CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE

”Nu’i tot una câţi suntem!” Aşa scrie un oarecare secui-ungur, într’un articol publicat în săptămânalul ”Szekely uisag” (nr.85, 01-07. 2011) din Sfântu Gheorghe, arătându’se foarte îngrijorat de rezultatele apropiatului recensământ al populaţiei. Sigur, ”nu’i tot una”. Dorinţa lui – dar şi a altora – este să fie cât mai mulţi. Asta şi’au dorit ungurii dintotdeauna! Să fie mai mulţi decât sunt în realitate! Pentru aceasta au dus o politică de deznaţionalizare de’a dreptul diabolică, crezând că ,”vor putea maghiariza până şi pietrele”!

Ce’i drept, pietrele nu le’au putut maghiariza, în schimb au maghiarizat toate naţionalităţile cu care au intrat în contact. Este un lucru ştiut de toată Europa!

Îl ştia şi tânărul, pe atunci, Mihai Eminescu, care scria în 1870:

”Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşală Europa sunt o minciună. Şi cine nu’şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă”.

Nu erau numai nemţii în această situaţie, ci şi românii, sârbii, croaţii, sloveni, cehii, slovacii etc. Iar pentru ca această acţiune ”patriotică” să reuşească cât mai bine şi să fie cât mai eficientă, în 1898, Telkes Simon, preşedintele Societăţii de maghiarizare a patronimelor din Ungaria, a alcătuit chiar şi un manual de maghiarizare a numelui:

”Cum să maghiarizăm numele de familie”.

Manualul lui Telkes se deschidea cu un fel de motto:

”Aşa cum prin botez, creştinul devine membrul comunităţii creştine, tot aşa prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional(!) cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăraţilor fii ai Naţiunii(…), iar maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar”.

Este un document în care Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui în anul 1898, indică la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum

I. Numele maghiar

Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.

S’ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalităţi ca să’şi schimbe numele.

Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi trebuie să’i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi’au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s’au mulţumit cu starea şi cu numele lor.

Citiți și: COROANA MAGHIARĂ PRETINS CATOLICĂ, OBIECT DE PROPAGANDĂ

Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele cu care strămoşul slovac sau german s’a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai nobleţea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu’şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu’şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l’ar dezminţi.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu’l poate împiedica pe omul de rând să’şi obţină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându’se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S’ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le’am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându’şi mâinile: Ce’o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu’ne pe sentimentul naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident, credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în locul actualei societăţi pestriţe.

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

II. Cum maghiarizăm numele de familie

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile. Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri familiarilor în viaţă. Dealtfel, bunul simţ impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de’a face cu un nume mai vechi. De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să’şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:

1. De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.

2. Meseriaşul sau neguţătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes (Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu), Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sau în pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Prăvăliaş), Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.

3. Intelectualii pot să’şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învăţătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru), Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale, Panţâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc.

4. Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Kaszas (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Moşier), Szemzö (alegător de seminţe), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.

5. Cei ce doresc să păstreze amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.

6. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét (Glumeţu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moşu), Os (Străbunu), Derék (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.

Citiți și: DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

7. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Şoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.

8. Numele se obţine după ziua de naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.

9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.

10. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiţionar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul, uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.

11. Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător) etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului senzaţia că are de’a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu’s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de’a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer şi Keszler, Keszler.

12. Romancierii noştri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenţionăm epuizarea modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante şi mai potrivite, recomandându’le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

1. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă.

2. Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere.

3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fie¬care persoană adultă, ca şi pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creiţari.

4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându’se autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând’o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu.

5. Rezidenţă şi cetăţenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).

6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să’şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.

7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.

8. Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi nu’şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.

9. Minorii fără părinţi, care îşi câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.

10. Minorii orfani pot, de asemenea, să’şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să’şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordului şi ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.

11. Pentru obţinerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.

12. Femeia divorţată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soţului defunct.

13. Cetăţenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.

14. Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.

15. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie.

16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i’a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.

17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.

18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie.

19. Maghiarizarea numelui cu menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să’şi păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.

20. Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să’şi însuşească numele vitejilor maghiari.

21. Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orăşenesc.

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

V. Date privind istoria maghiarizării numelui

Procesul de maghiarizare a numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au maghiarizat numele, numai pentru a’şi dovedi credinţa faţă de rege şi ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.

Numele de botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i’a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi ai săi, prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea.

În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care ţineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui.

Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s’a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu să’şi ia un nume german şi să’l poarte neschimbat toată viaţa.
În această decizie, par.1 sună astfel:

”Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să’şi ia un nume german, pe care nu’l va părăsi toată viaţa.”

Peste tot şi în toate epocile s’a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi’au luat numele după moşia lor. Alţii şi’au luat nume slovace sau nemţeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi’au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din judeţul Nyitra, care s’a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).
Împăratul Francisc, înţelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i’a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale.

Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizaţie s’au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815:

”Dragă Conte Erdödy! La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor luate.” Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidenţa angajaţilor, s’a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.
Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s’au emis mai multe ordonanţe, care se păstrează în arhivele statului.

Astfel, ordinele din 1815 şi 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu condiţia de a fi folosite în permanenţă.

Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s’a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi de cuvânt, litere, silabe sau semne.
Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. În prima perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.

Guvernul absolutist, prin ordinul nr. 3366 din 1849, s’a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziţii ca cetăţenii să’şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43
Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.
În cursul anilor trecuţi şi în anul curent s’au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S’au înregistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să’şi schimbe numele.
Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându’se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:

”Se declară nule şi neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară. Autorităţile sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.
De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.” Wohlgemuth, General adjunct

Citiți și: GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Din motive lesne de înţeles, potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut, adică şi’au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s’a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea.

La care, Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.
Răspândirea maghiarizării numelui n’a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:

Înţelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.

Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârşitul anului 1859, s’au făcut numai nouă schimbări de nume şi patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi’a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi’a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai. În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, şi’a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s’a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi’a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la

Ministerul de Interne, şi’a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi’a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din Sopron l’au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.
Pe măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s’a redeşteptat tendinţa de maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i’a dat un puternic imbold.

213 nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.
De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s’a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari.

Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s’a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s’a atins cifra de 130, în 1864 s’a ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1; 1854-5; 1855-1;1856-1; 1857-2; 1858-3; 1859-0; 1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.

Maghiarizările de nume cu i sau cu y s’au făcut adeseori fără gust, ca:  Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc.

Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.
Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza, cu cei şaptesprezece membri, şi’a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi’a schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din judeţul Bihor şi’a schimbat numele în Szitányi.
Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99; Comercianţi-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; Medici-57; Elevi-48; Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16; Proprietari de restaurante-15; Soldaţi-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s’au grăbit să’şi exprime deschis, pe această cale, satisfacţia patriotică. De atunci, Ministerul de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în permanenţă urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului – 522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viaţa noastră constituţională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii 1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea şi ziarele s’au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.

Citiți și: MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. El s’a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să’şi ia nume germane şi le’a atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a’i despărţi de concetăţeni şi de a’şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm la naţiunea maghiară.
Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n’a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânţa a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.

Revenind la ceea ce’l preocupă pe autorul articolului (de la începutul paginii), acesta, spre a fi şi mai convingător în afirmaţiile sale, l’a luat de martor pe cunoscutul etnograf secui Orban Balazs (1829-1890):

”Principala aspiraţie a politicii de asimilare ce ne’a măcinat ţara pe parcursul secolelor a vizat reducerea efectivelor populaţiei maghiare, urmărindu’se astfel să dovedească lumii întregi că în marea Ungarie abia dacă existau patru milioane şi ceva de maghiari. Pe pământul secuiesc sunt făcuţi dispăruţi cel puţin 100.000 de secui – scrie marele cercetător” (Orban Balazs, n.n.).

Afirmaţiile de mai sus sunt foarte tulburi, vagi, şi ridică câteva semne de întrebare: cine a dus această politică de asimilare a ungurilor (secuilor) în timpul lui Orban Balazs? Cine a urmărit reducerea efectivelor populaţiei maghiare în acel timp?

Cine a vrut să dovedească lumii întregi că în marea Ungarie trăiau doar patru milioane şi ceva de unguri şi ce scop a avut? Cum anume s’au făcut dispăruţi cei peste 100.000 de secui şi pe ce s’a bazat Orban Balazs când a făcut aceste afirmaţii?

După cum rezultă, cercetătorul secui a trăit atât în vremea Ungariei mari, cât şi în vremea dualimsului austro-ungar, perioadă în care Transilvania a fost încorporată regatului Ungariei, chiar dacă şi’a păstrat calitatea de principat autonom. Este deci exclusă orice bănuială că în procesul de asimilare a ungurilor şi de reducere a populaţiei maghiare românii ar fi putut avea vreo implicare, aşa cum s’ar putea deduce din cele scrise în articolul respectiv. Din contră, românii transilvăneni, chiar majoritari fiind, alături de celelalte naţionalităţi, ei au fost supuşi acelui proces dur de deznaţionalizare şi maghiarizare forţată. Este încă o dovadă că în totdeauna ungurii au dorit să fie mai mulţi decât au fost. Durerea lor cea mare era că şi în timpul Ungariei mari, erau minoritari în propriul lor ”stat naţional”!

În conformitate cu datele recensământului oficial din 1880, Ungaria avea 13.728.622 de locuitori. Din aceştia doar 6.125.088 erau unguri, în timp ce ”minorităţile” formau, împreună, majoriatea, adică 7.653.534 de locuitori nemaghiari! Cu 1.528.446 mai mulţi decât ungurii!

În acelaşi an, în cele 15 judeţe ale Marelui Principat al Transilvaniei, tot după datele recensământului oficial, trăiau 1.146.611 români şi doar 235.155 unguri (cifră ce includea şi pe secui, evrei şi ţigani maghiarizaţi).

Disproporţia era uriaşă: un ungur la cinci români! În cele opt judeţe limitrofe Ungariei trăiau 1.197.810 români şi 661.473 unguri (un ungur la doi români)

Ultimul recensământ făcut de autorităţile austro-ungare, cel din 1910, cuprindea următoarea situaţie: în cele 23 de judeţe ale Transilvaniei (15+8) trăiau 2.909.260 români, adică 46,2 la sută din întreaga populaţie, şi numai 1.617.231 unguri, respectiv 25,7 la sută. Împreună cu secuii ei reprezentau 32,7 la sută din populaţia principatului, în timp ce românii şi celelate naţionalităţi reprezentau 67,3 la sută!

Ocupându’se de situaţia mai apropiată de zilele noastre, autorul constată că ”mulţi nu vor să ia în serios faptul că statisticile controlate de dictatoul de dinainte de 89 au tăinuit existenţa a 700.000 de maghiari transilvăneni din România. Au fost raportaţi 1.700.000 de unguri, în timp ce, potrivit potrivit statisticilor bisericeşti, au existat un număr de 2.400.000 (…). După 89 a venit numărul subţire de 1,5 milioane, acum, potrivit unor sociologi pesimişti, ne putem aştepta la un efectiv de 1.200.000 de maghiari”.

Tristă realitate! Numai că înainte de constatarea ei trebuie să constatăm şi noi că autorul ar trebui să fie conştient că nimeni nu poate lua în serios afirmaţiile gogonate pe care le înşiruie fără nici o reţinere. Orice om serios, cu mintea întreagă, nu ar putea concepe că un număr de 700.000 de unguri trăitori în România dinainte de 89 ar fi putut fi ”tăinuiţi”.

Că doar ungurii din România ceauşistă nu erau nişte obiecte imobile mobile, ce ar fi putut fi dosite prin nişte locuri mai ascunse. Şi atunci, ca şi acum, alte ”statistici” privitoare la numărul locuitorilor, nu puteau fi altele decât cele date de recensământul populaţiei, când fiecare a avut deplina libertate de a’şi declara naţionalitatea(etnia). Bănuim că nici măcar autorul nu este convins că în Transilvania au trăit vreodată 2,4 milioane de unguri, aşa cum ar fi numărat ”statisticile bisericeşti”. Ce’i drept, acestea ar fi putut număra câţi au dorit, nu ar fi o noutate.

Aşa de exemplu, în 1946, când autorităţile de la Budapesta făceau tot posibilul să convingă Europa că în Transilvania trăiau mai mulţi unguri decât români, sperând să câştige bunăvoinţa acesteia pentru o revenire a Transilvaniei între hotarele vechii Ungarii, dioceza romano-catolică din Alba Iulia a primit instrucţiuni să facă un fel de recensământ (referendum) ce trebuia să cuprindă ”nu numai cetăţenii români de origine maghiară, ci şi pe cei de alte naţionalităţi căsătoriţi cu maghiari, precum şi copiii rezultaţi din aceste căsătorii (…), precum şi pe toţi cetăţenii de alte naţionalităţi decât cea maghiară care sunt de religie romano-catolică, reformată, evanghelică sau unitariană, care vor fi înregistraţi ca maghiari” (vezi Larry L.Watts – Fereşte’mă, Doamne, de prieteni…”, Ed. RAO Bucureşti, 2011, pag.169)

După asemenea ”statistici” pe care ,,bisericile istorice” din Transilvania le întocmesc, chiar şi în momentul de faţă, s’ar putea ca numărul ungurilor transilvăneni să depăşească trei, ori chiar patru milioane, cum afirma Tokeș Laszlo într’un interviu acordat unei publicaţii suedeze. Oricum, vechea şi pătimaşa dorinţă a ungurilor, aceea de a fi mai mulţi decât sunt în realitate, a rămas la fel de puternică şi acum, aşa că nu ar fi nici o mirare dacă datele viitorului recensământ vor consemna un număr mai mare de unguri, ţinând seama că foarte mulţi ţigani transilvăneni, maghiarizaţi, se vor declara maghiari.

Cum demonta Corneliu Coposu în 1940 ”pofta” Ungariei pentru Ardeal:

”Noi încă n’avem stepe şi nu le cerem de la ei”

În august 1940, cu câteva zile înainte de Dictatul de la Viena, prin care Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, Corneliu Coposu explica, într’o broşură publicată la Editura Luceafărul din Zalău, cum îşi justifică Ungaria solicitarea de a anexa jumătate din suprafaţa Transilvaniei şi care este, de fapt, adevărul istoric.

Potrivit lui Marin Pop, cercetător istoric la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Corneliu Coposu era, la acea vreme, secretarul personal şi politic al lui Iuliu Maniu, deci nu vorbea doar din perspectiva unui jurnalist, ci şi din cea a unui fin cunoscător al intereselor şi jocurilor politice naţionale şi internaţionale.

”Datele prezentate aci cetitorilor sunt, în parte. Le’am reprodus pentru a arăta temeinicia drepturilor noastre istorice şi etnice asupra Ardealului şi pentru a servi la îndemâna celor care, în discuţiile ce acum sunt la ordinea zilei, vor căuta cifre şi nume, pentru a dovedi că Trianonul ne’a recunoscut un drept al nostru, la care nu vom renunţa niciodată!”, îşi justifica Seniorul demersul.

Corneliu Coposu ia, apoi, pe rând, toate argumentele invocate de Ungaria în cererea de anexare a Ardealului de Nord şi le demontează, cu date şi cifre, pe fiecare.

”Ce vor ungurii?

Vor «dreptate»!

– Şi ce înţeleg ei prin dreptate? «Refacerea Ungariei Milenare!»

– Pe scurt, vor să ne ia ţara.

«E dreptul nostru!» – zic ei. Se bat cu pumnul în piept, către noi, pentru el. Şi îl cerşesc de la alţii”, scria Coposu, enumerând argumentele ungurilor: situaţia geografică, integritatea economică anterioară, starea culturală superioară, voinţa populaţiei de a se întoarce în Ungaria, supremaţia etnică şi tradiţia istorică.

Argumentul geografic: ”N’au aur şi cărbune! (…) Noi încă n’avem stepe şi nu le cerem de la ei!”

Corneliu Coposu începe cu argumentul geografic pe care am putea crede că îl tratează cu umor dacă nu am şti câtă disperare era, în acele vremuri, în sufletele românilor din Ardeal, printre care se număra şi Corneliu Coposu.

”Se spune, mai întâi de toate, că Ungaria veche a fost o închegare bine alcătuită, cu hotare mai potrivite şi cu regiuni de tot felul. Noi nu contestăm. Dar, poate fi aceasta un motiv de revizuire? Ori, hotarele României noastre nu sunt bine rotunjite, de caută ei a le îndrepta? – N-au păduri de brazi şi munţi, n’au grădini şi cariere de piatră, n’au aur şi cărbune! Dar, noi purtăm vina? Aceasta nu este un motiv să le ia pe ale noastre. Noi încă n’avem stepe şi nu le cerem de la ei! N’au destul pământ? Dar grofii lor stăpânesc sute de mii de hectare! Noi credem că Ardealul a fost grădina Ungariei, dar ”grădinarii” nu’l mai arendează, nici de dragul geografiei…”, punctează el.

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Argumentul economic: ”nu poate fi soluţionată criza unei ţări prin împingerea altei ţări în criză.

La argumentul potrivit căruia Ardealul ar fi fost spaţiul comercial al Ungariei, fără de care economia Ungariei s’ar prăbuşi, Corneliu Coposu punctează că:

”soluţia economică a stărilor din Ungaria nu este revizuirea frontierelor, ci revizuirea stărilor lăuntrice: reforma agrară şi reforma financiară, iar pe plan extern, încadrarea Ungariei într’un sistem economic internaţional”, spune Corneliu Coposu, anticipând înaintea ”părinţilor” UE necesitatea unui spaţiu economic comun: ”este o necesitate inexplorabilă înfăptuirea unei confederaţii economice internaţionale. (…) Ar crea un teritoriu economic unitar (…)”, spunea, în 1940, Corneliu Coposu, subliniind că ”nu poate fi soluţionată criza unei ţări prin împingerea altei ţări în criză”.

Iuliu Maniu și Corneliu Coposu în centrul imaginii

Argumentul cultural: ”Am lăsa ungurii în urmă cu sute de ani”.

La argumentul că populaţia maghiară ar reprezenta ”un element de stat mult mai avansat”, Corneliu Coposu răspunde cu date despre prigoana la care au fost supuşi românii din Transilvania din punct de vedere cultural în contrapondere cu sprijinul masiv de care au avut parte etnicii maghiari.

”O bună mărturie despre cultura ungurească pot duce sutele de preoţi şi intelectuali români care şi’au irosit sănătatea la Vacz şi Szegedin (închisori – n.a.) (…) martirii neamului schingiuiţi, asasinaţi şi îngropaţi de vii de ”leaderii culturii şi civilizaţiei maghiare”, explica Seniorul.

În opoziţia cu aceştia – spunea Coposu – maghiarii au beneficiat de o sumedenie de privilegii, începând cu unguri săraci împroprietăriţi de stat, şcoli şi facultăţi finanţate de stat, reprezentanţi liber aleşi în Parlamentul românesc. Chiar şi aşa, ”nici un moment nu ne îndoim că într’o comparaţie a stării culturale de la noi şi de la vecinii noştri revizionişti, făcută astăzi, am lăsa ungurii în urmă cu sute de ani”.

Voinţa populaţiei de a se întoarce în Ungaria: ”o manifestă numai domnii de la Budapesta” Corneliu Coposu spunea că presupusa voinţă a populaţiei din Ardeal de a se ”transfera” la Ungaria o manifestă, de fapt, ”numai domnii de la Budapesta” şi redă câteva pasaje din articole şi discursuri publicate, anterior, de lideri ai maghiarimii din Ardeal care vorbesc despre dorinţa acestora de a rămâne în România.

”Dreptatea revizionistă nu este dreptatea noastră” (fragment din apelul Uniunii Muncitorilor şi Ţăranilor Maghiari din România).

Supremaţia numerică: ”un milion şi trei sute de mii de unguri şi secui au drept să stăpânească Ardealul de cinci milioane şi jumătate de locuitori”.

Pentru a demonstra că românii sunt majoritari în Transilvania, Corneliu Coposu face apel la studii şi cifre demografice, începând cu ”legenda celor 4 milioane de robi”, încorporaţi în statele succesorale ale Monarhiei dualiste, şi continuând cu istoria prezenţei secuilor şi a ungurilor în Ardeal. Corneliu Coposu prezintă şi rezultatele recensămintelor efectuate în Ardeal începând cu secolul XIX şi concluzionează:

”Dacă ”dreptatea” pe care o aşteaptă Ungaria înseamnă că un milion şi trei sute de mii de unguri şi secui au drept să stăpânească Ardealul de cinci milioane şi jumătate de locuitori, drept pe care nu l’au avut nicicând; dacă, în sfârşit acelaşi drept este contestat celor peste trei milioane de români autohtoni; şi dacă şi Dumnezeu – care trebuie să ocrotească destinele neamului nostru, vrednic de îndurarea lui… E de’al lor Nu’l mai vrem ocrotitor Ne’nfrăţim cu Iadul! (Coşbuc)

Ungaria Milenară: ”Ungaria propriu-zisă a stat sub tătari, sub turci şi sub germani”

Corneliu Coposu combate şi argumentul tradiţiei istorice a Ungariei în Ardeal, apreciind că ”însăşi afirmarea Ungariei Milenare este falsă, în ce priveşte raportarea de drepturi asupra Ardealului, din această afirmare. În afară de perioada anilor 1867 – 1918, Ungaria nu a deţinut Ardealul”.

”În legătură cu suveranitatea ungurească, nu este de prisos a pomeni, când se vorbeşte de stăpânire milenară”, de împrejurarea binecunoscută că Ungaria propriu-zisă a stat sub tătari, sub turci şi sub germani. Austria şi Polonia încă au ocupat părţi ale Ungariei de Nord”, spune Seniorul.

Contraargumentele lui Corneliu Coposu nu au ajutat, însă, la păstrarea Ardealului, pentru că la 30 august 1940 era semnat Dictatul de la Viena, urmat, la câteva zile, de cunoscutele atrocităţi săvârşite în teritoriile anexate Ungariei de către trupele horthyste.

Sursa: wikipedia, Alina Pop (Adevărul.ro), Ilie Șandru

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE&8221;

  1. Pingback: UNGURII AU VRUT SĂ NE’O FURE PE NADIA | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s