GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

, A


”Din rădăcini proprii, în adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor”.
(Mihai Eminescu)

Geții erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre oameni. Aceasta era formula pe care ar fi utilizat’o Herodot pentru a’i descrie pe geți, dacă el ar fi cunoscut dimensiunea reală a marelui neam al geților. Numai că soldatul Herodot minimiza lumea geților la lumea cunoscută de el. De unde să știe el cât de mari sunt ținuturile geților sau până unde se întindeau pământurile pe care geții le stăpâneau, dacă nu le’a vizitat?
Oricui îi este limpede că nu ar mai fi spus: ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Din această formulare nefericită reies clar două aspecte deosebit de importante din perspectivă antică a neamului nostru:

1. Nu știa că acei geți din Tracia erau de fapt geți, sau știa dar îi numea astfel după provincia care purta încă renumele lui Thrax, fiul lui Ares, așa cum erau numiți geții-moesieni, geții-tribali, tyra-geții (geții de la Tyras), etc. Astăzi datorită avansului tehnologic în genetică, putem să facem incursiuni în trecut prin aflarea ADN-ului acestor strămoși, iar concluzia implacabilă pe care o putem trage este că Peninsula Balcanică era populată de o frăție a triburilor marelui popor Get. Bineînțeles că geții nu s’au limitat numai la spațiul balcanic, ci după cum vedem repartiția anumitor haplogrupuri și ramuri genetice putem aprecia fără riscul de a greși, că Europa este getică.
2. Cel mai probabil mintea sa nu putea să aprecieze imensitatea întinderii pământurilor controlate sau pe care trăiau geții, numiți și scyți (scuți) sau ausoni.

Soldatul hoplit Herodot, și pe care unii s’au grăbit să’l considere ”părintele” istoriei, este printre primii care a oferit descrieri detaliate despre poporul care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii, și ale Europei din proximitatea lumii sale.

Citiți și: HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii noștri geţi drept oameni care se credeau nemuritori, iar acest lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.
Geții credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară, și nu credeau în destin.
”Se credeau nemuritori”, i’a caracterizat Herodot (n. 484 î.Hr. – d. 425 î.H), și i’a prezentat în relatările sale despre campaniile militare conduse de puternicul rege persan Darius, cu două milenii şi jumătate în urmă. Atunci Persia se afla într’una din cele mai înfloritoare perioade din existenţa ei, într’o expansiune teritorială căreia geţii au încercat să i se opună, fiind printre puținii care le’au ținut piept.

Citind despre grozăviile geților și Lucian Blaga afirma că geților nu le era teamă de moarte. Lucian Blaga a fost unul dintre umaniştii români care au căutat explicaţii pentru modul în care geţii priveau nemurirea.
”Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ce de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într’un fel. Se pare de altfel că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei”, arăta Lucian Blaga, în articolul ”Getica”, publicat în revista de filozofie Saeculum, în 1943.

Despre aceste lucruri evident că știau și romanii, dovadă fiind izvoarele istorice în care le este descris curajul, și respectul de care se bucurau odată ce ne’au rămas amintirea lor sculptată în piatră, atât pe Columna lui Taian cât și celebrele statui de pe Arcul lui Constantin, sau cele peste o sută de statui de geți imortalizați și care ornează muzeele din lumea largă. Romanii deși îi descriau ca pe niște barbari, mai ales pentru că nu’i cuceriseră încă, acel respect era pornit din teamă.
Romanii de teama lor în loc să’i aibe dușmani atunci când se putea, au căutat alianțe cu regii geți, și nu război.

Astfel a procedat și Octavianus când va face o ofertă, fabuloasă, din punctul de vedere al moravurilor romane legate de barbari, o căsătorie între el şi fiica lui Cotiso, şi, ca bonus, fiica lui Iulia, ca soție a regelui get:
”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.” (Suetonius).

Sunt numeroase izvoarele istorice scrise care ne demonstrează cu certitudine că geți erau temuți și în egală măsură respectați pentru forța lor militară, iar aceste lucruri i’a determinat pe mulți romani să relateze cu admirație despre geți.

Dio Crisostomus, despre armata geților (Discursuri):
”Am ajuns la niște oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitați și tulburați ca niște cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna și înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați.”

Synessos, despre geți și massageți (Fontes)
”Geții și massageții, care obișnuiesc să’și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței printr’o anume dibăcie, ca să pară că s’a născut din pământ un neam mare și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul și cer plată pentru pacea pe care ne’o îngăduie.”

Ovidiu, despre geți (Scrisori din Pont):
”Cei mai mulți oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, și nu se tem de armele soldatului ausonic (get). Le dau inimă arcurile și tolbele lor pline de săgeți și caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea și foamea și faptul că dușmanul care i’ar urmări nu va găsi apă.”

Poetul Horatiu (65 – 8 î.Hr.) avea să menţioneze, în versurile lui, evenimentele vremii:
“Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (geții) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor.”

Vis-a-vis de ameninţarea geților, Lucan, nepotul marelui filozof Seneca, avea să se lamenteze (Epopeea Farsalia):
”Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această nebunie şi anume că, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.”

Paulus Orosius, despre geți (Împotriva păgânilor în șapte cărți):
”…geţii aceia, care acum sunt (numiți) goţi şi despre care Alexandru (Macedon) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care şi Caesar i’a evitat…”


Strabon, despre Burebista (Geografia):
”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un Stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Până la deznodământul tragic al războiului geto-roman din 106, geții au câștigat numeroase lupte care s’au dat de ambele părți ale Dunării, din Germania până la Marea Neagră.

Paulus Orosius, despre războiul daco-roman din anul 87 d.Hr. (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți):
”Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus, regele dacilor, cu Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor… Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor, triumfa (fals) pentru legiunile distruse”.
Domiţian, nu tocmai bine văzut de către concetăţenii lui datorită faptului că ”războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi într’un mod atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi), a luat totuşi hotărârea de a invada teritoriul nord-dunărean ce va fi numit de romani mai târziu Dacia.

Despre acest episod Iordanes spune în Getica:
”Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu’l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns corăbiile, le’a făcut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus (Decebal).
Atunci goţii (geții) n’au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i’au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i’au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi”.

Un episod deosebit de important și pe care copiii noștri nu’l vor învăța în cărțile de istorie este perioada lui Aelianus.
Istoricii din acea vreme afirmă că Aelianus ar fi strămutat din nordul Dunării în Provincia Moesia:
”mai mult de 100 000 de transdanubieni (geți), cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plăti tribut”.
Ori, chiar dacă cifra este reală sau nu, e relevantă din prisma că deși o populație numeroasă a fost smulsă din nordul Dunării, războaiele geto-romane au continuat, semn că nu a afectat cu nimic densitatea populației Geției nord-dunărene.
Chiar dacă istoricii timpului menţionează că Aelianus a dus o politică de pace, încercând să’şi apropie regii şi conducătorii din țările geților, Geția și Scyția, prin politica lui de extindere a dominaţiei imperiului roman şi de obligare a plăţii unor tributuri consistente, avea să îşi atragă duşmănia definitiv a geților, care erau eminamente oameni liberi.
În toamna anului 69, în timpul luptelor civile din Italia, când trupele romane din Moesia plecaseră să’l ajute pe Titus Flavius Vespasianus (n.9. – d. 79, împărat roman 69 – 79) împotriva lui Aulus Vitellius Germanicus (n.15 – d.69, împărat aprilie-decembrie 69), geții trec Dunărea şi ataca fortăreţele şi garnizoanele care rămăseseră fără pază. Armata romană venită în ajutorul acestora este decimată de către geți și sarmaţi (sarmo-geți), însuşi comandantul ei, Fonteius Agrippa fiind ucis.


Tacitus ( 55 – 120 d. Hr.), menţionează faptele în ”Annalele” sale:

”S’au mişcat şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iară atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente, dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le’a opus legiunea a VI-a, el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afara să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite.”

De menționat că romanii îi numeau pe geți, daci, de când prin politica de expansiune a imperiului intraseră din ce în ce mai des în conflicte armate cu ei, începând din Dalmația și Pannonia, două ținuturi getice. În acest sens sunt de menționat și luptele care se dau în aceste ținuturi în anul 6 d.Hr., când împotriva băștinașilor geți se va porni Tiberius în fruntea a 15 (!) legiuni romane care vor lupta timp de 3 ani, până în anul 9 d. Hr. când vor reuşi să’şi termine campania de reinstaurare a dominaţiei romane asupra celor două ţinuturi.

Tot Tacitus spune despre geți că vor:
”…ajunge vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor.

”De asemenea, romanii îl portretizează pe Decebal ca pe un lider războinic, brav și priceput, dar trec cu vederea calitățile sale administrative și diplomatice. Dacă, așa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a încercat să’și coordoneze inițiativele militare cu cele ale parților, mari rivali ai Romei din Răsărit, atunci putem spune ca profunzimea viziunii sale și capacitatea de a întelege politica marilor puteri depășea cu mult optica îngustă a unui șef de trib oarecare…Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului și prin cererile sale de răscumparare și tribut, Decebal a deschis calea pentru mulți dintre viitorii oponenți ai Romei. Și în această privință, el va dovedi că a fost un om care și’a depășit epoca.” (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila).

Obsesia războinicului get și a fluviului temut, pe care el îl trecea calare pe apa înghețată, era în mintea tuturor și apărea în scrierile poeților și în cărți care vorbeau de acea lume barbară, vrăjmașa romanului. Nu s’a scris încă adevărata istorie a geților, istoria mitului getic, mult mai mare și mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice.

Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964, istoriefurata.ro

Citiți și: SARMAȚIA (SARMOGEȚIA), SCYTIA SAU DACIA? CUM AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ ȚARA NOASTRĂ?

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN&8221;

  1. Pingback: GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: DACII ERAU TOT GEȚI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s