CUM ÎI EXPLOATA ROMA PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Simbolul stăpânirii, dovada libertății noastre iluzorii

INTREBĂRI CHEIE:

Dacă prin ceea ce urmează să citiți, vi se pare că nu s’a schimbat mare lucru în cei 1800-1900 de ani care au trecut, de la momentul când alții îi exploatau pe strămoșii nostri, nu este firesc să ne întrebăm azi cine ne exploatează pe noi?

Dacă situația impozitelor și taxelor este similară nu putem să ne întrebăm la fel de firesc, dacă România nu va avea aceeași soartă cu a imperiului căruia îi poartă numele?

Imperiul Roman – România, nu este o asociere de nume care ar putea fi nefastă pentru viitorul nostru?

Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte. În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, geții din Dacia Romană. Bogăţia celor care au trăit în antichitate pe actualele teritorii ale României a dat naştere unor controverse: ţara era bogată în resurse naturale, însă localnicii duceau un trai simplu, sărăcăcios.

Diodor din Sicilia ne descrie astfel un episod din viața geților:

”Dromichaites pregăti mese deosebite. Pentru cei din jurul lui Lisimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar geților le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezîndu’le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi geții lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah, tată, şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al geților. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. Atunci, zise Dromichaites, de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te’a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într’o ţara bântuită de geruri şi n’au parte de roade îngrijite? De ce te’ai silit, împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul geților. Iar cât despre recunoştinţa datorată, nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi”.

Cu toate acestea, impozitele de azi nu sunt inventate de curând. Sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principală sursă de venit pentru nevoile acestora.
Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea teritoriului din nordul Dunării de către romani, în anul 106.
În acea perioadă, în Dacia Romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, peregrinii (băştinaşii) considerați în dreptul roman străini liberi, lipsiți de cetățenia romană sau de dreptul latin, dar care nu erau socotiți ”inamici publici”, și care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii daci.
Dările percepute de la locuitorii Daciei Romane erau aceleaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte.
Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante.

Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.
Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.
Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei Romane mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxa de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, geții aveau trei mari dări.

În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică 5%.
În al doilea rând, era percepută vicesima libertatum, care era darea de eliberare a sclavilor.
Apoi existau taxele vamale, numite portoria.
În Imperiul Roman, fiecare regiune vamală avea propriile sale taxe. Dacia Romană făcea parte din circumscripţia vamală a Ilyriei. Taxele vamale se plăteau atât pe produse, cât şi pe călători. Oamenii trebuiau să achite taxe în primul rând când treceau frontiera circumscripţiei şi în al doilea rând atunci când intrau într’un oraş.
În Dacia Romană, taxele vamale erau colectate de oficii numite stationes.

Cine erau vechii funcţionari fiscali?

Cei trei procuratori din Dacia Romană aveau rolul de a strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Pentru încasarea acestor taxe, ei erau înconjuraţi de un întreg corp de funcţionari fiscali inferiori, fiecare specializat pe un anumit domeniu de activitate.
Astfel, procurator a caducis era cel care colecta averile persoanelor care mureau şi nu aveau urmaşi. Aceste averi intrau în proprietatea statului.
Domeniul de activitate al altor funcţionari, librarius ab instrumentis censualibus era colectarea impozitelor, arhiva sau scriptele financiare. Atribuţii similare aveau şi librarius a rationibu.
Adjutores tabulariorum erau agenţii fiscali, iar adjutor oficii corniculariorum erau subofiţerii din biroul procuratorului.
Din punct de vedere administrativ, la început, vămile au fost concesionate. Conductes pascui et salinarum erau arendaşii care se ocupau cu păşunatul sau exploatarea sării. Ei plăteau statului integral suma convenită, iar de la contribuabili încasau nişte sume mai mari. Un astfel de arendaş era şi cel numit conductor commerciorum, care se ocupa de vămi, numit şi portărel. Ulterior, acest sistem de concesiune a fost înlocuit cu regia.

Dacia romană în timpul lui Traian 106 – 117

Traian, după ce a cucerit teritoriul geților de la nordul Dunării și au numit provincia Dacia, s’a intors în anul 107 la Roma, unde Senatul i’a acordat încă din 105, titlul unic de ”Optimus Princeps” (cel mai bun dintre împărați). Deoarece noua provincie numită de romani Dacia se afla la granițele Imperiului și avea un puternic statut economic și militar , aceasta era o provincie imperială ( Dacia Augusti provincia) care cuprindea o mare parte din Transilvania, Banat și Oltenia până la Jiu.

Administrarea și conducerea provinciei revenea direct împăratului Traian, care’și exercita puterea prin intermediul reprezentantului său, Legatus Augusti propraetore. Acest reprezentant provenea din ordinul senatorial (ordo senatus) .
Politica de administrație a lui Traian a fost dură, în mare parte pentru că urmărea întărirea acestui nou teritoriu și introducerea acestuia cât mai rapid în rândul ”civilizației”.

Noua provincie era considerată o zonă de tampon împotriva unor posibile incursiuni ale triburilor ”barbare” cum erau numiți geții. Traian a urmărit și slăbirea populației getice pentru ca aceasta să nu aibe puterea de a se răzvrăti împotriva Imperiului, iar pentru a atinge acest scop el a intreprins următoarele măsuri:

a) Fostele centre de fortificație ale geților au fost desființate și distruse.
b) Aristrocația și preoțimea getică, care au condus lupta autohtonilor împotriva invadatorilor au fost excluși din viața politică și/sau uciși.
c) O parte din populația getică a fost înrolată în armatele auxiliare romane.

Cât au reușit în cei 150 de ani cât au controlat regiunea din nordul Dunării, apreciem fiecare dintre noi azi.

Următorul pas întreprins de Traian a fost recensământul populației și măsurarea pământurilor care ulterior a fost împărțit între veterani, cetățeni, sau au intrat în ager publicus, dar alte zone de importanță majoră pentru Imperiu precum regiunea aurifera din Muntii Apuseni, pășunile, minele de fier au intrat în patrimoniul imperial (patrimonium Caesaris).

Traian, când s’a intors la Roma, pentru a sărbători triumful său împotriva geților, a oferit fiecărui cetățean roman câte 450 denari, a organizat pentru populatia orașului 123 de spectacole.
În perioada în care Traian se afla în provincie a emis Lex Provinciae prin care se stabilea conducerea, hotarele și trupele care urmau să staționeze aici, această lege stipula și impozitele pe care avea sa le plăteasca provincia Imperiului.

Modul în care au fost trasate granițele confirmă cunoștințele care existau în acea vreme despre Ardeal. Istoricii susţin că regiunea a fost considerată în antichitate una dintre cele mai bogate în zăcăminte ale Europei, iar locuitorii ei au beneficiat de resursele ei naturale: fier, aur, argint şi sare. Bogăţiile din teritoriile getice au fost râvnite de romani, iar autorii antici au relatat despre comorile fabuloase capturate de armatele Imperiului Roman în urma războaielor din anii 105-106.

Cronicarul latin Dio Cassius în Istoria Romană afirma că după înfrângerea geților din 106, locuitorii Romei au fost scutiţi de taxe timp de un an, iar pentru 123 de zile la Roma a fost sărbătoare:

”După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori”.

Transportul tezaurelor din Dacia spre Roma este prezentat în scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducând pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe.

”La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar până în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise dacilor pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzând războaiele pentru cucerirea Daciei din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur dac”, scrie Radu Vulpe în Columna Traiana.

Scena CXXXVIII descrie capturarea tezaurului statului getic. Trei soldați romani, un legionar și doi auxiliari, de fapt simbolizează un număr mult mai mare, sunt încărcați în saci pe spatele unor animale, catâri sau cai de munte, o mulțime de articole din metale prețioase, în vase speciale. Astfel, romanii au capturat comorile imense adunate în secole de regii geți, care proveneau din impozitele pe comerț, cadouri intertribale, dar mai ales din exploatarea de roci și nisipuri de aur în munții și apele țării. La creșterea acestor bogății a contribuit și Imperiul Roman însuși, prin subsidiile care, chiar înainte de Domițian și până în primii ani ai domniei lui Traian, au fost plătite către geți pentru a’i împiedica să atace în sudul Dunării. Traian a început războaiele geto-romane din motive strategice și politice, dar el a fost cu siguranță ispitit, de asemenea, de perspectiva de a captura tezaurul getic considerabil.

Decebal nu prea a avut grijă să adăpostească bogățiile lui într’un loc cu adevărat secret, în condiții de siguranță, greu accesibil. Relatând această ascundere, istoricul Dio Cassius  (LXVIII, 14, 4), relatează despre cum regele get a ascuns comorile sale aproape de reședința sa, sub albia unui râu numit Sargeția. Schimbând cursul apei cu ajutorul unor prizonieri, el a săpat o groapă, unde a adunat o mulțime de argint și de aur, și apoi a acoperit totul cu pietre și pământ și a adus înapoi cursul apei. Aceiași prizonieri au fost folosiți pentru a ascunde în peșteri haine scumpe și alte lucruri care nu ar fi rezistat la umiditatea râului. După ce a terminat, i’a ucis, astfel încât secretul locului ascunzătorii să rămână secret. Dar un apropiat al regelui, numit Bicilis, care a avut cunoștință de locul ascunzătorii, și care a căzut în mâinile romanilor, a dezvăluit totul.

Relatarea istoricului roman ar fi putut fi de asemenea, modificată prin adăugările lui Xiphilinus, include un complet și improbabil episod al devierii râului, care poate fi foarte bine o legenda obișnuită în ceea ce privește comorile, inventată de fantezia populară în diferite locuri și timpuri. Această relatare despre tezaurul getic este pură imaginație așa cum s’au dovedit a fi una similară constatată de istoricul în elenistică Diodor din Sicilia, într’un text transmis de scriitorul bizantin Tzetzes, cu privire la Audoleonus, regele Peoniei din nordul Macedoniei, care, atacat în 300 î.Hr. de către un rege vecin, probabil Lysimach al Thraciei, a ascuns comorile sub albia unui râu numit aproape la fel: Sargeția. Așa cum stau lucrurile, chiar și existența unei ape numită Sargeția în teritoriul getic devine îndoielnică. În ceea ce privește numele trădătorului Bicilis, nu sună getic. În schimb a fost găsit unul analog lui în Peonia, Zermodigestos, de asemenea, la fel de improbabil. Respingând legendele din relatările lui Dio Cassius, considerăm că versiunea lui despre peșterile  folosite ca ascunzători pare mai plauzibilă; numai că în cavitățile acestea naturale pot fi ascunse nu numai haine, ci și toate elementele metalice ale comorii. Este un fapt că a ascuns comorile Decebal cu foarte multă viclenie și împăratul victorios le’a descoperit numai prin trădare, indiferent dacă secretul a fost dezvăluit de doar un singur ”Bicilis”, sau de către mai mulți deținuți pileatus geți, așa cum C. Cichorius a interpretat scena CXXX de pe coloană.

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, cu niciun indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns. Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stâncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a Sarmisegetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din reltarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea Sarmisegetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflând din cărţi cât de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punând mâna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte”.

Valoarea comorii a fost imensă. De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingându’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”. În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera.  Dar chiar și reducându’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumând numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămân uriașe.

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului. Înainte de războaiele sale împotriva lui Decebal, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinzânderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțând la anumite impozite , dând poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocând pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Dacia 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint. Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, până în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei. Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din Sarmizegetusa Regia.

Roma a fost modernizată cu aurul dacilor, prăzile impresionante de război l’au ajutat pe Traian să modernizeze Roma, susține Dio Cassius:

”În această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată. Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă”.

Dupa anul 112 monedele aveau legenda Dacia Augusti Provincia care dovedea că noul teritoriu era o provincie imperială.
Tot în lucrarea ”Istoria romană” scrisă de Dio Cassius, aflăm că durata de guvernare a unui Legatus Augusti pro praetore era de cel puțin trei ani și cel mult cinci. Armata din Dacia după plecarea împăratului a fost pusă sub comanda generalului Iulius Sabinus (109), apoi lui D. Terentius Scaurianus (108). Acesta din urmă a fost succedat de C. Avidius Nigrinus, care a fost urmat în 117 de către fostul guvernator al Spaniei, C. Iulius Quadratus Bassus.

Între anii 102 și 118 d.Hr. teritoriul Munteniei de astăzi a fost transformat în provincie romană fiind o extensie a provinciei Moesia Inferior la nord de fluviu, independentă de provincia Dacia. Din această perioadă datează castrele de la Târgșor, Mălăiești și Drajna de Sus (jud. Prahova).

Castrul de la Mălăiești

Fortificația de lemn și pământ a fost construită de către soldații romani în timpul campaniilor împăratului Traian care au dus la cucerirea Regatului Getic, între anii 101 și 106. Aceasta a durat doar pe timpul domniei împăratului Traian, întrucât în cursul conflictelor cu sarmații de la începutul domniei împăratului Hadrian (117–118), armata romană s’a retras din spațiul actual al Munteniei. Astfel castrele de la Drajna, Mălăiești, Târgșor, precum și altele de pe teritoriul provinciei nou create au fost abandonate.
Castrul de la Mălăiești este o fortificație romană tipică, având sistemul defensiv alcătuit dintr’un șanț, un val de pământ și o palisadă de lemn. Dimensiunile aproximative ale castrului, care prezintă o formă dreptunghiulară sunt de 180 × 150 m. Pe fiecare dintre laturile incintei găsim câte o poartă, din care pornesc principalele drumuri din castru, la a căror intersecție se află clădirea comandamentului (principia).

Castrul a găzduit o trupă auxiliară a armatei romane, din nefericire, necunoscută. Trupele auxiliare ale Imperiului Roman erau alcătuite din soldați recrutați din întregul imperiu, având sarcina de a garanta siguranța căilor de comunicație.

Băile romane se află la baza vestică a platoului pe care se află castrul. În ciuda timpului scurt petrecut aici de armata romană, clădirea respectă toate standardele arhitectonice ale vremii. Ea este alcătuită din următoarele spații cu funcțiuni diferite: apodyterium (vestiarul), frigidarium (bazinul cu apă rece), tepidarium (bazinul cu apă caldă), laconium sau sudatorium (baia de aburi) și caldarium (bazinul cu apă fierbinte).

Camerele erau încălzite prin sistemul specific roman de încălzire prin pardoseală, numit hipocaust. Acesta consta din pardoseala ridicată pe piloni de cărămidă (pile de hipocaust – păstrate încă în sit), sub care circula aerul cald provenit de la cuptorul extern, numit praefurnium. Evacuarea fumului se realiza prin tuburi de ceramică (tubuli) cuprinși în pereți. Rolul acestor băi nu era strict legat de necesitatea fiziologică a igienei, ci asigurau și un mediu de socializare pentru soldații castrului și comunitatea civilă din jurul acestuia.

Vestigiile, respectiv castrul şi băile romane, se află localizate în punctul ”La Cetate”, în extremitatea sudică a unui promontoriu, la vest de Dumbrăveşti, pe o terasă a versantului drept al Văii Teleajenului, în apropiere de confluenţa cu Valea Vărbilăului, aflate azi în raza administrativă a satului Sfârleanca, com. Dumbrăveşti, jud. Prahova. Importanța acestui sit este deosebită întrucât materialul arheologic descoperit aici constituie un reper cronologic extrem de important pentru numeroase situri romane din lume din perspectiva istoriei armatei romane și nu numai, fiind clasat în Lista Monumentelor Istorice 2010, respectiv înscris în Repertoriul Arheologic Naţional.

Dacia romană în timpul lui Hadrian (117 – 138)

Evoluția provinciei Dacia este strâns legată de guvernarea lui Hadrian deoarece acesta a organizat militar administrativ provincia, a construit castre și a limesului alutanus, precum stabilitatea economică și urbanizarea intensă care a avut loc în acest teritoriu în vremea sa.
Dupa moartea lui Traian, au loc numeroase revolte în multe din provinciile Imperiului, precum și în Dacia mai ales datorita mișcărilor sarmaților iazigi stabiliți la vest de Tisa, și roxolani din est. În 117, Hadrian îl va trimite pe generalul Q. Marcius Turbo ce avea la dispoziție trupe din Orient, pentru a înăbuși revolta sarmaților iazigi. Nerezolvarea rapidă a situației l’a facut pe Hadrian să vină personal în Dacia și la un moment împaratul a dorit chiar să părăsească teritoriul. Generalul Turbo a fost numit praefectus al provinciei Dacia și Panonia. Hadrian va încheia pacea cu regele roxolan, iar in 118 sarmații iazigi vor fi înfrânți.
Dupa ce a revenit la Roma în 119, Hadrian a pus în balanță aceste revolte și a încercat să găsească o soluție pentru ca aceste probleme să nu mai apară. Soluția lui Hadrian a fost adoptarea conceptului politic a lui Augustus ”o politica defensivă în cadrul limitelor existente” și datorită acestei soluții, Hadrian va reorganiza provincia Dacia în: Dacia Superior și Dacia Inferior.
Primele dovezi care dovedesc schimbări în organizarea administrația Daciei au fost diplomele militare descoperite la Casei (Cluj), Moigrad (Sălaj) și la Românași (Sălaj) datate la 29 iunie 120 respectiv pentru existenta Daciei Superior. În privinta Daciei Inferior existența sa a fost atestată de descoperirea unei diplome militare din 22 martie 129 și alta descoperită în 1842 din satul Grodjibod.
Dacia Superior cuprindea Transilvania și Banatul și avea capitala la Apulum, unde staționa și Legiunea XIII Gemina. Comandantul acestei legiuni Legatus Augusti Legionis era în același timp și guvernatorul acestei provincii având titlul de legatus Augusti pro praetore (vir praetorius) având rang pretorian și era secondat de un Procurator Augusti din ordinul ecvestru ce era însărcinat cu administrarea finanțelor.
Dacia Inferior cuprindea Oltenia și sud-estul Transilvaniei și o fâșie din Muntenia (la vest de linia Flămânda-Rucăr) și era condusă de un Procurator Augusti vice praesidis ce provenea din ordin ecvestru. Acesta avea puteri depline judiciare, civile și avea comanda trupelor din provincie (trupe formate din trupe auxilare). Capitala Daciei Inferior se afla la Drobeta. O diplomă descoperită la Caesarea din Mauretania Africi ne’a oferit informația conform căreia Dacia Inferior nu a fost încă de la inceput organizată ca o provincie procuratoriala, ci era guvernată de un praefectus, deși pe inscripție apare un personaj, pe numele său Titus Flavius Priscus Gallonius Quintus Marcius Turbo, dar care nu este asemenea cu generalul Marcius Turbo care a reprimat răscoala roxolanilor.

În 1971 au fost descoperite două diplome militare, una în castrul de la Gherla și a doua în satul Covdin ambele datând din anul vara anului 123 (20 august), diplome ce indicau existenta unei a treia provincii Dacia Porolissensis, aflată în teritoriul de la nord de Mureș, râul Arieș până la munții Meseșului și râul Someș.

Dacia Porolissensis era o provincie imperială de rang pretorian ce era condusă de un procurator Augusti de rang ecvestru. Aceasta provincie a fost constituită în momentul celei de’a doua vizite a lui Hadrian în zonă, în jurul anului 124. Capitala se afla la Napoca, deși cercetatorul clujean N. Gudea considera că capitala provinciei era la Porolissum. Constituirea provinciei s’a realizat din rațiuni de ordin militar, deoarece se urmărea ca aceasta provincie sa fie un bastion de aparare împotriva geților liberi și a iazigilor (samo-geți).

Provincia avea armata sa proprie Exercitus Daciae Porolissensis, alcatuită din trupe auxiliare. Diploma de la Gherla amintește de doua alae și șase cohorte, cu un număr al soldaților de 13.000. Au fost retrase monezile cu legenda Dacia Capta, înlocuite de unele ce înfățișa o femeie ce purta în maini un stindard de legiune cu acvila și o sabie curbă getică, simboluri ce indica participarea populației locale la apărarea Imperiului. Numele capitalei Daciei a fost schimbat în Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ce însemna o simbioza cu vechea capitalaă a geților.

Dacia în timpul lui Antonius Pius (138 -161)

Antonius Pius a avut parte de o domnie ”liniștita”, deranjată doar de incursiunile geților liberi din 143 si 157-158. În această perioadă între 8 iulie si 27 septembrie 158 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei Dacia. Provincia a fost imparțită în: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. Probabil că noua organizare s’a datorat din dorința de a administra mai eficient teritoriul și pentru o mai bună supraveghere a populației autohtone prin izolarea acesteia în trei provincii. Dintre cele trei noi înființate provincii cea mai importantă era Dacia Apulensis care era situată în centrul teritoriului getic.

Legatul Daciei Apulensis avea în subordinea sa singura legiune rămasă în teritoriu Legiunea XIII Gemina și datorită acestui lucru el le era superior celorlalți doi guvernatori din Dacia Porolissensis și Malvensis. Capitala Daciei Apulensis era la Sarmisegetuza. Dacia Porolissensis era situată în nordul fostei provincii Dacia Superior, era guvernată de un procurator presidial ce avea în comandă doar unități auxiliare. Sunt cunoscuți numele a doi asemenea procuratori precum M. Macrinius Vindex și Sempronius Ingenuus. Date concrete despre localizarea Daciei Malvensis nu ne sunt disponibile, aceasta fiind plasată de unii cercetători, ba în Banat, ba în Oltenia. Totuși între anii 167-168 sunt dovezi că Macrinius Avitus a fost numit praefectus alae I Ulpia Centariorum, iar în anul 169 a fost desemnat procurator provinciae Daciae Malvensis.

Între anii 167 – 168 se produce o nouă modificare la nivelul conducerii administrative a Daciei în sensul că guvernatorul Daciei Apulensis devine Legatus Augusti de rang consular devenind astfel guvernatorul celor trei Dacii și își ia titulatura de Legatus Augusti pro praetore trium Daciarum sau consularis Daciarum trium. Primul guvernator al celor trei Dacii a fost M. Cludius Fronto urmat de Sextus Cornelius Clemens. Inscripții referitoare la guvernarea lui Fronto arată că acesta a fost întâi legat consular al Moesiei Superior și apoi în anul 167 devine Legatus Augusti pro praetore Moesiae Superior et Dacia Apulensis. Reședința acestora a fost tot la Apulum. Între 167 – 168 în regiune va fi adusă o nouă legiune, a VII Macedonica care își va stabili reședința la Potaissa.

Este posibil ca în timpul lui Antonius Pius să fi început lucrările la limesul transalutanus (linie de apărare, sub forma unui val de pământ).

Tot în aceasta perioadă au loc masive lăsări la vatra a veteranilor fiind aduse in provincie multe trupe noi.
Romanii au introdus în Dacia sclavagismul dezvoltat cum au făcut în tot imperiul. Unii consideră că epoca exploatării romane a însemnat pentru Dacia un progres general atât din punct de vedere social cât și economic.
Pentru a întemeia noua capitală a Daciei, un mare teritoriu a fost parcelat (centuriatto) în câte 100 tes de cate doua iugare. Locuitorii capitalei erau înscriși în tribul Papiria. Orasul a fost inconjurat cu ziduri, iar in interiorul său fusese construit forul, palate și diverse clădiri cu specific roman. Pamântul trecut din propietatea statului în aceea a coloniștilor se numea ager privatus optimo iure. Veterani au primit pământ din ager publicus prin atribuire personală, dar ei nu aveau drept deplin asupra pământului. Coloniștii care cumpărau pământ din ager hiras, erau obligați să plăteasca impozit funciar (tributum) imperiului.

Populația autohtonă era obligată să presteze anumite servicii castrelor militare pentru a ușura munca soldaților romani. Hotarele regiunii care se aflau sub stăpânirea militară se numeau regiones.

Domeniile din patrimoniul imperial erau minele de aur din Munții Apuseni care’și aveau centrul de exploatare la Alburnus Maior (Roșia Montana) și erau administrate de un procurator aurariarum cu sediul la Ampelum. Dovezile arheologice arăta ca orașul Ampelum s’a dezvoltat ca un centru administrativ, pe valea râului Ampoi. Acest oraș depășise din punct de vedere al dezvoltării economice chiar și capitala datorită poziției sale la intersecția drumurilor comerciale importante. Tot aici a fost centralizată tabularium provinciae, adică activitatea privitoare la fisc. Primul asemenea administrator a fost M. Ulpius Hermias. Tot venitul din urma acestor mine de aur intrau direct în visteria împăratului, acesta beneficind și de cantitatea de aur extrasă dacă o dorea în stare pură. Din patrimoniul regal mai facea parte și minele de fier, pășunile și salinele care erau arendate unor conductores. Acești conductores erau oameni foarte influenți, bogați ce făceau parte din ordinul ecvestru și ocupau funcții importante în orașele din Dacia .
Administrația centrală a întregului teritoriu dacic era deținut de guvernatorul provinciei și de adunarea provincială.

După împărat, guvernatorul provinciei avea cea mai mare putere asupra populației autohtone. Unele orașe mai importante din Dacia precum Sarmisegetuza, Apulum, Napoca și Potaisa se bucurau de dreptul italic și acesta consta în faptul că conducerea internă a orașelor locale era asemenea orașelor din Imperiul Roman, iar aceasta consta într’un consiliu de conducere al orașului compus din zece persoane (ordo decorionum). Magistraturile erau anuale. Cei mai importanți magistrați erau duumviri (pentru colonii) și quattuorviri (pentru municipii). Unele orașe provinciale încercau să copieze modelul Romei, cunoscute sub numele de ”efigies parvae simulacraque populi Romani”.

Întemeierea unui oraș era un adevărat ritual deoarece orașul mamă, Roma fusese creată de zei și trebuia să treacă prin urmatoarele etape:

1. Inauguratio, ( caracterizat de alegerea locului specific consultării zeilor prin aruspicium).
2. Orientatio, ce reprezenta stabilirea topografiei străzilor (decumana maximus de la Est la vest și cardo maximus de la Nord la Sud ).
3. Limitatio.
4. Pomerium, ce era delimitarea noii așezări.

În Dacia au fost repartizați de la Roma și funcționari romani care trebuiau să se ocupe cu spolierea. Au fost descoperite dovezi arheologice în mormintele acestor funcționari, conform cărora ei adoptase stilul de viață al geților, unii chiar se îmbrăcau asemenea geților.
Totuși în mormintele geților nu au fost găsite indicii că aceștia ar fi îmbrăcat celebra togă romană, deoarece aceștia nu simțeau nevoie să se identifice cu populația care’i cucerise.
Organizarea financiară din Dacia a fost aceeași ca și în restul imperiului, cu impozite directe și indirecte. În cadrul impozitelor directe cel mai important era cel funciar pe terenuri și imobile precum și capitația ce era încasată de la cetățeni liberi.

Totuși, orasele din Dacia care primisera dreptul italic nu plăteau impozit funciar. Impozitele indirecte erau multe și diverse precum urmatoarele: bir de 5% platit în cazul moștenirilor și a eliberărilor de sclavi, taxa de vânzare ce era de 14% pentru sclavi și 1% pentru mărfurile obișnuite.
Deoarece Dacia făcea parte din circumscripția vamala a Illiricum-ului se percepeau taxe vamale pentru călători și pentru mărfurile care intrau în teritoriu. Important este faptul că erau încasate taxe și din interiorul provinciei pentru trecerea unor poduri, taxe de barieră sau taxe de circulație pe rutele comerciale. La început vămile erau guvernate de către niște particulari (publicani) pentru ca mai târziu ele vor fi percepute direct prin intermediul unui procurator.
Organizarea administrativă în provincia romană Dacia, a dovedit unitatea sistemului administrativ impus provinciilor din epoca imperială, dar și flexibilitatea acestui sistem care permitea organelor romane să maximizeze administrarea, conducerea și organizarea teritoriului. Totuși este foarte clar și lipsit de orice dubiu că dacă teritoriul Daciei romane nu ar fi intrat în vizorul Romei și astfel sub stăpânire romana, populația autohtonă nu ar fi cunoscut într’un timp atât de scurt avantajele unei lumi ”civilizate” decât prin exploatarea la care a fost supusă:

”Ştiţi, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât toţi oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Şi nu trebuie să ne mire. Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că acest ţinut (Geția n.n.) produce cea mai mare cantitate de grâu, dar şi pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena şi a poruncit ca oamenii ce plutesc spre voi să’şi încarce primii corăbiile”, scria Demostene, într’unul dintre discursurile sale despre comerțul masiv de grâne dintre eleni și geți, de pe atunci știindu’se că în afara resurselor naturale erau cunoscute şi bogaţia solurilor din anumite teritorii stăpânite de geți, cultivate cu grâu.

Istoricul Vasile Pârvan afirma că în schimb, geții primeau untdelemn şi vin de la marii exportatori din Grecia şi Macedonia şi cumpărau vase de bronz, arme, vase de sticlă colorată şi podoabe de la negustorii greci.

Exploatarea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile getice nesupuse Romei, asta în ciuda fanteziștilor care susțin ”romanizarea” geților. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s’a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l’a făcut să renunțe la acest gând a fost ”siguranța” coloniștilor romani din acea regiune.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Împarat Roman de origine getică clară) se află în războaie continue cu Geții Liberi și Sarmații (sarmo-geții), în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe.  Între 238 – 251 Goții (geții) și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orașe situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman, Decius e primul împărat roman care moare pe câmpul de luptă.

În timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fața Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus ”în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută” și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane în provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte. Dar nu a fost singurul care a susținut că geții antici au devenit goți după anul 212.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Împărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți geți, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni.

În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de Dacia abandonată, și o campanie prin care și’a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului ”dac” aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el ”carpo-daci”, trib ce s’a luptat și cu Imperiul Bizantin.

Sursa: cimec.ro, evz.ro, Ministerului Finanţelor Publice (MFP), roagora.blogspot.ro, antiquitasweb.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;CUM ÎI EXPLOATA ROMA PE GEȚII DIN DACIA FELIX&8221;

  1. Roma era un imperiu militarist si sclavagist, cu vocatie globalizatoare, nu se putea comporta un alt mod cel putin pana in anul 212, cand imparatul Caracalla a acordat cetatenie romana tuturor locuitorilor imperiului, cu exceptia pelegrinilor. Adica, romanii erau sinceri, cel putin.
    Cu privire la statuia imparatului Traian de Vasile Gorduz, urmasul dacilor/getilor liberi, vad in ea exact inversul a ceea ce pare, respectiv este o replica foarte condensata, dar echilibrata a Columnei lui Traian, avand un mesaj contrar, ca de la sculptura la sculptura, ca sa zic asa, una ridicata la inceputuri, cealalta conclusiva.Traian e prezentat nud pentru ca ”imparatul e gol”, toga imperiala sau armura militara falnica ar fi pretioasa si inutila, atat timp cat lupoaica de nerecunoscut, fara gemenii care s-au pierdut, e rapusa si ridicata in aer de lupul dacic,cu penele la locul lor, energic si nepasator ca si-a pierdut varful cozii in lupta. Este de observat efortul tehnic al autorului de plasa cu adevarat aproape in levitatie corpul incordat al lupoaicei, care nu se sprijina de loc pe bratele imparatului. Acesta e demn ( de fapt funerar), dar constient, dupa cum arata rictusul buzelor, ca simbolul Romai s-a destramat si face un ultim gest de omagiu, incercand sa prezinte ceea ce a mai ramas, trupul mutilat al lupei, nu e clar daca mai apuca, judecand dupa atacul final pregatit de draco in avant. Statuia este plasata semnificativ cu imparatul in coborare, nu stiu daca sculptorul a dorit sa fie asa, dar cred asta.Traian nu se afla triumfator pe un piedestal, dominand multimile, aproape se pierde printre oameni, nu are motive de lauda militara, draco si-a pedepsit urmasa agresiva. Imparatul se retrage, iar stindardul inamic unduieste in spatele lui.
    Nu as vedea statuia acestui Traian asezata pe Columna, astfel dupa cum a fost statuia initiala.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s