Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.
Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh, vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.
***
Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel
Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.
De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !
Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.
În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.
După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.
Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.
Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***
Cetatea Salgo.
Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:
”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”
Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.
***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.
Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!
Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.
Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.
Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.
Nu mai intrăm în detalii!
Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.
În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.
Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.
Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).
Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.
Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.
Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.
După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.
Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.
Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.
Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.
Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!
***
Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.
O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.
O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să găsească această spadă și s’o extragă din stânca în care era înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor sale.
O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.
De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt. Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.
După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.
Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.
Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.
El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.
Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.
Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.
Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.
În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.
Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.
Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.
Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.
De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.
În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).
În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.
A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.
Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.
Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.
La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.
Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.
De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.
Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus, este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.
Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.
Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.
De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.
Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.
Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.
Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.
Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.
Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com
Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR
Vatra Stră-Română Dacii Geții Pelasgii Dacia ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 