ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944 – un posibil scenariu

S’a discutat mult în ultimul timp despre ce a însemnat pentru noi actul de la 23 august, despre contribuția regelui din acea vreme, despre modul cum au confiscat ulterior comuniștii toate meritele și despre cum nu ne’a venit de nicaieri, niciun ajutor.
S’a discutat mai puțin, sau poate deloc, despre ce ar fi devenit Romania dacă acest act n’ar fi fost înfăptuit sau – și mai rău – daca ar fi eșuat.
Deși nimeni nu poate răspunde cu precizie la o întrebare de genul ”ce ar fi fost dacă”, merită pusă în discuție o variantă de scenariu, bazată pe evenimentele reale, aflate atunci în desfășurare.

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Antonescu intră în război alături de Germania, sperând să refacă graniţele României Mari existente până în anul 1940. Începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice a stat sub semnul încrederii într’o victorie apropiată. Antonescu reia pana proclamaţiilor din septembrie 1940 şi ordonă armatei ”Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

Propaganda oficială lansează formula ”Războiului sfânt”, România luptă să’şi redobândească teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în acelaşi timp, contribuie la lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

La întâlnirea de la München, din 12 iunie 1941, cu Hitler, Antonescu pune în discuţie viitoarele frontiere ale României, obiectivul principal al intrării în război: refacerea frontierelor României Mari prin acţiunea militară în Est, printr’una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i’a spus’o lui Hitler:

”O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – şi fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16,5 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1,5 milioane de fraţi asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”.

Despre Cadrilater, Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug, Transnistria de mai târziu, pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odesei.

”Dar, odată curăţat acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut.”

Deşi Antonescu nu s’a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc, reamintindu’şi de promisiunile Antantei făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, în perioada 22-26 iulie 1941, s’a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române cu un preţ ridicat de sânge: 25 de mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiunilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s’a făcut ”din mers” la ordinul generalului Antonescu, fără să ceară socoteală nimănui. Decizia a scindat opinia publică românească, fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Ea a întâmpinat rezistenţă şi în rândurile forţelor armate române. 23 de generali, în frunte cu şeful Statului Major General, s’au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu.

La fel, trecerea Transnistriei sub autoritatea românească – în urma acordului româno-german, semnat la Tighina în 30 august 1941 – ne’a expus la critici internaţionale, prin acuzaţia că am ocupat teritorii străine şi le’am administrat cu drept de cuceritor. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernământ o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, pierdută prin Dictatul de la Viena: el voia ca la sfârşitul războiului să’i dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania. Problema este că acest schimb nu se putea face decât dacă războiul era câştigat de Germania.

După înfrângerea catastrofală a trupelor germane în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s’a convins că Hitler nu mai câştigă războiul. Preocuparea cea mai importantă a sa a devenit protejarea României împotriva unei invazii a Armatei Roşii.

Antonescu a participat activ, alături de trupele germane, pe teritoriul Rusiei, furnizând oameni şi materiale necesare continuării războiului. În acelaşi timp, a făcut demersuri, împreună cu opoziţia democrată condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea unei păci cu statele beligerante occidentale, evitându’se, în prima fază, tratative şi acorduri cu sovieticii.

Mihai Antonescu s’a angajat într’o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor trimiţând şi emisari în capitalele vestice ale ţărilor neutre. Tot Mihai Antonescu a încercat să’l convingă pe Mussolini să ia iniţiativa constituirii unui ”bloc de state latin” care să decidă împreună ieşirea din Axă. La sfârşitul lui februarie 1944 plecase la Cairo un emisar al Opoziţiei, dar cu binecuvîntarea lui Antonescu, prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului.

La Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi al Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s’a stabilit ca ”guvernele celor trei mari puteri să se informeze imediat reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente sau a altor personalităţi ale unei ţări cu care una dintre părţi se află în război”.

Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei.

 

În lipsă de progrese în discuţii şi după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s’au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollonta, precum şi cu consilierul ei, Vladimir Simionov, atât din partea guvernului prin ministrul României din Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea Opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca. Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniaseră pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu.

Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi’a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându’i trei cereri: perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania; existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului; moderaţia în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Antonescu ezita să încheie acest ademenitor ”pact cu diavolul”, deşi era convins că ”războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr’un compromis politic”.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu’se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi.

Faţă de dezastrul ce ameninţa România, grupările politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a’şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu URSS.

La 20 iunie 1944 s’a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri armate sovietice şi’au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt care zburau la 15-20 m înălţime. În faţa lor, lucrările de întărire a trupelor române au fost în parte părăsite fără lupte (diviziile 4, 5, şi 21), unele chiar înainte de atac. Comandantul Armatei a 4-a Române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere şi debandadă. Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseră pînă la 20 km adâncime. Antonescu s’a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa de reacţie a trupelor germano-române, încercînd să oprească retragerea, ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa. Mareşalul Antonescu s’a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18, convins că situaţia era pierdută.

Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţa că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să o predea guvernului căruia îi era adresată a predat’o regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, nu’i comunică nimic lui Maniu şi Brătianu, care reprezentau segmente importante ale opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motivul că refuza să încheie armistiţiu. Pentru aceasta, mareşalul trebuia adus la Palatul Regal.

Eşecurile armistiţiului din 12 septembrie 1944

1. De ce condiţiile ”mai bune” pe care le’ar fi obţinut mareşalul Antonescu nu valorau nimic:

”Ion Antonescu era convins că, cu cât ruşii promit mai mult, cu atât sunt mai hotărâţi să nu respecte nimic”, Gheorghe Barbul în Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Bucureşti, 2001 (pp. 271-279), apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 241

2. De ce mareşalul Antonescu nu ar fi încheiat armistiţiul în ziua de 23 august 1944:

”Mareşalul Ion Antonescu a sosit la Palat cu oarecare întârziere […] Toţi erau convinşi că Mareşalul se prezentase să dezbată problema negocierii armistiţiului cu Marii Aliaţi. Dar, între timp, Mareşalul îşi modificase radical atitudinea: de unde cu câteva ceasuri mai devreme îi declarase lui Gh. I. Brătianu că accepta să trateze cu Naţiunile Unite, acum – după ce cabinetul său hotărâse la Snagov continuarea războiului alături de Hitler şi după ce, până la ora 15, istoricul nu’i putuse înmâna, aşa cum singur îi promisese, o «scrisoare de garanţie» a liderilor ţărănist şi liberal care’şi exprimau acordul pentru negocieri – el a revenit la convingerea că România trebuia să lupte mai departe în tabăra Axei. De aceea, Mareşalul n’a mai luat în seamă sugestia Regelui de a negocia neîntârziat armistiţiul. […]”, Gheorghe Buzatu şi Stela Cheptea, ”Şi a fost 23 August…”, în Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.272

3. De ce condiţiile armistiţiului au fost mai prejos de cele negociate:

”Legaţiile noastre de la Madrid şi Stockholm au încercat să obţină ameliorarea condiţiilor armistiţiului. Cele negociate la Cairo nu au fost, din nefericire, respectate la elaborarea Acordului de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944”, M. S. Regele Mihai, Mesajul radiofonic din 23 August 1993 de la Versoix, apud ”În slujba voastră în toate timpurile”. Mesaje şi convorbiri radiofonice ale M.S. Regele Mihai I al României (1989-2010), Radio România, 2011, p.11

”Chestiunea este dacă acest text (Convenţia de armistiţiu – n.n.) se datorează vreunei întârzieri din România. Nu se datorează, pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august Uniunea Sovietică ne’a asigurat, în scris şi în mod formal, că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunilde armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s’au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s’a dat ultimatum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încât poziţiunea juridică cu care ne prezentat la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul, pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta (lui Lucreţiu Pătrăşcanu – n.n.), când ai mers la Moscova, cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dă răspunderea pe alţii. Răspunderea este a Aliaţilor, fiindcă nu şi’au ţinut cuvântul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decât Aliaţii. […]”, Grigore Niculescu-Buzeşti, în şedinţa Consiliului de Miniştri C. Sănătescu din 15 septembrie, apud ”Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Constantin Sănătescu” (ed: Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Saeculum, 2011), VOL. I, p.96

4. Un reproş privind confuzia negocierilor de armistiţiu:

”Vina principală a Mareşalului este aceea că a permis opoziţiei să discute cu Occidentul posibilitatea armistiţiului. Acest lucru a slăbit poziţia guvernului pentru tratative serioase, dând adversarilor iluzia scoaterii din război a României în condiţiuni mai avantajoase pentru ei. Unde s’a pomenit ca opoziţia să trateze direct un armistiţiu? Acest lucru i’a slăbit poziţia Mareşalului şi faţă de ruşi. La început ruşii nu au vrut să discute ieşirea noastră din război decât cu Mareşalul Antonescu, apoi, când au fost puşi la curent cu negocierile Occidentului cu opoziţia, au stat în expectativă, pentru a vedea ce reuşesc aliaţii lor. Atât pe ruşi cât şi pe anglo-americani aceste bâjbâieli i’au îndreptat către intransigenţă. Chiar în ultimul moment ruşii au fost dispuşi să discute cu Mareşalul ieşirea noastră din război, dar a intervenit trădarea (sic!)! […]”, Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ”internat din ordinul comuniştilor în gulag”, în discuţia de la închisoarea din Baia Sprie cu un alt deţinut – Puiu Caleia, în Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Ed. Constant, 1992, pp.113-115, apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.399

Ce spune Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai:

”În primăvara anului 1944, mareşalul Antonescu permisese plecarea din ţară a emisarilor opoziţiei pentru a lua legătura cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor aliate. Pentru a nu pune pe Maniu în situaţia gravă de a fi acuzat că pactizează cu inamicul, generalul Maitland Wilson, comandantul suprem al regiunii Orientului Mijlociu, a ţinut să adreseze toate comunicările pe care le trimitea şefului Partidului Naţional-Ţărănesc şi ”conducătorului”. […] Pe de altă parte, îndemnurile aliate de încetare a ostilităţilor ajungeau în mâna lui Antonescu, aliaţii fiind convinşi că el, care avea frânele puterii în mână, era capabil să aibă mai mult succes în a face o ruptură cu Germania. În primăvara anului 1944, Maniu şi deci şi Antonescu fuseseră informaţi că singura cale prin care se transmite punctul de vedere al Aliaţilor este Comisiunea Aliată din Cairo. Orice sondaje în alte centre sau pe alte căi nu aveau sancţiunea oficială. Această măsură a fost luată pentru a menţine un singur canal de comunicaţii, eliminînd orice alte iniţiative care cauzaseră suficiente încurcături şi confuzii”, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, 1993.

Situația gravă de la 20 august 1944

Armatele sovietice au spart frontul românesc pe linia Iași-Chișinău, iar comandamentul german și’a retras grosul forțelor alăturate armatei române, rămasă astfel singură. Rușii înaintau în mare viteză.


La întâlnirea ce avusese loc in ziua de 6 august 1944 între Antonescu și Hitler, acesta n’a putut promite nimic, nici în ce privește posibilitatea aducerii de întăriri pe front, nici cu privire la propriile sale planuri, capabile să încurajeze comandamentul român.
Refugiații din zona frontului soseau în jurul Bucureștilor (evitau orașul, fiind bormbardat), fără să găsească nici adăpost, nici alimente. Cu privire la starea de spirt a populației din spatele frontului, nu se poate spune decât un singur cuvânt: disperare.

Ion Antonescu a sosit la Palat în ziua de 23 august 1944, ora 16.05 . Audienţa s’a desfăşurat într’o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat regele, Ion Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului – Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelului – colonelul Emilian Ionescu, pe un culoar din spate maiorul Anton Dumitescu şi cu trei plutonieri (Bîla, Rusu şi Cojocaru).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu în ultima lor întîlnire (orele 1615 – 1658) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, până atunci luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi (160 km, cu 1600 de cazemate din beton) s’ar prăbuşi.

Credem că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a’l aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiază aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Claudiu, ministrul german de la Bucureşti, de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la ora 1730, or acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din alianţa cu Germania. Era normal – iar evenimentele i’au dat dreptate regelui, să’şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant.

Este o clipă de panică, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi, într’o stare de emoţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale, aflaţi într’o cameră alăturată, din Palat.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrecu a pătruns în sala de audienţă, avînd armele în mînă şi îndreptate spre mareşal. Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sănătescu spunându’i:

”Bine, Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Sănătescu, care întotdeauna s’a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, era dezorientat. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar să’şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu.

Amănuntul nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu ar fi creat un moment de cumpănă prin intervenţia lui Sănătescu în favoarea arestatului, ordonându’i maiorului Dumitrescu:

”Ia mâna de pe domnul mareşal!”

Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian Ionescu şi’a păstrat sîngele rece şi a ordonat:

”Maior Dumitrescu, executarea!”

Arestaţi, Ion şi Mihai Antonescu – aflat în Palat – au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmate de aceea a unui şir lung de colaboratori apropiaţi, chemaţi la Palat şi arestaţi imediat), regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.

Ceea ce s’a numit mulţi ani ”insurecţia armată” sau ”revoluţia de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” a fost, în realitate, un puci, o lovitură militară precedată de o lovitură de palat.

În seara zilei de 23 august, la orele 22, postul de radio naţional a difuzat Proclamaţia regelui adresată naţiunii în care se afirma:

”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Statele Unite şi Marea Britanie.”

Era un mare neadevăr, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionată, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista un document de drept internaţional. România depunea armele, punându’se la dispoziţia Uniunii Sovietice, ceea ce echivalează cu abandonarea statului în mâinile învingătorului, prin cedarea totală a dreptului de suveranitate.

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s’a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioră de partea Aliaților.

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de’a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s’a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s’a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să’și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s’a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă totuși ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să’și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s’a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 230 până la 248
tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
tancuri și tunuri de asalt – 18
Raportul de forțe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

După ce la București, regele Mihai l’a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtivul colaps al armatei române

S’a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le’a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, fiind însă nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându’se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s’a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într’o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să’și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Pierderi pentru sovietici

Soldați: 13.197 morți și dispăruți, 53.933 răniți.

Materiale: 75 tancuri și tunuri autopropulsate, 108 tunuri și mortiere, 111 avioane

Germanii

Soldați: cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale: 83 tancuri și tunuri autopropulsate, 3.500 tunuri, 3.300 diferite vehicule, 330 avioane

Românii

Soldați: 8.305 morți, 24.989 răniți, 153.883 dispăruți sau prizonieri

Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României, ca şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei vestice, au plasat România sub apăsătoarea tutelă a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de data aceasta în orbita Kremlinului. România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într’un satelit sovietic.

Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic tergiversa cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.

Convenţia de armistiţiu s’a semnat abia la 12-13 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a’şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi SUA nu au schiţat nici un gest de dezaprobare.

România era considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu’i recunoscut statutul de cobeligerant, ceea ce va influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a ţării, punându’şi amprenta inclusiv asupra prevederilor Tratatului de pace de la Paris, semnat în anul 1947, unde învingătorii au hotărât frontierele, geografia noului stat român, cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cum ar fi tratat sovieticii România, ca ocupanți, fără a se petrece actul de la 23 august?

Sovieticii ar fi ocupat Romania rapid cu forta armelor, cu pierderi grele atat în rândul militarilor noștri, cât și în populația civilă. Administrația românească ar fi fost desființată în întreaga țară, asa cum s’a procedat în Germania sau Ungaria. S’ar fi instalat o administrație militară sovietica provizorie.
Este sigur că pe ruși i’ar fi preocupat redesenarea hărții României. În primul rand, și’ar fi amintit de visul lui Lenin despre un stat moldovenesc de la Carpați, până dincolo de Nistru, al cărui cap de pod îl și înființase la Balta și Tiraspol.

Cine citește memoriile doctorului C. Argetoianu, rămâne impresionat de fervoarea cu care, în 1917 – 1918, oamenii lui Lenin trimiteau ”revoluționari” dincoace de Prut, anume ca să destabilizeze situația în România. N’ar fi pierdut Stalin ocazia stralucită să înfăptuiască visul lui Lenin, înființând o Republică Moldovenească între Carpați, Dunăre și chiar dincolo de Nistru.

Dar Transilvania?

Niciodată, în timpul razboiului, dar și după aceea, Stalin nu s’a referit la restituirea Nordului Transilvaniei către România. Referindu’se la dictatul de la Viena, spunea că:

”Transilvania, sau cea mai mare parte din ea, va reveni României.”

După ce acest teritoriu a fost recucerit prin efort comun românesc și rusesc, Stalin n’a autorizat instalarea administrației române în Ardealul de Nord. A instalat acolo administrația militară sovietică – așa cum ar fi fost soarta întregii țări, dacă nu reușea actul de la 23 august. Ardealul de Nord a fost restituit României la câteva zile după ce regele a acceptat guvenul Petru Groza, dorit de sovietici. A fost un gest simbolic, moneda de schimb a lui Stalin.

Firește, se pune problema: ce s’ar fi întâmplat cu Ardealul, dacă România nu capitula.

Rușii ar fi fost în dilemă: de o parte, nu’l puteau lăsa Ungariei, nerecunoscând dictatul de la Viena, pe de altă parte nici țara unui dușman – România – n’o puteau reîntregi.
Soluția, încadrată perfect în spiritul perfid stalinist, ar fi fost o Republică Transilvania. Nu putem judeca astăzi dacă aceasta ar fi fost sovietică, populară sau socialistă. Dar asta n’are importanță. Important este ca n’ar fi fost românească.

Dobrogea și Banatul
Ocupând România, rușii ar fi ajuns la Dunăre, moment în care bulgarii, pentru a evita distrugerea, ar fi făcut ei un fel ”23 august” al lor. Pe fondul înfrățirii celor două popoare slave, chiar rușii și’ar fi amintit despre planurile bulgarilor eșuate din timpul primului război mondial: Dobrogea, toată.
În plus, ajungând la granița Iugoslaviei, n’ar fi pierdut ocazia sa îmbuneze spiritul revolutionar-independent al lui Tito, oferindu’i Banatul. Nu suntem siguri că Tito ar fi primit, dar nici exclus nu este.

Ce mai ramânea?

Mai ramânea o Republica România, situată de la Carpați la Dunare și de la Milcov la Porțile de Fier, ceea ce vedeți pe hartă cu verde – Oltenia și cu verde deschis – Muntenia.

Republică populară, socialistă sau sovietică, nu mai contează. E tot una.
Contează însă – foarte mult – că toate acestea se puteau întâmpla, daca nu se încerca actul de la 23 august, sau dacă, încercându’se nu reușea. Acest risc și l’a asumat atunci tânărul rege.

Acest aspect este uitat permanent de anti-monarhiștii care mânjesc prin răutate și nerecunoștință nu persoana regelui, ci o întreagă perioadă din istoria modernă a României.

Sursa: ziare.com, ziarulfaclia.ro, tudorvisanmiu.wordpress.com

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU&8221;

  1. Pingback: ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: ROMÂNIA TRĂDATĂ | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s