PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ ȘI URMĂRILE SALE

Sunt 168 de ani de când Proclamaţia de la Islaz a constituit programul adoptat în 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească. Artizanul ei a fost Ion Heliade-Rădulescu, născut în 6 ianuarie 1802,  scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l’a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.  Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția românilor a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s’a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s’a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția română de la 1848 s’a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

În 1928, un martor al evenimetelor, Anton Alexandrescu casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea povestea:

”Eram băeţandru de 15 ani, când ne’am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i’am uitat. S’au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m’apucai să spui, tot satul s’a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le’au dat foc, apoi s’au dus”.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

”Revoluţia de la 1848 n’a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.” (Nicolae Bălcescu, 1850)

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că figuri importante erau de partea revoluționarilor. Atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera, cât și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi,

Primarul actual al Islazului Ionel Cătălin Geară:

”Aducem aminte de Nicolae Bălcescu care a pregătit această proclamație venind în urmă cu câteva luni și pentru a fi sigur că lucrurile se vor desfășura bine. Nu întâmplător Islazul a fost ales ca și loc strategic dat fiind faptul că el era așezat la vărsarea Oltului în Dunăre, nefiind pod pe care trupele domnitorului să intervină pentru reprimarea revoluției burghezo-democratice”.

De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu, ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Proclamaţia de la Islaz, dată pe Câmpia Libertăţii, la data de 9/21 iunie 1848, a fost programul constituţional întocmit de Comitetul revoluţionar din Muntenia în timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Proclamaţia cuprinde douăzecişidouă de articole, redactate eliptic, în prealabil explică celor cărora le era adresat documentul sensul declaraţiilor, iar apoi expune întregul program de emancipare şi reformă. Prin Proclamaţia de la Islaz se renunţă la Regulamentul Organic, punându’se bazele unei noi ordini constituţionale, declarându’se egalitatea politică a cetăţenilor, supunerea tuturor la contribuţie, libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor nobiliare, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubire, eliberarea ţiganilor robi, tot cu despăgubire, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi cu moartea, îmbunătăţirea sistemului penitenciar. Tot Proclamaţia dă drepturi politice locuitorilor ţării de altă credinţă religioasă decât cea a românilor, evreii erau şi ei emancipaţi.

Prin Proclamaţia de la Islaz se preluau de către stat averile mănăstirilor închinate, se prevedea accesul la învăţătură a întregii populaţii, se stipula înfiinţarea Universităţilor la Bucureşti şi la Craiova, a unei Politehnici la Bucureşti, se dorea înfiinţarea de licee şi pensionate în fiecare judeţ, şcoli normale în fiecare plasă şi şcoli în fiecare sat.

De asemenea, se anunţa introducerea alfabetului latin în administraţie.
Se mai prevedea că în fruntea statului rămânea un domn, ales pe cinci ani de către toate clasele sociale, iar Adunarea legislativă nu mai era formată doar din boieri, ci din reprezentanţi ai tuturor păturilor societăţii. De asemenea, se crea un sistem de autonomie locală, se înfiinţa garda naţională, iar Constituanta care era prevăzut a se înfiinţa urma să transforme programul constituţional într’o lege fundamentală.

Textul Proclamaţiei de la Islaz:

PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR ÎN CARE ”POPOLUL ROMÂN” ESTE RIDICAT LA LUPTĂ REVOLUŢIONARĂ, ÎNFĂŢIŞÂNDU’SE OBIECTIVELE REVOLUŢIEI, SINTETIZATE ÎN 22 PUNCTE, COMENTATE ŞI EXPLICATE.

În numele poporului român ”Dumnezeu e Domnul şi s’a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”

Respect pentru proprietate. Respect către persoane
Fraţilor români,
Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertate vouă!
Popolul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci ca să ţie în frâu şi respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; sătean, meserian, neguţător, preot, soldat, student, boier, domn, e fiu al patriei şi, după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem acelaşi nume de român. Aceasta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!
Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor soţietăţii, fără paguba vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a perde cei mai mulţi pentru cei mai puţini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a perde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic.
Popolul român, în cât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui Mircea şi Vlad V, recunoscute de toate tractatele încheiate între Î. Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s’a făcut în protiva acestor tractate. Popolul român voieşte cu o voinţă tare a’şi păstra neatârnarea administraţiei sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru şi rămâne în aceleaşi legături, şi mai strânse prin luminile veacului, cu Î. Poartă. Această voinţă e legală, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba nimului.
Popolul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor sale legislative şi în protiva tractatelor ce recunosc autonomia. Această lepădare este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrară dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire li s’ar face.
Popolul român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniştrilor şi cu un cuvânt a tutulor foncţionarilor publici şi fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic şi hotărârea popolului e sfântă.
Popolul român voieşte o patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de vrăjmaşi, prin urmare decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul.
Cine nu voieşte aceasta e vrăjmaş al fericirii publice, e un alt Cain ucigător de frate în sânul mamei noastre patrii.
Popolul român va să dea dreptate şi dreptatea e a lui Dumnezeu. Dreptatea nu sufere a purta numai sărăcii sarcinele ţării şi bogaţii să fie scutiţi. Prin urmare decretă contribuţie generală după venitul fiecăruia. Aceasta înavuţeşte patria şi o patrie avută e în folosul tutulor şi, prin urmare, în paguba nimului. Aceasta cheamă pe toţi la aceleaşi drepturi şi datorii într’o patrie dreaptă, înfloritoare şi care cu tot dreptul nu va mai putea suferi control străin.
Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să’i dea dreptul de a fi ales. Aceasta pe cei buni, pe cei drepţi nu’i păgubeşte întru nimic şi românii au fost totdauna buni. O ştiu străinii şi o ştie proverbul cel vechiu:

”Bună ţeară, rea tocmeală”.

Această decretare nu e în paguba nimului, va să schimbe numai tocmeala.
Popolul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoştinţele vin de la Dumnezeu în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa şi, prin urmare, sunt proprietate universală şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin împedecarea tiparului este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunerecului.
Popolul român voieşte pace, voieşte tărie, voieşte garanţia averilor sale materiale, morale şi politice; decretă dar gvardie naţională, în care tot românul se naşte al ei soldat, tot românul e un gvardian al fericirii publice, un garant al libertăţilor publice. Aceasta nu păgubeşte pe nimeni decât pe conspiratorii asupra drepturilor patriei.
Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaşte facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n’a vrut să i’l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale.
Popolul român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însuşi bani spre ţinerea de şcoale, de preoţi, spre lauda lui Dumnezeu şi tot spre adevărata laudă a celui ce s’a răstignit spre desrobirea celor săraci decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre desrobirea şi ajutorul celor săraci şi reclamă moşiile mânăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie. Popolul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului. Aceasta nu e în paguba românilor, ci spre mântuirea lor şi lauda Sfintelor Locuri.
Popolul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de român, ce au purtat toate greutăţile ţării, prin munca lor de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le’au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea geenrozităţii proprietarilor, înaintea dreptăţii patriei şi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le’o dă şi patria iară, ca o mumă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după inima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii în totdeauna, necum fraţii lor, hrănitorii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează, lucrarea la lucrul drumurilor se desfiinţează, săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi în folosul tutulor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi.
Popolul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei, bărbat întreg şi, ca să’l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile sale drepturi, a’l căuta în toate stările soţietăţii, în toată naţia, iar nu într’un număr mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi. O asemenea alegere strânge şi mai mult legăturile noastre cu Î. Poartă, pentru că per puţinele persoane ce se pot înfluenţa în paguba Î. Porţi şi a popolului român.
Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara se află undeva. În Ţeara română este în popolul român, ce are dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare, popolul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine va socoti de cuviinţă şi pe câţi ani i se va părea că’i este mai de folos. Aşadar, decretă ca domnia să se dea celui ales numai pe cinci ani, spre a se tăia rivalităţile şi urile îndelungate şi spre a pune o emulaţie între cetăţeni a fi buni, întregi şi folositori patriei ca să tragă încrederea publică.
Popolul român leapădă de la sine orice titlu ce i s’a introdus prin corupţie de la străini în protiva vechilor sale datine. Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie remâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării. Asta e titlul cunoscut de toţi românii. Vorba de prinţ e cunoscută numai de cei ce ştiu din limbile Europei. Vorbele de preaînălţat, prealuminat sunt nişte traducţii din limbagiul fanarioţilor, iubitori de titluri.
La multe trebuinţe ce are patria acum pentru despăgubire şi atâtea cheltuieli spre înaintarea patriei, popolul român nu mai poate da domnului o listă civilă atât de mare li mai vârtos că, şi fără aceasta, vede că este de neapărată nevoie ca domnul să dea exemplu mai întâi de simplitate şi de vieaţă cumpătată.
Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român. Fapta asemenea e şi mai necunoscută, căci nimic n’a fost de moştenire în ţara aceasta, nici rang, nici titluri, decât proprietatea şi numele familiei. Popolul român decretă dar desfiinţarea tutulor rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timpi de barbarie şi de servilitate.
Popolul, protestând asupra măsurilor arbitrare şi nelegiuite de a se pune taxă la învăţătură, de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară, protestând asupra relei cugetări de a degrada şi de a ucide naţionalitatea prin scoaterea limbii naţionale din şcoale, decretă o învăţătură pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă, după facultăţile fiecăruia şi fără nici o plată; decretă în Bucureşti o şcoală politehnică, câte o universitate în Bucureşti şi Craiova şi câte un liceu, cum şi pensionate pentru amândouă sexele, câte un liceu, asemenea şi un pensionat în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală începătoare bine tocmită în fiecare sat; decretă ştiinţele, ca şi până acum, în limba patriei şi cultura şi înflorirea acestei limbi după natură şi după originea ei, cu literele sale, atât în cărţile profane, cât şi în cele sacre, cum şi introducerea literelor în toate cancelariile.
Despre acest capitol al învăţăturii, guvernul va fi dator sub a sa răspundere, a pune cea mai activă stăruinţă spre a se înfiinţa aşezămintele de educaţie publică şi, precum nu se poate lăsa nici un creştin a se naşte şi a muri nebotezat, asemenea nici un fiu de cetăţean din câţi se află în vârstă de doisprezece ani şi câţi se vor naşte de acum înainte să nu rămâie neîmpărtăşit de învăţătură, căci pe dânsa se întemeiază viitorul ţării şi punerea în lucrare, cum şi garanţia cea adevărată a aşezămintelor patriei.
Popolul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească.
Popolul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le’a avut totdeauna tot cetăţeanul, declară că tot românul e liber, tot românul e nobil, tot românul e un domn. Prin urmare, de azi înainte desfiinţează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor orice biciu şi orice vargă ce degradă demnitatea cetăţeanului. Bătaia dar se aridică de la orice dregătorie şi cu atâta mai vârtos din rândurile soldaţilor.
Popolul român, deşi nu cunoaşte fiinţa pedepsei cu moarte, însă pentru că adesea prin judecătoriile criminale judecătorii de sistema cea mai veche au cutezat a da afară nişte sentinţe de moarte fără să fi putut a se pune în lucrare, popolul decretă desfiinţarea cu totul a pedepsei cu moartea, atât în lucrare, cât şi în sentinţe.
Popolul român, vâzând întreruperile sale de relaţii cu Î. Poartă mai vârtos de la 1828 încoa, văzând că reprezentantul său la Constantinopole e un străin, reclamă a’şi avea relaţiile de’a dreptul cu Î. Poartă şi reprezentant al său la Constantinopole însuşi dintre români.


Pe scurt, popolul român, recapitulând, decretă:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.
5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.
6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.
8. Libertatea absolută a tiparului.
9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.
10. Dreptul fiecărui judeţ de a’şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a’şi alege domnul.
11. Gvardie naţională.
12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.
20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.
21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.
22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

 

Această Adunanţă va lăsa în moştenire viitorimii Constituţia aceasta şi va fi datoare încă a o încheia printr’o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să’şi aleagă popolul deputaţi estraordinari, cari, venind în Adunanţă estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d’acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată şi vor fi feriţi copiii şi strănepoţii noştri de necesitatea în care s’a aflat astăzi popolul român.
Aceste decretări vin din glasul general al ţării, sunt drepturi vechi ale ei, sunt după legi, sunt după tractate. Î. Poartă atât în generozitatea, cât şi în interesul său, le primeşte. Rolul Rusiei este de a ne asigura drepturile când ar fi călcate din afară şi mai vârtos când voim a ne reîntregi într-însele. Când ea ni se va împotrivi, va dovedi lumii întregi că a avut gând rău asupra noastră şi asupra Turciei. Arhipăstorul ţării le va binecuvânta dacă este păstor după legea lui Christos; va subscrie decretul acesta în capul tutulor de va voi să ne mai păstorească şi de va fi pătruns de duhul Evangheliei. Domnul ţării nu poate sta contră, pentru că este alesul ei şi nu poate împedeca această faptă fără a’şi trage numele de trădător al ţării şi rebel către Î. Poartă.
Boierii n’au nici un cuvânt a nu primi pentru că nu perd nimic şi mai vârtos că prin învoirea lor vor da lumii o dovadă de frumosul suflet ce caracterisă totdeauna pe cei mai mari ai ţării. Strămoşii noştri ne-au asigurat cu sângele lor o patrie. Misiunea boierilor este a statornici dreptatea cerului, dreptatea Evangheliei într’însa; misiunea lor de astăzi are şi mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Neguţătorii, meseriaşii, sătenii binecuvântează decretele acestea, le reclamă, le cer; deşi n’au avut până acum glas, le’au cerut cu ochii, cu mâinile, cu toate mişcările fără a scoate o vorbă, după cum cere mutul ars de sete apa, după cum cere cel astupat, cel înecat aerul.
Fraţi români, soldaţi, cari sunteţi fiii şi fraţii noştri, priveghiaţi a ţine bună orânduială, pentru că datoria voastră aceasta este. Nu ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă întina mânile în cei ce se scoală pentru binele vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale, legiuirile cele nouă ale popolului român vă înalţă la treapta de om, desfiinţează vergele de pe spatele voastre cu cari eraţi socotiţi în starea vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce vă vor da porunci a face foc asupra fraţilor voştri însemnaţi’i, că aceia nu sunt români, sau, de vor fi, sunt vânduţi şi vă vând şi pe voi, ca să mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre, bătându’vă în protiva voitorilor de bine ai omenirii.
Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v’au dat esemplu. Europa luminată e cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă lupta asupra vrăjmaşilor patriei. Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţi’le să lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Eată, calea cea mai glorioasă în analele patriei vi se deschide vouă. Fericiţi’vă că v’aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare ce a venit de la Dumnezeu şi care, intrând în eternitate, se va înfăţişa iar înaintea lui Dumnezeu cu misiunea sa împlinită şi cu fruntea încoronată de numele voastre ca de nişte stele de mântuire popolului român. Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi să ascultaţi decât glasul popolului suveran: frângeţi’vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare de sânge. Nişte asemenea comandanţi vor fi însuflaţi de duhul lui Satan. Şi el asemenea a fost un căpitan în cetele cereşti şi îngerii păcii şi ai dragostei smulseră aripele. Smulgeţi şi voi asemenea spaletele din umerii oricărui căpitan trădător ce va comanda să se verse cea mai mică picătură de sânge.
Cuvioşi egumeni, protopopi, preoţi, voi împliniţi locul apostolilor şi astăzi se proclamă nişte legi pe temeiul Evangheliei. Este sarcina voastră, datoria voastră a ieşi cu crucea în mână şi a pecetlui cu dânsa tunurile şi ţevile purtătoare de moarte. Hristos a înviat şi s’a doborât moartea şi robia. Voi trebuie să spuneţi lumii că este Antichrist tot omul ce face moarte asupra fratelui său, tot omul ce mai voieşte robia, tot omul ce n’are milă de sărac, de văduvă şi de orfan. Luaţi vestmintele voastre, armaţi’vă cu crucea şi cântaţi psalmul 108 în protiva oricărui vânzător al patriei.
Boieri, voi aţi fost generoşi cu străinii, i’aţi primit, i’aţi hrănit, i’aţi avuţit, i’aţi chemat a se împărtăşi de drepturile voastre şi nu veţi fi voitori de rău pământenilor, fraţilor voştri, nu veţi face ruşine patriei noastre în străinătate, nu veţi suferi a se pune o pată pe numele vostru, nu veţi lăsa un blestem peste copiii voştri, nu’i veţi osândi a se ruşina de numele ce le veţi lăsa moştenire. Daţi din frumosul vostru suflet fericirea fraţilor voştri fără paguba voastră, căci Dumnezeu vă va da însutit şi aşezămintele cele nouă şi drepte peste curând vor înzeci veniturile voastre. Cu toţi întindeţi mâna a închega toate clasele soţietăţii într-un singur corp, pe care să’l putem numi fără ruşine naţie.
Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi’vă spre a ţine buna orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră. Vouă vă place a şede într’însa şi ea vă primeşte. Sistema cea veche nu v’a chemat şi pe voi la masa de obşte. De azi înainte o masă avem cu toţii, un ospăţ de frăţie ni se întinde, aceleaşi drepturi vom avea cu toţii.
Şi voi, o binecuvântaţi săteni, fraţi ai lui Hristos, munca voastră, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi în sângele Domnului: voi sunteţi fiii cerului, fiii păcii şi ai tăriei; voi sunteţi hrănitorii noştri; voi aţi plâns şi vă veţi bucura; voi aţi însetoşat de dreptate şi vă veţi răcori: pe voi v’a fericit Mântuitorul lumii. Fericiţi sunteţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă! Staţi dar la locul vostru, că ziua a venit; cătaţi’vă de câmpurile voastre ce vi le dăruieşte astăzi patria, care râde înaintea voastră şi vă cheamă la fericire. Iar pentru că duhul răului, Satana, poate să mai aţâţe oarecari vrăjmaşi ce vă pizmuiesc şi fericirea, trimiteţi din fiecare sat câte un preot cuvios şi câte trei inşi împuterniciţi a vă cere dreptatea ce vi se cuvine. Dreptatea v’o dă toată lumea cu mâni pline şi cu lacrimile în ochi. Iar preoţii vor ceti blestemele sfântului Vasile, spre a goni duhul răului din ţeară-
Măria Ta, domnule ales al ţării!
Plânge popolul român cu durere că te pomeneşte în urma tutulor şi este la Măria Ta să te pui în cap. Patria te’a ales, te’a avut fiul ei cel mai scump; guvernarea ţi’a fost problematică; te’ai arătat în ochii patriei şi ai lumii ca fiul risipitor din Evanghelie. Vino înapoi şi va pune patria inel în dreapta ta şi va înjunghia viţelul cel gras. Noi nu’ţi cerem cuvânt, pentru că eşti fratele nostru, eşti român. Cuvântul îl vei da înaintea conştiinţei Măriei Tale, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştim dacă câte ai făcut le’ai făcut de bunăvoie ori silit. Acum e timpul să arăţi lumii că ai fost şi eşti român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute şi să nu laşi fiilor un nume veştejit. Patria te reclamă de fiu, ea îşi rumpe vestmintele, îşi bate peptul şi aleargă şi într’o parte şi într’alta, cerând să nu piară nici unul dintre fiii săi, să nu se verse nici o picătură de sânge de român. Patria uită tot: fii dar al ei, după cum voieşte să te aibă în cap la această mare faptă. Fă o pagină frumoasă istoriei române. Nu’ţi face copiii a se ruşina în sânul Franţei de tatăl lor; nu lăsa ţeara fără cap în asemenea împregiurări, în prada intrigii ce ar putea aduce anarhie, căci atunci vai nouă şi de trei ori vai Măriei Tale!
Fraţi români! Nu vă temeţi de nici o putere nepravilnică din afară, căci s’au dus timpii silei şi ai dreptului celui mai tare. Ţineţi numai buna orândueală în întru. Întramaţi’vă în gvardie naţională spre asigurarea drepturilor voastre şi spre a forma cruciata înfrăţirii claselor în întru, cum şi a face parte în cruciata naţiilor în afară. Adunaţi’vă cu toţii sub steagurile patriei. Cele trei culori naţionale vă sunt curcubeul speranţelor. Crucea ce e de’asupra lor va aduce aminte Rusiei că e creştină. Crucea se va pune pe hotarul nostru şi rusul nu va călca ţeara noastră, fără să calce mai întâiu crucea la care se închină. De nu se va sfii de semnul acesta, vom trimite înainte’i nu arme ce nu le avem, ci preoţii noştri, bătrânii noştri, mumele noastre, pruncii noştri, cari însoţiţi de îngerul Domnului, ce păzesc pe cei ce se scoală în numele lui, vor ţipa şi se va auzi până la marginea pământului, că românii nu le’au luat nimic, că ei nu’i vor în ţeara lor. Vor pune preoţii Evanghelia, pe care se întemeiază legile noastre, o vor pune în calea lor ca să calce pe dânsa şi să vie să robească un popor ce totdeauna i’a fost voitor de bine, făcător de bine în războaiele lui. Rusia până acum s’a zis că este chezaşă drepturilor noastre. Noi în strigarea noastră nu cerem decât drepturile noastre şi protestăm mai dinainte la Î. Poartă, la Franţa, la Germania şi Englitera asupra oricărei invasii în pământul nostru ce ne va pismui fericirea şi ne va cutropi independenţa noastră.
Apoi popolul român declară astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că, dacă proclamaţia sa se vede pretutideni însuflată de spiritul păcii, dacă ei nu vorbesc într’un ton ameninţător şi se ţin pe drumul legilor şi al tractatelor, aceasta învederează caracterul lor cel pravilnic şi sufletul lor ce deopotrivă adoară libertatea şi a lor şi a altor naţii ce voind a se reîntregi în drepturile lor ştie a respecta pe ale altor naţii. Aceasta îi face a vorbi astfel, iar nu frica; căci sunt o naţie mai mult de 8 milioane suflete şi, la orice invazie din afară ce le va ameninţa libertăţile, fiecare va şti a’şi apăra vetrele, şi străinul, în cele după urmă, la orice nenorocire, va putea cutropi pământul dacă va dormi Dumnezeu, iar nu şi oamenii. Nici un român nu va mai trăi după moartea independenţei patriei sale.
Fraţi români! Respectaţi proprietatea şi persoanele, adunaţi’vă cât de mulţi, armaţi’vă cu toţi, însă imitaţi pe fraţii voştri transilvani. Vedeţi cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. N’aveţi nici o temere decât temerea de Dumnezeu şi atunci vouă cu adevărat vi se va cuveni a striga fără ruşine:

”Că cu noi est Dumnezeu!”.

Cu noi este Dumnezeu, fraţilor! În numele lui sculaţi’vă îngerul răzbunării dumnezeieşti va stinge pe tot vrăjmaşul şi va doborî şi cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul.
La arme, români! La armele mântuirii!

S’a scris deseori – după unii istorici pe bună dreptate, după alţii, dimpotrivă – că revoluţia paşoptistă a fost un produs de import. Din Occident, din înflăcăratul Paris.

Însă să nu uităm, că tot anul 1848 a fost consemnat în istoria continentului de acţiune politică şi militară izvorâte din încercarea aplicării unor reforme statelor cu servituţi încă medievale, cel puţin în Estul Europei. Un program politic nou ce prevestea apariţia clasei de mijloc în ţările avansate tehnologic.

În Ţările Române persista dorinţa aproape unanimă a boierilor revoluţionari de a’şi căpăta independenţa din partea celor două imperii: otoman şi ţarist, dar şi clauze favorabile emancipării sociale şi un anume progres al societăţii, libertatea presei, reformă agrară, acces la educaţie, drepturi politice lărgite, mandat de cinci al domnitorului, armată proprie, monetă şi însemne naţionale.

Acest efort recuperator a fost sprijinit masiv de membri ai Masoneriei române, aproape toţi boieri revoluţionari aparţinând lojilor masonice din Paris sau Viena, acolo unde şi’au făcut studiile.

Principiile constituționale incluse atunci în Proclamație sunt valabile și astăzi, cum ar fi independența administrativă și legislativă, alegerea unui domn pentru un mandat de cinci ani, asemenea președintelui de astăzi, formarea unei armate naționale, libertatea tiparului, introducerea învățământului primar gratuit și obligatoriu și formarea învățământului universitar.

”Cel mai important punct pentru mulțimea de la Islaz a fost punctul 13 al proclamației, care era emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire. Adevărul e că mulțimea nu știa ce este emancipare. Cuvintele folosite de Ion Heliade Rădulescu erau cam academice. În schimb, preotul Radu Șapcă de câte ori veneau aceste cuvinte le traduce pe înțelesul mulțimii. Adică ”țăranii se fac proprietari pe terenurile lor, prin despăgubire”. Punctul 13 a umplut de bucurie mulțimea de la Islaz care secole la rând a luptat pentru acest pământ.În final, grupul de revoluționari pornește spre Caracal. Trebuia să se întâlnească cu generalul Magheru, iar de aici să cuprindă toată Oltenia și să se îndrepte spre București, unde la 11 iunie izbucnește revoluția. Ca profesor de istorie aș situa Islazul alături de marile capitale europene ale revoluției de la 1848. Chiar dacă este o localitate rurală își merită locul alături de Paris, de Berlin , de Viena, de Pesta și de altele. Cu adevărat Islazul își face loc în istoria nu numai națională, ci și cea eurpeană prin evenimentul acesta de la 1848. Revoluția de la 1848 trebuia să izbucnească la București, la Vâlcea, în Valea Prahovei și aici, la Islaz. De ce? Pentru că aici era un grup de revoluționari puternic, era un nucleu avându’l în frunte pe generalul Cristian Tell, cel care conducea grupul de grăniceri, căpitanul Nicolae Pleșoianu, cel care era comandantul și se numea Roata a Cincea pentru că făcea paza Adunării, preotul Radu Șapcă vestit pentru ideile sale revoluționare și totodată repartizat în zona aceasta, Ștefan Golescu care a venit împreună cu Ion Heliade Rădulescu”, (Constantin Dima, profesor de istorie).

De asemenea, Constantin Dima subliniază și rolul important jucat de preotul Radu Șapcă în mobilizarea mulțimii de oameni de la Islaz, căreia i s’au adresat membrii guvernului provizoriu constituit în acea zi din 1848 în localitatea teleormăneană:

”Grupul de revoluționari strâns la Islaz — Ion Helide Rădulescu, Ștefan Golescu, Cristian Tell și preotul Radu Șapcă au trecut în Ostrovul de sub sat, se numea Ostrovul Mic și aici aveau misiunea de a pregăti desfășurarea revoluției. Între timp un soldat este trimis la preotul Radu Șapcă spunându’i ‘Părinte, ia’ți evanghelia că mireasa este gata’. Mireasa nu era altceva decât izbucnirea revoluției. Preotul Radu Șapcă își dă seama. În dimineața zilei de 9 iunie 1848 grupul de revoluționari a trecut, a ajuns la una din casele mari, patru case erau mai mari, unde pe clădirea aceasta a administrației se afla arborat drapelul revoluției cu deviza Dreptate-Frăție”.

”Dacă este să ne gândim, este o influență a revoluției franceze dacă luăm deviza Dreptate, Egalitate, Fraternitate. Acolo s’au pus bazele primului guvern provizoriu care era format din Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, preotul Radu Șapcă, generalul Cristian Tell și Nicolae Pleșoianu. Grupul acesta care forma primul guvern provizoriu de la Islaz și care a avut în frunte tricolorul pe care se afla Dreptate-Frăție s’a îndreptat spre locul unde se află acum monumentul ridicat care prezintă evenimentul de la 1848. Mulțimea era adunată pentru că în acel loc trebuia să se sființească zidurile Bisericii Sfinții Trei Ierarhi. Cum la sfințire participă multă lume e clar că și aici era multă lume. Cel care i’a adunat era Popa Radu Șapcă. Aici membrii guvernului provizoriu dau citire programului revoluției care este cunoscut drept Proclamația de la Islaz. Aici s’a dat citire pentru prima dată programului revoluției alcătuit din 21 articole de bază. Cel cu numărul 22 avea misiunea de a se organiza o Adunare Generală care să pună bazele unei Constituții a Țării Românești. Printre altele, să știți că punctele acestea ale Proclamației de la Islaz au fost prezente și în constituțiile viitoare”.

Dar în Țările Române s’au produs trei revoluții în anul 1848: revoluția din Moldova, care a fost înăbușită de la început, cea din Muntenia, iar a treia în Transilvania.

Încercarea de revoluție din Moldova.

În dimineața zilei de 27 martie, are loc la Iași, într’un hotel, o întrunire a tinerilor însuflețiți de idei naționale și reformatoare, la care iau parte însă și alte persoane: boieri mari și mici, negustori și câțiva liberi profesoniști. Se redacteaza un memoriu în 35 de puncte, care începând prin ”sfânta păzire a Regulamentului (organic) în tot cuprinsul sau, fără nici o răstălmacire”, cuprinde, între altele:

”grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”, îmbunătățirea administrației (justiție, armata, finante), reforma școlară, ridicarea cenzurii, înființarea unei gărzi cetățenești și dizolvarea Obsteștii Adunări ca una ce fusese aleasă ilegal.

O delegație se prezintă lui Mihail Sturdza, care, pentru moment, se preface a primi cele mai multe dintre cereri, dar, pe urmă, având asigurat concursul garnizoanei din Iași, ordonă arestarea căpeteniilor mișcării. O parte din acestea urmau să fie surghiunite peste Dunăre, în Turcia; cumpărând însa, într’ascuns, echipajul barcazului care trebuia să’i treacă la Măcin, ei ajung la Braila, și aici, cu ajutorul vice-consulului englez local, își redobândesc libertatea, ajungand apoi, prin Transilvania, în Bucovina. Aici vin, direct din Moldova, împreună cu alți revoluționari.

În vara anului 1848 se aflau în Bucovina Alexandru Cuza, viitorul domn, Costache Negruzzi, Dimitrie Canta, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu, frații Rosetti, fratii Sion, într’un cuvânt, cei mai de seamă tineri ai Moldovei. Sosi, de asemenea, și Mihail Kogălniceanu, care nu fusese amestecat în mișcare, dar care avusese un conflict cu fiul lui Mihail Sturdza și trebuise să părăsească țara. Cu toții au fost prietenește primiți de familia Hurmuzachi, în a cărei casă, la Cernăuți, și apoi la moșie, la Cernăuca, aflară ospitalitatea cea mai aleasă. Aici, în urma consfătuirilor avute și cu ajutorul gazdei, refugiații scot Gazeta Bucovinei, iar Mihail Kogălniceanu publica în august 1848 Dorințele partidei nationale, noul program al tineretului moldovean revoluționar.

Acest program, în 36 de puncte, se deosebește mult de cererile revolutionarilor din martie; mai întâi, el e împotriva regulamentului organic și a protectoratului țarist care ”nu poate în nici un chip face fericirea țării”; se cere apoi autonomia Moldovei, egalitatea civilă și politică a tuturor cetățenilor, adunare alcătuită din reprezentanții tuturor stărilor sau categoriilor sociale, garantarea libertății și a domiciliului, instrucție gratuită, renunțarea, din partea boierilor la privilegii, la scutirea de contribuții și la robii țigani, desființarea clăcii și – fapt foarte important – Unirea Moldovei cu Muntenia.

Revoluția din Transilvania

În Transilvania, revoluția a durat mai mult și pe lângă caracterul ei social, a avut si unul național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să’și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor ardeleni, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași.

În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Tineretul progresist maghiar, în cadrul mișcărilor care izbucnesc în acest an, 1848, în cuprinsul împărăției austriece și anume la Viena, în Italia și în Boemia, se ridica sub conducerea lui Lajos Kossuth și proclama Ungaria independentă; totodată hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul stat maghiar. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale.

Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar neputând admite, evident, acest lucru; pe de altă parte, voiau drepturi egale cu ale celorlalte naționalități din Transilvania, de aceea, ei hotărăsc, la rândul lor, convocarea unei adunări în care să discute toate problemele care’i preocupau. Adunarea se ținea lângă Blaj, pe o câmpie care de atunci s’a numit Câmpia Libertății.

Adunarea românilor transilvăneni a avut loc pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. În urma unor cuvântări ținute în cadrul Adunării, s’a votat o rezoluție în patru puncte prin care ”nația româna se declară și se proclamă… de sine stătătoare și … parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertății egale” și ”depune jurământul de credință către împărat și către patrie”. A doua zi se dezvoltă această rezoluție, cerându’se reprezentare proporțională în toate ramurile de conducere și în administrația țării, libertatea presei și a întrunirilor, învățământ de toate gradele, inclusiv o universitate etc. Se protestează apoi solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea românilor majoritari.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și’au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive.

Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s’a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.

Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud și Mărișel. Pe lângă români se ridicaseră și croații, nici ei nedorind să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s’a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești fură cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

După înăbușirea revoluției, Curtea de la Viena a păstrat și față de români o atitudine echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere, și numai în parte a cererilor românilor transilvăneni.

Revoluția din Muntenia.

În Muntenia, revoluția s’a bucurat, de la inceput, de mai mult succes decât în Moldova; una din cauze a fost mai bună organizare a ei, o alta, concursul unei părți din administrație și armata. În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată Dreptate-Frăție. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Frantei izbucnise revoluția la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul când se vor ridica împotriva asupritorilor.

Mișcarea a izbucnit în țară, în ziua de 9 iunie 1848, la Islaz, în județul Romanați, ale cărui autorități, militare și civile, erau de partea revoluționarilor. S’a citit proclamația în 22 de articole, alcatuită, în ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, grandilocvente și mistice, de Ioan Heliade Radulescu, în care se prevedea, ca revendicările esențiale:

”Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad V. și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din intru ale sale”, ”egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea țăranilor, ”emancipația mănăstirilor închinate” locurilor sfinte, desființarea robiei.

Nu se vorbea de Unirea Principatelor.

În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu: acesta scapă însă numai cu spaima, epoletul oprind glonțul. Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit’o, la 11 iunie. Știind că a pierdut sprijinul armatei, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează la Bucureşti Proclamaţia de la Islaz, care va deveni noua Constituţie.

Tot pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore; pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore; în aclamații și urale, toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții, ofițerii in corpore veniseră la palat, arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român – iscălește, seara, pe la orele 10, noua constituție – de fapt proclamația – și acceptă formarea unui guvern provizoriu, a cărui lista îi e prezentată de revoluționari.

 

Bibeștii cu toate că au provenit dintr’o familie modestă de moşneni, aşa cum a stabilit Nicolae Iorga cu mai bine de un secol în urmă, Bibeştii au căpătat legitimitate prin căsătorii, moşteniri şi înfieri.

Bibeştii spuneau străinătăţii în secolul al XIX-lea că:

”Brâncovenii au, prin două căsătorii, sânge de’al Basarabilor. Bibeştii se coboară prin femei din Brâncoveni, şi prin căsătoria prinţului Gheorghe Bibescu (domnitor 1842-1848) sunt drepţii moştenitori ai numelui Brâncovenilor”.

Cel care ne’a lăsat informaţii relevante despre Bibeşti este Ioan C. Filitti.

Se spune că Gheorghe Bibescu ar fi putut rămâne în istorie ca un domnitor al marilor reforme dacă ar fi venit la conducere după momentul pașoptist. Din nefericire, faptul că a venit mai devreme, practic domnia sa a pregătit Revoluția, l’au făcut să aibă mari constrângeri care l’au ținut pe loc. Rămâne de discutat dacă acest con de umbră la care l’a condamnat istoriografia este meritat.
Gheorghe Bibescu a fost omul paradoxurilor. La fel ca și Cuza două decenii mai târziu, Gheorghe Bibescu va dizolva la 4 martie 1844 Adunarea Obștească, conducând în perioada martie 1844-decembrie 1846, prin decrete legi. Paradoxul este că vorbim de perioada cu cele mai mari realizări ale sale: desfiinţarea judeţului Săcuieni, prin împărţirea acestuia între judeţul Prahova şi Buzău (1844); măsuri de organizare a poliţiei unor oraşe şi modernizarea regimului temniţelor; măsuri de înlăturare a unor abuzuri în domeniul administraţiei şi justiţiei; măsuri de amenajare a drumurilor; măsuri edilitare şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, deja amintite de noi (amenajarea şoselei “Kiseleff”, începerea amenajării grădinii Cişmigiu) ș.a.

La sfârşitul anului 1846, Gheorghe Bibescu va organiza alegerile pentru constituirea unei noi Adunări Obşteşti, în care vor intra în majoritate partizanii săi. A fost o perioadă cu multe realizări: desfiinţarea robiei ţiganilor aparţinând Bisericii şi aşezămintelor publice (februarie 1847); o lege a clerului, stabilind aprobarea anuală de către domn a bugetului Bisericii, cuprinzând şi o reglementare asupra funcţionării seminariilor; adoptarea unei legi judecătoreşti, îmbunătăţind activitatea instanţei supreme; înfiinţarea Direcţiei lucrărilor publice în cadrul Ministerului de Interne; în sfârşit, o reformă a învăţământului (martie 1847), din păcate, compromiţând principiul învăţământului în limba naţională (impunerea limbii franceze ca limbă de predare, în clasele superioare ale Colegiului Sf. Sava).

Gheorghe Bibescu are mari merite în crearea  cadrului necesar pentru unirea Principatelor. Astfel, este cel care va încuraja relațiile cu Moldova, un moment de vârf al acestora  constituindu’l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.
Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale Munteniei. Primul act în acest sens, bazat și  pe alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară, de aici o legitimitate şi credibilitate în plus, care s’au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură. După cum ne relatează cronicile, a fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare; s’a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.). Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq. Și nu sunt acestea toate exemplele.

A avut realizări  importante dar a fost împiedicat în a pune în aplicare programele politice pe care le’a avut la urcarea pe tron din pricina situației economice și politice de atunci.
Gheorghe Bibescu a fost silit de Revoluţia paşoptistă să renunţe la politica sa moderată de reforme treptate. În ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială, Gheorghe Bibescu se va retrage în Transilvania de unde va continua să urmărească cele întâmplate după adbicarea sa.

Cum însă a doua zi, 12 iunie, rușii prin consulul țarist, Gheorghe de Kotzebue, protestează  împotriva noii orânduiri care desființa de drept și de fapt Regulamentul organic, au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească Țara Românească, părăsind Bucureștii, cuprins de teamă nevoind să ia asupră’și consecințele mișcării, se retrage prin Câmpulung în Transilvania.

Anuntând acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arăta totodată țării și noua sa formație, reconstituită, cuprinzând și pe cei de la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li sau alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

În frunte e Guvernul vremelnicesc, organ suprem, prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membrii pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean Gh. Scurti. ”Ministerul vremelnicesc” alcătuit din Nicolae Golescu, ”ministrul dinlăuntru” sau de interne, Ion Câmpineanu, ”ministrul dreptății”, Ioan Voinescu II, „ministrul treburilor din afară sau de externe”, C.N. Filipescu, „ministrul finantei”, Gh. Nițescu, ”obsteșcul controlor”, controlorul I. Odobescu, ”ministrul de razboi”, Heliade, ”ministrul instrucției publice”, Scarlat Crețulescu, ”comandantul gvardiei naționale”, Constantin Crețulescu, ”presidentul sfatului orășenesc”, apoi va fi Cezar Bolliac, și Mărgărit Moșoiu, ”șeful poliției”. Vin apoi, imitând guvernul revoluționar francez, ”secretarii guvernului vremelnicesc”: C.A. Rosseti, N. Bălcescu, A.G. Golescu și Ion C. Bratianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice.

În 13 iunie 1848 la Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

În aceleași zile, adică 14/26 iunie, guvernul revoluționar dădea și primele sale decrete:

În 14 iunie 1848, la Craiova, Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

În 15 iunie 1848, Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țartist în Balcani, găsește revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

În 16 iunie 1848 la București revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor, ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu. Neofit între 1840 și 1849 a fost Mitropolit al Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1848, a fost desemnat șef al guvernului provizoriu, din motive diplomatice.

După înăbușirea Revoluției a solicitat (ca mitropolit) restabilirea ordinii și a contribuit la prinderea clericilor care se implicaseră în acțiuni revoluționare, ceea ce a făcut să fie considerat, o personalitate controversată de la 1848. La 27 iulie 1849 s’a retras din scaunul de mitropolit, iar în 14 ianuarie 1850 moare

În 19 iunie 1848 la București reacționarii încearcă o contralovitură anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

În 19 iulie 1848 la Giurgiu, urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova, iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa asigurându’l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului, dar punea în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui, iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalitățiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

În 13 septembrie 1848 la București, în cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s’a terminat cu un rezultat defaforabil revoluționarilor români.

Anul revoluţionar 1848 a consacrat pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa de sine pentru idealurile democraţiei şi independenţei, ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile incendiului care a devastat Bucureştiul, în martie 1847, când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi a infanteriştilor, a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. Bătălia din Dealu Spirii a fost ultima confruntare dintre forțe exclusiv românești și turcești. Lupte au mai fost în cadrul războiului de independență, dar atunci oștile României se aflau în coaliție cu cele ruse.

În 1848 s’a consumat penultima ocupare a Bucureștiului de către otomani. Cea din urmă a fost în 1916-1918 în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puerile Centrale, când inamicii României din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv Capitala.

La intervenţia lui Suleiman-Paşa, care, însoţit de o armată numeroasă, a trecut Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia română, locotenenţa domnească formată din trei foşti fruntaşi revoluţionari între care şi fostul ministru de interne Nicolae Golescu a fost reclamată de boierii reacţionari că a tratat cu Suleiman-Paşa. Acesta a fost înlocuit de Sultan cu Fuad-Efendi, care s’a arătat mai ferm în înăbuşirea Revoluţiei române. La acuzaţia lui Fuad-Efendi care a caracterizat revoluţia ca o ”rebeliune izvorâtă din acel duh al comunismului”, împotriva căruia se ridicase întreaga Europă şi a cererii restabilirii regimului regulamentar şi numirea lui Constantin Cantacuzino în funcţia de caimacam, majoritatea celor 200 de delegaţi care au mers în tabăra otomană de la Cotroceni a strigat: ”Moarte, mai bine decât Regulamentul”, fapt pentru care comandantul turc a ordonat arestarea delegaţilor protestatari.

Indignaţi de modul cum s’au comportat trupele turceşti la intrarea în Capitală, când au maltratat cu săbiile şi lăncile populaţia civilă, trecând cu caii peste cei căzuţi, şi de arestarea conducătorilor Revoluţiei române, unităţile militare române ce constituiseră un sprijin serios al revoluţiei, s’au pus în mişcare în pofida cuvântului de ordine al Locotenenţei domneşti de a se abţine de la orice act ostil faţă de armata invadatoare. Trupele otomane, sub comanda lui Fuad-Efendi, s’au deplasat lent, permiţând fruntaşilor Revoluţiei române să se refugieze din ţară pentru a nu fi arestaţi.

Roata de pompieri a oraşului Bucureşti, care, datorită propagandei în rândurile ei, făcută de Dincă Bălăşeanu şi Ioan Deivos, devenise un sprijin statornic şi credincios al Revoluţiei paşoptiste, participând activ la apărarea ei şi asigurarea pazei bunurilor populaţiei, a părăsit cazarma de la Agie sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Ea a angajat, în mod spontan, lupta cu a doua coloană otomană, care, de douăzeci de ori mai numeroasă decât compania de pompieri, a pătruns în oraş prin bariera Dealul Spirii şi a staţionat în faţa cazărmii de infanterie. În cursul luptei inegale, dar eroice, ostaşii roatei de pompieri, sprijinite de celelalte unităţi militare române şi de cetăţeni înarmati, au asaltat la baionetă artileria duşmană, capturându’i o parte din tunurile pe care le’a întors apoi împotriva turcilor, provocându’le sute de morţi şi răniţi.

Au căzut în această eroica bătălie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri, între care şi ofiţerii Dănescu şi Starostescu, precum şi o parte din ostaşii Batalionului 2 din Regimentul 2 infanterie, care participaseră la luptă, trăgând asupra turcilor din interiorul cazărmii. Şi’au pierdut viaţa în inegala încleştare 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (care au fost înhumaţi ulterior în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevnei), şi au rezultat peste 100 de răniţi. Ceilalţi pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s’au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni. După dizolvarea acesteia, eroicii pompieri, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s’au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion.

Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându’se în vâltoarea încleştării. Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor.

Veteranilor de la 1848 li s’a acordat prima decoraţie militară românească ”Pro virtute militari”, înfiinţată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Ţării, Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861), primind primul drapel de lupta din mâna domnitorului. Recunoaşterea faptului că 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice şi regimurile politice prin care a trecut ţara.

În 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10.000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.

Scurta perioadă de trei luni cât a durat revoluția în Muntenia a avut totuși urmări însemnate. Ea a produs o mișcare a maselor, o zguduire a societății, în special a clasei posedate, a facilitat pătrunderea ideilor de reformă socială, care’și vor găsi mai târziu expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris (egalitatea tuturor în fața legilor, suprimarea titlurilor nobiliare) și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu: securizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor și legea învățământului.

Pe de altă parte, prin influența exercitată, în mai mare masură asupra revoluționarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamația în 22 de puncte, programul din august, și în mai mică măsură asupra revoluționarilor din Transilvania, ea contribuie la întărirea și adâncirea ideii de unitate naționala.

Prin propagandă în Apus a fruntașilor exilați, ea determina un puternic curent de opinie publica și guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care’și va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Conventiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin urmare, exagerat a afirma că revoluția munteană de la 1848 stă la baza României moderne, că ea a influențat puternic, principal și politic, această dezvoltare, ca ”pașoptiștii” au binemeritat de la patrie.

În sfârșit, în 1848, în toiul revoluţiei, tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă ”trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele ”Dreptate, Frăţie”. O lună mai târziu, ”văzând cu nu s’a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că ”stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”.

El vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare:

”lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Varianta finală a steagului revoluţionar

Adoptarea tricolorului ca drapel naţional nu s’a datorat însă unor situaţii de conjunctură şi nici influenţelor străine, ci a urmat o veche tradiţie cu rădăcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într’o notă adresată lui Emin Paşa:

”Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le’am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre”. Dar nu precizează de când anume.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându’se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi’a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, ”ca culorile să fie aşezate cum era la 1848”, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s’a păstrat până azi.

Referindu’se la originea şi semnificaţia drapelului de stat, Mihail Kogălniceanu preciza în şedinţa parlamentului din 26 martie 1867 că:

”Drapelul tricolor, cum era astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însuşi drapelul neamului nostru, din toate ţările locuite de români.”

Rezultă de aici că Mihail Kogălniceanu şi generaţia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pe care o reprezintă pentru toţi românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s’a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane:

”Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al geților, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de’a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geografică şi politică deosebită a acestei părţi a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), reprezintă, fără îndoială, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le’a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându’şi stăpânirea în Banat, Munţii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimată prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi. Dar nimic nu ne poate opri să considerăm că tricolorul a fost dus dincolo de Carpați de geții înrolați în armata romană, draconul getic însoțindu’i până la hotarele de răsărit ale imperiului.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s’au plămădit ca popor, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale năvălitorilor, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania -, si au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei Traiane, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas roşu şi avea reprezentat, pe o faţă, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilţ şi cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealaltă faţă era reprodusă stema ţării (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilă (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul roşu. cu o bordură galbenă deschisă, iar la mijloc capul de bour. Călătorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 şi Ioan Gnindski, la 1677, îl menţionează ca fiind din damasc şi din aceeaşi culoare roşie. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se văd în culori două steaguri roşii. În timpul lui Mihail Suţu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe călare. Pe fond roşu. La fel, steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc şi în fiecare colţ câte un pătrat mare roşu, iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime roşu, cu o cruce albastră în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelaşi stindard galben – alburiu e menţionat – fără să fie şi descris – de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă. Documentele vremii ne vorbesc despre preţuirea pe care a acordat’o ilustrul voievod steagului ţării, în care neîndoilenic vedea întrupată glia strămoşească, Pentru apărarea căreia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusă în cumpănă însăşi viaţa sa, Mihai Voievod n’a uitat de steag. Este semnificativ faptul că după bătălia de la Mirăslău, din septembrie 1600, cu imperialii comandanţi de Basta, în care sorţii nu i’au surâs, Mihai nu s’a retras de pe câmpul de luptă până nu i s’a adus steagul ţării, pe care, strângându’l la piept, l’a luat cu sine.

Acest steag cu câmpul galben, ce ”era foarte vechi şi privit de romani ca sfânt’, după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese ”semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) şi Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi îl însoţise pe Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei Traiane şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Salvat de Mihai Viteazul după înfrângerea de la Mirăslău, el a fost păstrat cu mare cinste şi de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al ţării în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgovişte a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împăratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodă stindardul imperial, o dată cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arată că a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domnească, a fost văzut şi steagul cel mare al ţării, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, şi pe care voievodul a poruncit să fie purtat înainte .

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro – ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n’au avut posibilitatea să’şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n’au fost reprezentanţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totuşi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), moştenită din vremea Daciei Traiane, pe care, dacă n’au putut s’o impună pe însemnele heraclidice ale ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis’o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, menţionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boiereşti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familie Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Se poate, deci, afirma că adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor… Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă ”neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Tricolorul revine uneori pe cerul Islazului de azi în amintirea Proclamației care l’a consacrat definitiv.

Atenția se îndreaptă din nou spre prezent, la oamenii care stau la porți, lângă asfaltul ca în palmă, spre deosebire de ulițele prăfuite ale comunei pe care s’au plimbat pașoptiștii. Și edilul localității, fiu al satului, cunoaște fiecare etapă care a marcat istoria comunei pe care o conduce și ține să împărtășească și el câteva detalii importante, ori de câte ori este cazul, pentru ca cei care pun piciorul în Islaz să nu uite niciodată pe unde au trecut.

În anul 1969, în centrul Islazului, s’a ridicat monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz.

Monumentul comemorativ al Adunarii se află’n centrul localității Islaz, și a fost ridicat pentru a marca locul unde a avut loc Adunarea populară care a aprobat Proclamația de la Islaz. Constructia este reprezentata printr’un bloc masiv de beton, aând pe el montate reliefuri executate prin travertin.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Oricât de importantă este istoria locului, oamenii satului, tineri ori trecuți de prima tinerețe, își aduc aminte cu greu ce anume s’a întâmplat pe 9 iunie în 1848. Unii dau vina pe vârstă, alții pe cele câteva clase care nu i’au ajutat să înțeleagă de ce comuna lor este atât de importantă.

”Nu știu ce sărbătorim pe 9 iunie. Sunt Rusaliile. Atâta știu. În afară de asta nu știu. Poate cei cu carte să știe. Noi suntem de la țară. Noi nici nu știm să vorbim”, mărturisesc  cu sinceritate și cu tristețe în glas oamenii astăzi neputând să’și ascundă regretul.

Alții sunt indignați de această uitare, Florea Nanian fiind unul dintre ei:

”Aici a fost momentul de pornire al proclamației la Islaz. Pe vremea aceea a fost foarte important. Eu le explic nepoților mei mereu, foarte mult. Cărțile sunt făcute așa cum sunt făcute. Nu înțeleg nimic de acolo. Se pierde tot. Depinde cine vine după noi. Profesorul de istorie de aici încearcă foarte mult, deși nu e de aici să’i învețe pe copii”.

Oricât de dureroasă ar fi uitarea unora, paginile cărților vor sta mereu mărturie a faptelor care au schimbat cursul vieții societății de acum un secol și jumătate și istoria poporului român.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro, agerpres.ro, visitromanati.wordpress.com, romania-actualitati.ro, atestatmuntenia.wordpress.com, verticalonline.ro, semperfidelis.ro, flaviusrey.blogspot.ro, igsu.ro

Citiți și: DACII ERAU TOT GEȚI

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s