ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI

BALCANII, PATRIA GEȚILOR INDO-EUROPENI

Scurt rezumat al preistoriei Europei

Dacă ne uităm la Europa cu aproximativ 8000 de ani în urmă, prin 6000 î.Hr., vom găsi mai multe grupuri culturale, Evităm să intrăm mai adînc în preistoria noastră. Cu toate că nu vom știi niciodată ce limbi s’au vorbit peste tot, am putea face cîteva presupuneri trecînd prin fiecare din aceste culturi:

În Grecia, găsim cea mai veche cultură neolitică din Europa, numită cultura Sesklo (vezi poza de mai jos). Această cultură, probabil, era derivată din culturi antice similare din Anatolia, iar la rîndul său, a influențat culturile balcanice și de asemenea, Cultura Ceramicii Cardium.

”Poporul” Sesklo a vorbit, probabil, o limbă ”Aegeană”, din care supraviețuiesc poate numai dialectul minoic și cretan.

În Epir și Corfu (nord-vestul Greciei și în sudul Albaniei) a fost cultura Ceramică Cardium, care a ajuns în Italia în 6000 î.Hr. Probabil își are originea în Levant, a migrat peste Creta și Grecia, și a lăsat restul Balcanilor neatins. Este posibil ca această cultură să fi fost adoptată de către oamenii care sunt baza a ceea ce se consideră oficial non-proto-indo-europeni, care vor deveni în cele din urmă etruscii și bascii.

În Europa de Vest, mai ales în ceea ce este acum Franța, a fost cultura antică Tardenosian. Este posibil ca acești oameni să fi inclus strămoșii bascilor ai regiunii Aquitaine modernă.

În nord-vestul Rusiei a fost cultura Kunda, care este posibil să fi fost un popor proto-uralic.

În sudul Rusiei, a existat cultura Samara. Cu toate că mulți cred că această cultură a fost epicentrul marelui conglomerat al proto-indo-europenilor, este posibil să fi fost casa unui cu totul altui popor, probabil, proto-uralic sau un amestec de popoare, deloc de neglijat în stepa pontică.

În Balcani, a existat un grup de culturi destul de avansate, inclusiv cultura Starčevo-Körös-Cris în Rumînia și cultura Grădiștea în Tracia.

Acestea au fost urmate de Turdaș-Vinča pe teritoriul coloniei Dacia romană, colonia Dacia Ripensis și Hamangia din Moesia Getică.

Ca urmare, Igor M. Diakonov, crede că acestea reprezintă nucleul neoliticului proto-indo-europenilor (PIE), sau mai corect al proto-europenilor PE, care migrează în Asia de Vest și India undeva prin 1500 î.Hr și putem considera scindarea dialectelor proto-europene treptat în cele europene și cele indo-iraniene.

Și la nord, în unele părți din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, au existat triburi de vînători-culegători care au fost fie PIE (PE) sau pre-PIE (pre-PE), așa zisului dialect proto-indo-european și de asemenea grupuri care au locuit în Ucraina (vezi foto).

Majoritatea lingviștilor urmează teoria Kurganelor fundamentată de Marija Gimbutas.

Un grup mai mic urmează teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

Desigur, doar ca pasionați noi prefărăm teoria balcanică a lui Diakonov, care este, de asemenea, o parte a teoriei lui Renfrew extinsă.

Pînă în 5000 î.Hr., oamenii PIE (PE) din Balcani, care beneficiază de tehnicile agricole învățate de la oamenii din Grecia si Anatolia, au început să extindă gama lor. Agricultura a fost adoptată de colectivitățile mai mari de oameni de la sate, care la rîndul lor, puteau sprijini populațiile mai mari luate în ansamblu.

Vînătorii-culegători din Europa au fost, probabil, împinși mai departe spre est, vest și nord, iar o parte absorbiți de către agricultorii PIE (PE), ai așa zisului dialect proto-indo-european.

Conflictele dintre armatele triburilor au fost, de asemenea, probabile.

În Ucraina, a existat cultura Nipru-Doneț, care poate fi inclusă strămoșilor arianilor, sau indo-iranienilor, hitiților și Tokh-arianilor (yuezhi).

În partea de nord, a existat cultura Ertebolle din sudul Scandinaviei și culturile înrudite Ellerbek și Swifterbant din nordul Germaniei și Țările de Jos. Aceste culturi pot reprezenta cei mai timpurii strămoși ai poporului germanic, sau non-PIE, vînători-culegătorii mai tîrziu au fost absorbiți sau deplasați spre alte zone.

În zona estică a Mării Baltice a fost cultura Narva, care a fost probabil proto-uralică.
În Europa Centrală au fost culturile dunărene, începînd cu cultura ceramicii liniare (sau LBK).

De asemenea, vom găsi LBK de Est (sau Bükk), o cultura în Panonia. Și mai spre vest a fost cultura Rossen (vezi poza de mai sus) din Olanda și vestul Germaniei de sud și în nord-estul Franței, Elveției, și vestul Austriei.

Eu cred că acestea reprezintă toți oamenii proto Celtici, care încep să’și diferențieze dialectul lor de colectivitatea mai mare a dialectului PIE (așa zisului dialect proto-indo-european sau PE), vezi prima poză.

Și mai întîlnim o cultură a ceramicii punctate (STK), o cultură considerată dunăreană, în estul Germaniei, o mare parte din Polonia, și din nordul Cehiei, care ar putea fi inclusă celor mai timpurii strămoși ai poporului Balto-slav, dar și poporului germanic.

În Balcani, găsim sofisticatele culturi Turdaș-Vinca și Hamangia, menționate mai sus.

În jurul anilor 4000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi:

De’a lungul coastei Atlanticului, din Anglia până în Portugalia, au fost culturile megalitice, creatorii de edificii de piatră gigant, cum ar fi Stonehenge. Acestea sînt cel mai probabil pre-PIE, inclusiv strămoșii bascilor regiunii Aquitaine.

În Ucraina, a existat cultura Sredny Stog. Aceștia sunt oameni care ar fi domesticit caii, și primii crescători de cai. Pînă la 3600 î.Hr, aceștia au fost înlocuiți cu Cultura Yamna (sau Pit Grave), o cultură care venerau bourul, vezi stema Moldovei și care pot reprezenta primele semne distinctive ale arianilor, sau al proto-indo-iranienilor.

Cultura Yamna ar influența în mod puternic culturile din Europa de Est și Vest, prin extinderi ale păstorilor în zone de stepă, cum ar fi a celor din cîmpia panonică.

Proto-Tokh-arianii (yuezhii), de asemenea, originari din estul Carpaților sau nordul Mării Negre, au continuat mișcarea lor spre est, și sunt responsabili pentru crearea culturii Afanesevo din 3300 î.Hr, vezi istoria massageților.

În partea de nord-est (nordul Rusiei, nordul Scandinaviei, Finlanda), au dezvoltat cultura ceramică tip pieptene (Pit-Comb), care este probabil proto-uralică.

În Vestul acestei culturi a fost cultura Funnelbeaker (TRB), prima cultură agricolă din nordul Europei, întinsă din Țările de Jos pînă în Polonia, care probabil cuprindea atît popoarele proto-germanice, cît și proto-balto-slave.

În Europa Centrală și de Vest, cultura dunăreană a continuat, în special prin cultura Michelsberg din sudul Germaniei și nordul Franței, care au fost probabil proto-Celtică, iar cultura amforelor globulare în estul Germaniei și Panonia, care poate fi un indiciu timpuriu al prezenţei proto-Balto-slavilor.

În Balcani a fost Cultura Cucuteni din estul Carpaților, Moldova și vestul Ucrainei, dar și cultura Varna din Bulgaria.

De asemenea, vom vedea cultura Boian (sau Marița) în Rumînia, care a fost o extensie a culturii dunărene, când începe în 3500 î.Hr, epoca bronzului din Balcani.

O parte din aceștia au fost strămoșii grecilor care au migrat în sud spre sfîrșitul acestui mileniu, cînd civilizația cicladică se dezvoltă pe insulele grecești. Probabil a reprezentat o cultură pre-PIE (PE) din Marea Egee. Înțelegem desigur ce limbă arhaică au vorbit triburile elene la începuturile lor.

În cele din urmă, în această perioadă de timp, presupunem că cel puțin hitiții au început să se separe de restul limbilor PIE (PE) din Balcani. Ipotezele spun și de unde au provenit: Tracia, Ucraina ori Caucaz, sau că aceștia erau nativi din Anatolia.

Părerea noastră este că ei își au originea la Marea Neagră în cultura Maikop a Caucazului de nord-vest, la sud de cultura Yamna.

În jurul anului 3000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi că se dezvoltă:

Civilizația minoică s’a dezvoltat în Creta. Această cultură a fost, probabil, din Marea Egee și non PIE (PE).

Cultura Poltavka, o ramură a Yamna, s’a mutat la est în sudul Rusiei. Aceasta a fost, probabil, o cultură ariană, sau proto-indo-iraniană.

Cultura Corded Ware (sau Battle Ax) a preluat nordul Europei. Această cultură au reprezentat probabil popoarele vorbitoare de dialecte proto-germanice și proto-balto-slave.

Cultura Windmill a intrat în estul Marii Britanii, probabil, prima infiltrare a proto-celților în Insulele Britanice.

Pe continent, vedem expansiunea culturii Bell-Beaker. Această cultură își are originea în Portugalia și s’a mutat spre nord de’a lungul a două căi. Una a fost în sudul Franței, pe valea rîului Loire, și în Germania și Austria.

Cealaltă a fost de’a lungul coastei atlantice a Franței, pînă în partea de jos a vaii rîului Rin și peste Canalul Mînecii în Anglia și Irlanda. Aceasta poate să fi fost o inovație culturală non-PIE, care a fost adoptată de proto-celți.

În jurul anului 2000 î.Hr. au evoluat următoarele culturi:

Hitiții și relațiile lor au intrat în Anatolia. Imperiul hitit a controlat mai mult Anatolia între 1650-1200 î.Hr.

Cultura Sintashta a zonei sudice a Uralilor a fost probabil indo-iraniană, și cel mai probabil părinții celor mai vechi care cunoscute. Aceasta a fost urmată de cultura Andronovo (vezi poza mai sus prezentată) în 1800 î.Hr.

Limbile europene și indo-iraniene au început să se despartă și, în jurul anului 1500, sanskrita vedică a început să fie vorbită în nord-vestul Indiei.

În același timp, cultura Srubna a Ucrainei și în sudul Rusiei – eventual cimmeriană – s’au retras sub presiunea Scyților ariani sau indo-iranieni. Înțelegem deci că Scyții (scuții sau scutari, purtători de scuturi) vorbeau o limbă considerată PIE.

Civilizația miceniană a Greciei continentale a început în jurul anului 1600 î.Hr.. Acest lucru se crede că a fost proto-greacă.

De asemenea, în jurul anului 1800 î.Hr a fost începutul epocii nordice a bronzului – cu certitudine proto-germanică. Contactul sau amestecul cu triburile celtice la sud și triburile baltice la est, ar fi fost sursa unora dintre calitățile distinctive ale germanicilor.

Și, de asemenea, în acest moment primele triburi proto-italice au trecut din Balcani în Italia, fie prin nord-est, dar și peste Marea Adriatică, și au dezvoltat cultura Terramare.

Până la 1600, cultura Tumulilor se dezvoltă și în sudul Germaniei și s’a răspîndit în toată Europa de Vest, din Marea Britanie până în Iberia. Această cultură, din nou, îi reprezintă pe celți.

Cultura Trzciniec este dezvoltată în estul Germaniei, Polonia, Belarus și Marea Baltică și limbile slave au început să se diferențieze.

În jurul anului 1300, cultura Urnfield este dezvoltată cu certitudine de celți, cei care sunt în mare parte reprezentați de haplogrupul R1b venit dinspre Marea Neagră. Cultura Urnfield s’a întins din Austria, prin Germania și Țările de Jos, spre estul și sudul Franței, și Catalonia. Aceasta a fost urmată de cultura Halstatt.

De asemenea, în acest moment, cultura lusațiană a înflorit în Polonia, Cehia, Slovacia, și părți din Germania și Ucraina. A fost cel mai probabil slavă.

În 1100, cultura Villanova, s’a dezvoltat dintr’o ramură a culturii Urnfield și prima cultură din epoca fierului din Italia. Este posibil să fi fost trecută de la celți, la raeții cel mai probabil non-PIE din Austria și apoi la rudele lor etrusce. Trăsăturile raeților au fost aproape identice cu cele ale etruscilor.

Epoca fierului din Balcani a început în jurul anului 1100, și vom vedea mai multe limbi paleobalcanice, considerate indo-europene diferențiate, de fapt PE. Veneticii și

Liburnienii erau posibile rude ale italicilor. Messapii ilyrici și rudele sale mesapice de peste Marea Adriatică au fost, de asemenea, posibile rude ale italicilor, semne distinctive ale originii italicilor.

Limba getică, și sub-dialectele considerate de specialiști daco-thracice erau toate din ramura Satem, probabil asemanatoare cu cele balto-slave, de aici și asemănările limbii române cu cele slave. Experții sînt de acord că albaneza modernă este un descendent al celor geto-ilyro-daco-tracice, macedoneană, frigiană, eventual armeană, și de asemenea poate fi legată de greaca veche.

În jurul anului 1200 î.Hr., în Grecia, vom vedea epoca homerică sau „era întunecată”, probabil din cauza invaziei ”grecilor” dorieni Halstatt din nord.

Mezii, parții și perșii au început să se mute în platoul iranian de la aproximativ 800 î.Hr.

Note: Relațiile dintre cultură, limbă, și genetica nu sînt foarte puternice. Noi credem că grupurile de oameni au luat tehnologii din alte grupuri, fără rezerve, și, în general, nu au prea ezitat să încerce noi modificări stilistice.

Limba nu este atît de ușor de modificat, dar schimbul constant de soți (predominant femei) între clanuri și triburi, probabil, au condus cel puțin la schimbări în limbă, în cazul în care nu o adoptase cu totul înainte.

Și genetica este susceptibilă la o varietate de influențe, cum ar fi efectul de fondator, blocajele tip ”gât de sticlă” (eveniment evolutiv în care o proporție semnificativă a unei populații sau specii este ucisă sau împiedicată de a participa la reproducere; diminuarea efectivului populației crește deriva genetică, căci rata derivei genetice este invers proporțională cu mărimea populației; reducerea dispersiei populației duce, în timp, la creșterea omogenității genetice, iar dacă este severă, diminuarea populației poate, de asemenea, crește semnificativ consangvinizarea datorită reducerii numărului de parteneri posibili; un tip particular de efect al gîtului de sticlă (population bottleneck) numit efect de fondator poate apărea în cazul în care un grup mic de indivizi se separă din punct de vedere reproductiv de populația principală), deriva genetică (sau fluctuația genetică (genetic drift) este modificarea întâmplătoare a frecvenței alelelor unei gene într’o populație, de la o generație la alta), și selecția sexuală, care poate duce cu ușurință la o detașare a patrimoniului genetic din patrimoniul cultural sau lingvistic.

Există mai multe teorii despre evoluția limbii în Europa:

1. Teoria Kurganelor a lui Marija Gimbutas este cea mai răspîndită ipoteză axată pe limbile proto indo-europene, care astăzi domină continentul, sugerează că a existat o multitudine de limbi în Europa, după marea glaciațiune (să zicem 8000 î.Hr.), care a fost apoi copleșită de puternicele triburi PIE militariste din stepele Ucrainei și din sudul Rusiei.

2. O a doua teorie majoră sugerează că limbile PIE își au originea în Anatolia, apoi s’a extins spre Balcani, odată cu răspândirea agriculturii în restul Europei. Aceasta este teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

3. O teorie mai puțin acceptată susține că limbile PIE au dominat o mare parte din Europa, în mod continuu de la sfîrșitul ultimei mari glaciațiuni.

Aceasta este teoria continuității paleolitice a lui Mario Alinei.

4. Și o altă teorie mai puțin acceptată spune că Europa a fost împărțită în trei zone lingvistice – strămoșii bascilor, limbile uralice și limbile PIE – care fiecare s’a extins de la trei ”refugii” – Spania, Ucraina, și respectiv Balcani. Aceasta este teoria Incintelor lui Kalevi Wiik.

5. Teoria noastră desigur, a unor pasionați, este faptul că toate acestea sînt, în parte, corecte. Noi sugerăm că au existat de fapt cinci zone lingvistice, la sfîrșitul erei glaciare:

a. zona Oceanului Atlantic (Spania, Portugalia, Franța),

b. zona ceramicii Cardium (de pe coasta de est a Mării Adriatice, în Italia, și pe coastele mediteraneene ale Franței și Catalonia),

c. zona Egee (Grecia, Creta, Cipru, și o mare parte din Anatolia),

d. zona de proto-uralică (Finlanda, zona Mării Baltice, și nordul Rusiei),

e. iar zona PIE (PE) (Europa centrală, de la Balcani către Danemarca, și Ucraina).

Oamenii PIE (PE) au fost printre primii care au domesticit calul, adoptă agricultura din Orientul Mijlociu, și adoptă prelucrarea metalului. Combinația dintre acestea, acumularea acestor informații și îndeletniciri au dus probabil la un boom tehnologic, și le’a permis să se extindă cultural și demografic, în detrimentul celorlalte grupuri, datorită faptului că erau cei mai avansați în adoptarea tuturor acestora.

În ceea ce privește genetica, există o oarecare suprapunere între aceste zone lingvistice și culturale, cu ale celorlalte haplogrupuri yADN moderne:

Zona dinspre Oceanul Atlantic este predominant R1b;

În Europa de sud, la Marea Mediterană a fost inițial predominant G, și este încă comun în Caucaz și Sardinia;

Zona care corespunde culturii Cardium poate ar fi fost la început a haplogrupului E în nordul Greciei și sudul Albaniei, și își poate avea originea în zona din jurul Libanului;

Zona din Marea Egee este a lui J2 (comună în mare parte în Orientul Mijlociu, inclusiv Caucaz și Anatolia);

Zona proto-uralică este în cea mai mare parte a hpg. N;
Iar zona PIE (PE) este compusă din l2 în Balcani, I1 în Scandinavia, și R1a în Europa de Est.

ADNmt în Europa ne arată destul de puțin modul de grupare. Din păcate, se știe insuficient despre ADN-ul vechi, dar sugerează că primii europeni nu au avut cu adevărat atât de multe în comun cu europenii moderni!

Întorcîndu’ne spre caracteristicile fizice generale, oamenii străvechi ai Mediteranei,  se caracterizau ca având pielea predominant mai închisă, părul închis la culoare, și ochii negri, în comparație cu cei de piele albă, blonzi sau cu părul roșu, și cu ochii albaștri ai vecinilor lor din nord.

Deși înainte oricine era tentat de teoriile unui popor ”arian”, aceste calități azi sunt comune printre cele mai multe dintre haplogrupurile europene yADN, adică merge dincolo de orice interval ipotetic al triburilor PIE (PE).

Niciunele din caracteristici nu sunt transportate în mod special de cromozomul Y și nici de cel mitocondrial.

Sursa: ship.edu, George Boeree (2013)

 

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Tentativele juridice de extindere ale Ungariei în detrimentul vecinilor săi, susținute de minoritarii din România primesc o lovitură definitivă la Tribunalul UE. Așadar, autonomiile etnice în România nu primesc susținere decât de la Budapesta, nu și de la foruri europene. În consecință toate tentativele pe cale pașnică de a modifica granițele actuale nu au succes.

AGERPRES: ”Tribunalul Uniunii Europene a confirmat marți că propunerea de inițiativă cetățenească europeană (ICE) privind promovarea dezvoltării zonelor geografice populate de minorități naționale nu poate fi înregistrată, un dosar în care Comisia Europeană, partea reclamată, a fost susținută și de România”.

Practic, instanța UE dă dreptate Comisiei Europene, care a refuzat să înregistreze în iulie 2013 o propunere de ICE a doi cetățeni — Attila Dabis, din Budapesta, și Balázs-Árpád Izsák, cu domiciliul în Târgu-Mureș — care urmărea să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.

Potrivit Tratatului UE, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, provenind din minimum un sfert din statele membre, Comisia poate fi invitată să prezinte legiuitorului Uniunii, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de adoptare a unui act juridic în vederea aplicării tratatelor, așa-numita ”inițiativă cetățenească europeană”.

Înainte de a putea începe să strângă numărul de semnături cerut, organizatorii inițiativei cetățenești europene trebuie să o înregistreze la CE, care examinează în special obiectul și obiectivele acesteia. Executivul comunitar poate refuza să înregistreze inițiativa, în special atunci când obiectul acesteia din urmă nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului UE.

Propunerea de ICE a cetățenilor Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis, asociați cu alte cinci persoane, intitulată ”Politică de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale”, a fost prezentată la Comisie în iunie 2013.

Această inițiativă urmărește ca politica de coeziune a Uniunii să acorde o atenție deosebită zonelor geografice ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice diferă de cele ale zonelor înconjurătoare, numite ”regiuni cu minoritate națională”.

Astfel, potrivit propunerii, regiunile cu minoritate națională nu constituie neapărat o unitate administrativă împuternicită să beneficieze de fondurile, de resursele și de programele acestei politici, se menționează în comunicatul Curții de Justiție a UE.

Inițiativa are, astfel, ca obiectiv principal declarat să permită regiunilor cu minoritate națională să aibă acces la aceste avantaje, pentru a împiedica defavorizarea lor economică în raport cu regiunile înconjurătoare.

Prin decizia sa din 25 iulie 2013, CE a refuzat să înregistreze propunerea de inițiativă (detalii aici) pentru motivul că aceasta nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului Uniunii. În consecință, cetățenii Izsák și Dabis au sesizat Tribunalul Uniunii Europene pentru anularea deciziei Comisiei.

Prin hotărârea sa de marți, Tribunalul constată că, în contextul politicii de coeziune a Uniunii, noțiunea ”regiune” trebuie definită cu respectarea situației politice, administrative și instituționale existente în statele membre și că, în consecință, Uniunea nu poate adopta un act care, precum cel propus în inițiativă, ar urmări să definească regiuni cu minoritate națională fără a ține cont de această situație.

Tribunalul arată, de asemenea, că menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale anumitor teritorii nu este un scop care ar putea justifica adoptarea unui act în temeiul politicii de coeziune a Uniunii.

Instanța subliniază că politica de coeziune a UE urmărește promovarea unei dezvoltări armonioase a ansamblului Uniunii și, printre altele, reducerea handicapurilor demografice grave și permanente de care suferă unele dintre regiunile sale.

”Or, domnii Izsák și Dabis nu au demonstrat că se poate considera că, în general, caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale regiunilor cu minoritate națională pot constitui un asemenea handicap, astfel încât aceste regiuni să fie defavorizate în raport cu regiunile înconjurătoare”, se precizează în comunicatul citat.

Nu în ultimul rând, Tribunalul arată că actul propus prin inițiativă nu este adecvat pentru a proteja diversitatea culturală reprezentată de minoritățile naționale și, prin urmare, nu poate fi adoptat în cadrul politicii culturale a Uniunii.

Împotriva deciziei Tribunalului se poate declara recurs la Curte, numai pentru motive de drept, în termen de două luni de la comunicarea acesteia, se mai menționează în textul citat.

Comisia Europeană a fost susținută în acest dosar de România, Grecia și Slovacia, ale căror cereri de intervenție au fost acceptate de instanță, iar reclamanții au fost susținuți de Ungaria. România chiar a prezentat un memoriu în intervenție în iunie 2015, la fel ca și Ungaria.

Pe de altă parte, printre alții, au depus cereri de intervenție, pentru susținerea reclamanților, și județul Covasna și comuna slovacă Debrad, dar acestea au fost respinse de Camera Întâi a Tribunalului, în mai 2015, după audierea argumentelor acestora.

”Această inițiativă cetățenească, sprijinită puternic de UDMR și de Ungaria, a urmărit forțarea impunerii unei autonomii teritoriale pe criterii etnice pentru maghiarii din așa-zisul ținut secuiesc și, mai mult chiar, o recunoaștere oficială a unor structuri teritoriale definite etnic, superioare structurilor teritorial-administrative. Ungaria încercat astfel să obțină nu doar o recunoaștere a unei zone etnice maghiare în România, zona așa-zisului ținut secuiesc (nu e singura zonă revendicată de Ungaria), peste structura administrativ-teritorială din România, ci chiar o zonă etnică compusă din zonele în care există comunități de maghiari…”

Maghiarofoni trăiesc în România, Serbia (Voivodina) și Slovacia, pe fostul teritoriu al Imperiului Habsburgic.

În septembrie 2013 liderul UDMR se arăta deranjat de decizia Comisiei Europene de a respinge inițiativa ”Minority SafePack”. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, considera că reprezentanţii Comisiei Europene au luat o decizie politică atunci când au respins Iniţiativa Cetăţenească Europeană (ICE) pentru protecţia minorităţilor naţionale – Minority SafePack, deşi aceasta a fost elaborată în mod corespunzător din punct de vedere juridic şi profesional. Potrivit acestuia, UDMR urma să propună, după consultări cu partenerii săi, ca decizia CE să fie contestată la Curtea Europeană de Justiţie.

”A fost din punctul nostru de vedere – si vorbesc despre initiatori, toti cei care au luat parte la initiativa cetateneasca – un soc cum si în ce mod a fost respinsa initiativa noastra de Comisia Europeana. Am trecut peste asta, am cautat solutiile institutionale, am mers si am atacat la Luxembourg, asa cum trebuie sa procedam respectând regulile UE si înca procesul este în derulare (…)”, declara în 2015 Hunor, citat de Agerpres.

Iată că UDMR a atacat decizia Comiei Europene și a pierdut. Definitiv.

O altă știre venită de la separatiștii maghiarofoni din județele Covasna și Harghita este că și’au făcut bere cu ”gust” secuiesc, Csiki Sör, comercializată în zonă și în Ungaria. Zilele trecute producătorul berii a fost amendat de OPC pentru că’și promovează marfa exclusiv în limba maghiară, deși o vinde în România.

Un alt obiect al propagandei separatiste din zona Har-Cov este berea produsă doar în limba maghiară și cu însemne separatiste, care pentru orice om cu bun simț va reprezenta o formă clară de discriminare de către minoritatea maghirofonilor, a celorlalte etnii fie majoritară, fie altă minoritate. Culmea este că tocmai această minoritate este cea care clamează în toată lumea ”supliciile” la care este supusă în România…

Așa s’a ajuns până acolo încât un organ sesizat pentru aceste neplăceri provocate, în speță OPC amendează separatiștii din Harghita, mai exact pe producătorul berii cu gust secuiesc, Csiki Sör.

Cum se poate vedea și din imaginea prezentată, românii care nu cunosc limba aceasta de mică circulație pot doar ghici ce consumă:

Producătorul de bere Csiki Sör a lansat un concurs cu premii dedicat consumatorilor și care este promovat atât pe etichetele sticlelor, cât și cu ajutorul altor pliante. Dar pentru că promovarea se făcea exclusiv în limba maghiară, mai multe persoane au sesizat Protecția Consumatorului, astfel că producătorul de bere a fost amendat cu 5.000 de lei și obligat să suspende campania publicitară, transmite Informația Harghitei.

Mai jos redăm comunicatul emis de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita cu privire la acest aspect.

Punctul de vedere oficial al Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita.

La Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în data de 29.04.2016 s’a înregistrat o reclamație din partea unui consumator cu domiciliul în Cluj-Napoca, care a sesizat faptul că:

”sticlele de Csiki Sor au agățată o hârtie care este scrisă exclusiv în limba maghiară. Astfel, cei care nu cunosc această limbă nu pot participa la un concurs organizat de companie, neînțelegând condițiile acestuia. Clienții nevorbitori de maghiară sunt discriminați”.

Totodată, în data de 06.04.2016, C.J.P.C. Harghita a fost sesizată de către C.J.P.C. Covasna asupra faptului că în urma unui control efectuat la un operator economic din județul Covasna (o pensiune), erau expuse pliante publicitare la berea Csiki Sor, numai în limba maghiară, respectiv la un concurs cu premii desfășurat în perioada 15 februarie – 31 august 2016, neexistând pliante publicitare/flyere în limba română.

Ca urmare a acestor sesizări, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în conformitate cu Procedura de Soluționare a Petițiilor, a invitat operatorul economic la sediul CJPC Harghita pentru clarificarea aspectelor sesizate. În invitațiile trimise, precum și la data prezentării reprezentantului operatorului economic la sediul CJPC Harghita, i’a fost solicitat acestuia prezentarea pliantelor publicitare cu privire la Concursul ”NOE BARKAJA”. Operatorul economic nu a prezentat comisarilor C.J.P.C. Harghita nici un pliant în limba română, prezentând doar pliantul în limba maghiară.

Astfel, s’a întocmit un Proces Verbal de Constatate a Contravenției, operatorul economic fiind sancționat contravențional pentru că nu a informat corect, complet și precis consumatorul și s’a dispus măsura opririi temporare a publicității acestui concurs organizat de operatorul economic până la intrarea în legalitate, adică efectiv până ce operatorul economic reface acele pliante publicitare astfel încât să existe pe acestea toate informațiile necesare consumatorului în ambele limbi (în acest caz română și maghiară) sau acesta va oferi consumatorului pliante publicitare separate și în limba română.

Menționăm faptul că operatorul economic a fost de acord cu cele consemnate în procesul verbal de constatare a contravenției și nu a formulat obiecțiuni.

Procesul Verbal de Constatare a Contravenției întocmit în urma celor două sesizări, precum și măsurile dispuse în cadrul acestuia, face referire exclusiv la Concursul denumit ”Noe Barkaja” organizat de către producătorul berii Csiki Sor, respectiv la pliantele publicitare oferite consumatorilor.

Acțiunile de control ale Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita sunt efectuate exclusiv ținând cont de importanța garantării din toate punctele de vedere a drepturilor consumatorilor, în acest caz dreptul de a fi informat în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor sau oricăror servicii oferite acestuia, totodată toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor trebuie să fie scrise în limba română”.

Sursa: agerpres.ro, mediafax.ro, informatiahr.ro, dantanasa.ro

Citiți și: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

sau: VATRA STRĂ-ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

VOR SCOATE SĂBIILE SUA ȘI RUSIA?

O excelentă analiză scrisă de un analist militar și un fost comandant adjunct al Aeroportului Otopeni a apărut zilele trecute în presa de la noi, dovedind dacă mai era cazul că îngrijorarea multora în privința unui potențial conflict este îndreptățită. Dat fiind raportul actual de forțe militare dintre blocul atlantic și Rusia, și în urma analizei pertinente realizate de Valentin Vasilescu, am tinde să credem că 2017-2018 ar putea fi anii în care acest obiectiv de atacare a Rusiei ar mai putea fi atins doar datorită ușorului ascendent de tehnică militară pe care l’ar mai avea blocul atlantic. Ulterior, acest avantaj ar putea să dispară deoarece Rusia se înarmează și se dotează cu cele mai avansate tehnologii militare, în zonele sensibile ale armatei rusești.  Or, nimic nu ne îndreptățește să stăm liniștiți în această privință chiar și după 2018, dacă SUA are aceste intenții. Evident pe noi ne privește cât de mult va fi afectată România în cazul în care războiul din Dombass se va muta dincolo de granița Ucrainei, în teritoriul Rusiei.

”Pentagonul pregătește invazia asupra Rusiei?

Toate investițiile Pentagonului se rezumă la arme de atac, menite să execute invazii asupra altor state. De exemplu, cine are nevoie de avioane stealth pentru a’și apăra propriul teritoriu? Washingtonul este singurul deținător de portavioane nucleare escortate de zeci de crucișetoare, distrugătoare, nave amfibii de asalt (portelicoptere) și submarine nucleare de atac, capabile să atace orice punct de pe glob. SUA mai deține și o flotă uriașă de peste 500 de avioane grele cargo, special creată să transporte divizii de blindate la zeci de mii de km distanță de continentul american. Rusia care a fost înconjurata de baze militare NATO este privită de Washington ca o imensă pradă, întrucât pe teritoriul imens al acesteia sunt concentrate 60% din resursele minerale, de apă potabilă, de teren propice agriculturii, de păduri ale Terrei.

După destrămarea URSS, când SUA a rămas singura superputere mondială, a fost consacrat clișeul că atunci când Washingtonul își propune o invazie militară asupra unui stat, mai întâi crează în opinia publică psihoza că acel stat este pe punctul de a’și ataca și ocupa vecinii. Atunci când armata americană este cea care invadează țara țintă, prin acest procedeu de razboi psihologic, derulat intens prin media aservită, agresiunea militară americană trebuie privită ca eliminarea amenințării asupra vecinilor statului țintă.

Cum pentru SUA , în realitate ”războiul rece” nu s’a terminat niciodată, de peste doi ani a declanșat războiul psihologic, având ca țintă Rusia, reușind să oblige UE și alte state vasale să’i impună sancțiuni economice. Pentru ca influența Rusiei să nu se extindă după succesul repurtat în Siria, e nevoie de o accelerare a pregătirilor pentru atacarea Rusiei numai că Barack Obama, fiind pe final de mandat nu poate decide nimic, hotărârea revenindu’i viitorului președinte al SUA.

Unde ar putea ataca SUA?
SUA nu vizează o debarcare în Estul îndepărtat al Rusiei, ci ca și Napoleon sau Hitler, intenționează ocuparea obiectivului strategic al Rusiei care este capitala sa, Moscova. Planul inițial al SUA era ca prin ”Euromaidan” Ucraina sa fie atrasă în sfera sa de influență, bazele marinei ruse din Crimeea să fie cedate marinei militare americane și Ucraina sa devină stat membru NATO. De pe teritoriul Ucrainei urmând a se declanșa invazia NATO asupra Rusiei, distanța de la Lugansk pâna la Moscova fiind de 600 km. Planul inițial a fost dat peste cap prin referendumul care a decis alipirea Crimeii la Rusia. Ulterior, datorită razboiului civil din Donbass, americanii nu mai pot declanșa nicio agresiune militară asupra Rusiei, din Ucraina.

Prin urmare, planul SUA a fost revizuit, stabilind Țările Baltice ca zonă de plecare la ofensivă. Din acest motiv, SUA face presiuni puternice asupra Suediei si Finlandei să adere la NATO, pentru ca teritoriul lor să fie folosit în manevra de forte și mijloace de atacare a Rusiei. De la granița Letoniei pâna la Moscova sunt tot 600 km și pe această direcție nu exista niciun obstacol natural care să puna probleme de ordin militar.

Pentru a ”descuraja” Rusia, Pentagonul a mărit de patru ori cheltuielile militare pentru campania anti-rusă în țările europene de la granița cu Rusia, a dislocat încă o brigadă de blindate în Țările Baltice și Polonia, încălcând Actul Fondator al Tratatului Rusia-NATO din 1997 și a decis mărirea flotei militare de la 272 la 350 nave de luptă. De aceea, planul strategic al Pentagonului poate cuprinde o invazie militară fulger, dusă sub comanda NATO, cu armament clasic, plecând din Țările Baltice și Polonia, direct către Moscova. Urmată de schimbarea conducerii politice reprezentată de Vladimir Putin și de o retragere treptată, concomitent cu cedarea către Letonia, Estonia și Ucraina a unei bucăți din teritoriul Rusiei.

Granița de vest a Rusiei ar putea fi fixată pe aliniamentul St. Petersburg-Veliki Novgorod, Tver-Kaluga-Volgograd. Datorită transformarii rapide a armatei chineze într’una modernă, capabilă sa pună mari probleme SUA și aliaților din zona Pacificului de vest, Pentagonul nu va disloca toată tehnica de luptă disponibila în Europa. El va păstra în rezerva 1/3 din fortele și mijloacele armatei SUA pentru a putea face față unui atac surpriză al Chinei.

Care ar fi fereastra de timp ?
Invazia militară a Rusiei poate fi executată cu succes de SUA doar pâna în 2018, după care șansele de reușită scad dramatic, întrucât Pentagonul va pierde superioritatea tehnologică în multe domenii, în fața armatei ruse și conflictul se va transforma într’unul mondial, cu utilizarea armamentului nuclear.

Câștigarea supremației aeriene.
Rusia este axată pe o armată de apărare, excelând la capitolul avioane de interceptare si sisteme de rachete AA foarte mobile, greu de reperat și performante, capabile să detecteze și să doboare chiar și avioanele americane de generația a V-a. De aceea, armata SUA, sprijinită de aliații săi din NATO, nu vor putea cuceri niciodata supremația aeriană. Cu mari eforturi, pot realiza parțial superioritatea aeriană, pentru perioade scurte de timp, pe anumite direcții, de la granița Rusiei, pe o fâșie cu adâncimea de 300 km.

Pentru a crea culoare sigure de zbor în apararea AA rusească, americanii vor fi obligați să folosească în primul val de atac 220 de avioane (15 bombardiere B-2, 160 de F-22A si 45 de F-35). În cele doua compartimente carenate, B-2 poate lua 16 bombe ghidate prin fascicol laser GBU-31 (900 kg) sau 36 de bombe în casete CBU-87 (430 kg) sau 80 de bombe GBU-38 (200 kg). Avionul F-22A poate fi înarmat cu doua bombe JDAM (450 kg) sau cu opt bombe de 110 kg. Un impediment major este acela că racheta anti-radar AGM-88E, cu raza de acțiune de 140 km, este prea mare pentru a intra în boxele carenate ale avioanelor F-22A și F-35 (lungime 4,1 m, ampenaje 1 m) si dacă este acroșată pe pilonii din aripi compromite ”invizibilitatea” acestor avioane. Țintele preponderente ale primului val fiind pistele de decolare-aterizare ale aviației militare ruse și sistemele componente ale zonelor de excludere, A2/AD bubble.

Referitor la avionul F-22A, din rapoartele Pentagonului reiese ca acesta a fost încântat de rezultatele obținute de F-117 (primul avion de generatia a V-a) în prima campanie a Golfului și în Iugoslavia. De aceea inițial, Pentagonul a comandat 750 de avioane F-22A pentru înlocuirea avioanelor F-16 din Fortele Aeriene. Odată ce spionajul militar american a descoperit că Rusia a testat cu succes chiar pe avioanele F-117 americane, noul radar anti-stealth 96L6E, Pentagonul a redus comanda la 339 de avioane F-22A. În timp ce americanii dezvoltau și testau proiectul F-22A, rușii deja creau antidotul la acest avion, adică sistemul de rachete S-400 Triumf care utiliza mai multe echipamente de detecție printre care și 96L6E.

Așa că F-22A a ajuns sa fie produs în doar 187 de exemplare.

Pentru a complica sarcina apărării AA rusești, simultan cu avioanele din generatia a V-a, vor fi lansate 500-800 de rachete de croazieră de pe navele de suprafață și de pe submarinele americane dislocate în marea Baltica. Sansele rachetelor de croazieră de a’și atinge țintele sunt mici, întrucât Rusia deține aproximativ 250 de avioane de vînătoare cu rază mare de acțiune, cu viteza maximă de Mach 2.83 ( 3.500 km/h ), specializate în interceptarea avioanelor E-3 Sentry ( AWACS ) și a rachetelor de croazieră: MiG-31.

Radarul avionului MiG-31 poate descoperi de la 320 km, urmărind 24 de șinte, simultan cu atacarea a opt dintre acestea, cu rachete R-33/37, cu rază de acțiune de 300 km și viteza Mach 6.

Totodată, avioanele americane F-18, F-15E, B-52 și B-1B pot lansa fără să se apropie de granița Rusiei (și să intre în raza de acțiune a rachetelor S-400), mini rachete de croazieră AGM-154 sau AGM-158, cu o rază de acțiune cuprinsă între 110 si 1.000 km. Acestea vizând cu precădere navele de luptă din Flota rusă a Mării Baltice și bateriile rusești de rachete sol-sol 9K720 Iskander (raza de acțiune 500 km) și OTR-21Tochka Iskander (raza de acțiune 180 km).

Eficacitatea acestui prim val s’ar putea exprima prin neutralizarea în cel mai fericit caz a 30 % din rețeaua radar de supraveghere aeriana rusească, a 30 % din batalioanele de rachete S-300 si S-400 rusești, dispuse între Moscova și granițele cu Țările Baltice, neutralizarea a 40 % din componentele sistemelor automatizate C4I (cu precădere a componetelor de cercetare-bruiaj), blocarea pe aerodromuri a peste 200 de avioane și elicoptere rusești, iregularități în structura de conducere operativă a rușilor, etc . Totusi, pierderile estimate ale americanilor și aliaților lor pot ajunge la 60-70 % din aeronavele și rachetele de croazieră care intră în spațiul aerian rusesc, în primul val.

Care este impedimentul major în cucerirea supremației aeriene ?
În jurul orasului Sankt Petersburg și în enclava Kaliningrad, rușii și’au creat două sisteme automatizate C4I (Comandă, Control, Comunicații, Computere, Informații și Interoperabilitate), pentru împiedicarea obținerii supremației în războiul radioelectronic (Electronic warfare -EW), dus de sistemele de cercetare terestre, aeriene și cosmice americane. C4I subordoneaza printre altele și echipamentele Krasukha-4 de tip SIGINT si COMINT (interceptarea tuturor rețelelor de comunicații).

Krasukha-4 mai bruiază și radarele de supraveghere de pe sateliții militari americani din familia Lacrosse / Onyx, radarele militare bazate pe sol din statele vecine, cele aeriene de tip AWACS, E-8C și pe cele montate pe avioanele americane de recunoastere RC-135 sau fără pilot RQ-4 Global Hawk. Armata rusă dispune și de echipamente de bruiaj a senzorilor electrono-optici de ghidare a bombelor si rachetelor inamice, dirijate pe fascicol laser si în infrarosu, dar si prin GPS. Acestea sunt relativ putine si dispuse în apropierea obiectivelor importante.

Sistemele C4I rusești au permis și crearea a două zone de excludere (Anti-Access/Area Denial -A2/AD bubble), impenetrabilă pentru toate mijloacele NATO, odată cu integrarea în C4I a câte doua batalioane de rachete AA mobile cu raza mare de acțiune de tip S-400 și a mai multor baterii mobile cu rază scurtă de acțiune Tor-M2 si Pantsir-2M. Pentru a se putea apară, Rusia va trebui să înceapa să’și dezvolte zona de continuitate a sistemelor automatizate C4I & EW & A2/AD bubble, de la Sankt Petersburg, de’a lungul graniței cu Țările Baltice, până în enclava Kaliningrad.

Un sistem S-400 poate urmări și ataca 80 de ținte aeriene care evoluază cu viteze de pâna la 17.000 km/h, de la distanța de 400 km, utilizînd informații radar, dar și de la senzori multispectrali bazați pe sateliți. Rusia dispune în prezent de 20-25 de batalioane cu câte 8 sisteme de lansare x 40 de rachete S-400 ( aproximativ 180 instalații de lansare S-400). Opt batalioane S-400 sunt dispuse în jurul Moscovei și unul se afla în Siria. Rușii mai pot aduce la granița cu Țările Baltice și în Belarus, alte batalioane S-400, mai existând în dotare aproximativ 1.100 de instalații de lansare S-300 ( 130 de batalioane S-300 ), cu rază de acțiune de 200 km, mai vechi decât S-400, dar rezistente la bruiaj, modernizate la standardul PMU-1/2 și ca urmare a dotării cu radarul 96L6E. Un sistem mai perfecționat decât S-400, este S-500 care se află în testare și va începe să doteze armata rusă din 2017.

Datorită echipamentelor de cercetare-bruiaj de tip SIGINT, COMINT, electron-optice și anti-GPS, extrem de eficiente și numeroase ale Rusiei, NATO nu va obține supremația în razboiul radioelectronic (Electronic warfare -EW). Sistemul automatizat rusesc C4I & EW & A2/AD dispus în Siria a împiedicat coaliția anti-Stat Islamic, condusă de SUA să descopere din timp obiectivele rebelilor care urmau a fi atacate de bombardierele rusești. Pentru a fi comunicate de americani via-satelit, rebelilor susținuti de ei. De aceea, în primul val de atac, este de așteptat ca SUA să lovească în proportie de 60-70 % ținte false, de pe teritoriul Rusiei.

Valurile următoare de atac ale aviației SUA urmând să fie asigurate cu bruiaj de avioane EF-18 și de pe navele marinei militare americane, staționate în Marea Baltică. Datorită efectului slab în câștigarea supremației aeriene din primul val, urmatoarele valuri de atac ale NATO vor înregistra pierderi din ce în ce mai grele. Dispozitivul aerian al SUA urmând a fi compus din cel putin 5.000 de avioane și elicoptere apartinând Fortelor aeriene, Marinei și Infanteriei marine, la care se pot alătura 1.500 de aeronave aparținând aliaților din NATO.

Flota navală americană.
Pe lânga trupele de uscat și avioanele de luptă dislocate în Țările Baltice, Polonia si alte state NATO din Europa, cel mai probabil, Pentagonul va trimite în Marea Baltică, ca forță de invazie câteva zeci de grupări navale compuse din opt portavioane, opt portelicoptere, zeci de nave de desant ale Infanteriei Marine, crucișătoare purtătoare de rachete, distrugătoare și submarine de atac. Cărora li se pot alătura două portavioane italiene, unul francez și unul spaniol, împreună cu grupările navale de protecție.

Rusia poate ataca aceste grupări de nave cu rachetele de croazieră Kalibr NK si Kh-101 care au o rază de acțiune de 2.500-4.000 km și elemente de ”invizibilitate” pentru radar, dar zburând cu viteză subsonica ( 800 km/h ), pot fi doborâte pe timpul apropierii finale. În schimb, racheta navă-navă și litoral-nava rusească P-800 Onix este mai greu de neutralizat, întrucât are o viteza de Mach 2.8 ( 3.000 km/h ) la nivelul mării și o rază de acțiune de 300 km. La fel de greu de lovit este și racheta nava-nava P-500 Bazalt care are o viteză de Mach 2.5 și o rază de acțiune de 550 km. Începând din 2017, Rusia va fi înzestrată cu noile rachete 3M22 Zircon specializate anti-portavion, capabile să zboare cu viteză hipersonică, la înalțimi mici.

3M22 Zircon are o viteză de apropiere de Mach 6.2 (6.500 km/h) o rază de acțiune de 400-1.000 km și poate fi lansată de pe nave, submarine și de pe avioane. Pentru această rachetă, începând din 2018, marina militară americană nu are antidot.

Trupele de uscat americane.
Conform evaluărilor americane, tancul rusesc T-80 (existent în număr de 550-3.000 în armata rusă) este net inferior tancurilor M1 A1/2 Abrams americane, Leopard 2 germane, AMX 56 Leclerc franțuzesti si Challenger 2 britanice.

Tancurile T-72B3, trecute prin modernizări succesive ( circa 1.300 în armata rusă) sunt mai performante ca T-80 și puțin inferioare AMX 56 Leclerc și Challenger 2. Tancurile T-90 (550 în armata rusă) sunt egale cu AMX 56 Leclerc si Challenger 2, dar cu puțin inferioare lui M1 A1/2 Abrams și Leopard 2. Mașina de luptă a infanteriei ruse (BMP-3 si BMP-2) este inferioară celei americane M2 Bradley, transportorul amfibiu blindat rusesc BTR-80/82A este inferior lui Patria AMV și sensibil egal cu Stryker (familia Piranha).

Noul tanc T-14 Armata, superior tuturor tancurilor existente a intrat în pre-producția de serie, în 2017 armata rusă urmând să recepționeze primele 100 de tancuri T-14. Comparând tancurile germane Leopard 2, americane M1A2 Abrams, frantuzești AMX 56 Leclerc și britanice Challenger 2, cu T-14 Armata, rezultă un raport de 2,5- 4/1 în favoarea tancului rusesc.

Mașinile de luptă ale infanteriei T-15 și Kurganets-25 sunt cele mai puternice din lume, înregistrând același raport în favoarea lor, în raport cu blindatele occidentale. Producția de serie a T-15 și Kurganets-25 urmând să înceapă în 2017.

Noul transportor amfibiu blindat rusesc VPK-7829 Bumerang depășește sub același raport toți competitorii existenți, producția de serie și livrarea către armata rusă urmând să înceapă în 2017. Așadar din 2018 Rusia va dispune de cele mai performante blindate din lume și acest aspect va schimba radical raportul de forțe într’o viitoare confruntare armată.

În primul și al doilea război din Golf, Pentagonul a demonstrat că o aparare pregătită din timp, ca cea irakiană care dispunea de nenumărate blindate, poate fi străpunsă și învăluită de trupe cu o mare mobilitate și protecție împotriva armelor antitanc, precum blindatele de ultimă generație. Grupările de tancuri americane M1A1 Abrams au cooperat cu cele compuse din mașinile de luptă ale infanteriei M2 Bradley, reușind să avanseze prin luptă 150-250 km/zi, în deșert. Neutralizînd punctele de sprijin ale infanteriei inamice, a grupăriilor de artilerie, a aliniamentelor antitanc și a blindatelor ușoare. În breșele făcute de blindate fiind introduse masiv transportoarele blindate LAV-50 (Piranha) ale Infanteriei Marine americane.

Succesul blindatelor americane n’ar fi fost obținut fără executarea în prealabil de mari operațiuni aeropurtate, efectuate concomitent cu vânătoarea de blindate inamice, dusă cu aviația și elicopterele de atac. Spre deosebire de deșertul irakian, vestul Rusiei este dens populat, pretabil la desfășurarea în mediul rural a numeroase grupuri sau nuclee de rezistență, înarmate cu sisteme sol-aer portabile ( MANPADS ), ceea ce face ca manevra pe verticală, reprezentată de operațiunile aeropurtate să fie puțin probabilă. Armata rusă poate disloca în vestul Rusiei peste 500 de sisteme 9K331M Tor-M1, 9K22 Tunguska și Pantsir-S1compuse din două tunuri cal. 30 mm și opt rampe de rachete dirijate pe fascicol infraroșu (raza de acțiune 12-20 km).

În afara acestora, trupele de uscat din vestul Rusiei dispun de alte cîteva mii de sisteme sol-aer din familia de rachete sol-aer portabile Strela si Igla. Împotriva familiei de rachete sol-aer portabile Strela si Igla, dirijate pe emisia calorică, elicopterele AH-64, AH-1, OH-58 Kiowa, UH-60A ,CH-47 Chinook și avionul cu rotoare mobile V-22 Osprey, utilizează echipamentul de bruiaj AN/ALQ-144/147/157.

Începând din 2015, subunitațile de apărare AA care asigură protecția diviziilor de desant aerian din armata rusă au fost dotate cu rachetele portabile 9K333 Verba. Din 2016 acest sistem a început sa fie introdus masiv și la trupele de uscat. Echipamentele de bruiaj de pe elicopterele americane nu pot ”pacali” senzorul de autoghidare al rachetei Verba care lucrează simultan în trei benzi de frecvență din spectrul vizibil și infraroșu.

Sistemele Verba lucrează cu complexul de cercetare electronică, bruiaj și conducere automatizată Barnaul-T al unităților de desant aerian rusesc. Barnaul-T neutralizează prin bruiaj ochit în frecvență, radarele aeronavelor inamice și folosește generatoare de interferență laser, menite să împiedice dirijarea rachetelor și bombelor laser lansate de aeronavele inamice.”

Sursa: Ziaruldegardă.ro, distanța.ro

Citiți și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

sau: SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ ȘI URMĂRILE SALE

Sunt 168 de ani de când Proclamaţia de la Islaz a constituit programul adoptat în 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească. Artizanul ei a fost Ion Heliade-Rădulescu, născut în 6 ianuarie 1802,  scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l’a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.  Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția românilor a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s’a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s’a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția română de la 1848 s’a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

În 1928, un martor al evenimetelor, Anton Alexandrescu casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea povestea:

”Eram băeţandru de 15 ani, când ne’am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i’am uitat. S’au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m’apucai să spui, tot satul s’a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le’au dat foc, apoi s’au dus”.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

”Revoluţia de la 1848 n’a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.” (Nicolae Bălcescu, 1850)

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că figuri importante erau de partea revoluționarilor. Atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera, cât și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi,

Primarul actual al Islazului Ionel Cătălin Geară:

”Aducem aminte de Nicolae Bălcescu care a pregătit această proclamație venind în urmă cu câteva luni și pentru a fi sigur că lucrurile se vor desfășura bine. Nu întâmplător Islazul a fost ales ca și loc strategic dat fiind faptul că el era așezat la vărsarea Oltului în Dunăre, nefiind pod pe care trupele domnitorului să intervină pentru reprimarea revoluției burghezo-democratice”.

De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu, ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Proclamaţia de la Islaz, dată pe Câmpia Libertăţii, la data de 9/21 iunie 1848, a fost programul constituţional întocmit de Comitetul revoluţionar din Muntenia în timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Proclamaţia cuprinde douăzecişidouă de articole, redactate eliptic, în prealabil explică celor cărora le era adresat documentul sensul declaraţiilor, iar apoi expune întregul program de emancipare şi reformă. Prin Proclamaţia de la Islaz se renunţă la Regulamentul Organic, punându’se bazele unei noi ordini constituţionale, declarându’se egalitatea politică a cetăţenilor, supunerea tuturor la contribuţie, libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor nobiliare, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubire, eliberarea ţiganilor robi, tot cu despăgubire, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi cu moartea, îmbunătăţirea sistemului penitenciar. Tot Proclamaţia dă drepturi politice locuitorilor ţării de altă credinţă religioasă decât cea a românilor, evreii erau şi ei emancipaţi.

Prin Proclamaţia de la Islaz se preluau de către stat averile mănăstirilor închinate, se prevedea accesul la învăţătură a întregii populaţii, se stipula înfiinţarea Universităţilor la Bucureşti şi la Craiova, a unei Politehnici la Bucureşti, se dorea înfiinţarea de licee şi pensionate în fiecare judeţ, şcoli normale în fiecare plasă şi şcoli în fiecare sat.

De asemenea, se anunţa introducerea alfabetului latin în administraţie.
Se mai prevedea că în fruntea statului rămânea un domn, ales pe cinci ani de către toate clasele sociale, iar Adunarea legislativă nu mai era formată doar din boieri, ci din reprezentanţi ai tuturor păturilor societăţii. De asemenea, se crea un sistem de autonomie locală, se înfiinţa garda naţională, iar Constituanta care era prevăzut a se înfiinţa urma să transforme programul constituţional într’o lege fundamentală.

Textul Proclamaţiei de la Islaz:

PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR ÎN CARE ”POPOLUL ROMÂN” ESTE RIDICAT LA LUPTĂ REVOLUŢIONARĂ, ÎNFĂŢIŞÂNDU’SE OBIECTIVELE REVOLUŢIEI, SINTETIZATE ÎN 22 PUNCTE, COMENTATE ŞI EXPLICATE.

În numele poporului român ”Dumnezeu e Domnul şi s’a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”

Respect pentru proprietate. Respect către persoane
Fraţilor români,
Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertate vouă!
Popolul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci ca să ţie în frâu şi respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; sătean, meserian, neguţător, preot, soldat, student, boier, domn, e fiu al patriei şi, după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem acelaşi nume de român. Aceasta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!
Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor soţietăţii, fără paguba vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a perde cei mai mulţi pentru cei mai puţini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a perde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic.
Popolul român, în cât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui Mircea şi Vlad V, recunoscute de toate tractatele încheiate între Î. Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s’a făcut în protiva acestor tractate. Popolul român voieşte cu o voinţă tare a’şi păstra neatârnarea administraţiei sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru şi rămâne în aceleaşi legături, şi mai strânse prin luminile veacului, cu Î. Poartă. Această voinţă e legală, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba nimului.
Popolul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor sale legislative şi în protiva tractatelor ce recunosc autonomia. Această lepădare este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrară dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire li s’ar face.
Popolul român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniştrilor şi cu un cuvânt a tutulor foncţionarilor publici şi fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic şi hotărârea popolului e sfântă.
Popolul român voieşte o patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de vrăjmaşi, prin urmare decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul.
Cine nu voieşte aceasta e vrăjmaş al fericirii publice, e un alt Cain ucigător de frate în sânul mamei noastre patrii.
Popolul român va să dea dreptate şi dreptatea e a lui Dumnezeu. Dreptatea nu sufere a purta numai sărăcii sarcinele ţării şi bogaţii să fie scutiţi. Prin urmare decretă contribuţie generală după venitul fiecăruia. Aceasta înavuţeşte patria şi o patrie avută e în folosul tutulor şi, prin urmare, în paguba nimului. Aceasta cheamă pe toţi la aceleaşi drepturi şi datorii într’o patrie dreaptă, înfloritoare şi care cu tot dreptul nu va mai putea suferi control străin.
Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să’i dea dreptul de a fi ales. Aceasta pe cei buni, pe cei drepţi nu’i păgubeşte întru nimic şi românii au fost totdauna buni. O ştiu străinii şi o ştie proverbul cel vechiu:

”Bună ţeară, rea tocmeală”.

Această decretare nu e în paguba nimului, va să schimbe numai tocmeala.
Popolul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoştinţele vin de la Dumnezeu în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa şi, prin urmare, sunt proprietate universală şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin împedecarea tiparului este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunerecului.
Popolul român voieşte pace, voieşte tărie, voieşte garanţia averilor sale materiale, morale şi politice; decretă dar gvardie naţională, în care tot românul se naşte al ei soldat, tot românul e un gvardian al fericirii publice, un garant al libertăţilor publice. Aceasta nu păgubeşte pe nimeni decât pe conspiratorii asupra drepturilor patriei.
Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaşte facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n’a vrut să i’l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale.
Popolul român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însuşi bani spre ţinerea de şcoale, de preoţi, spre lauda lui Dumnezeu şi tot spre adevărata laudă a celui ce s’a răstignit spre desrobirea celor săraci decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre desrobirea şi ajutorul celor săraci şi reclamă moşiile mânăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie. Popolul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului. Aceasta nu e în paguba românilor, ci spre mântuirea lor şi lauda Sfintelor Locuri.
Popolul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de român, ce au purtat toate greutăţile ţării, prin munca lor de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le’au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea geenrozităţii proprietarilor, înaintea dreptăţii patriei şi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le’o dă şi patria iară, ca o mumă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după inima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii în totdeauna, necum fraţii lor, hrănitorii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează, lucrarea la lucrul drumurilor se desfiinţează, săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi în folosul tutulor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi.
Popolul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei, bărbat întreg şi, ca să’l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile sale drepturi, a’l căuta în toate stările soţietăţii, în toată naţia, iar nu într’un număr mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi. O asemenea alegere strânge şi mai mult legăturile noastre cu Î. Poartă, pentru că per puţinele persoane ce se pot înfluenţa în paguba Î. Porţi şi a popolului român.
Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara se află undeva. În Ţeara română este în popolul român, ce are dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare, popolul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine va socoti de cuviinţă şi pe câţi ani i se va părea că’i este mai de folos. Aşadar, decretă ca domnia să se dea celui ales numai pe cinci ani, spre a se tăia rivalităţile şi urile îndelungate şi spre a pune o emulaţie între cetăţeni a fi buni, întregi şi folositori patriei ca să tragă încrederea publică.
Popolul român leapădă de la sine orice titlu ce i s’a introdus prin corupţie de la străini în protiva vechilor sale datine. Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie remâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării. Asta e titlul cunoscut de toţi românii. Vorba de prinţ e cunoscută numai de cei ce ştiu din limbile Europei. Vorbele de preaînălţat, prealuminat sunt nişte traducţii din limbagiul fanarioţilor, iubitori de titluri.
La multe trebuinţe ce are patria acum pentru despăgubire şi atâtea cheltuieli spre înaintarea patriei, popolul român nu mai poate da domnului o listă civilă atât de mare li mai vârtos că, şi fără aceasta, vede că este de neapărată nevoie ca domnul să dea exemplu mai întâi de simplitate şi de vieaţă cumpătată.
Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român. Fapta asemenea e şi mai necunoscută, căci nimic n’a fost de moştenire în ţara aceasta, nici rang, nici titluri, decât proprietatea şi numele familiei. Popolul român decretă dar desfiinţarea tutulor rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timpi de barbarie şi de servilitate.
Popolul, protestând asupra măsurilor arbitrare şi nelegiuite de a se pune taxă la învăţătură, de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară, protestând asupra relei cugetări de a degrada şi de a ucide naţionalitatea prin scoaterea limbii naţionale din şcoale, decretă o învăţătură pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă, după facultăţile fiecăruia şi fără nici o plată; decretă în Bucureşti o şcoală politehnică, câte o universitate în Bucureşti şi Craiova şi câte un liceu, cum şi pensionate pentru amândouă sexele, câte un liceu, asemenea şi un pensionat în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală începătoare bine tocmită în fiecare sat; decretă ştiinţele, ca şi până acum, în limba patriei şi cultura şi înflorirea acestei limbi după natură şi după originea ei, cu literele sale, atât în cărţile profane, cât şi în cele sacre, cum şi introducerea literelor în toate cancelariile.
Despre acest capitol al învăţăturii, guvernul va fi dator sub a sa răspundere, a pune cea mai activă stăruinţă spre a se înfiinţa aşezămintele de educaţie publică şi, precum nu se poate lăsa nici un creştin a se naşte şi a muri nebotezat, asemenea nici un fiu de cetăţean din câţi se află în vârstă de doisprezece ani şi câţi se vor naşte de acum înainte să nu rămâie neîmpărtăşit de învăţătură, căci pe dânsa se întemeiază viitorul ţării şi punerea în lucrare, cum şi garanţia cea adevărată a aşezămintelor patriei.
Popolul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească.
Popolul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le’a avut totdeauna tot cetăţeanul, declară că tot românul e liber, tot românul e nobil, tot românul e un domn. Prin urmare, de azi înainte desfiinţează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor orice biciu şi orice vargă ce degradă demnitatea cetăţeanului. Bătaia dar se aridică de la orice dregătorie şi cu atâta mai vârtos din rândurile soldaţilor.
Popolul român, deşi nu cunoaşte fiinţa pedepsei cu moarte, însă pentru că adesea prin judecătoriile criminale judecătorii de sistema cea mai veche au cutezat a da afară nişte sentinţe de moarte fără să fi putut a se pune în lucrare, popolul decretă desfiinţarea cu totul a pedepsei cu moartea, atât în lucrare, cât şi în sentinţe.
Popolul român, vâzând întreruperile sale de relaţii cu Î. Poartă mai vârtos de la 1828 încoa, văzând că reprezentantul său la Constantinopole e un străin, reclamă a’şi avea relaţiile de’a dreptul cu Î. Poartă şi reprezentant al său la Constantinopole însuşi dintre români.


Pe scurt, popolul român, recapitulând, decretă:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.
5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.
6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.
8. Libertatea absolută a tiparului.
9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.
10. Dreptul fiecărui judeţ de a’şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a’şi alege domnul.
11. Gvardie naţională.
12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.
20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.
21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.
22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

 

Această Adunanţă va lăsa în moştenire viitorimii Constituţia aceasta şi va fi datoare încă a o încheia printr’o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să’şi aleagă popolul deputaţi estraordinari, cari, venind în Adunanţă estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d’acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată şi vor fi feriţi copiii şi strănepoţii noştri de necesitatea în care s’a aflat astăzi popolul român.
Aceste decretări vin din glasul general al ţării, sunt drepturi vechi ale ei, sunt după legi, sunt după tractate. Î. Poartă atât în generozitatea, cât şi în interesul său, le primeşte. Rolul Rusiei este de a ne asigura drepturile când ar fi călcate din afară şi mai vârtos când voim a ne reîntregi într-însele. Când ea ni se va împotrivi, va dovedi lumii întregi că a avut gând rău asupra noastră şi asupra Turciei. Arhipăstorul ţării le va binecuvânta dacă este păstor după legea lui Christos; va subscrie decretul acesta în capul tutulor de va voi să ne mai păstorească şi de va fi pătruns de duhul Evangheliei. Domnul ţării nu poate sta contră, pentru că este alesul ei şi nu poate împedeca această faptă fără a’şi trage numele de trădător al ţării şi rebel către Î. Poartă.
Boierii n’au nici un cuvânt a nu primi pentru că nu perd nimic şi mai vârtos că prin învoirea lor vor da lumii o dovadă de frumosul suflet ce caracterisă totdeauna pe cei mai mari ai ţării. Strămoşii noştri ne-au asigurat cu sângele lor o patrie. Misiunea boierilor este a statornici dreptatea cerului, dreptatea Evangheliei într’însa; misiunea lor de astăzi are şi mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Neguţătorii, meseriaşii, sătenii binecuvântează decretele acestea, le reclamă, le cer; deşi n’au avut până acum glas, le’au cerut cu ochii, cu mâinile, cu toate mişcările fără a scoate o vorbă, după cum cere mutul ars de sete apa, după cum cere cel astupat, cel înecat aerul.
Fraţi români, soldaţi, cari sunteţi fiii şi fraţii noştri, priveghiaţi a ţine bună orânduială, pentru că datoria voastră aceasta este. Nu ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă întina mânile în cei ce se scoală pentru binele vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale, legiuirile cele nouă ale popolului român vă înalţă la treapta de om, desfiinţează vergele de pe spatele voastre cu cari eraţi socotiţi în starea vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce vă vor da porunci a face foc asupra fraţilor voştri însemnaţi’i, că aceia nu sunt români, sau, de vor fi, sunt vânduţi şi vă vând şi pe voi, ca să mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre, bătându’vă în protiva voitorilor de bine ai omenirii.
Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v’au dat esemplu. Europa luminată e cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă lupta asupra vrăjmaşilor patriei. Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţi’le să lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Eată, calea cea mai glorioasă în analele patriei vi se deschide vouă. Fericiţi’vă că v’aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare ce a venit de la Dumnezeu şi care, intrând în eternitate, se va înfăţişa iar înaintea lui Dumnezeu cu misiunea sa împlinită şi cu fruntea încoronată de numele voastre ca de nişte stele de mântuire popolului român. Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi să ascultaţi decât glasul popolului suveran: frângeţi’vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare de sânge. Nişte asemenea comandanţi vor fi însuflaţi de duhul lui Satan. Şi el asemenea a fost un căpitan în cetele cereşti şi îngerii păcii şi ai dragostei smulseră aripele. Smulgeţi şi voi asemenea spaletele din umerii oricărui căpitan trădător ce va comanda să se verse cea mai mică picătură de sânge.
Cuvioşi egumeni, protopopi, preoţi, voi împliniţi locul apostolilor şi astăzi se proclamă nişte legi pe temeiul Evangheliei. Este sarcina voastră, datoria voastră a ieşi cu crucea în mână şi a pecetlui cu dânsa tunurile şi ţevile purtătoare de moarte. Hristos a înviat şi s’a doborât moartea şi robia. Voi trebuie să spuneţi lumii că este Antichrist tot omul ce face moarte asupra fratelui său, tot omul ce mai voieşte robia, tot omul ce n’are milă de sărac, de văduvă şi de orfan. Luaţi vestmintele voastre, armaţi’vă cu crucea şi cântaţi psalmul 108 în protiva oricărui vânzător al patriei.
Boieri, voi aţi fost generoşi cu străinii, i’aţi primit, i’aţi hrănit, i’aţi avuţit, i’aţi chemat a se împărtăşi de drepturile voastre şi nu veţi fi voitori de rău pământenilor, fraţilor voştri, nu veţi face ruşine patriei noastre în străinătate, nu veţi suferi a se pune o pată pe numele vostru, nu veţi lăsa un blestem peste copiii voştri, nu’i veţi osândi a se ruşina de numele ce le veţi lăsa moştenire. Daţi din frumosul vostru suflet fericirea fraţilor voştri fără paguba voastră, căci Dumnezeu vă va da însutit şi aşezămintele cele nouă şi drepte peste curând vor înzeci veniturile voastre. Cu toţi întindeţi mâna a închega toate clasele soţietăţii într-un singur corp, pe care să’l putem numi fără ruşine naţie.
Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi’vă spre a ţine buna orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră. Vouă vă place a şede într’însa şi ea vă primeşte. Sistema cea veche nu v’a chemat şi pe voi la masa de obşte. De azi înainte o masă avem cu toţii, un ospăţ de frăţie ni se întinde, aceleaşi drepturi vom avea cu toţii.
Şi voi, o binecuvântaţi săteni, fraţi ai lui Hristos, munca voastră, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi în sângele Domnului: voi sunteţi fiii cerului, fiii păcii şi ai tăriei; voi sunteţi hrănitorii noştri; voi aţi plâns şi vă veţi bucura; voi aţi însetoşat de dreptate şi vă veţi răcori: pe voi v’a fericit Mântuitorul lumii. Fericiţi sunteţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă! Staţi dar la locul vostru, că ziua a venit; cătaţi’vă de câmpurile voastre ce vi le dăruieşte astăzi patria, care râde înaintea voastră şi vă cheamă la fericire. Iar pentru că duhul răului, Satana, poate să mai aţâţe oarecari vrăjmaşi ce vă pizmuiesc şi fericirea, trimiteţi din fiecare sat câte un preot cuvios şi câte trei inşi împuterniciţi a vă cere dreptatea ce vi se cuvine. Dreptatea v’o dă toată lumea cu mâni pline şi cu lacrimile în ochi. Iar preoţii vor ceti blestemele sfântului Vasile, spre a goni duhul răului din ţeară-
Măria Ta, domnule ales al ţării!
Plânge popolul român cu durere că te pomeneşte în urma tutulor şi este la Măria Ta să te pui în cap. Patria te’a ales, te’a avut fiul ei cel mai scump; guvernarea ţi’a fost problematică; te’ai arătat în ochii patriei şi ai lumii ca fiul risipitor din Evanghelie. Vino înapoi şi va pune patria inel în dreapta ta şi va înjunghia viţelul cel gras. Noi nu’ţi cerem cuvânt, pentru că eşti fratele nostru, eşti român. Cuvântul îl vei da înaintea conştiinţei Măriei Tale, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştim dacă câte ai făcut le’ai făcut de bunăvoie ori silit. Acum e timpul să arăţi lumii că ai fost şi eşti român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute şi să nu laşi fiilor un nume veştejit. Patria te reclamă de fiu, ea îşi rumpe vestmintele, îşi bate peptul şi aleargă şi într’o parte şi într’alta, cerând să nu piară nici unul dintre fiii săi, să nu se verse nici o picătură de sânge de român. Patria uită tot: fii dar al ei, după cum voieşte să te aibă în cap la această mare faptă. Fă o pagină frumoasă istoriei române. Nu’ţi face copiii a se ruşina în sânul Franţei de tatăl lor; nu lăsa ţeara fără cap în asemenea împregiurări, în prada intrigii ce ar putea aduce anarhie, căci atunci vai nouă şi de trei ori vai Măriei Tale!
Fraţi români! Nu vă temeţi de nici o putere nepravilnică din afară, căci s’au dus timpii silei şi ai dreptului celui mai tare. Ţineţi numai buna orândueală în întru. Întramaţi’vă în gvardie naţională spre asigurarea drepturilor voastre şi spre a forma cruciata înfrăţirii claselor în întru, cum şi a face parte în cruciata naţiilor în afară. Adunaţi’vă cu toţii sub steagurile patriei. Cele trei culori naţionale vă sunt curcubeul speranţelor. Crucea ce e de’asupra lor va aduce aminte Rusiei că e creştină. Crucea se va pune pe hotarul nostru şi rusul nu va călca ţeara noastră, fără să calce mai întâiu crucea la care se închină. De nu se va sfii de semnul acesta, vom trimite înainte’i nu arme ce nu le avem, ci preoţii noştri, bătrânii noştri, mumele noastre, pruncii noştri, cari însoţiţi de îngerul Domnului, ce păzesc pe cei ce se scoală în numele lui, vor ţipa şi se va auzi până la marginea pământului, că românii nu le’au luat nimic, că ei nu’i vor în ţeara lor. Vor pune preoţii Evanghelia, pe care se întemeiază legile noastre, o vor pune în calea lor ca să calce pe dânsa şi să vie să robească un popor ce totdeauna i’a fost voitor de bine, făcător de bine în războaiele lui. Rusia până acum s’a zis că este chezaşă drepturilor noastre. Noi în strigarea noastră nu cerem decât drepturile noastre şi protestăm mai dinainte la Î. Poartă, la Franţa, la Germania şi Englitera asupra oricărei invasii în pământul nostru ce ne va pismui fericirea şi ne va cutropi independenţa noastră.
Apoi popolul român declară astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că, dacă proclamaţia sa se vede pretutideni însuflată de spiritul păcii, dacă ei nu vorbesc într’un ton ameninţător şi se ţin pe drumul legilor şi al tractatelor, aceasta învederează caracterul lor cel pravilnic şi sufletul lor ce deopotrivă adoară libertatea şi a lor şi a altor naţii ce voind a se reîntregi în drepturile lor ştie a respecta pe ale altor naţii. Aceasta îi face a vorbi astfel, iar nu frica; căci sunt o naţie mai mult de 8 milioane suflete şi, la orice invazie din afară ce le va ameninţa libertăţile, fiecare va şti a’şi apăra vetrele, şi străinul, în cele după urmă, la orice nenorocire, va putea cutropi pământul dacă va dormi Dumnezeu, iar nu şi oamenii. Nici un român nu va mai trăi după moartea independenţei patriei sale.
Fraţi români! Respectaţi proprietatea şi persoanele, adunaţi’vă cât de mulţi, armaţi’vă cu toţi, însă imitaţi pe fraţii voştri transilvani. Vedeţi cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. N’aveţi nici o temere decât temerea de Dumnezeu şi atunci vouă cu adevărat vi se va cuveni a striga fără ruşine:

”Că cu noi est Dumnezeu!”.

Cu noi este Dumnezeu, fraţilor! În numele lui sculaţi’vă îngerul răzbunării dumnezeieşti va stinge pe tot vrăjmaşul şi va doborî şi cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul.
La arme, români! La armele mântuirii!

S’a scris deseori – după unii istorici pe bună dreptate, după alţii, dimpotrivă – că revoluţia paşoptistă a fost un produs de import. Din Occident, din înflăcăratul Paris.

Însă să nu uităm, că tot anul 1848 a fost consemnat în istoria continentului de acţiune politică şi militară izvorâte din încercarea aplicării unor reforme statelor cu servituţi încă medievale, cel puţin în Estul Europei. Un program politic nou ce prevestea apariţia clasei de mijloc în ţările avansate tehnologic.

În Ţările Române persista dorinţa aproape unanimă a boierilor revoluţionari de a’şi căpăta independenţa din partea celor două imperii: otoman şi ţarist, dar şi clauze favorabile emancipării sociale şi un anume progres al societăţii, libertatea presei, reformă agrară, acces la educaţie, drepturi politice lărgite, mandat de cinci al domnitorului, armată proprie, monetă şi însemne naţionale.

Acest efort recuperator a fost sprijinit masiv de membri ai Masoneriei române, aproape toţi boieri revoluţionari aparţinând lojilor masonice din Paris sau Viena, acolo unde şi’au făcut studiile.

Principiile constituționale incluse atunci în Proclamație sunt valabile și astăzi, cum ar fi independența administrativă și legislativă, alegerea unui domn pentru un mandat de cinci ani, asemenea președintelui de astăzi, formarea unei armate naționale, libertatea tiparului, introducerea învățământului primar gratuit și obligatoriu și formarea învățământului universitar.

”Cel mai important punct pentru mulțimea de la Islaz a fost punctul 13 al proclamației, care era emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire. Adevărul e că mulțimea nu știa ce este emancipare. Cuvintele folosite de Ion Heliade Rădulescu erau cam academice. În schimb, preotul Radu Șapcă de câte ori veneau aceste cuvinte le traduce pe înțelesul mulțimii. Adică ”țăranii se fac proprietari pe terenurile lor, prin despăgubire”. Punctul 13 a umplut de bucurie mulțimea de la Islaz care secole la rând a luptat pentru acest pământ.În final, grupul de revoluționari pornește spre Caracal. Trebuia să se întâlnească cu generalul Magheru, iar de aici să cuprindă toată Oltenia și să se îndrepte spre București, unde la 11 iunie izbucnește revoluția. Ca profesor de istorie aș situa Islazul alături de marile capitale europene ale revoluției de la 1848. Chiar dacă este o localitate rurală își merită locul alături de Paris, de Berlin , de Viena, de Pesta și de altele. Cu adevărat Islazul își face loc în istoria nu numai națională, ci și cea eurpeană prin evenimentul acesta de la 1848. Revoluția de la 1848 trebuia să izbucnească la București, la Vâlcea, în Valea Prahovei și aici, la Islaz. De ce? Pentru că aici era un grup de revoluționari puternic, era un nucleu avându’l în frunte pe generalul Cristian Tell, cel care conducea grupul de grăniceri, căpitanul Nicolae Pleșoianu, cel care era comandantul și se numea Roata a Cincea pentru că făcea paza Adunării, preotul Radu Șapcă vestit pentru ideile sale revoluționare și totodată repartizat în zona aceasta, Ștefan Golescu care a venit împreună cu Ion Heliade Rădulescu”, (Constantin Dima, profesor de istorie).

De asemenea, Constantin Dima subliniază și rolul important jucat de preotul Radu Șapcă în mobilizarea mulțimii de oameni de la Islaz, căreia i s’au adresat membrii guvernului provizoriu constituit în acea zi din 1848 în localitatea teleormăneană:

”Grupul de revoluționari strâns la Islaz — Ion Helide Rădulescu, Ștefan Golescu, Cristian Tell și preotul Radu Șapcă au trecut în Ostrovul de sub sat, se numea Ostrovul Mic și aici aveau misiunea de a pregăti desfășurarea revoluției. Între timp un soldat este trimis la preotul Radu Șapcă spunându’i ‘Părinte, ia’ți evanghelia că mireasa este gata’. Mireasa nu era altceva decât izbucnirea revoluției. Preotul Radu Șapcă își dă seama. În dimineața zilei de 9 iunie 1848 grupul de revoluționari a trecut, a ajuns la una din casele mari, patru case erau mai mari, unde pe clădirea aceasta a administrației se afla arborat drapelul revoluției cu deviza Dreptate-Frăție”.

”Dacă este să ne gândim, este o influență a revoluției franceze dacă luăm deviza Dreptate, Egalitate, Fraternitate. Acolo s’au pus bazele primului guvern provizoriu care era format din Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, preotul Radu Șapcă, generalul Cristian Tell și Nicolae Pleșoianu. Grupul acesta care forma primul guvern provizoriu de la Islaz și care a avut în frunte tricolorul pe care se afla Dreptate-Frăție s’a îndreptat spre locul unde se află acum monumentul ridicat care prezintă evenimentul de la 1848. Mulțimea era adunată pentru că în acel loc trebuia să se sființească zidurile Bisericii Sfinții Trei Ierarhi. Cum la sfințire participă multă lume e clar că și aici era multă lume. Cel care i’a adunat era Popa Radu Șapcă. Aici membrii guvernului provizoriu dau citire programului revoluției care este cunoscut drept Proclamația de la Islaz. Aici s’a dat citire pentru prima dată programului revoluției alcătuit din 21 articole de bază. Cel cu numărul 22 avea misiunea de a se organiza o Adunare Generală care să pună bazele unei Constituții a Țării Românești. Printre altele, să știți că punctele acestea ale Proclamației de la Islaz au fost prezente și în constituțiile viitoare”.

Dar în Țările Române s’au produs trei revoluții în anul 1848: revoluția din Moldova, care a fost înăbușită de la început, cea din Muntenia, iar a treia în Transilvania.

Încercarea de revoluție din Moldova.

În dimineața zilei de 27 martie, are loc la Iași, într’un hotel, o întrunire a tinerilor însuflețiți de idei naționale și reformatoare, la care iau parte însă și alte persoane: boieri mari și mici, negustori și câțiva liberi profesoniști. Se redacteaza un memoriu în 35 de puncte, care începând prin ”sfânta păzire a Regulamentului (organic) în tot cuprinsul sau, fără nici o răstălmacire”, cuprinde, între altele:

”grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”, îmbunătățirea administrației (justiție, armata, finante), reforma școlară, ridicarea cenzurii, înființarea unei gărzi cetățenești și dizolvarea Obsteștii Adunări ca una ce fusese aleasă ilegal.

O delegație se prezintă lui Mihail Sturdza, care, pentru moment, se preface a primi cele mai multe dintre cereri, dar, pe urmă, având asigurat concursul garnizoanei din Iași, ordonă arestarea căpeteniilor mișcării. O parte din acestea urmau să fie surghiunite peste Dunăre, în Turcia; cumpărând însa, într’ascuns, echipajul barcazului care trebuia să’i treacă la Măcin, ei ajung la Braila, și aici, cu ajutorul vice-consulului englez local, își redobândesc libertatea, ajungand apoi, prin Transilvania, în Bucovina. Aici vin, direct din Moldova, împreună cu alți revoluționari.

În vara anului 1848 se aflau în Bucovina Alexandru Cuza, viitorul domn, Costache Negruzzi, Dimitrie Canta, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu, frații Rosetti, fratii Sion, într’un cuvânt, cei mai de seamă tineri ai Moldovei. Sosi, de asemenea, și Mihail Kogălniceanu, care nu fusese amestecat în mișcare, dar care avusese un conflict cu fiul lui Mihail Sturdza și trebuise să părăsească țara. Cu toții au fost prietenește primiți de familia Hurmuzachi, în a cărei casă, la Cernăuți, și apoi la moșie, la Cernăuca, aflară ospitalitatea cea mai aleasă. Aici, în urma consfătuirilor avute și cu ajutorul gazdei, refugiații scot Gazeta Bucovinei, iar Mihail Kogălniceanu publica în august 1848 Dorințele partidei nationale, noul program al tineretului moldovean revoluționar.

Acest program, în 36 de puncte, se deosebește mult de cererile revolutionarilor din martie; mai întâi, el e împotriva regulamentului organic și a protectoratului țarist care ”nu poate în nici un chip face fericirea țării”; se cere apoi autonomia Moldovei, egalitatea civilă și politică a tuturor cetățenilor, adunare alcătuită din reprezentanții tuturor stărilor sau categoriilor sociale, garantarea libertății și a domiciliului, instrucție gratuită, renunțarea, din partea boierilor la privilegii, la scutirea de contribuții și la robii țigani, desființarea clăcii și – fapt foarte important – Unirea Moldovei cu Muntenia.

Revoluția din Transilvania

În Transilvania, revoluția a durat mai mult și pe lângă caracterul ei social, a avut si unul național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să’și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor ardeleni, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași.

În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Tineretul progresist maghiar, în cadrul mișcărilor care izbucnesc în acest an, 1848, în cuprinsul împărăției austriece și anume la Viena, în Italia și în Boemia, se ridica sub conducerea lui Lajos Kossuth și proclama Ungaria independentă; totodată hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul stat maghiar. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale.

Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar neputând admite, evident, acest lucru; pe de altă parte, voiau drepturi egale cu ale celorlalte naționalități din Transilvania, de aceea, ei hotărăsc, la rândul lor, convocarea unei adunări în care să discute toate problemele care’i preocupau. Adunarea se ținea lângă Blaj, pe o câmpie care de atunci s’a numit Câmpia Libertății.

Adunarea românilor transilvăneni a avut loc pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. În urma unor cuvântări ținute în cadrul Adunării, s’a votat o rezoluție în patru puncte prin care ”nația româna se declară și se proclamă… de sine stătătoare și … parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertății egale” și ”depune jurământul de credință către împărat și către patrie”. A doua zi se dezvoltă această rezoluție, cerându’se reprezentare proporțională în toate ramurile de conducere și în administrația țării, libertatea presei și a întrunirilor, învățământ de toate gradele, inclusiv o universitate etc. Se protestează apoi solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea românilor majoritari.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și’au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive.

Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s’a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.

Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud și Mărișel. Pe lângă români se ridicaseră și croații, nici ei nedorind să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s’a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești fură cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

După înăbușirea revoluției, Curtea de la Viena a păstrat și față de români o atitudine echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere, și numai în parte a cererilor românilor transilvăneni.

Revoluția din Muntenia.

În Muntenia, revoluția s’a bucurat, de la inceput, de mai mult succes decât în Moldova; una din cauze a fost mai bună organizare a ei, o alta, concursul unei părți din administrație și armata. În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată Dreptate-Frăție. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Frantei izbucnise revoluția la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul când se vor ridica împotriva asupritorilor.

Mișcarea a izbucnit în țară, în ziua de 9 iunie 1848, la Islaz, în județul Romanați, ale cărui autorități, militare și civile, erau de partea revoluționarilor. S’a citit proclamația în 22 de articole, alcatuită, în ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, grandilocvente și mistice, de Ioan Heliade Radulescu, în care se prevedea, ca revendicările esențiale:

”Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad V. și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din intru ale sale”, ”egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea țăranilor, ”emancipația mănăstirilor închinate” locurilor sfinte, desființarea robiei.

Nu se vorbea de Unirea Principatelor.

În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu: acesta scapă însă numai cu spaima, epoletul oprind glonțul. Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit’o, la 11 iunie. Știind că a pierdut sprijinul armatei, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează la Bucureşti Proclamaţia de la Islaz, care va deveni noua Constituţie.

Tot pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore; pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore; în aclamații și urale, toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții, ofițerii in corpore veniseră la palat, arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român – iscălește, seara, pe la orele 10, noua constituție – de fapt proclamația – și acceptă formarea unui guvern provizoriu, a cărui lista îi e prezentată de revoluționari.

 

Bibeștii cu toate că au provenit dintr’o familie modestă de moşneni, aşa cum a stabilit Nicolae Iorga cu mai bine de un secol în urmă, Bibeştii au căpătat legitimitate prin căsătorii, moşteniri şi înfieri.

Bibeştii spuneau străinătăţii în secolul al XIX-lea că:

”Brâncovenii au, prin două căsătorii, sânge de’al Basarabilor. Bibeştii se coboară prin femei din Brâncoveni, şi prin căsătoria prinţului Gheorghe Bibescu (domnitor 1842-1848) sunt drepţii moştenitori ai numelui Brâncovenilor”.

Cel care ne’a lăsat informaţii relevante despre Bibeşti este Ioan C. Filitti.

Se spune că Gheorghe Bibescu ar fi putut rămâne în istorie ca un domnitor al marilor reforme dacă ar fi venit la conducere după momentul pașoptist. Din nefericire, faptul că a venit mai devreme, practic domnia sa a pregătit Revoluția, l’au făcut să aibă mari constrângeri care l’au ținut pe loc. Rămâne de discutat dacă acest con de umbră la care l’a condamnat istoriografia este meritat.
Gheorghe Bibescu a fost omul paradoxurilor. La fel ca și Cuza două decenii mai târziu, Gheorghe Bibescu va dizolva la 4 martie 1844 Adunarea Obștească, conducând în perioada martie 1844-decembrie 1846, prin decrete legi. Paradoxul este că vorbim de perioada cu cele mai mari realizări ale sale: desfiinţarea judeţului Săcuieni, prin împărţirea acestuia între judeţul Prahova şi Buzău (1844); măsuri de organizare a poliţiei unor oraşe şi modernizarea regimului temniţelor; măsuri de înlăturare a unor abuzuri în domeniul administraţiei şi justiţiei; măsuri de amenajare a drumurilor; măsuri edilitare şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, deja amintite de noi (amenajarea şoselei “Kiseleff”, începerea amenajării grădinii Cişmigiu) ș.a.

La sfârşitul anului 1846, Gheorghe Bibescu va organiza alegerile pentru constituirea unei noi Adunări Obşteşti, în care vor intra în majoritate partizanii săi. A fost o perioadă cu multe realizări: desfiinţarea robiei ţiganilor aparţinând Bisericii şi aşezămintelor publice (februarie 1847); o lege a clerului, stabilind aprobarea anuală de către domn a bugetului Bisericii, cuprinzând şi o reglementare asupra funcţionării seminariilor; adoptarea unei legi judecătoreşti, îmbunătăţind activitatea instanţei supreme; înfiinţarea Direcţiei lucrărilor publice în cadrul Ministerului de Interne; în sfârşit, o reformă a învăţământului (martie 1847), din păcate, compromiţând principiul învăţământului în limba naţională (impunerea limbii franceze ca limbă de predare, în clasele superioare ale Colegiului Sf. Sava).

Gheorghe Bibescu are mari merite în crearea  cadrului necesar pentru unirea Principatelor. Astfel, este cel care va încuraja relațiile cu Moldova, un moment de vârf al acestora  constituindu’l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.
Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale Munteniei. Primul act în acest sens, bazat și  pe alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară, de aici o legitimitate şi credibilitate în plus, care s’au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură. După cum ne relatează cronicile, a fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare; s’a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.). Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq. Și nu sunt acestea toate exemplele.

A avut realizări  importante dar a fost împiedicat în a pune în aplicare programele politice pe care le’a avut la urcarea pe tron din pricina situației economice și politice de atunci.
Gheorghe Bibescu a fost silit de Revoluţia paşoptistă să renunţe la politica sa moderată de reforme treptate. În ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială, Gheorghe Bibescu se va retrage în Transilvania de unde va continua să urmărească cele întâmplate după adbicarea sa.

Cum însă a doua zi, 12 iunie, rușii prin consulul țarist, Gheorghe de Kotzebue, protestează  împotriva noii orânduiri care desființa de drept și de fapt Regulamentul organic, au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească Țara Românească, părăsind Bucureștii, cuprins de teamă nevoind să ia asupră’și consecințele mișcării, se retrage prin Câmpulung în Transilvania.

Anuntând acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arăta totodată țării și noua sa formație, reconstituită, cuprinzând și pe cei de la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li sau alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

În frunte e Guvernul vremelnicesc, organ suprem, prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membrii pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean Gh. Scurti. ”Ministerul vremelnicesc” alcătuit din Nicolae Golescu, ”ministrul dinlăuntru” sau de interne, Ion Câmpineanu, ”ministrul dreptății”, Ioan Voinescu II, „ministrul treburilor din afară sau de externe”, C.N. Filipescu, „ministrul finantei”, Gh. Nițescu, ”obsteșcul controlor”, controlorul I. Odobescu, ”ministrul de razboi”, Heliade, ”ministrul instrucției publice”, Scarlat Crețulescu, ”comandantul gvardiei naționale”, Constantin Crețulescu, ”presidentul sfatului orășenesc”, apoi va fi Cezar Bolliac, și Mărgărit Moșoiu, ”șeful poliției”. Vin apoi, imitând guvernul revoluționar francez, ”secretarii guvernului vremelnicesc”: C.A. Rosseti, N. Bălcescu, A.G. Golescu și Ion C. Bratianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice.

În 13 iunie 1848 la Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

În aceleași zile, adică 14/26 iunie, guvernul revoluționar dădea și primele sale decrete:

În 14 iunie 1848, la Craiova, Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

În 15 iunie 1848, Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țartist în Balcani, găsește revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

În 16 iunie 1848 la București revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor, ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu. Neofit între 1840 și 1849 a fost Mitropolit al Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1848, a fost desemnat șef al guvernului provizoriu, din motive diplomatice.

După înăbușirea Revoluției a solicitat (ca mitropolit) restabilirea ordinii și a contribuit la prinderea clericilor care se implicaseră în acțiuni revoluționare, ceea ce a făcut să fie considerat, o personalitate controversată de la 1848. La 27 iulie 1849 s’a retras din scaunul de mitropolit, iar în 14 ianuarie 1850 moare

În 19 iunie 1848 la București reacționarii încearcă o contralovitură anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

În 19 iulie 1848 la Giurgiu, urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova, iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa asigurându’l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului, dar punea în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui, iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalitățiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

În 13 septembrie 1848 la București, în cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s’a terminat cu un rezultat defaforabil revoluționarilor români.

Anul revoluţionar 1848 a consacrat pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa de sine pentru idealurile democraţiei şi independenţei, ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile incendiului care a devastat Bucureştiul, în martie 1847, când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi a infanteriştilor, a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. Bătălia din Dealu Spirii a fost ultima confruntare dintre forțe exclusiv românești și turcești. Lupte au mai fost în cadrul războiului de independență, dar atunci oștile României se aflau în coaliție cu cele ruse.

În 1848 s’a consumat penultima ocupare a Bucureștiului de către otomani. Cea din urmă a fost în 1916-1918 în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puerile Centrale, când inamicii României din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv Capitala.

La intervenţia lui Suleiman-Paşa, care, însoţit de o armată numeroasă, a trecut Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia română, locotenenţa domnească formată din trei foşti fruntaşi revoluţionari între care şi fostul ministru de interne Nicolae Golescu a fost reclamată de boierii reacţionari că a tratat cu Suleiman-Paşa. Acesta a fost înlocuit de Sultan cu Fuad-Efendi, care s’a arătat mai ferm în înăbuşirea Revoluţiei române. La acuzaţia lui Fuad-Efendi care a caracterizat revoluţia ca o ”rebeliune izvorâtă din acel duh al comunismului”, împotriva căruia se ridicase întreaga Europă şi a cererii restabilirii regimului regulamentar şi numirea lui Constantin Cantacuzino în funcţia de caimacam, majoritatea celor 200 de delegaţi care au mers în tabăra otomană de la Cotroceni a strigat: ”Moarte, mai bine decât Regulamentul”, fapt pentru care comandantul turc a ordonat arestarea delegaţilor protestatari.

Indignaţi de modul cum s’au comportat trupele turceşti la intrarea în Capitală, când au maltratat cu săbiile şi lăncile populaţia civilă, trecând cu caii peste cei căzuţi, şi de arestarea conducătorilor Revoluţiei române, unităţile militare române ce constituiseră un sprijin serios al revoluţiei, s’au pus în mişcare în pofida cuvântului de ordine al Locotenenţei domneşti de a se abţine de la orice act ostil faţă de armata invadatoare. Trupele otomane, sub comanda lui Fuad-Efendi, s’au deplasat lent, permiţând fruntaşilor Revoluţiei române să se refugieze din ţară pentru a nu fi arestaţi.

Roata de pompieri a oraşului Bucureşti, care, datorită propagandei în rândurile ei, făcută de Dincă Bălăşeanu şi Ioan Deivos, devenise un sprijin statornic şi credincios al Revoluţiei paşoptiste, participând activ la apărarea ei şi asigurarea pazei bunurilor populaţiei, a părăsit cazarma de la Agie sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Ea a angajat, în mod spontan, lupta cu a doua coloană otomană, care, de douăzeci de ori mai numeroasă decât compania de pompieri, a pătruns în oraş prin bariera Dealul Spirii şi a staţionat în faţa cazărmii de infanterie. În cursul luptei inegale, dar eroice, ostaşii roatei de pompieri, sprijinite de celelalte unităţi militare române şi de cetăţeni înarmati, au asaltat la baionetă artileria duşmană, capturându’i o parte din tunurile pe care le’a întors apoi împotriva turcilor, provocându’le sute de morţi şi răniţi.

Au căzut în această eroica bătălie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri, între care şi ofiţerii Dănescu şi Starostescu, precum şi o parte din ostaşii Batalionului 2 din Regimentul 2 infanterie, care participaseră la luptă, trăgând asupra turcilor din interiorul cazărmii. Şi’au pierdut viaţa în inegala încleştare 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (care au fost înhumaţi ulterior în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevnei), şi au rezultat peste 100 de răniţi. Ceilalţi pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s’au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni. După dizolvarea acesteia, eroicii pompieri, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s’au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion.

Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându’se în vâltoarea încleştării. Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor.

Veteranilor de la 1848 li s’a acordat prima decoraţie militară românească ”Pro virtute militari”, înfiinţată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Ţării, Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861), primind primul drapel de lupta din mâna domnitorului. Recunoaşterea faptului că 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice şi regimurile politice prin care a trecut ţara.

În 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10.000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.

Scurta perioadă de trei luni cât a durat revoluția în Muntenia a avut totuși urmări însemnate. Ea a produs o mișcare a maselor, o zguduire a societății, în special a clasei posedate, a facilitat pătrunderea ideilor de reformă socială, care’și vor găsi mai târziu expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris (egalitatea tuturor în fața legilor, suprimarea titlurilor nobiliare) și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu: securizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor și legea învățământului.

Pe de altă parte, prin influența exercitată, în mai mare masură asupra revoluționarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamația în 22 de puncte, programul din august, și în mai mică măsură asupra revoluționarilor din Transilvania, ea contribuie la întărirea și adâncirea ideii de unitate naționala.

Prin propagandă în Apus a fruntașilor exilați, ea determina un puternic curent de opinie publica și guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care’și va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Conventiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin urmare, exagerat a afirma că revoluția munteană de la 1848 stă la baza României moderne, că ea a influențat puternic, principal și politic, această dezvoltare, ca ”pașoptiștii” au binemeritat de la patrie.

În sfârșit, în 1848, în toiul revoluţiei, tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă ”trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele ”Dreptate, Frăţie”. O lună mai târziu, ”văzând cu nu s’a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că ”stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”.

El vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare:

”lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Varianta finală a steagului revoluţionar

Adoptarea tricolorului ca drapel naţional nu s’a datorat însă unor situaţii de conjunctură şi nici influenţelor străine, ci a urmat o veche tradiţie cu rădăcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într’o notă adresată lui Emin Paşa:

”Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le’am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre”. Dar nu precizează de când anume.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându’se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi’a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, ”ca culorile să fie aşezate cum era la 1848”, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s’a păstrat până azi.

Referindu’se la originea şi semnificaţia drapelului de stat, Mihail Kogălniceanu preciza în şedinţa parlamentului din 26 martie 1867 că:

”Drapelul tricolor, cum era astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însuşi drapelul neamului nostru, din toate ţările locuite de români.”

Rezultă de aici că Mihail Kogălniceanu şi generaţia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pe care o reprezintă pentru toţi românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s’a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane:

”Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al geților, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de’a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geografică şi politică deosebită a acestei părţi a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), reprezintă, fără îndoială, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le’a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându’şi stăpânirea în Banat, Munţii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimată prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi. Dar nimic nu ne poate opri să considerăm că tricolorul a fost dus dincolo de Carpați de geții înrolați în armata romană, draconul getic însoțindu’i până la hotarele de răsărit ale imperiului.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s’au plămădit ca popor, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale năvălitorilor, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania -, si au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei Traiane, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas roşu şi avea reprezentat, pe o faţă, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilţ şi cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealaltă faţă era reprodusă stema ţării (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilă (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul roşu. cu o bordură galbenă deschisă, iar la mijloc capul de bour. Călătorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 şi Ioan Gnindski, la 1677, îl menţionează ca fiind din damasc şi din aceeaşi culoare roşie. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se văd în culori două steaguri roşii. În timpul lui Mihail Suţu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe călare. Pe fond roşu. La fel, steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc şi în fiecare colţ câte un pătrat mare roşu, iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime roşu, cu o cruce albastră în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelaşi stindard galben – alburiu e menţionat – fără să fie şi descris – de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă. Documentele vremii ne vorbesc despre preţuirea pe care a acordat’o ilustrul voievod steagului ţării, în care neîndoilenic vedea întrupată glia strămoşească, Pentru apărarea căreia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusă în cumpănă însăşi viaţa sa, Mihai Voievod n’a uitat de steag. Este semnificativ faptul că după bătălia de la Mirăslău, din septembrie 1600, cu imperialii comandanţi de Basta, în care sorţii nu i’au surâs, Mihai nu s’a retras de pe câmpul de luptă până nu i s’a adus steagul ţării, pe care, strângându’l la piept, l’a luat cu sine.

Acest steag cu câmpul galben, ce ”era foarte vechi şi privit de romani ca sfânt’, după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese ”semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) şi Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi îl însoţise pe Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei Traiane şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Salvat de Mihai Viteazul după înfrângerea de la Mirăslău, el a fost păstrat cu mare cinste şi de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al ţării în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgovişte a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împăratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodă stindardul imperial, o dată cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arată că a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domnească, a fost văzut şi steagul cel mare al ţării, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, şi pe care voievodul a poruncit să fie purtat înainte .

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro – ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n’au avut posibilitatea să’şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n’au fost reprezentanţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totuşi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), moştenită din vremea Daciei Traiane, pe care, dacă n’au putut s’o impună pe însemnele heraclidice ale ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis’o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, menţionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boiereşti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familie Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Se poate, deci, afirma că adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor… Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă ”neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Tricolorul revine uneori pe cerul Islazului de azi în amintirea Proclamației care l’a consacrat definitiv.

Atenția se îndreaptă din nou spre prezent, la oamenii care stau la porți, lângă asfaltul ca în palmă, spre deosebire de ulițele prăfuite ale comunei pe care s’au plimbat pașoptiștii. Și edilul localității, fiu al satului, cunoaște fiecare etapă care a marcat istoria comunei pe care o conduce și ține să împărtășească și el câteva detalii importante, ori de câte ori este cazul, pentru ca cei care pun piciorul în Islaz să nu uite niciodată pe unde au trecut.

În anul 1969, în centrul Islazului, s’a ridicat monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz.

Monumentul comemorativ al Adunarii se află’n centrul localității Islaz, și a fost ridicat pentru a marca locul unde a avut loc Adunarea populară care a aprobat Proclamația de la Islaz. Constructia este reprezentata printr’un bloc masiv de beton, aând pe el montate reliefuri executate prin travertin.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Oricât de importantă este istoria locului, oamenii satului, tineri ori trecuți de prima tinerețe, își aduc aminte cu greu ce anume s’a întâmplat pe 9 iunie în 1848. Unii dau vina pe vârstă, alții pe cele câteva clase care nu i’au ajutat să înțeleagă de ce comuna lor este atât de importantă.

”Nu știu ce sărbătorim pe 9 iunie. Sunt Rusaliile. Atâta știu. În afară de asta nu știu. Poate cei cu carte să știe. Noi suntem de la țară. Noi nici nu știm să vorbim”, mărturisesc  cu sinceritate și cu tristețe în glas oamenii astăzi neputând să’și ascundă regretul.

Alții sunt indignați de această uitare, Florea Nanian fiind unul dintre ei:

”Aici a fost momentul de pornire al proclamației la Islaz. Pe vremea aceea a fost foarte important. Eu le explic nepoților mei mereu, foarte mult. Cărțile sunt făcute așa cum sunt făcute. Nu înțeleg nimic de acolo. Se pierde tot. Depinde cine vine după noi. Profesorul de istorie de aici încearcă foarte mult, deși nu e de aici să’i învețe pe copii”.

Oricât de dureroasă ar fi uitarea unora, paginile cărților vor sta mereu mărturie a faptelor care au schimbat cursul vieții societății de acum un secol și jumătate și istoria poporului român.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro, agerpres.ro, visitromanati.wordpress.com, romania-actualitati.ro, atestatmuntenia.wordpress.com, verticalonline.ro, semperfidelis.ro, flaviusrey.blogspot.ro, igsu.ro

Citiți și: DACII ERAU TOT GEȚI

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬