselelor, pirotehnie, fibre optice, aliaje speciale șsi industria de armament se obține la noi cu aproximativ 400 de euro pe kilogram, dar se vinde pe piața mondială la prețuri mult mai mari, între 5.000 și 8.000 de euro pe kilogram, după cum variază bursa materiilor prime.

Un calcul simplu ne arată că din cele 500.000 de tone aflate în haldele de la Flotila centrală se pot obține, doar prin valorificarea acestui produs secundar, sume amețitoare, fără a lua în calcul aurul și argintul obținute prin același proces tehnologic. Și nu e vorba doar de haldele maramureșene (cu 10-12 gr. aur per tona și 50 gr. argint per tona), ci și cele de la Roșia Montana (2 gr aur si 15 gr argint per tona) și Certej – Deva (8- 10 gr aur si 150 gr argint per tona).

Romania are 6000 tone aur respectiv 250 miliarde euro

Un studiu recent realizat de dr. Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geologie Bucureşti, asupra exploatării zăcămintelor de aur din România arată că suntem în elita mondială a metalelor preţioase:

”Ocupăm locul cinci în lume la extracţie, în decursul istoriei”.

Din străvechime până acum, din Carpaţii României s’au extras 2.070 de tone de aur, lucru care ne plasează pe locul cinci în lume, după Africa de Sud, Canada, Statele Unite şi Australia. După cum am văzut mai sus, cea mai mare parte a fost folosită de altcineva decât poporul român.

Cu toate acestea, România nu mai are doar 300 tone, ci peste 6.000 de tone de aur în zăcăminte, ceea ce ar putea fi plauzibil dat fiind interesul și secretomania asupra exploatărilor aurifere. Cât înseamnă asta? Dacă ne raportăm la cursul BNR de vinerea trecută, când un gram de aur a fost 180 de lei, valoarea totală a zăcămintelor este de aproximativ 250 de miliarde de euro! Şi aceasta în condiţiile în care poporul român se luptă cu sărăcia şi cu nesiguranţa locurilor de muncă.

Prof. Gheorghe Popescu:

”Vestea bună este însă că mai avem, în sediment, de trei ori cât s’a exploatat până acum, adică vreo 6.000 de tone. Rămâne de văzut cum vor fi folosite. Deocamdată, pe noi, pe specialişti, nu ne întreabă nimeni nimic…Ţara noastră primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Eu cred că aceste redevenţe sunt în defavoarea ţării noastre, care primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Sigur că investitorul trebuie să câştige, dar o afacere trebuie să fie reciproc avantajoasă, adică trebuie să câştige şi România, sau România în primul rând, pentru că este proprietarul”.

De menţionat este faptul că în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Conform Legii minelor, modificată în 2009, România primeşte din partea companiilor care exploatează bunurile subterane o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage . Adică, dacă se câştigă 100 de milioane de euro din extracţia aurului, statul încasează 4 milioane, iar restul merge la firma care exploatează mina.

Dr. ing. Neagu Florea, fost director al Institutului de Cercetări Miniere, proiectantul câtorva mine de aur din Munţii Apuseni în anii ’70, susţine că dacă până în 1989, mineritul aurului era foarte dezvoltat, după Revoluţie, producţia a scăzut necontenit, astfel că din anul 2005, România nu a mai scos nici un gram de aur din minele proprii, pe care le’a închis. Motivaţia oficială a fost că zăcămintele sunt epuizate.

Dar cu toate acestea, conform Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), în ultimii ani, mai multe firme firme străine au primit licenţe de explorare şi exploatare pentru aur în ţara noastră, exact pe zonele unde, oficial, nu mai existau zăcăminte.

Răspunsul ANRM la întrebările primite în legătură cu licențele:

”Informaţiile solicitate nu se încadrează în categoria surselor de interes public. (…) Sunt documentaţii care fac parte din categoria informaţiilor clasificate”.

Menţionăm că aceste contracte pe bunuri publice, adică zăcămintele naţionale, nu pot fi secretizate, deoarece conţin informaţii de interes public, conform Legii 544/2001. Deci, guvernul a secretizat modul de concesionare a rezervelor naturale, alimentând prin această lipsa de transparență numeroase suspiciuni asupra unor fraude posibile legate de modul cum sunt atribuite, dar și asupra condițiilor oferite.

Având în vedere conjunctura economică actuală, când premisele dezvoltării sectorului minier aurifer sunt favorabile, considerăm că exploatarea și valorificarea zăcămintelor de aur deținute de România trebuie regândită, în sensul asigurării de către statul român a condițiilor legislative, tehnice, organizatorice și economice pentru reluarea cercetării și exploatării.
Cele mai importante aspecte ale momentului sunt următoarele:
– Prețul aurului a cunoscut creșteri spectaculoase, în ultimii 16 ani. Astfel, dacă în anul 2000 acesta era de 280 dolari/uncie, în anul 2011 a atins chiar valoarea de 1900 dolari/uncie, după care, până în momentul de față, a fluctuat undeva în jurul valorii de 1250 dolari/uncie;


– Consumul mondial de metal galben se ridică în prezent la aproximativ 4500 tone/an, comparativ cu realizările de numai 2500 – 2600 tone/an;
– Tehnologiile de exploatare și prelucrare s’au modernizat foarte mult, asigurând exploatarea la suprafață în mod rentabil a unor zăcăminte cu conținuturi de sub 1,0 gram aur pe tonă de minereu. De asemenea, utilizarea unor tehnici moderne și eficiente de preparare a minereurilor aurifere, ca de exemplu cianurarea minereului în circuit închis, a permis scăderea simțitoare a costurilor. Actualmente, procesul tehnologic de cianurare a minereurilor aurifere este foarte sigur și bine pus la punct, astfel încât se utilizează cu succes la majoritatea exploatărilor aurifere din lume.
– Cererea este tot mai mare pentru acest metal prețios în diverse sectoare de activitate ale economiei naționale. Aici se poate arăta că țările din Uniunea Europeana consuma anual aproximativ 145 tone aur, dar produc doar 15 tone de aur, deci importă circa 90% din necesar.
– Necesitatea unei stabilități economice și bancare pentru fiecare țară în parte, la care contribuie în mare măsură și rezervele de aur din băncile centrale naționale, fiind o țintă permanentă pentru fiecare națiune.

Pentru condițiile României, se pot organiza și cristaliza două sectoare principale în sectorul minier aurifer, și anume unul de stat, iar cel de’al doilea privat, prin înființarea și dezvoltarea unor companii puternice și stabile economic, care vor trebui să aibă, ca preocupare principală realizarea unor unități miniere de capacitate mare și practicarea unui minerit modern.
Este de preferat încurajarea proiectelor în sistem de parteneriat de tip ”joint venture”, respectiv asocierea statului cu sectorul privat, unde cele două entități își unesc forțele astfel încât riscul asociat marilor investiții din mineritul aurifer va fi mai ușor de suportat de către stat. Din acest motiv și pentru că nivelul investițiilor se ridică la sute de milioane de dolari, practica a dovedit că este mai înțelept ca statul să se asocieze cu un partener privat cu experiență în acest domeniu, unde managementul activitații să fie lăsat în sarcina acestuia pentru a obține succesul scontat.

Investitiile private pot avea efect pozitiv, în sectorul extracției și valorificării resurselor minerale, astfel încât principalele beneficii vor fi urmatoarele:
– continuarea activității miniere în zonele cu tradiție;
– exploatarea profitabilă a unor zăcăminte închise;
– crearea unor noi locuri de muncă;
– plata impozitelor, a taxelor și redevențelor miniere conform legislatiei în vigoare;
– dezvoltarea socio-economică a zonelor miniere;
– practicarea unui minerit responsabil atât pentru protejarea mediului înconjurator și a sănătății populației, cât și a patrimoniului geologic al țării.

Trebuie menționat că exploatarea minieră aurifera la scara mare a fost întotdeauna apanajul societăților puternice, deoarece această activitate necesită mari eforturi tehnice, organizatorice și mai ales financiare. În multe țări în care mineritul este bine dezvoltat, exploatarea acestor zăcăminte este făcută, în exclusivitate, de către companii private, unde statul s’a impus categoric printr’un sistem de taxe și impozite, bine ancorat în realitate, astfel încât practicarea activității de minerit să fie eficientă pentru acesta și comunitățile miniere și atractivă pentru investitori.

În concluzie, mineritul sigur și durabil este posibil și în sectorul aurifer din România, iar acesta poate aduce, cu sigurață multe beneficii din punct de vedere al veniturilor, locurilor de muncă și al dezvoltării regionale.

Și nu în ultimul rând deschiderea neîntârziat a unor mari șantiere arheologice, care ar putea să scoată la lumină acele 1000 de tone de comori în aur ascunse acum 1900 de ani de oamenii de încredere a lui Decebal.

Sursa: NRH, Strategia Industriei Miniere 2008 – 2020, date culese de scriitorul Ilie Chelariu, Prof. Eugen Stănescu – Director adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, Dr. ing. Ioan Călin Vedinas, Corina Vârlan (Gândul), Alexandru Mironov și Nicu Neag

Citiți și: DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sau: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA