CUM ÎI EXPLOATA ROMA PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Simbolul stăpânirii, dovada libertății noastre iluzorii

INTREBĂRI CHEIE:

Dacă prin ceea ce urmează să citiți, vi se pare că nu s’a schimbat mare lucru în cei 1800-1900 de ani care au trecut, de la momentul când alții îi exploatau pe strămoșii nostri, nu este firesc să ne întrebăm azi cine ne exploatează pe noi?

Dacă situația impozitelor și taxelor este similară nu putem să ne întrebăm la fel de firesc, dacă România nu va avea aceeași soartă cu a imperiului căruia îi poartă numele?

Imperiul Roman – România, nu este o asociere de nume care ar putea fi nefastă pentru viitorul nostru?

Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte. În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, geții din Dacia Romană. Bogăţia celor care au trăit în antichitate pe actualele teritorii ale României a dat naştere unor controverse: ţara era bogată în resurse naturale, însă localnicii duceau un trai simplu, sărăcăcios.

Diodor din Sicilia ne descrie astfel un episod din viața geților:

”Dromichaites pregăti mese deosebite. Pentru cei din jurul lui Lisimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar geților le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezîndu’le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi geții lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah, tată, şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al geților. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. Atunci, zise Dromichaites, de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te’a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într’o ţara bântuită de geruri şi n’au parte de roade îngrijite? De ce te’ai silit, împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul geților. Iar cât despre recunoştinţa datorată, nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi”.

Cu toate acestea, impozitele de azi nu sunt inventate de curând. Sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principală sursă de venit pentru nevoile acestora.
Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea teritoriului din nordul Dunării de către romani, în anul 106.
În acea perioadă, în Dacia Romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, peregrinii (băştinaşii) considerați în dreptul roman străini liberi, lipsiți de cetățenia romană sau de dreptul latin, dar care nu erau socotiți ”inamici publici”, și care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii daci.
Dările percepute de la locuitorii Daciei Romane erau aceleaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte.
Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante.

Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.
Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.
Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei Romane mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxa de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, geții aveau trei mari dări.

În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică 5%.
În al doilea rând, era percepută vicesima libertatum, care era darea de eliberare a sclavilor.
Apoi existau taxele vamale, numite portoria.
În Imperiul Roman, fiecare regiune vamală avea propriile sale taxe. Dacia Romană făcea parte din circumscripţia vamală a Ilyriei. Taxele vamale se plăteau atât pe produse, cât şi pe călători. Oamenii trebuiau să achite taxe în primul rând când treceau frontiera circumscripţiei şi în al doilea rând atunci când intrau într’un oraş.
În Dacia Romană, taxele vamale erau colectate de oficii numite stationes.

Cine erau vechii funcţionari fiscali?

Cei trei procuratori din Dacia Romană aveau rolul de a strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Pentru încasarea acestor taxe, ei erau înconjuraţi de un întreg corp de funcţionari fiscali inferiori, fiecare specializat pe un anumit domeniu de activitate.
Astfel, procurator a caducis era cel care colecta averile persoanelor care mureau şi nu aveau urmaşi. Aceste averi intrau în proprietatea statului.
Domeniul de activitate al altor funcţionari, librarius ab instrumentis censualibus era colectarea impozitelor, arhiva sau scriptele financiare. Atribuţii similare aveau şi librarius a rationibu.
Adjutores tabulariorum erau agenţii fiscali, iar adjutor oficii corniculariorum erau subofiţerii din biroul procuratorului.
Din punct de vedere administrativ, la început, vămile au fost concesionate. Conductes pascui et salinarum erau arendaşii care se ocupau cu păşunatul sau exploatarea sării. Ei plăteau statului integral suma convenită, iar de la contribuabili încasau nişte sume mai mari. Un astfel de arendaş era şi cel numit conductor commerciorum, care se ocupa de vămi, numit şi portărel. Ulterior, acest sistem de concesiune a fost înlocuit cu regia.

Dacia romană în timpul lui Traian 106 – 117

Traian, după ce a cucerit teritoriul geților de la nordul Dunării și au numit provincia Dacia, s’a intors în anul 107 la Roma, unde Senatul i’a acordat încă din 105, titlul unic de ”Optimus Princeps” (cel mai bun dintre împărați). Deoarece noua provincie numită de romani Dacia se afla la granițele Imperiului și avea un puternic statut economic și militar , aceasta era o provincie imperială ( Dacia Augusti provincia) care cuprindea o mare parte din Transilvania, Banat și Oltenia până la Jiu.

Administrarea și conducerea provinciei revenea direct împăratului Traian, care’și exercita puterea prin intermediul reprezentantului său, Legatus Augusti propraetore. Acest reprezentant provenea din ordinul senatorial (ordo senatus) .
Politica de administrație a lui Traian a fost dură, în mare parte pentru că urmărea întărirea acestui nou teritoriu și introducerea acestuia cât mai rapid în rândul ”civilizației”.

Noua provincie era considerată o zonă de tampon împotriva unor posibile incursiuni ale triburilor ”barbare” cum erau numiți geții. Traian a urmărit și slăbirea populației getice pentru ca aceasta să nu aibe puterea de a se răzvrăti împotriva Imperiului, iar pentru a atinge acest scop el a intreprins următoarele măsuri:

a) Fostele centre de fortificație ale geților au fost desființate și distruse.
b) Aristrocația și preoțimea getică, care au condus lupta autohtonilor împotriva invadatorilor au fost excluși din viața politică și/sau uciși.
c) O parte din populația getică a fost înrolată în armatele auxiliare romane.

Cât au reușit în cei 150 de ani cât au controlat regiunea din nordul Dunării, apreciem fiecare dintre noi azi.

Următorul pas întreprins de Traian a fost recensământul populației și măsurarea pământurilor care ulterior a fost împărțit între veterani, cetățeni, sau au intrat în ager publicus, dar alte zone de importanță majoră pentru Imperiu precum regiunea aurifera din Muntii Apuseni, pășunile, minele de fier au intrat în patrimoniul imperial (patrimonium Caesaris).

Traian, când s’a intors la Roma, pentru a sărbători triumful său împotriva geților, a oferit fiecărui cetățean roman câte 450 denari, a organizat pentru populatia orașului 123 de spectacole.
În perioada în care Traian se afla în provincie a emis Lex Provinciae prin care se stabilea conducerea, hotarele și trupele care urmau să staționeze aici, această lege stipula și impozitele pe care avea sa le plăteasca provincia Imperiului.

Modul în care au fost trasate granițele confirmă cunoștințele care existau în acea vreme despre Ardeal. Istoricii susţin că regiunea a fost considerată în antichitate una dintre cele mai bogate în zăcăminte ale Europei, iar locuitorii ei au beneficiat de resursele ei naturale: fier, aur, argint şi sare. Bogăţiile din teritoriile getice au fost râvnite de romani, iar autorii antici au relatat despre comorile fabuloase capturate de armatele Imperiului Roman în urma războaielor din anii 105-106.

Cronicarul latin Dio Cassius în Istoria Romană afirma că după înfrângerea geților din 106, locuitorii Romei au fost scutiţi de taxe timp de un an, iar pentru 123 de zile la Roma a fost sărbătoare:

”După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori”.

Transportul tezaurelor din Dacia spre Roma este prezentat în scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducând pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe.

”La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar până în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise dacilor pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzând războaiele pentru cucerirea Daciei din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur dac”, scrie Radu Vulpe în Columna Traiana.

Scena CXXXVIII descrie capturarea tezaurului statului getic. Trei soldați romani, un legionar și doi auxiliari, de fapt simbolizează un număr mult mai mare, sunt încărcați în saci pe spatele unor animale, catâri sau cai de munte, o mulțime de articole din metale prețioase, în vase speciale. Astfel, romanii au capturat comorile imense adunate în secole de regii geți, care proveneau din impozitele pe comerț, cadouri intertribale, dar mai ales din exploatarea de roci și nisipuri de aur în munții și apele țării. La creșterea acestor bogății a contribuit și Imperiul Roman însuși, prin subsidiile care, chiar înainte de Domițian și până în primii ani ai domniei lui Traian, au fost plătite către geți pentru a’i împiedica să atace în sudul Dunării. Traian a început războaiele geto-romane din motive strategice și politice, dar el a fost cu siguranță ispitit, de asemenea, de perspectiva de a captura tezaurul getic considerabil.

Decebal nu prea a avut grijă să adăpostească bogățiile lui într’un loc cu adevărat secret, în condiții de siguranță, greu accesibil. Relatând această ascundere, istoricul Dio Cassius  (LXVIII, 14, 4), relatează despre cum regele get a ascuns comorile sale aproape de reședința sa, sub albia unui râu numit Sargeția. Schimbând cursul apei cu ajutorul unor prizonieri, el a săpat o groapă, unde a adunat o mulțime de argint și de aur, și apoi a acoperit totul cu pietre și pământ și a adus înapoi cursul apei. Aceiași prizonieri au fost folosiți pentru a ascunde în peșteri haine scumpe și alte lucruri care nu ar fi rezistat la umiditatea râului. După ce a terminat, i’a ucis, astfel încât secretul locului ascunzătorii să rămână secret. Dar un apropiat al regelui, numit Bicilis, care a avut cunoștință de locul ascunzătorii, și care a căzut în mâinile romanilor, a dezvăluit totul.

Relatarea istoricului roman ar fi putut fi de asemenea, modificată prin adăugările lui Xiphilinus, include un complet și improbabil episod al devierii râului, care poate fi foarte bine o legenda obișnuită în ceea ce privește comorile, inventată de fantezia populară în diferite locuri și timpuri. Această relatare despre tezaurul getic este pură imaginație așa cum s’au dovedit a fi una similară constatată de istoricul în elenistică Diodor din Sicilia, într’un text transmis de scriitorul bizantin Tzetzes, cu privire la Audoleonus, regele Peoniei din nordul Macedoniei, care, atacat în 300 î.Hr. de către un rege vecin, probabil Lysimach al Thraciei, a ascuns comorile sub albia unui râu numit aproape la fel: Sargeția. Așa cum stau lucrurile, chiar și existența unei ape numită Sargeția în teritoriul getic devine îndoielnică. În ceea ce privește numele trădătorului Bicilis, nu sună getic. În schimb a fost găsit unul analog lui în Peonia, Zermodigestos, de asemenea, la fel de improbabil. Respingând legendele din relatările lui Dio Cassius, considerăm că versiunea lui despre peșterile  folosite ca ascunzători pare mai plauzibilă; numai că în cavitățile acestea naturale pot fi ascunse nu numai haine, ci și toate elementele metalice ale comorii. Este un fapt că a ascuns comorile Decebal cu foarte multă viclenie și împăratul victorios le’a descoperit numai prin trădare, indiferent dacă secretul a fost dezvăluit de doar un singur ”Bicilis”, sau de către mai mulți deținuți pileatus geți, așa cum C. Cichorius a interpretat scena CXXX de pe coloană.

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, cu niciun indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns. Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stâncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a Sarmisegetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din reltarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea Sarmisegetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflând din cărţi cât de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punând mâna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte”.

Valoarea comorii a fost imensă. De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingându’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”. În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera.  Dar chiar și reducându’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumând numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămân uriașe.

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului. Înainte de războaiele sale împotriva lui Decebal, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinzânderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțând la anumite impozite , dând poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocând pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Dacia 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint. Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, până în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei. Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din Sarmizegetusa Regia.

Roma a fost modernizată cu aurul dacilor, prăzile impresionante de război l’au ajutat pe Traian să modernizeze Roma, susține Dio Cassius:

”În această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată. Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă”.

Dupa anul 112 monedele aveau legenda Dacia Augusti Provincia care dovedea că noul teritoriu era o provincie imperială.
Tot în lucrarea ”Istoria romană” scrisă de Dio Cassius, aflăm că durata de guvernare a unui Legatus Augusti pro praetore era de cel puțin trei ani și cel mult cinci. Armata din Dacia după plecarea împăratului a fost pusă sub comanda generalului Iulius Sabinus (109), apoi lui D. Terentius Scaurianus (108). Acesta din urmă a fost succedat de C. Avidius Nigrinus, care a fost urmat în 117 de către fostul guvernator al Spaniei, C. Iulius Quadratus Bassus.

Între anii 102 și 118 d.Hr. teritoriul Munteniei de astăzi a fost transformat în provincie romană fiind o extensie a provinciei Moesia Inferior la nord de fluviu, independentă de provincia Dacia. Din această perioadă datează castrele de la Târgșor, Mălăiești și Drajna de Sus (jud. Prahova).

Castrul de la Mălăiești

Fortificația de lemn și pământ a fost construită de către soldații romani în timpul campaniilor împăratului Traian care au dus la cucerirea Regatului Getic, între anii 101 și 106. Aceasta a durat doar pe timpul domniei împăratului Traian, întrucât în cursul conflictelor cu sarmații de la începutul domniei împăratului Hadrian (117–118), armata romană s’a retras din spațiul actual al Munteniei. Astfel castrele de la Drajna, Mălăiești, Târgșor, precum și altele de pe teritoriul provinciei nou create au fost abandonate.
Castrul de la Mălăiești este o fortificație romană tipică, având sistemul defensiv alcătuit dintr’un șanț, un val de pământ și o palisadă de lemn. Dimensiunile aproximative ale castrului, care prezintă o formă dreptunghiulară sunt de 180 × 150 m. Pe fiecare dintre laturile incintei găsim câte o poartă, din care pornesc principalele drumuri din castru, la a căror intersecție se află clădirea comandamentului (principia).

Castrul a găzduit o trupă auxiliară a armatei romane, din nefericire, necunoscută. Trupele auxiliare ale Imperiului Roman erau alcătuite din soldați recrutați din întregul imperiu, având sarcina de a garanta siguranța căilor de comunicație.

Băile romane se află la baza vestică a platoului pe care se află castrul. În ciuda timpului scurt petrecut aici de armata romană, clădirea respectă toate standardele arhitectonice ale vremii. Ea este alcătuită din următoarele spații cu funcțiuni diferite: apodyterium (vestiarul), frigidarium (bazinul cu apă rece), tepidarium (bazinul cu apă caldă), laconium sau sudatorium (baia de aburi) și caldarium (bazinul cu apă fierbinte).

Camerele erau încălzite prin sistemul specific roman de încălzire prin pardoseală, numit hipocaust. Acesta consta din pardoseala ridicată pe piloni de cărămidă (pile de hipocaust – păstrate încă în sit), sub care circula aerul cald provenit de la cuptorul extern, numit praefurnium. Evacuarea fumului se realiza prin tuburi de ceramică (tubuli) cuprinși în pereți. Rolul acestor băi nu era strict legat de necesitatea fiziologică a igienei, ci asigurau și un mediu de socializare pentru soldații castrului și comunitatea civilă din jurul acestuia.

Vestigiile, respectiv castrul şi băile romane, se află localizate în punctul ”La Cetate”, în extremitatea sudică a unui promontoriu, la vest de Dumbrăveşti, pe o terasă a versantului drept al Văii Teleajenului, în apropiere de confluenţa cu Valea Vărbilăului, aflate azi în raza administrativă a satului Sfârleanca, com. Dumbrăveşti, jud. Prahova. Importanța acestui sit este deosebită întrucât materialul arheologic descoperit aici constituie un reper cronologic extrem de important pentru numeroase situri romane din lume din perspectiva istoriei armatei romane și nu numai, fiind clasat în Lista Monumentelor Istorice 2010, respectiv înscris în Repertoriul Arheologic Naţional.

Dacia romană în timpul lui Hadrian (117 – 138)

Evoluția provinciei Dacia este strâns legată de guvernarea lui Hadrian deoarece acesta a organizat militar administrativ provincia, a construit castre și a limesului alutanus, precum stabilitatea economică și urbanizarea intensă care a avut loc în acest teritoriu în vremea sa.
Dupa moartea lui Traian, au loc numeroase revolte în multe din provinciile Imperiului, precum și în Dacia mai ales datorita mișcărilor sarmaților iazigi stabiliți la vest de Tisa, și roxolani din est. În 117, Hadrian îl va trimite pe generalul Q. Marcius Turbo ce avea la dispoziție trupe din Orient, pentru a înăbuși revolta sarmaților iazigi. Nerezolvarea rapidă a situației l’a facut pe Hadrian să vină personal în Dacia și la un moment împaratul a dorit chiar să părăsească teritoriul. Generalul Turbo a fost numit praefectus al provinciei Dacia și Panonia. Hadrian va încheia pacea cu regele roxolan, iar in 118 sarmații iazigi vor fi înfrânți.
Dupa ce a revenit la Roma în 119, Hadrian a pus în balanță aceste revolte și a încercat să găsească o soluție pentru ca aceste probleme să nu mai apară. Soluția lui Hadrian a fost adoptarea conceptului politic a lui Augustus ”o politica defensivă în cadrul limitelor existente” și datorită acestei soluții, Hadrian va reorganiza provincia Dacia în: Dacia Superior și Dacia Inferior.
Primele dovezi care dovedesc schimbări în organizarea administrația Daciei au fost diplomele militare descoperite la Casei (Cluj), Moigrad (Sălaj) și la Românași (Sălaj) datate la 29 iunie 120 respectiv pentru existenta Daciei Superior. În privinta Daciei Inferior existența sa a fost atestată de descoperirea unei diplome militare din 22 martie 129 și alta descoperită în 1842 din satul Grodjibod.
Dacia Superior cuprindea Transilvania și Banatul și avea capitala la Apulum, unde staționa și Legiunea XIII Gemina. Comandantul acestei legiuni Legatus Augusti Legionis era în același timp și guvernatorul acestei provincii având titlul de legatus Augusti pro praetore (vir praetorius) având rang pretorian și era secondat de un Procurator Augusti din ordinul ecvestru ce era însărcinat cu administrarea finanțelor.
Dacia Inferior cuprindea Oltenia și sud-estul Transilvaniei și o fâșie din Muntenia (la vest de linia Flămânda-Rucăr) și era condusă de un Procurator Augusti vice praesidis ce provenea din ordin ecvestru. Acesta avea puteri depline judiciare, civile și avea comanda trupelor din provincie (trupe formate din trupe auxilare). Capitala Daciei Inferior se afla la Drobeta. O diplomă descoperită la Caesarea din Mauretania Africi ne’a oferit informația conform căreia Dacia Inferior nu a fost încă de la inceput organizată ca o provincie procuratoriala, ci era guvernată de un praefectus, deși pe inscripție apare un personaj, pe numele său Titus Flavius Priscus Gallonius Quintus Marcius Turbo, dar care nu este asemenea cu generalul Marcius Turbo care a reprimat răscoala roxolanilor.

În 1971 au fost descoperite două diplome militare, una în castrul de la Gherla și a doua în satul Covdin ambele datând din anul vara anului 123 (20 august), diplome ce indicau existenta unei a treia provincii Dacia Porolissensis, aflată în teritoriul de la nord de Mureș, râul Arieș până la munții Meseșului și râul Someș.

Dacia Porolissensis era o provincie imperială de rang pretorian ce era condusă de un procurator Augusti de rang ecvestru. Aceasta provincie a fost constituită în momentul celei de’a doua vizite a lui Hadrian în zonă, în jurul anului 124. Capitala se afla la Napoca, deși cercetatorul clujean N. Gudea considera că capitala provinciei era la Porolissum. Constituirea provinciei s’a realizat din rațiuni de ordin militar, deoarece se urmărea ca aceasta provincie sa fie un bastion de aparare împotriva geților liberi și a iazigilor (samo-geți).

Provincia avea armata sa proprie Exercitus Daciae Porolissensis, alcatuită din trupe auxiliare. Diploma de la Gherla amintește de doua alae și șase cohorte, cu un număr al soldaților de 13.000. Au fost retrase monezile cu legenda Dacia Capta, înlocuite de unele ce înfățișa o femeie ce purta în maini un stindard de legiune cu acvila și o sabie curbă getică, simboluri ce indica participarea populației locale la apărarea Imperiului. Numele capitalei Daciei a fost schimbat în Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ce însemna o simbioza cu vechea capitalaă a geților.

Dacia în timpul lui Antonius Pius (138 -161)

Antonius Pius a avut parte de o domnie ”liniștita”, deranjată doar de incursiunile geților liberi din 143 si 157-158. În această perioadă între 8 iulie si 27 septembrie 158 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei Dacia. Provincia a fost imparțită în: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. Probabil că noua organizare s’a datorat din dorința de a administra mai eficient teritoriul și pentru o mai bună supraveghere a populației autohtone prin izolarea acesteia în trei provincii. Dintre cele trei noi înființate provincii cea mai importantă era Dacia Apulensis care era situată în centrul teritoriului getic.

Legatul Daciei Apulensis avea în subordinea sa singura legiune rămasă în teritoriu Legiunea XIII Gemina și datorită acestui lucru el le era superior celorlalți doi guvernatori din Dacia Porolissensis și Malvensis. Capitala Daciei Apulensis era la Sarmisegetuza. Dacia Porolissensis era situată în nordul fostei provincii Dacia Superior, era guvernată de un procurator presidial ce avea în comandă doar unități auxiliare. Sunt cunoscuți numele a doi asemenea procuratori precum M. Macrinius Vindex și Sempronius Ingenuus. Date concrete despre localizarea Daciei Malvensis nu ne sunt disponibile, aceasta fiind plasată de unii cercetători, ba în Banat, ba în Oltenia. Totuși între anii 167-168 sunt dovezi că Macrinius Avitus a fost numit praefectus alae I Ulpia Centariorum, iar în anul 169 a fost desemnat procurator provinciae Daciae Malvensis.

Între anii 167 – 168 se produce o nouă modificare la nivelul conducerii administrative a Daciei în sensul că guvernatorul Daciei Apulensis devine Legatus Augusti de rang consular devenind astfel guvernatorul celor trei Dacii și își ia titulatura de Legatus Augusti pro praetore trium Daciarum sau consularis Daciarum trium. Primul guvernator al celor trei Dacii a fost M. Cludius Fronto urmat de Sextus Cornelius Clemens. Inscripții referitoare la guvernarea lui Fronto arată că acesta a fost întâi legat consular al Moesiei Superior și apoi în anul 167 devine Legatus Augusti pro praetore Moesiae Superior et Dacia Apulensis. Reședința acestora a fost tot la Apulum. Între 167 – 168 în regiune va fi adusă o nouă legiune, a VII Macedonica care își va stabili reședința la Potaissa.

Este posibil ca în timpul lui Antonius Pius să fi început lucrările la limesul transalutanus (linie de apărare, sub forma unui val de pământ).

Tot în aceasta perioadă au loc masive lăsări la vatra a veteranilor fiind aduse in provincie multe trupe noi.
Romanii au introdus în Dacia sclavagismul dezvoltat cum au făcut în tot imperiul. Unii consideră că epoca exploatării romane a însemnat pentru Dacia un progres general atât din punct de vedere social cât și economic.
Pentru a întemeia noua capitală a Daciei, un mare teritoriu a fost parcelat (centuriatto) în câte 100 tes de cate doua iugare. Locuitorii capitalei erau înscriși în tribul Papiria. Orasul a fost inconjurat cu ziduri, iar in interiorul său fusese construit forul, palate și diverse clădiri cu specific roman. Pamântul trecut din propietatea statului în aceea a coloniștilor se numea ager privatus optimo iure. Veterani au primit pământ din ager publicus prin atribuire personală, dar ei nu aveau drept deplin asupra pământului. Coloniștii care cumpărau pământ din ager hiras, erau obligați să plăteasca impozit funciar (tributum) imperiului.

Populația autohtonă era obligată să presteze anumite servicii castrelor militare pentru a ușura munca soldaților romani. Hotarele regiunii care se aflau sub stăpânirea militară se numeau regiones.

Domeniile din patrimoniul imperial erau minele de aur din Munții Apuseni care’și aveau centrul de exploatare la Alburnus Maior (Roșia Montana) și erau administrate de un procurator aurariarum cu sediul la Ampelum. Dovezile arheologice arăta ca orașul Ampelum s’a dezvoltat ca un centru administrativ, pe valea râului Ampoi. Acest oraș depășise din punct de vedere al dezvoltării economice chiar și capitala datorită poziției sale la intersecția drumurilor comerciale importante. Tot aici a fost centralizată tabularium provinciae, adică activitatea privitoare la fisc. Primul asemenea administrator a fost M. Ulpius Hermias. Tot venitul din urma acestor mine de aur intrau direct în visteria împăratului, acesta beneficind și de cantitatea de aur extrasă dacă o dorea în stare pură. Din patrimoniul regal mai facea parte și minele de fier, pășunile și salinele care erau arendate unor conductores. Acești conductores erau oameni foarte influenți, bogați ce făceau parte din ordinul ecvestru și ocupau funcții importante în orașele din Dacia .
Administrația centrală a întregului teritoriu dacic era deținut de guvernatorul provinciei și de adunarea provincială.

După împărat, guvernatorul provinciei avea cea mai mare putere asupra populației autohtone. Unele orașe mai importante din Dacia precum Sarmisegetuza, Apulum, Napoca și Potaisa se bucurau de dreptul italic și acesta consta în faptul că conducerea internă a orașelor locale era asemenea orașelor din Imperiul Roman, iar aceasta consta într’un consiliu de conducere al orașului compus din zece persoane (ordo decorionum). Magistraturile erau anuale. Cei mai importanți magistrați erau duumviri (pentru colonii) și quattuorviri (pentru municipii). Unele orașe provinciale încercau să copieze modelul Romei, cunoscute sub numele de ”efigies parvae simulacraque populi Romani”.

Întemeierea unui oraș era un adevărat ritual deoarece orașul mamă, Roma fusese creată de zei și trebuia să treacă prin urmatoarele etape:

1. Inauguratio, ( caracterizat de alegerea locului specific consultării zeilor prin aruspicium).
2. Orientatio, ce reprezenta stabilirea topografiei străzilor (decumana maximus de la Est la vest și cardo maximus de la Nord la Sud ).
3. Limitatio.
4. Pomerium, ce era delimitarea noii așezări.

În Dacia au fost repartizați de la Roma și funcționari romani care trebuiau să se ocupe cu spolierea. Au fost descoperite dovezi arheologice în mormintele acestor funcționari, conform cărora ei adoptase stilul de viață al geților, unii chiar se îmbrăcau asemenea geților.
Totuși în mormintele geților nu au fost găsite indicii că aceștia ar fi îmbrăcat celebra togă romană, deoarece aceștia nu simțeau nevoie să se identifice cu populația care’i cucerise.
Organizarea financiară din Dacia a fost aceeași ca și în restul imperiului, cu impozite directe și indirecte. În cadrul impozitelor directe cel mai important era cel funciar pe terenuri și imobile precum și capitația ce era încasată de la cetățeni liberi.

Totuși, orasele din Dacia care primisera dreptul italic nu plăteau impozit funciar. Impozitele indirecte erau multe și diverse precum urmatoarele: bir de 5% platit în cazul moștenirilor și a eliberărilor de sclavi, taxa de vânzare ce era de 14% pentru sclavi și 1% pentru mărfurile obișnuite.
Deoarece Dacia făcea parte din circumscripția vamala a Illiricum-ului se percepeau taxe vamale pentru călători și pentru mărfurile care intrau în teritoriu. Important este faptul că erau încasate taxe și din interiorul provinciei pentru trecerea unor poduri, taxe de barieră sau taxe de circulație pe rutele comerciale. La început vămile erau guvernate de către niște particulari (publicani) pentru ca mai târziu ele vor fi percepute direct prin intermediul unui procurator.
Organizarea administrativă în provincia romană Dacia, a dovedit unitatea sistemului administrativ impus provinciilor din epoca imperială, dar și flexibilitatea acestui sistem care permitea organelor romane să maximizeze administrarea, conducerea și organizarea teritoriului. Totuși este foarte clar și lipsit de orice dubiu că dacă teritoriul Daciei romane nu ar fi intrat în vizorul Romei și astfel sub stăpânire romana, populația autohtonă nu ar fi cunoscut într’un timp atât de scurt avantajele unei lumi ”civilizate” decât prin exploatarea la care a fost supusă:

”Ştiţi, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât toţi oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Şi nu trebuie să ne mire. Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că acest ţinut (Geția n.n.) produce cea mai mare cantitate de grâu, dar şi pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena şi a poruncit ca oamenii ce plutesc spre voi să’şi încarce primii corăbiile”, scria Demostene, într’unul dintre discursurile sale despre comerțul masiv de grâne dintre eleni și geți, de pe atunci știindu’se că în afara resurselor naturale erau cunoscute şi bogaţia solurilor din anumite teritorii stăpânite de geți, cultivate cu grâu.

Istoricul Vasile Pârvan afirma că în schimb, geții primeau untdelemn şi vin de la marii exportatori din Grecia şi Macedonia şi cumpărau vase de bronz, arme, vase de sticlă colorată şi podoabe de la negustorii greci.

Exploatarea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile getice nesupuse Romei, asta în ciuda fanteziștilor care susțin ”romanizarea” geților. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s’a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l’a făcut să renunțe la acest gând a fost ”siguranța” coloniștilor romani din acea regiune.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Împarat Roman de origine getică clară) se află în războaie continue cu Geții Liberi și Sarmații (sarmo-geții), în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe.  Între 238 – 251 Goții (geții) și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orașe situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman, Decius e primul împărat roman care moare pe câmpul de luptă.

În timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fața Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus ”în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută” și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane în provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte. Dar nu a fost singurul care a susținut că geții antici au devenit goți după anul 212.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Împărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți geți, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni.

În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de Dacia abandonată, și o campanie prin care și’a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului ”dac” aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el ”carpo-daci”, trib ce s’a luptat și cu Imperiul Bizantin.

Sursa: cimec.ro, evz.ro, Ministerului Finanţelor Publice (MFP), roagora.blogspot.ro, antiquitasweb.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

”DACII” ȘI ”THRACII” NU DEFINEAU ETNII, CI LOCUITORII UNOR PROVINCII ROMANE.
DACII ȘI THRACII DIN REGIUNILE DACIA ȘI THRACIA ERAU GEȚI

Acești ”traco-daci” nu sînt decît rezultatul unui proces de tracizare și de dacizare a vechilor geți, proces care continuă neîntrerupt de zeci de ani, fix în aceeași măsură cum a fost și în trecutul mai apropiat maghiarizarea rumînilor din Panonia și care continuă azi, în județele Harghita și Covasna !!!

De ce ”Dacii liberi” este și va rămîne o sintagmă mincinoasă?

1. Cine au fost acești daci?

În primul rînd trebuie știut că ”daci” au fost geții din Dacia romană. Dacia a fost acea regiune din nordul Dunării, care pentru prima oară a fost creată de Roma la 106 d.Hr. prin cucerirea unui teritoriu la nordul Dunării, în urma războaielor geto-romane și în care Decebal își pierde viața prin sinucidere.

”Daci” au fost în primul rînd geții care au rămas în această provincie romană, sclavi sau cei care au devenit cetățeni ai imperiului. În al doilea rînd, romanii care s’au instalat în provincie au devenit și ei ”daci”, așa cum cei din Tracia au devenit ”traci”, iar cei din Macedonia au devenit ”macedoni” etc.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

În concluzie ”daci” erau locuitorii Daciei romane, și nu reprezentau o etnie, ci un nume legat de loc, de regiunea sau provincia de care aparțineau, de locuitor al provinciei Dacia.

Etnia a rămas mai departe cea de get. În  poza de mai sus pe roșu și portocaliu erau geții robiți de imperiu, iar pe albastru geții liberi.

Citiți și: DACII ERAU TOT GEȚI

2. Mare parte din geți nu au rămas în provincia ocupată, ci au migrat în nord și est la triburile getice frățești, costoboci în Maramureșul de azi și carpi în Moldova de azi, la est de Carpați.

Întrebarea care se pune în mod evident este: cum puteau fi ”daci”, geții care nu locuiau în Dacia romană?

Ce mecanism logic ne poate determina să atribuim gețiilor liberi ”etnia” de daci, sau să devină automat locuitori ai unei provincii ocupate?

Este cu totul forțat să extrapolăm acest termen dincolo de provincia Dacia.
În poza de mai jos se văd clar limitele provinciei Dacia, și unde putem vorbi de geții robiți, numiți de romani ”daci”.

3. Termenul de ”thraci” este la fel de inoportun folosit ca etnonim al geților în afara Thraciei.
Cum știm din istorie în sudul Balcanilor unul dintre primele regate ale geților a fost Regatul Odrisilor, care a unit sub comanda regilor odrisi Teres I și Sitalces multe triburi getice din Thracia, Moesia, Tribalia și Macedonia.

Regele Seuthes I a renunțat la politica de expansiune teritorială limitîndu’și teritoriile doar la sudul Dunării. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Kotys I, dar nici acesta nu’i unește pe regii din nordul Dunării.

De ce nu se numea Regatul Odrisilor, Thracia?

Simplu, pentru că Thracia era doar una din regiunile regatului, iar Sitalces reușise să adune sub același stindard multe triburi getice: moesi, parte din tribali, treri, odomanți, cobrizi, bessi, edoni, bistoni, ciconi, dii, satrai, trausi, thyni etc.

Această dilemă se perpetuează din vechime cînd istorici sau scriitori eleni numeau locuitorii din nordul orașelor elene, thraci, dar nu specificau și limita nordică a locuitorilor Thraciei.

Confuzia a apărut cînd, ulterior cei care îi citau pe primii cronicari au extins acest termen la toți geții din nordul Dunării, ceea ce este complet fals și a creat această anomalie.

4. Etnia reală a tuturor este cea getică.

Acest fapt este dovedit de către aceeași istorici care în istorisirile lor pomenesc de marele neam al geților în locuri diferite ale Europei, în toate punctele cardinale: massaGeți în est la Marea Caspică, thyssaGeți care ulterior s’au mutat pe Tisa în Panonia și tyraGeți în nordul Mării Getice, Tyrasul fiind moștenit ca nume de un oraș contemporan Tiraspol, pienGeții situați de Ptolemeu mai la sud de Vistula, myrGeții de la Bug, Geții de la gurile Dunării, Dobrogea, Moesia și Tribalia, sarGeții din Ardeal, anGeții din Serbia de azi, indiGeții și IlerGeții din Iberia, în provincia Catalonia de azi, geatsii din Scandinavia, samoGeții baltici de la Marea Baltică, jații (jats) în India, yuezhii în China, și lista poate continua…

5. Cîteva considerente de ordin genetic.

Distribuția genetică a haplogrupurilor azi în Europa ne demonstrează că haplogrupul R1 este haplogrupul care a fost purtat de acele populații care au dus limba centum în vest, dar și limba satem în est. Populațiile haplogrupului R1, deocamdată sînt considerate că au venit din vestul Asiei, deși există o teză încă nefundamentată suficient conform căreia haplogrupul R1 s’a format în Balcani.

Acești păstori nomazi care domesticiseră calul de stepă datorită căruia străbateau ușor mari distanțe, erau bine adaptați la viața de stepă unde nomadismul caracteriza viața omului și dezvoltaseră un tip special de inteligență / șiretenie, necesar supraviețuirii în natură liberă, o inteligență care le permitea să evalueze și să exploateze cît mai bine orice situație întîlnită în drumul lor.

Aveau ceea ce azi numim ”școala vieții”, dar a vieții nesedentare de vânător și păstor. Cantitățile limitate de hrană pe care le întâlneau în drumul lor și nevoia biologică de supraviețuire i’au făcut foarte probabil să’și păstreze caracteristicile omului primordial și anume egoismul, avariția și lipsa de empatie la adresa altor oameni.

Aceștia căutau să acapareze cît mai mult din hrana găsită pentru ei și copiii lor și erau la concurență inclusiv cu semenii lor alături de care străbăteau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s’a ajuns la o ierarhie a celor mai puternici și mai bogați, care îi conduceau pe ceilalți din haplogrupul lor.

Aceleași condiții grele de supraviețuire au făcut ca relațiile sexuale între ei să nu fie libere, fiecare bărbat având nevoie de femeia (sau femeile) lui și de copiii lui, care să constituie o forță proprie de apărare sau de atac, după caz, căci își furau rezervele de hrană și ei între ei, la nevoie.

Cum este cel mai probabil,  fidelitatea sexuală este un concept născut din nevoia de supraviețuire, pe care oamenii haplogrupului R1 l’au impus ulterior și pelasgilor cuceriți din zona carpato-dunăreană, acei băștinași ai culturilor Turdaș-Vinca, Hamangia, Cucuteni, Gumelnița etc.

Cu cît un bărbat devenea mai bogat și mai puternic, cu atît își permitea să aibă mai multe femei proprii și mai mulți copii, astfel încît, cu timpul, s’au format adevărate clanuri familiale, tradiție menținută pînă în ziua de azi în unele regiuni.

Același obicei îl aveau cîteva milenii mai tîrziu de exemplu geții, urmașii direcți ai nomazilor haplogrupului R1, care se mai sedentarizaseră alături de cei cuceriți la Marea Getică, adică acei geți R1b, numiți în vest cimerieni sau celți, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) și acei geți R1a, tirageți, massageți, samo-geți R1a din nordul și estul Mării Getice:

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sînt unii care au treizeci de soţii”,

sau Herodot (sec. V î.Hr.), în fragmentul care descrie obiceiurile geților, citim:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8),

sau:

”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8),

iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38), deși nu e clar dacă legea din Tracia, avea efect și asupra altor teritorii getice cum erau Moesia, Tribalia, Geția, TyraGeția etc.

Din punct de vedere al înfățișării, datorită traiului aproape permanent în aer liber, genele care determină producția de melanină pentru pigmentarea pielii și părului nu au devenit recesive, ca în cazul pelasgilor, așa că populațiile haplogrupului R1 și’au păstrat pielea închisă la culoare și părul negru.

Date fiind diferențele majore dintre cele două haplogrupuri, R1 al geților și I al pelasgilor dunăreni, putem să ne închipuim ce noroc a dat peste populația nomadă a haplogrupului R1 atunci cînd a întîlnit în Balcani populația sedentară și cultivatoare de hrană a haplogrupului I.

Aceste două haplogrupuri s’au amestecat, iar această simbioză a dus la nașterea unor noi subramuri. Una din ele ne privește pe noi rumînii direct: I2a-L261.

Arheologii au numit populatia haplogrupului R1 ”populația kurganelor”, datorită faptului că aceștia își înmormîntau morții sub movile imense de pămînt numite ”kurgane” (gorgane).

Numărul acestor gorgane în Rumînia este estimat la peste 5000.

Astfel de gorgane deținătoare de oseminte au fost găsite în toata Europa, semn că populația haplogrupului R1 a ajuns foarte departe și nu s’a oprit în Balcani.

Geții R1 care s’au oprit în Balcani acum 6500 de ani s’au amestecat cu pelasgii rămași pe loc și le’au impus acestora, încetul cu încetul, relațiile lor sociale și regulile lor de conduită, astfel încât pînă la urma matriarhatul pelasg a fost înlocuit cu patriarhatul geților, care se continuă pînă în zilele noastre într’o formă ușor diferită, dar spiritul de concurență a rămas nealterat.

Din amestecul pelasgilor cu geții au aparut o multitudine de triburi care au determinat migrații continue spre nord și vest, apoi aceste triburi au devenit popoare.

Avînd acum aceste elemente de istorie genetică clarificate, putem începe să înțelegem de ce noi, oamenii din zilele noastre, sîntem așa cum sîntem.

Haplogrupurile din care provenim sînt mai diferite unele de altele decît ne’ar place să credem, așa că ideea de popor omogen apărut din amestecul diverselor populații antice este doar un mit pe care îl exploateaza unii.

Dacă din două genomuri aparținând unor haplogrupuri diferite ar apărea un genom nou și omogen, care să fie un fel de medie a haplogrupurilor originale, de mult s’ar fi ajuns la o populație omogenă pe tot Pamîntul sau măcar în toată Europa, sau măcar într’o singură țară.

Deci un popor cu adevărat nou și omogen.

Dar oricine poate vedea că nu este așa, iar acest lucru pare a fi o utopie, genele provenite de la părinții din haplogrupuri diferite se luptă între ele pentru întâietate atunci cînd este creat copilul și unul din haplogrupuri învinge ca proporție, astfel că avem în continuare oameni foarte diferiti în aceeași țară, care însă se consideră din același popor doar pentru că vorbesc aceeași limbă.

Ori după cum constatăm, pe anumite întinderi de teritoriu acolo unde o anumită limbă era vorbită cei puțini din alte haplogrupuri care au venit în anumite perioade, au putut fi asimilați.

În aria noastră geografică noi și ucrainienii avem o oarecare pondere vis-a-vis de limbile vorbite.

Diferentele de haplogrup se traduc întotdeauna și în diferențe de caracter, astfel încît punerea la un loc a populațiilor din haplogrupuri diferite dă naștere la multe contradicții și neînțelegeri, ceea ce se observă peste tot în viața de zi cu zi.

În ultimii ani s’a conturat un curent destul de puternic de patriotism așa-zis ”dacic”.

Cei care îl susțin consideră că Rumînia ar trebui să se numească ”Dacia”, pentru că ei consideră că ”dacii” au fost primii trăitori pe aceste meleaguri și că lor le’ar fi aparținut țara asta din cele mai vechi timpuri.

Numai că așa cum am încercat să lămurim, această țară nu s’a numit niciodată Dacia și nici liberă nu a fost, ci doar sub ocupație, și nu pe de’a’ntregul ei, nefiind ocupată cu totul de romani.

Considerăm normală și logică convingerea triburilor amerindiene și a vechilor pelasgi, dar și a unei mari părți dintre noi rumînii care le purtăm aceste amprente genetice, din masa totală a populației Rumîniei regăsindu’ne aproape 33% dintre noi, convingerea că noi aparținem naturii, nu natura ne aparține nouă, asta din cauza că nu omul a făcut natura, ci natura l’a facut pe om.

Ba mai mult, natura trebuie lăsată intactă urmașilor, cum și strămoșii ne’au lăsat’o astfel spre a ne bucura de ea.

Cine credeți că vor să exploateze Roșia Montana dintre noi? Acei matriarhali care nutresc nativ o comuniune cu natura, sau cei care nu pun preț deloc pe pădurile Carpaților și care i’au adus în această situație jalnică, devenind treptat inacceptabil o imagine apocaliptică?

Dar dacă cei care susțin că Dacia trebuie să aparțină ”dacilor” pentru că regula de bază este ca primul stabilit pe un teritoriu devine stăpînul acelui teritoriu, atunci acesti ”pro-daci” ar trebui să afle că primii ocupanți ai Europei centrale și de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, imediat după ultima glaciațiune și după retragerea spre nord a ghețarilor.

Și ar trebui să mai afle că ”dacii”, carpii, costobocii și alte triburi getice trăitoare în arealul și apropierea Daciei romane, dar și din alte teritorii pelasge ancestrale au rezultat din amestecul pelasgilor băștinași cu patriarhalii veniți din stepe, amestec realizat lent în decurs de patru-cinci milenii.

Așa că, nu tuturor ”dacilor” le aparține palma de pământ numită Dacia, ci acelora care purtau în ei gene specific pelasge.

Astfel, pe principiul primului venit acest teritoriu nu Dacia trebuie numit, ci Pelasgia sau Hiperboreea, și nu este al acelora care purtau gene specific proto-geților,  care între altele, perpetuaseră și obiceiul specific nesedentarilor de a poseda mai multe neveste, un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg!

Cu alte cuvinte geții au trăit și sunt descriși în documente vechi în special acolo unde li se atribuie mai tîrziu nebuloșilor ”euro-indieni” apariția, ceea ce logica și bunul simț ne conduc către o concluzie la îndemîna oricui: acești euro-indieni sau indo-europeni să fie geți.

Acest fapt supără? Pe cine?

Este un adevăr elementar și ușor de bănuit, dar greu digerabil de mai marii de azi: Rusia, Germania și alții ca ei.

Citiți și: DACII ERAU TOT GEȚI

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

 

 

Pe această cale, mulțumesc trupei Taxi pentru ideea de a a lansa în spațiul public melodia ”Despre smerenie”,  care a avut efectul contrar celui propus, datorită în special ipocriziei care se află fără doar și poate în spatele mesajului. Demersul lor guvernat mai întâi de ignoranță, iar mai apoi de o manipulare nedisimulată a dus paradoxal la o creștere a numărului donațiilor pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, oamenii înțelegând că pentru această construcție chiar este nevoie de suport financiar serios.

De asemenea, mesajul naiv al videoclipului a provocat numeroase reacții din partea credincioșilor ortodocși sau chiar a celor care încă nici nu aveau o părere clară despre proiect. Foarte mulți au ieșit din indiferență și și’au format abia acum o opinie tranșantă. Iar prin acest ”șoc” creat de lansarea melodiei mulți s’au uitat mai atent peste detaliile acestuia și au găsit lucruri deosebite care se vor construi și se vor pune în mișcare împreună cu finalizarea lui, ceea ce a dus la cristalizarea multor opinii, parte din ele vom încerca să le adunăm și să le expunem în rândurile următoare.

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a explicat că melodia-manifest a avut efect contrar decât acel sperat de promotorii mesajului ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Purtătorul de cuvânt al BOR a afirmat la Digi24 că au crescut donațiile pentru construirea Catedralei după difuzarea în spațiul public a melodiei-manifest, oamenii fiind revoltați de mesajul piesei.

Mesajul cântecului trupei Taxi este țintit asupra unui proiect, dar nu sunt cunoscute utilitățile construirii Catedralei Neamului.

Vasile Bănescu:

”A polarizat idei cum nimeni nu s’ar fi așteptat. S’a creat o falie între susținătorii proiectului și cei care de curând nu apreciau acest proiect. Personal cred că respingerea unui asemenea proiect se datorează unei insuficiente cunoașteri, e un reflex să respingi ceva ce nu cunoști. Patriarhia inclusiv trebuie să’l facă mai bine cunoscut… Nu sunt cunoscute utilitățile unui asemenea proiect. E o necesitate liturgică – actuala biserică a catedralei de pe Dealul Mitropoliei, este neîncăpătoare. Este o necesitate de ordin public, în această viitoare Catedrală sunt prevăzute lucruri importante – muzeu al creștinismului, parc de șase mii de ha, crește numărul zonelor verzi…

Nu putem vorbi de preferințe divine, dar o catedrală națională nu poate fi construită nici din lemn și nici mică…Cultura dialogului e absolut necesară. Eu m’am gândit să vorbim cu cei din trupa Taxi, dar n’am făcut’o încă, dar ar fi oportună o întâlnire cu acești oameni, cred în ideea unei intâlniri cu cei care s’au implicat la modul sincer într’un asemenea videoclip. Nu s’a reacționat considerând că un comunicat oficial de presă ar fi fost disproporționat. Mă gândesc la asta și sper să reușesc să fac o astfel de întâlnire. Sper să fac o asemenea întâlnire, ar fi bine, dacă ar fi acolo, să vadă catedrala și să’și reconsidere opțiunea… În ultimele zile au crescut foarte mult donațiile oferite de site – 15 mii de lei pe zi. Au crescut donațiile pentru proiect în urma difuzării acestui clip”.

Paul Hitter (activenews.ro): Măi dar vouă chiar nu vă este rușine?

Mă refer la fiecare dintre voi cei care apar în acel clip. Cei 33, un număr predestinat, nu? Încep să cred ca sunteți obligați să faceți asta. Platiți probabil? Sau aveți dosare toți? Sau așa merg pilele? Voi îndemnați la smerenie? Îndemnati biserica la smerenie?

Până acum nu eram hotărât în privința Catedralei. Dar vizionând acest clip, nu pot decât să susțin acest proiect. Voi vânduților pentru arginți, aveți tupeul să îndemnați la smerenie? Voi cu casele voastre, cu vilele, cu mașinile, voi cu banii voștri, cu pilele voastre, voi care având atâta putere nu ridicați vocea decât rar, și niciodată nu loviți adevăratul sistem generator de probleme? Dar voi de ce nu vă construiți o căsuță mica din lemn? O cocioabă. Dar de ce nu vă dați averea săracilor? Dati voi un exemplu Bisericii ortodoxe dacă sunteți atât de smeriți. Dar voi nu luati bani de la stat iudelor? De pe la ICR-uri? Nu cumva în campanii primiți bani de la politicieni? Bani furați de la noi? Nu cumva cântați in concerte comandate de politicieni? Nu cumva furați din primării? Stim și noi cum se face manevra: ești artist semi cunoscut, ai o pilă la primarie, când e de spalat bani te suna, și tu mergi să cânți. Pe banii furati din buzunarele noastre. Ăștia sunt marii artiști din această piesa. Dar pentru melodia asta cine v’a plătit?

Și tu Esca, nu cumva ai susținut Pro-tv, o televiziune care a spălat milioane de români la creier? Păi care crimă e mai mare mamaie?  A Bisericii sau a ta?

Dau un singur exemplu de ipocrizie:

Toți cei care nu vor catedrala, s’ar căsători în cea mai mare biserică din lume. Niște ipocriți! Esca s’a căsătorit la Catedrala Sf. Iosif, nu într’una mică și de lemn.

Tu Oreste care faci o varză din credință, yoga, extratereștri, tunele prin Făgăraș?  Voi mici masoni, securiști, atei, catolici și ce mai sunteți, nu vă este rușine să vorbiți voi despre smerenie?

Tu Cărtărescu ? Nu cumva ai luat banii de la noi ca să iți scrii cărțile? Nu cumva te’a plimbat ICR-ul ca pe sfintele moaște?

Tu Dan Bitmann care făceai pe mascariciul la emisiuni despre gătit, promovând numai mizerii?  Voi cei care v’ați vândut sufletele pentru 30 de arginti si pentru o pozitie cat de cat, veniti sa dati sfaturi despre Smerenie? O, dar când s’a construit Arena Națională, nu ați mai ieșit să cântați împotriva unui stadion? Ala nu tot din banii nostri era facut? Nesimțiților, cand mor copii in spitale nu ieșiți să mai cântați împotriva lui Dacian Cioloș sau a lui Iohannis?  Când l’au dovedit pe Iohannis ca a furat acele case in Sibiu, nu ati facut melodie? Nu ati facut melodie sa dea banii din chirii înapoi? Când ăștia ne otrăvesc cu E-uri zi de zi, nu faceți melodii? Când dați 600 de euro pe un Iphone 6, de ce nu faceți melodii? Cand faceți reclama la ”lifestyle” și aruncați cu banii pe geam, de ce nu faceți melodii? Când aproape orice actor, cantăreț și om de cultură din țara asta, face reclama la TV pentru orice produse, de la hârtie igienică până la spray de molii, de ce nu faceți melodii? Cum te mai văd eu într’un rol de Hamlet după ce tu faci reclamă la detergent pentru spălat vase?

Virgil Ianțu? Nu ne mai faci milionari? Nu cumva tu erai mason?

Teo Trandafir? Dupa ce mi’ai plimbat toti nefericitii pe la Teo Show, ai tupeul să apari și să dai lecții de smerenie? Cititorule, ia gândește’te cum o duc toți acești oameni, în ce lux și bogăție trăiesc, și gândește’te câți bani îți fură politicienii.

Voi cei 33, dar de ce nu faceti o melodie protest pentru salariile mizere din Romania?? Si cum de a aparut aceasta melodie, fix dupa ce s’a dovedit ca nu BOR a construit cele mai multe biserici din 1990  pana acum, ci, celalalte culte. Dar vai, faptul ca se construieste o mega moschee nu pare a va mai deranja?  In final, va doresc ceea ce ii doriti voi lui Dumnezeu. Un loc mic, la 2 metri si ceva lemn.

Și lista cu cei 33 de vânduți:

”Dumnezeu preferă lemnul. Lemnul și spațiile mici”, este refrenul cântat apoi de invitații formației: Dan Bittman, Cornel Ilie, Monica Anghel, Virgil Ianțu, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Ștefan Bănică Jr., Robin Proca, Andi Moisescu, Dani Oțil, Paula Chirilă, Horia Moculescu, Toni Grecu, Irina-Margareta Nistor, Dan Byron, Teo Trandafir, Oreste Teodorescu, Pavel Bartoș, Ada Milea, Călin Goia, Mircea Cărtărescu, Horia Vîrlan, Guess Who, Laura Lavric, Andreea Esca, Răzvan Simion, Alexandru Andrieș, Emilia Popescu, Grigore Leșe, Mircea Baniciu, Alexandra Ungureanu, Oana Pellea și Victor Rebengiuc.
Videoclipul alb-negru este semnat Tudor Olaru.

Din această listă, Grigore Leșe se dezice de videoclipul trupei Taxi:

”Eu nu am probleme cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip!”

Grigore Leșe susține că nu i s’a spus că urmează să apară într’un clip îndreptat împotriva Catedralei Mântuirii.

Mulți dintre cei care au urmărit videoclipul s’au arătat nedumeiți de prezența artistului Grigore Leșe între cei care contestă Catedrala Mântuirii Neamului, dat fiind mesajul creștin al muzicii sale. Maestrul Grigore Leșe, afirmă că nu a fost informat de către realizatorii clipului despre ce este vorba, spunându’i’se că este vorba despre bisericile de lemn din patrimoniul național:

”Eu m’am dus la o înregistrare cu Taxi, crezând că este vorba despre spiritualitate și nicio clipă nu am știut că este un clip împotriva construcției Catedralei. Eu îmi văd de muzica mea, eu am fost botezat într’o biserică de lemn, am aceste date, din familie. Nu am nimic împotriva construcției Catedralei. Eu am crezut că este un clip despre biserici, despre lemn, despre credință. Am zis că dacă vin atâția artiști, atunci vin și eu. Lui Dumnezeu îi place lemnul, atât am zis. Hristos a fost răstignit pe lemn, trunchiul de Templu a fost la început pe lemn, bisericile din Maramureș sunt în patrimoniul UNESCO, glasul meu vine de’acolo, am zis să particip. N’am niciun contract cu ei, a fost vorba de o simplă filmare. Nici nu i’am văzut pe toți care urmau să participe și apoi a început povestea asta. Eu nu am probleme cu Catedrala, cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip. Am vorbit cu producătorul și o să cer să mă scoată afară din clip, nu am contract cu ei și o să o rezolv foarte simplu. Nu vreau să intru în povești de genul acesta, într’o lume învrăjmășită cum e în ziua de azi…Eu cred că s’a mai întâmplat și cu alții chestia asta, că n’au înțeles despre ce a fost vorba”.

Poporul român iertător cum este, poate prea iertător, te’a iertat Dle Leșe să stai pe pace, numai că așa cum au reacționat mulți la retractarea dumitale a reacționat și trupa Taxi în consonanță cu aroganța inițială ce i’a animat pentru realizarea clipului.

Titus L.:

”Felul în care a reacționat trupa Taxi la mesajul lui Grigore Leșe dezvăluie pe deplin duhul mefistofelic care îi anima. E ca și cum i’ar spune: ”ai știut, ai semnat, sufletul tău ne aparține”. Și știm, din mâna diavolului sufletul păcătosului nu se poate smulge decât prin iertare.
Dar, după cum spune Florin Chilian, e ceva în apă… Dușmanul nu atacă acolo unde ești tare, ci acolo unde ești slab, dar te crezi tare. Din momentul în care am avut voie să vorbim în spațiul public despre credința noastră, s’au scris poate sute de pagini și s’au rostit mii de vorbe (de bine) despre felul în care la români stă Dumnezeu pe prispa casei de vorbă cu țăranul și cum Duhul Sfânt se pogoară intim în bisericuța dintr’un lemn. Pe vremea aceea, însă, nu se construia nici o catedrală. Astăzi când ni se cere să ne întoarcem acolo, mesajul nu mai sună la fel de plăcut. Ce’i drept, e și un pic de îndemn să ne întoarcem de unde am plecat și să rămânem acolo.

Dar, ce mă neliniștește cu adevărat, este că mesajul acesta de tip Taxi prinde tot mai mult și ca niciodată până acum este împrăștiat de cei care dau direcție sufletească acestui neam. Nouă însă nu ni s’a spus niciodată că de fapt bisericuța dintr’un lemn era catedrală pentru românul sărac. Nu ni s’a spus că românul ar fi stat bucuros de vorbă cu Dumnezeu și într’o gradină cât cea de la Versailles, numai că nu și’a putut permite asta niciodată. Nu ni s’a spus că oamenii au ridicat casă Domnului atât cât bogăția le’a putut permite, chiar dacă cu eforturi mari, dar întotdeauna cu privațiuni de la altele. Și e firesc să fie astfel, pentru că scrie și în Scriptură cum trebuie să’I dai slavă Domnului. Ce se observă totuși și nu mi se pare la locul lui, este că până acum catedralele și templele s’au construit când creștea credința, în timp ce la noi ea scade pe măsură ce Catedrala se înalță. Și nu mi se pare că mă înșel. Atâtea mii de oameni să strige în stradă împotriva patriarhului Daniel, nu s’a mai văzut niciunde în lumea creștină și istoria nu a înregistrat vreun alt eveniment asemănător. Deci ceva este totuși, când turma rătăcește în asemenea hal…
Mai înainte de melodia trupei Taxi a fost un reportaj de Carmen Avram la emisiunea În premieră.

N’am văzut nici o reacție, nu aici, niciunde. Dar toate sunt cu susul în jos. Era învinuită BOR că are cele mai multe biserici pe cap de locuitor din toată lumea ortodoxă. Păi asta nu’i o vină, e un merit! Și cumva voalat, fără să răspundă la toate acuzele din reportaj, BOR face publică o cifră din care reiese că nu creștinii ortodocși au construit cele mai multe biserici după revoluție în România, ci cultele protestante. Cum să te aperi astfel?! Eu aș fi, și sunt, rușinat.

În România lui Ceaușescu nu case de rugăciuni protestante au fost dărâmate, dimpotrivă, când se dărâmau biserici se construiau case de rugăciuni penticostale (una o știu eu – Philadelphia îi zice, în București, pe Sebastian, s’a construit pe la finalul anilor ’70, început de ’80), iar la sate, mai ales în Ardeal. dar nu numai, ci doar pe criteriul cât mai departe de București, apăreau case de rugăciuni baptiste și adventiste și mulți români atunci s’au făcut ”pocăiți” fie și pentru promisiunea că așa vor putea fugi din țară legal. Și atunci, cum, în țara Brâncovenilor să ajungă Biserica să se apere (!) de acuze ce îi fac cinste cu astfel de argumente și cifre rușinoase!?

Și atunci de asta atacul la adresa BOR prinde. Pentru că este slabă acolo unde i se pare că e tare. Și va fi din ce în ce mai slabă cu cât corul apărătorilor va fi mai vehement, pentru că gălăgia nu lasă loc gândurilor să se așeze, iar cel care țipă mai tare își face singur curaj. Ar putea părea că nu’i nimic, dar toate atacurile acestea la adresa BOR vor avea drept consecință mai târziu lipsa de credință în Una, Sobornicească și Apostolească Biserică.
Eu aș spune astfel: lăsați ipocrizia membrilor trupei Taxi și a celorlalte vedete, priviți ce spun. Diavolii arhiconi știu foarte bine Scriptura și știu să o folosească. Nu atacă acolo unde porțile sunt închise și apărate, căci nici Constantinopolul nu a fost cucerit pe ușa din față. Deși dezbinați pentru a fi stăpâniți, nu suntem două tabere, ci una singură. Toți suntem în tabăra celor care preferă să arate cu degetul la celălalt mai înainte de a nu lăsa loc de îndoială.”

Eduard Dumitrache:

Moscheea cea mai mare din Europa? No problem, Romania suportă. Un templu masonic pe hectare date de la buget? No problem, suntem deschiși. Catedrala ortodoxa? Problem, noi iubim spațiile mici. Și lemnul.

În altă ordine de idei cei 33 de ”ambasadori” din clipul Taxi cântă frumos dar cel putin 12 dintre ei fie s’au declarat atei, fie sunt masoni sau țin de facțiuni cum este secta ”Noul Ierusalim”, sunt de altă confesiune sau etnie.

Sorin Faur:

1. Eu cred că Dumnezeu nu preferă. Niciodată. E alergic la cochetul ”a prefera”.

2. Eu cred că, din considerente de confort, nici unul dintre coriștii taximetristului și nici un fan al șlăgărelului nu preferă lemnul și spațiile mici câtă vreme cea mai cunoscută incintă care corespunde perfect descrierii se numește coșciug.

3. Eu cred că obscurantismul și habotnicia n’au contract de exclusivitate cu religia. De multe ori, ele preferă compoziții civic-cofetărelnice de muzică ușoară de lemn consumabilă în spații mici.

Gabriel Bintia:

Acum câțiva ani nu eram adeptul construirii acestei catedrale. Iata că acum vedete și oameni de show-business ne spun unde’i place lui Dumnezeu sa locuiasca, dupa ce douazeci si cinci de ani ne’au invatat ca creștinism inseamna toleranta, traditii, obiceiuri, sa fim mai buni de Pasti si de Craciun, impodobeste mama bradul, petarde patriotarde si alte cacatisuri care dau buna imagine pe scena si pe micul ecran in canoanele marxismului cultural. Problema e ca multi romani, foarte multi, au o cultura de televizor!

Cum se face ca astia care’L gasesc pe Dumnezeu ca preferă lemnul şi spaţiile mici, își fac nunțile, botezurile, cumetriile și cununiile în catedrale cât mai mari? De ce nu le fac în Biserica Sfântul Nicolae de la Muzeul Țăranului? E aproape de restaurante, de televiziuni, de vedete, de politicieni, de frații din loje, de aeroport, nu mai trebuie să mergi tocmai la Petrăchioaia ca să te smerești!

Constantin Gheorghe:

E la modă ”smerenia”. Propovăduită de unii ale căror principale calități n’au nimic în comun cu pomenita smerenie. C’așa’i la noi: cu cât ipocrizia e mai mare, cu atât e rușinea mai mică.

Nu ne vedem noi fiecare de ale noastre? Dacă asta vor ortodocșii, Catedrală, asta să’și facă. Chiar și cu o contribuție de la buget. Pentru că, vă reamintesc, și ei, ortodocșii, sunt contributori la bugetul ăla. De fapt, reprezintă covârșitoarea majoritate a contributorilor, pentru că sunt puternic majoritari în România. Bugetul ăla este cheltuit în funcție de ceea ce doresc cetățenii. Din cele vreo 55-60 de miliarde de euro, cât e bugetul, cultele merită și ele 50 de milioane de euro, cât au acum. Adică vreo 0,1% din buget, sau 0,03% din PIB. PIB care crește prin munca lor. Asta e! Apoi, să se plângă smeriții care’și plătesc taxele și impozitele, nu ”smeriții” care fug de plata lor ca Dracu de tămâie!

Hai, mai schimbați placa! Suntem sătui de golăniile voastre! […]

ZiariștiOnline:

Atac ”artistic” frontal la Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhul Daniel. Trupa Taxi, cu Cărtărescu în faţă şi câţiva artişti autentici în spate, contra Catedralei Mântuirii Neamului.

Printr’un videoclip cu un ”timing” bine ales – cu scopul de a îngropa apariţia unei statistici oficiale care desfiinţează propaganda contra Bisericii Ortodoxe Române privind locaşurile de cult din România – trupa Taxi încearcă să speculeaze abil chestiunea ”prea grandioasei” Catedrale a Mântuirii Neamului vs – chipurile – ”lemnul şi spaţiile mici”, adâncind o falie existentă deja în societatea de azi pe această temă.

Discursul este fals: Catedrala nu are nici o legătură cu smerenia. Catedrala este un simbol, smerenia este o stare.

Sofismul utilizat – cu contribuţia unor anticreştini notorii (precum Cărtărescu, de exemplu, un filo-homosexual şi anti-ortodox declarat) aflaţi într’o ciudată companie cu nişte artişti autentici, posibil duşi de nas -, este parcă scos din manualele speciale de manipulare.

După cum aminteam, cea mai recentă situaţie a Secretariatului de Stat pentru Culte arată că peste 60% din locaşurile de cult construite în prezent în România nu aparţin Bisericii Ortodoxe Române, în contextul în care credincioşii acesteia reprezintă majoritatea covârşitoare a naţiunii.

Şi cifrele de la Bugetul României contrazic sloganurile comunistoide de tipul ”vrem spitale nu catedrale”. Conform acestora, în 2015 s’au alocat pentru construirea de biserici 0,04 miliarde în timp ce Educaţia a beneficiat de 9,13 miliarde iar Sănătatea de 29,94 miliarde (Ministerul Sănătăţii: 6,75 mlrd, CNAS: 23,19 mlrd).

În plus, Catedrala Mântuirii Neamului, dorită de Mihai Eminescu şi, mai apoi, de Visarion Puiu, dar şi de regii Carol I şi Ferdinand, are în proiect şi un spital!

În contextul în care DNA ridică pe bandă diverşi tovarăşi – lăsaţi apoi la vatră de Justiţie – pentru şpăgi de sute de milioane de euro, sumele atribuite Catedralei sunt de’a dreptul ridicole. După ce regretatul Patriarh Teoctist a fost dus cu vorba ani de zile, în 2014, Guvernul României a alocat 14 milioane de euro pentru construcția Catedralei, dintre care 9 milioane de euro s-au întors la bugetul de stat sub formă de impozite şi contribuţii sociale la salariile lucrătorilor de pe şantierul catedralei, TVA, acciză şi alte taxe.

Recent, comisarul european Corina Creţu a avertizat că România riscă să piardă 150 de milioane de euro atribuiţi deja de Bruxelles pentru construirea a trei spitale regionale, după ce Bucureştii nu au fixat nici măcar locaţiilor lor. Creţu a mai afirmat că pentru Sănătate şi Educaţie România are alocate 500 de milioane de euro pentru perioada 2014 – 2020, iar pentru fiecare spital regional, 50 de milioane de euro.

Mai mult, demersul ”artistic” – care ar fi fost, poate, de înţeles, ca formă de protest, la momentul punerii pietrei de temelie – nu poate schimba cu nimic, în acest moment, construcţia Catedralei. Ca atare devine doar ceea ce este: un atac nedrept, parte a unei campanii atent pregătite de subminare a fundamentelor naţionale, în care sunt folosiţi clasicii ”idioţi utili”, atât pentru a constitui o masă de manevră, atunci când e cazul, cât şi pentru funcţia mai elevată, de factori de influenţă. Şi, conform sondajelor, strategia merge.

După părerea noastră, actul ”artistic” al trupei Taxi & Co se va înscrie în istoria recentă a României ca un atac perfid la Biserica naţională, un atac care nu face cinste deloc celor care ”au pus botul”, demagogic şi fără pic de smerenie – ca pretinsă stare a inimii şi a sufletului lor, acum grav afectat. Un atac lansat, ”întâmplător”, cum ne’am obişnuit deja în ultimii ani, chiar în Postul Sfintelor Paşti.

Sigur, Catedrala e mare. Poate prea mare. Poate şi România este prea mare. Să o facem bucăţi şi să o punem într’un spaţiu ”mai mic, din lemn”, cum ar fi un coşciug, şi apoi să’i dăm drumul la vale? Cam cine ar prefera asta? Dumnezeu? Haida, de!

Știm cât de mulți și’ar dori dispariția României. Poate pre mulți! Ce a făcut trupa Taxi, nu a fost decât un nesperat ajutor din interiorul națiunii noastre.

Tudor Marincu: Despre simboluri, smerenie și Catedrala Mântuirii Neamului

Ieri a fost lansat un videoclip al formației Taxi intitulat ”Despre smerenie” la care au mai colaborat 33 de persoane, unele dintre ele personalități din diferite domenii. Mesajul pe care vor să’l transmită este că nu avem nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului pentru că Dumnezeu preferă bisericile mici, din lemn. Le respect părerea dar nu au dreptate. Ce preferă Dumnezeu nu avem cum să știm. Știm doar că Dumnezeu este pretutindeni, atât în bisericile mici, din lemn, cât și în Catedrale.

Iar de Catedrala Mântuirii Neamului avem nevoie și pentru că reprezintă un simbol al identității naționale ortodoxe a românilor. Lumea este plină de asemenea simboluri, atât religioase cât și nereligioase. E suficient să amintim de piramidele din Egipt, Coloseumul din Roma, Partenonul din Atena, turnul Eiffel și Catedrala Notre Dame din Paris, Catedrala Sagrada Familia din Barcelona, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau Statuia Libertății din New York.

Toate aceste monumente reprezintă simboluri identitare care au în comun impozanța, măreția. Cu siguranță că la momentul când au fost construite au fost destui cei care s-au împotrivit doar că peste secole aceste simboluri au rămas. Dacă ne referim doar la Catedrale trebuie să amintim că construcția Catedralei Notre Dame din Paris a durat din 1163 până în 1345, că are o capacitate de 10.000 de persoane și 130 m lungime, 45 m lățime și 35 m înălțime.

Simbolul Pieții Roșii din Moscova, catedrala Sf. Vasile troneaza în centrul orașului. Biserica a fost construita în 1554 și reprezintă foarte bine arhitectura rusa tradiționala. Catedrala a devenit celebra în întreaga lume datorita cupolelor frumos colorate, atipice pentru o biserică. Aici se afla mormaântul Fericitului Vasile (sec. al XV-lea), patronul catedralei.

Catedrala Sagrada Familia a fost începută în 1882 și încă nu este terminată. Catedrala are o lungime de 95 de metri, o lățime de 60 de metri iar cel mai înalt turn o înălțime de 170 de metri. Capacitatea sa este de 13.000 de persoane.

Catedrala Sagrada Familia din Barcelona

Localizată în Reykjavik, Islanda, Hallgrímskirkja este o biserică luterana cu un design deosebit. Lăcașul are 74.5 m inaltime și a fost numită dupa poetul și preotul islandez Hallgrímur Pétursson (1614 – 1674). Pentru a ridica aceasta operă de arta, arhitectul Guðjón Samúelsson a avut nevoie de 38 ani.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (actualul Istanbul) a fost construită între anii 532 și 537 de către împăratul Iustinian având următoarele dimensiuni: 75 metri lungime, 70 de metri lațime și o înălțime de 54 de metri. Tocmai grandoarea a salvat-o de la distrugere când sultanul Mohamed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453. Se spune că acesta a rămas uimit de frumusețea Catedralei și că a tratat-o cu respect, înainte de a intra pentru prima oară înăuntru turnându-și un pumn de țărână pe cap în semn de umilință.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Mai aproape de noi găsim Catedrala Sfântul Sava din Belgrad care are o lungime de 91 de metri, o lățime de 81 de metri, o înălțime de 70 de metri.

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad

La Sofia, capitala Bulgariei, găsim Catedrala Sfântul Alexandru Novski cu o suprafață de 3170 mp și o capacitate de 5.000 de persoane.

Catedrala Sfantul Alexandru Nevsky din Sofia

În Liverpool, la capătul străzii Speranței, se află un loc care se pretinde mai aproape de divinitate. Este vorba despre o catedrală metropolitană “Christ the King” din Liverpool una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale din oraș. Catedrala este proiectată de Frederick Gibberd, și a fost deschisă publicului în 1967. Frederick Gibberd este câștigătorul unei competiții mondiale de design. Numele catedralei ”Christ the King” este deosebit de sugestiv pentru aspectul construcției. Catedrala are un aspect futurist și se încheie în partea de sus se încheie cu o coroană.

Catedrala Metropolitană ”Christ the King” Liverpool

Și exemplele ar putea continua, iar alăturată celor de mai sus peste câțiva ani va figura și Catedrala Mântuirii Neamului darea ei în folosință preconizându’se pentru anul 2018 la împlinirea centenarului Unirii produsă la 1918.

Un alt motiv pentru care avem nevoie de Catedrală este tocmai expansiunea islamului în lume. Oare de ce nu fac cei de la Taxi o piesă împotriva construirii plănuitei mari moschei de la București finanțată de Turcia? Cum de cei ce se opun acestei construcții sunt considerați extremiști sau rasiști, în timp ce cei se opun construirii Catedralei Mântuirii Neamului sunt considerați a fi moderni, sofisticați, ancorați în prezent, toleranți și democrați?

În final să le ridicăm câteva întrebări celor ce au participat la filmarea videoclipului trupei Taxi: De ce nu au construit toate națiunile pământului catedrale mici din lemn? Au considerat că Dumnezeu poate fi găsit și în Catedrale gigantice din piatră, oțel și sticlă?

În fond așa cum spune și preotul Constantin Necula, știm că ce este Taxi ca taxiul trece… (aici: http://republica.ro/hristos-si-prietenii-zce-este-taxi-ca-taxiul-trece).

În final chiar trupa Taxi a decis să retragă varianta videoclipului piesei ”Despre Smerenie”, care a provocat acest scandal în ultima perioadă din cauza mesajului-manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului din București. Decizia a venit după ce artistul de muzică populară, Grigore Leșe, a anunțat că vrea să se retragă din videoclip.

Redăm în totalitate mesajul trupei Taxi:

”Respectăm decizia domnului Grigore Leșe de a se retrage din videoclipul ”Despre smerenie”. Drept care retragem videoclipul de pe YouTube. Vom reveni – după Paște – cu o variantă în care domnul Leșe nu va mai fi inclus. Dorim să vă asigurăm că nu ne retragem, nu ne răzgândim. Credem cu tărie în ”Despre smerenie” și vom reveni – cu siguranță – cu noua variantă a videoclipului. Vă mulțumim!”

Vom reveni și noi cu detalii.

Sursa: digi24.ro, activenews.ro, cuvantul-ortodox.ro,

Citiți și: ”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

sau: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LIDER ISLAMIC: „ROMÂNIA ESTE PĂMÂNT ISLAMIC ȘI TREBUIE ELIBERAT!”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CĂLUȚUL DE BRONZ DE LA TELEAC

 

Căluțul din bronz a fost descoperit în 1979, cu prilejul cercetărilor arheologice de la Teleac, așezare care a fost probabil reședința unei căpetenii tribale, fiind unul din siturile care prezintă o importanță majoră pentru arealul Europei Centrale și Sud-Estice în perioada târzie a epocii bronzului și începutul epocii fierului. Cu o suprafață de peste 30 de hectare, așezarea a avut o durată de utilizare de peste o jumătate de mileniu.

Mica statuetă zoomorfă a fost găsită în stratul arabil din partea central-sud-vestică a așezării.

Piesa este lucrată prin turnare în tehnica ”cerii pierdute”, iar detaliile anatomice sunt reduse, artizanul care a confecționat’o optând pentru o stilizare accentuată. În zona greabănului, piesa este perforată vertical, element care ar putea oferi un indiciu privind rostul ei funcțional, probabil de pandantiv sau accesoriu de harnașament.

Muzeograful Horia Ciugudean consideră că era cel mai probabil, un pandantiv, pentru că greabănul calului este străbătut de o perforație, care indică faptul că piesa era atârnată, posibil ca parte componentă a harnașamentului unui călăreț. Căluțul pe lânmgă semnificația sa istorică, este o piesă cu valențe artistice remarcabile, pentru că redarea stilizată a siluetei calului trimite la arta bronzurilor getice, sau cimeriene din stepă, fiind o culme a realizării pieselor din bronz la începutul mileniului I î.Hr..

Această artă a bronzului îmbină tradițiile spațiului local, a spațiului getic carpato-balcanic, cu influențele artei animaliere din zona nord-pontică și caspică, așa cum o dovedesc, de altfel, o serie de paralele descoperite în zona Armeniei, dovadă vie a răspândirii neamului getic în jurul Mării Negre și a Mării Caspice.

Reprezentările de cai cunoscute în arealul Europei de sud-est în perioada epocii fierului sunt modelate de obicei din lut, piesele din metal fiind extrem de rare. Cea mai apropiată analogie existentă pe teritoriul României este un căluț de bronz piesă descoperită într’un mormânt tumular la Bujoru, județul Teleorman, împreună cu un car votiv din bronz și alte elemente de harnașament, care datează şi el din sec. VIII î.Hr. O datare asemănătoare poate fi propusă și pentru piesa de la Teleac, având în vedere că ea provine din stratul superior de locuire al așezării, în care ceramica de factură Basarabi este frecventă. De altfel, la Teleac au mai fost descoperite și reprezentări din cai de ceramică, ce au fost însă modelate cu mult realism, aparținând unei alte categorii stilistice și funcționale.

Analogii mai îndepărtate pot fi găsite tocmai pe teritoriul Armeniei, ceea ce justifică încadrarea piesei de la Teleac în categoria aşa-numitelor bronzuri ”geto-cimeriene”, în care tradiţiile zonei balcano-carpatice se îngemănează cu arta populaţiilor stepice orientale.

Sursa: agerpres.ro

Citiți și: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬