GEȚII DE LA MAREA BALTICĂ – LITUANIENII

Conform celor de mai jos, teoria imigraționistă a lui Roesler, despre originea românilor doar la sudul Dunării devine și mai bombastică, întărind o altă afirmație a lui Herodot care afirma că ”geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”. Această afirmație este susținută de multitudinea etnonimelor eurasiatice care poartă rădăcina ge=get, indicând conform arhaicei limbi europene împământenirea acestor locuitori sau mergând mai adânc în timp, chiar originea lor din aceste locuri

Așadar, originea micului popor lituanian care avea sa joace un rol important în istoria Poloniei și a imperiului său, a preocupat o serie de cronicari și cercetători. Stăpânind o țară destul de mare, cavalerii lituanieni au format esența războinicei nobilimii polone, delimitându’se totusi, de ceilalti nobili, atât prin cultura pe care o posedau și spiritul războinic înnăscut, cât si prin aceea ca se considerau urmașii unui popor nobil.

Vechii samo-geți (vlahii) s’au retras puțin câte puțin din fața invadatorilor, creând un stat puternic de tip militar, care nu a scăpat totuși de influențele baltice.

În anul 1571, Joachim Cureus  afirma că prusienii provin dintr’o rădăcină comună din Carpati.

Polonezul Stanislas Sarnicki afirma și el că lituanienii sunt romani. Tema originii lituaniene este reluată în anul 1632 de Fridericus Menius, care, la rândul său, combate originea romană a lituanienilor, prusienilor si livonienilor, în favoarea unei origini valahice. Asta ar fi însemnat încă de pe atunci o diferențiere clară între ”latinii” de la Roma și geții carpato-dunăreni.

Dar să vedem ce spun unii cronicari:

Iată ce ne spune Peucer:

”Așadar, valahii au stat retrași atât timp cât au ascultat în liniște de împărații Constantinopolului și, dimpotrivă, au iesit la lumină când, mărindu’și numărul prin alăturarea cu sarmații, și stârniți de către aceștia, au început să se opună imperiului.”

Sarmații

Să nu uitam ca sarmații, triburi de origine getica, nu s’au împăcat niciodată cu ideea cuceririi de către romani a unei părți din SarmoGeția (Sarmația lat.). La mai bine de 1000 de ani de la cucerirea unei părți din SarmoGeția, numită de romani Dacia, sarmo-geții (sarmații) îi considerau pe bizantini, urmașii direcți ai romanilor, deci dușmani neîmpăcați.

”Iar ca acești valahi împreuna cu șefii sarmați au umplut de’a valma, prin noi colonisti, Lituania si de acolo Livonia si Borusia vecină, ne stau marturie vestigiile limbii celei vechi…” afirma același Peucer.

La rândul său, Joachim Cureus scrie:

”…Locuiau într’adevăăr cândva, în Prusia, populații, și sunt până acum relicve ale lor – care se foloseau de o limbă cu totul deosebită de cea benetă sau sclavonă, precum și de livoniană în multe privințe…”.

Oricum, Cureus afirmă că aceaste populații ”au migrat din Valahia în aceste regiuni nordice golite atunci de slavi care s’au raspandit ei înșiși în Germania si Polonia…”.

Prima migrație a valahilor are loc prin 430 din pricina hunilor lui Atila. Condusi de oameni intelepti, valahii s’au retras din fata hunilor, ocolindu’i și ocupând teritoriile pe care acestia deja le abandonaseră. În felul acesta, s’a ajuns la paradoxul ca ei să fie și în fața și în spatele cotropitorilor. Multi istorici s’au întrebat de ce, dispunând de o tehnică militară deosebită și fiind în număr foarte mare, valahii nu s’au opus hunilor. S’au retras ei de frică? Categoric nu. Valahii s’au dat deoparte din fata hunilor, făcându’le loc acestora, pentru a se răzbuna pe romani, pentru a permite hunilor devastarea Imperiului Roman.

”S’au retras mai târziu în regiunile vecine ale Budinilor, pe care în parte, înșiși hunii le stăpânisera cândva – și care astăzi se numesc Moscovia, Rusia, Podolia și Polonia…”

Încercând să arate originea romană a lituanienilor,  Menius  arată că însăși denumirea țării vine nu de la l`Italai, ci de la lituos, niste buciume făcute de valahi din scoarța copacilor…

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Coperta cărții despre România a lui Robert Kaplan.

Robert D. Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.

Cartea sa ”În umbra Europei” este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică – opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să’şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece, Holocaustul etc. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru – şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

”Robert D. Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior. Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis DELETANT)

Scriitorul și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește “să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru orice aranjament de acest fel.

În ceea ce privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România”.

Luna trecută, a apărut în Statele Unite volumul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, ”În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că acest volum ar putea așeza și ”mai bine” România pe harta Washingtonului.

Robert Kaplan în Wall Street Journal:

”Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să valideze o monedă unică.”

Interviu:

Tocmai a fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeşte ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”. În curând, va fi lansată şi traducerea în limba română, publicată de editura Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România şi, în acelaşi timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicaţi’ne acest lucru puţin.

Robert D. Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi – ”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce ”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul, Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană. Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care, dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981, scriind despre regimul Ceauşescu.

Dar mai e şi un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central pentru nord-estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi, dintr’o perspectivă originală

Spuneţi frecvent, în scrierile dumneavoastră, că, pentru România, geografia a fost deseori un coşmar. Explicaţi’ne la ce vă referiţi cu această idee.

Robert D. Kaplan: România este împinsă atât de mult spre est, România şi Moldova cea vorbitoare de română au o graniţă mai lungă cu Ucraina chiar şi decât Polonia. România nu poate ignora criza rusească şi pe Vladimir Putin. Nu se poate uita la această criză într’o manieră abstractă, aşa cum pot să o facă oamenii din Europa Occidentală sau din Statele Unite. România este mult prea apropiată geografic pentru aşa ceva. Chiar şi cu ororile regimului Ceauşescu – oricât de diferit a fost acest regim de cel de la Moscova, în perioada Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece -, România tot a fost, într’o anumită măsură, o ţară sub ocupaţie. Asta pentru că armata sovietică a ajuns în România şi în alte părţi din Europa de est – la sfârşitul celui de’al Doilea Război Mondial, România era încarcerată în închisoarea Pactului de la Varşovia, din cauza geografiei sale. Tot din cauza geografiei, România are legături cu Imperiul Otoman şi cu cel Bizantin, legături pe care ţări precum Franţa şi Germania nu le au. Aşa că s’a dezvoltat, mental, mai greu, din cauza acestei moşteniri a geografiei – e mult mai bine să fi fost sub ocupaţia Imperiului Carolingian sau a Prusiei decât de turci sau de bizantini.

Portretul pe care îl faceţi României după primele dumneavoastră vizite aici, în anii ’80 şi ’90, este foarte sumbru, lipsit de speranţă, chiar trist. Pe de altă parte, spuneţi că, atunci când aţi venit ultima dată aici, adică în 2013, aţi văzut o Românie care’şi trăia cei mai buni ani, că aţi văzut o clasă politică mult mai serioasă. Mai credeţi asta?

Robert D. Kaplan: Da, cred! Românilor le place să se plângă. Şi există multe lucruri de care pot să se plângă: corupţie, guverne care nu’şi ating obiectivele, etc. Dar, când priveşti situaţia dintr’o perspectivă istorică, când te uiţi la ce s’a întâmplat în secolul al XIX-lea, în Primul Război Mondial, în perioada interbelică, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece şi chiar şi primii 4-5 ani de după Războiul Rece – România a ajuns la o creştere economică de 3,9%, a doua în Europa, după Slovacia, care este o ţară mică şi, deci, nu prea se poate compara. România are relativ puţini refugiaţi islamici, pentru că nu face parte din spaţiul Schengen, nu a experimentat criza economică aşa cum a făcut’o Grecia, pentru că nu este în zona euro, aşa că, în principiu, e o ţară stabilă. Are un guvern moderat tehnocrat şi un nou preşedinte care s’a angajat să aibă relaţii mai bune cu Vestul şi instituţii mai curate, mai transparente – rămâne de văzut dacă va putea atinge aceste obiective. Toate acestea sunt ţeluri potrivite, iar faptul că românii se plâng atât de mult de corupţie este un semn pozitiv, optimist, nu ceva negativ. Arată că sunt un popor care nu înclină către fascism ori comunism, ci către lucruri bune: un guvern care să aibă performanţe mai mari. Acesta este semnul unei democraţii adevărate.

După cum am spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai mari. Să ne îndreptăm atenţia, deci, asupra Europei, care este un subiect uriaş în acest moment. Spuneţi că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă din exterior. Explicaţi’ne această evaluare a dumneavoastră, dar şi care credeţi că vor fi consecinţele.

Robert D. Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu, ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt, istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare treptat, iar Europa se rupe din interior. Se rupe din interior şi din cauza faptului că unele ţări se pot adapta la moneda euro mai bine, unele ţări sunt în Schengen, altele sunt în afara lui, unele au realizat reforme structurale, iar altele nu. Europa se separă. În acelaşi timp, se dizolvă în Eurasia, în Orientul Mijlociu. Amintiţi’vă că prosperitatea europeană, de’a lungul Războiului Rece, a fost, în definitiv, asigurată de separarea de URSS şi de separarea de Orientul Mijlociu. Statele Unite au protejat Europa de URSS, iar Orientul Mijlociu era captivul unor regimuri totalitare. Acum, toate aceste lucruri au dispărut şi avem aceşti refugiaţi, iar Europa se combină cu alte părţi din zona Mediteranei.

Aş vrea să vă aflu părerea pe următorul subiect: ce părere aveţi despre afirmarea mişcărilor de extremă dreapta şi a populismului de dreapta în Europa? Acesta din urmă, apropo, este foarte prezent şi în cursa republicană pentru alegerile prezidenţiale din SUA.

Robert D. Kaplan: Da, este. Şi iată încă un aspect care arată că politica românească este relativ sănătoasă, comparată cu Franţa, cu Polonia! Comparativ cu alte locuri, românii ar trebui să se simtă norocoşi. Cred că la baza problemelor economice ale Europei sunt nişte probleme structurale. Dacă fiecare ţară din Europa ar creşte precum România, aţi vedea o cu totul altă reacţie la aceşti refugiaţi musulmani.

Nu vi se pare oarecum ironic că, după 150 de ani, Turcia este unul dintre aliaţii noştri împotriva Rusiei?

Robert D. Kaplan: România a bătut de multe ori palma cu turcii, de’a lungul secolelor. Este un lucru mai puţin discutat, dar este adevărat. România a făcut numeroase pendulări între ţari şi sultani şi a fost foarte abilă la asta. Aşadar, orice fel de alianţă dintre România şi Turcia este foarte normală şi ar trebui făcută.

De ce credeţi că Turciei îi ia atât de mult să se horărască în privinţa Siriei, să vină cu o poziţie decisivă, clară, concretă?

Robert D. Kaplan: Pentru că Turcia dispune de foarte puţine opţiuni. Turcia şi’ar dori să decidă militar deznodământul situaţiei de pe teren, din Siria, dar nu are capacitatea de a face asta. Nu are puterea militară necesară îndepărtării de la putere a regimului Assad. Se confruntă cu o revoltă din partea propriei populaţii de etnie kurde, care se întinde şi în Siria – o presiune suplimentară la adresa graniţelor Turciei. Turcia nu a avut succes nici să convingă Administraţia Obama din Washington să vină cu o forţă militară care să impună o interdicţie de zbor şi un coridor pentru refugiaţi, lucruri pe care Turcia şi le’ar dori pentru a crea un fel de tampon între ea şi regimul Assad. Până acum, cel puţin, Administraţia Obama nu a fost dispusă să facă aceste lucruri. Prin urmare, Turcia vrea să facă multe lucruri, dar poate să facă puţine. Nu uitaţi că Turcia primeşte gaze din Rusia, prin gazoductul Blue Stream. În ciuda tensiunilor dintre Turcia şi Rusia, Turcia se confruntă cu anumite constrângeri în felul în care îi răspunde Rusiei.

Spuneţi că o Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelaşi timp, subliniaţi cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum şi cât de îngrijoraţi ar trebui să fim?

Robert D. Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei, ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză este alimentată nu de putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din cauza Ucrainei. Totul este interconectat. Vrea să fie ridicate sancţiunile, aşa că intervine militar în Siria şi le spune europenilor ”pot să vă ajut cu refugiaţii dacă faceţi asta şi asta”. Este vorba despre un teatru constant de politică şi politică externă, al cărui scop este să atenueze problemele economice de acasă. Pe măsură ce problemele economice ale Rusiei se înrăutăţesc, aşteptaţi’vă ca şi agresiunile Rusiei de peste hotare să se înrăutăţească.

Scrieţi, în noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său faţă de geografia României şi a Rusiei sunt ”o provocare şi o tragedie pentru România”. La ce vă referiţi când spuneţi asta?

Robert D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, ”În umbra Europei”, dedicată într’un fel României, ar putea să’i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

R. D. K.: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S’ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic. Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n’ar trebui să intre într’o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s’a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA.

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia? Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s’a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale

Într’un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se ”fractureze” și că ”acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria’i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într’o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l’au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică i’ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la aspirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într’o poziție bună, tocmai fiindcă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s’ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea loc reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Aliaților?

R.D.K.: Da. S’ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

”În umbra Europei” – titlul cărții dumneavoastră – înseamnă că vă referiți la România ca la o țară îndepărtată, despre care lumea din care faceți parte știe prea puțin, sau ca la o țară a cărei supraviețuire depinde de ”lumina Vestului”?

R.D.K.: În umbra Europei înseamnă exact acest lucru: că este vorba de o țară care nu se află în centru, nu este în inima Europei, nu e Franța, Germania sau Austria. Față de Europa, România este împinsă undeva în Est, mult prea aproape de Ucraina și de fosta URSS pentru a avea o situație confortabilă. Am simțit că România nu a primit încă atenția pe care ar merita’o, nici din partea Europei și nici din partea Vestului, în general. În timp ce despre Polonia există atât de multe cărți bune, scrise de jurnaliști sau istorici, România a fost cumva într’un con de umbră. De aici și titlul.

Ați vizitat România în 1973, 1981, 1990 și 2014. Cel puțin acestea sunt datele despre care vorbiți în carte. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari schimbări, în afara revoluției, din societatea românească?

R.D.K.: România a avut cel mai stalinist și mai represiv regim din blocul estic în timpul ”războiului rece”. Au urmat câțiva ani, cel puțin o jumătate de deceniu, de pseudo-comunism sau pseudo-democrație, cum doriți, în primele mandate ale lui Ion Iliescu. Cu toate probleme sale, care s’au acutizat la mijlocul anilor ’90, România este azi o societate în care creșterea economică este de 3,9% pe an, a doua cea mai mare din Europa. Ea nu se află sub asediul refugiaților, ca alte țări din zonă, are un guvern stabil, moderat și tehnocrat și un președinte orientat spre Occident. Cu toate evenimentele îngrozitoare care au avut loc în trecutul său, cred că, acum, în secolul XXI, România este în cel mai bun moment istoric al său. Este chiar o certitudine! Știu că românii se plâng încă de guvern și de corupție, dar, dacă privim dintr’o perspectivă istorică obiectivă, este clar că România o duce mai bine ca oricând. Cetățenii ei au înțeles asta și luptă împotriva corupției și pentru o guvernare mai bună.

În cărțile dumneavoastră vorbiți despre un așa-numit determinism geografic. Corupția și lipsa de seriozitate a clasei politice românești au influențat evoluția țării după 1989 sau sunt doar aspecte minore dintr’o imagine mult mai mare?

R.D.K.: Nu, corupția nu este un aspect neglijabil, minor. Corupția a fost o componentă substanțială din problemele României decenii și decenii. Sub Ceaușescu, România era profund coruptă. Dar și regimul lui Carol al II-lea și guvernările interbelice au fost destul de corupte. De ce există această reputație a României ca fiind coruptă? Aș spune că e din pricină că România a avut mereu instituții slabe și netransparente și a fost un stat slab. Corupția nu e altceva decât generalizarea vechii rețele alternative de a face lucrurile să se întâmple atunci când instituțiile din rețeaua oficială, guvernamentală, nu funcționează așa cum ar trebui. Provocarea României este să creeze instituții puternice și transparente, impersonale. Procedând în acest fel, corupția va deveni, gradual, o problemă din ce în ce mai mică.

Ca fost corespondent de politică externă, spuneți în carte că ați avut mereu un fel de al șaselea simț când a venit vorba despre viitoarele zone fierbinți de pe glob. Care sunt semnele care vă conduc spre ideea că o țară sau o regiune vor deveni ”interesante” pentru presa internațională?

R. D. K.: O regiune are un viitor la știri atunci când oamenilor de acolo le este frică să discute despre marile lor probleme, când sunt probleme pe care le simți în aer, dar ele nu sunt dezbătute pentru că oamenii se simt reprimați sau jenați să le pună pe masă. Viitorul stă în interiorul acestor tăceri, în mijlocul acestor lucruri despre care nu vrem să vorbim. De obicei, acolo stau ascunse și cele mai mari probleme. Un ziarist nu poate să prezică ce se va întâmpla într’o regiune în viitorul apropiat și nici în viitorul îndepărtat. Poate doar să își pregătească cititorul pentru ceea ce poate aduce viitorul pe termen mediu, iar acel cititor să nu mai fie luat prin surprindere. Cu alte cuvinte, dacă ceea ce am scris eu poate să ofere indicii despre cum vor evolua lucrurile peste 4 ani, atunci înseamnă că mi’am făcut meseria cât de bine am putut. Presa românească trebuie să fie obiectivă, să nu îi pese de sensul în care evoluează un anumit subiect. Dacă, atunci când scrii, te bazezi pe obiectivitate și acuratețe, acestea te vor îndrepta către direcția bună.

Este presa un instrument al propagandei rusești în Europa?

R. D. K.: Da. Sunt cunoscute deja practicile Rusiei de a cumpăra organe de presă prin interpuși sau de a influența ziaristii. Scriu și în carte că imperialismul de secol XXI al Rusiei nu înseamnă atât de mult mișcări de trupe, cât activități subversive și operațiuni executate de serviciile secrete, dar și construirea în zonele de interes a infrastructurii pentru petrol sau gaze naturale. Aceste instrumente nu reprezintă o invazie, dar servesc, totuși, obiectivelor lor imperialiste.

Publicul se poate apăra de această ofensivă?

R. D. K.: Publicul din orice țară nu trebuie să rămână pasiv în raport cu presa. Toate articolele de presă trebuie citite cu scepticism, iar un cititor trebuie mereu să se întrebe: oare acesta este întregul adevăr? Care sunt aspectele pe care jurnalistul le’a neglijat în relatarea sa? Obligația presei este să fie obiectivă, iar obligația cititorilor este să rămână sceptici, dar nu cinici. Ei pot cere presei standarde ridicate și trebuie să citească din surse diferite, opinii diferite pe același subiect.

”Putin nu e aparatcik; e fost ofițer de informații. Rusia lui Putin nu va lupta în mod convențional pentru cucerirea de teritorii în fostele state satelit, ci neconvențional, pentru a’ți câștiga sufletul și mintea. Putin știe că eroarea Uniunii Sovietice a fost că nu s’a bazat pe soft power. Putin știe că, în acest conflict, Gazprom-ul e mai important decât armata rusă. Am început încă de acum câțiva ani să le spunem aceste lucruri prietenilor noștri de la Washington. Pentagonul a înțeles, dar Departamentul de Stat a fost puțin interesat. Au crezut că noi, românii, eram un pic paranoici…” Observație a lui Iulian Fota, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Băsescu în 2014, citat în cartea lui Robert Kaplan.

 

”Nu. Putin nu e Stalin. Nu e nici măcar Brejnev. Și Europa nu mai este Europa anilor ’30, nici chiar a anilor ’50. Acum s-ar putea chiar ca geografia să reprezinte un avantaj pentru România, căci suntem aproape de Orientul Mijlociu și, astfel, utili americanilor.”  Ion Iliescu, citat în cartea lui Robert D. Kaplan

Spuneți în carte că, pentru dumneavoastră, România din anii ’80 era chiar imaginea războiului rece. Cum vă reprezentați România în acest al doilea război rece?

R. D. K.: România este un aliat puternic al Statelor Unite, alături de Polonia, Turcia și Azerbaidjan. Este unul din cele patru state-pivot din Europa Centrală și de Est care acoperă un culoar de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Este un stat-pivot datorită populației sale numeroase, poziției sale geografice și pentru că România și vorbitorii de limbă română din Republica Moldova au împreună cea mai lungă graniță cu Ucraina. Dintr’o țară stalinistă și fără prestanță, România este acum un stat-pivot major în Europa Centrală și de Est.

Scrieți la un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.

R. D. K.: A supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii. Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal. Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni copiii.

Își pot depăși Balcanii moștenirea bizantină? Este realist să îi considerăm o altă Europă?

R. D. K.: Cred că Balcanii pot să treacă de moștenirea lor bizantină sau otomană. Totuși, fiecare stat din Balcani este diferit. Serbia și Bulgaria, de pildă, sunt state slabe, puternic influențate de corupția din Rusia. România nu trece prin aceeași experiență, e un stat mult mai puternic și mult mai puțin influențat de ruși. Slovenia, care a fost parte din Iugoslavia, este complet integrată în Europa Centrală. Deci, nu putem generaliza situația din Balcani. Țările din zonă au moșteniri diferite și viteze diferite. Dar este la fel de adevărat că țările care s’au aflat în zona de influență a imperiilor bizantin și otoman s’au dezvoltat mai lent decât țările care au făcut parte din imperiile prusac sau habsburgic.

Spuneți în carte că România, la fel ca Georgia și Armenia, este una dintre țările care au supraviețuit în mod miraculos de’a lungul istoriei. Care este explicația dumneavoastră?

R. D. K.: România a supraviețuit grație limbii sale… Limba este ultimul determinant al culturii și identității unui popor. Poporul este limba pe care o vorbește. Limba română este unică în regiune. Este mult mai apropiată de portugheză decât de bulgară sau de maghiară… a împrumutat României o puternică identitate națională, care i’a permis să treacă peste varii procese și să devină stat național, în ciuda faptului că a fost ocupată și dezmembrată în timpul celor două războaie mondiale, în ciuda invaziilor austriecilor, rușilor, turcilor, bizantinilor.

„Dacă Germania și celelalte puteri din cadrul Uniunii Europene nu pot face față unei Rusii revanșarde și dacă UE se macină din interior, România și zonele adiacente vor avea probleme, pentru că e puțin probabil ca Statele Unite să acorde aliaților săi sprijin la nivelul la care a făcut’o în timpul războiului rece. Occidentul va fi departe, Rusia – indiferent sub ce formă – va fi aproape, iar Ucraina va continua, probabil, să fie mai importantă pentru drama europeană decât Spania sau Portugalia.”  Citat din cartea ”În umbra Europei”.

Care ar fi cel mai bun și cel mai rău scenariu pentru această parte a lumii în viitorul apropiat?

R. D. K.: Cel mai bun scenariu ar fi ca România să continue să’și întărească instituțiile, să construiască un stat tot mai puternic și să diminueze corupția. De asemenea, guvernele să rămână moderate, iar creșterea economică să se mențină la rate de 3-4% pe an, în ciuda a ceea ce se întâmplă în proasta vecinătate în care se află țara. Cel mai rău scenariu ar fi ca Uniunea Europeană să se destrame, ca agresivitatea Rusiei să continue și ca America să aibă un leadership slab. În acest caz, dacă România nu’și va continua reformele, ea va fi pierdută, va bate în retragere devenind un stat instabil, înconjurat de inamici reali.

Cât de hotărâte sunt SUA să susțină un conflict cu Rusia dacă situația din zona Mării Negre escaladează?

R. D. K.: Administrația americană vrea să evite un conflict deschis cu Rusia, cu orice preț. În același timp, a reînceput să își miște trupele în Europa. De asemenea, a amplasat echipamente militare în Europa Centrală și de Est. Să ne amintim că agresiunea lui Putin a început abia după ce, în 2012, administrația Obama retrăsese două brigăzi din Europa. Putin a văzut această retragere ca pe un semn că America nu mai este interesată de securitatea Europei. Acum, acest proces a fost inversat la Washington, iar trupele revin pe continentul european. Eu cred că administrația Obama este mai dispusă să își asume riscuri vizavi de Rusia, dar că, în același timp, nu dorește un conflict deschis.

”Geografia este o provocare, nu un destin” spune Robert Kaplan și  crede, de asemenea  că Rusia a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti

”Distincţii geografice şi de principiu au existat însă, într’un fel sau altul, dintotdeauna de’a lungul istoriei. Nucleul dur al actualei organizări a Europei moderne se apropie ca structură de Imperiul Carolingian fondat în secolul al IX-lea de Carol cel Mare. Atunci, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajuns să guverneze teritorii din zona Mării Nordului până la Ţările de Jos şi având extindere şi către mari oraşe precum Frankfurt, Paris sau Milano. În afara acestei organizări rămâneau ‘surorile vitrege’ ale Europei, ţări care se întindeau în lungul Mării Mediterane, din Peninsula Iberică până în sudul Italiei, dar şi regiunea balcanică vitregită de istorie şi tributară tradiţiilor otomane şi bizantine”

În deceniile care au urmat celui de’al Doilea Război Mondial, această diviziune clară a fost suprimată, mai ales pentru că ambiţiile de izolare ale Europei s’au concentrat spre graniţele continentale: separarea de regiunea Africii de Nord şi a Eurasiei, care, în decursul istoriei, au jucat un rol extrem de important în conturarea frontierelor de la periferia continentului. Realitatea nu mai poate, însă, să suporte astăzi această izolare pe care Europa vrea să o cultive, iar acest lucru este din ce în ce mai vizibil, o dată cu exprimarea unor atitudini diferite ale diverselor regiuni ale continentului faţă de ameninţările ridicate de presiunile ruseşti, alimentate de preşedintele Vladimir Putin, de valul de refugiaţi care vine continuu dinspre Orientul Mijlociu şi de ameninţarea teroristă omniprezentă atât la nivel naţional, cât şi generalizat, la nivel de continent sau chiar mondial.

”A devenit, aşadar, limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea Europeană şi birocraţia distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă, nu a dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, a declanşat pe întreg continentul o undă de şoc, căreia UE îi poate supravieţui doar dacă găseşte, în cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a’şi păstra legitimitatea în faţa diversităţii naţiunilor şi a opiniilor”, argumentează Kaplan.

Separaţiile geografice care asigurau siguranţa Europei în anii postbelici nu mai au efectele de’atunci. În prezent, frontiera sudică a spaţiului european, considerată în mod convenţional ca fiind asigurată de Marea Mediterană, este decalată fizic până în zona Saharei, prin caravanele de imigranţi care sosesc din Nordul Africii, prin Algeria către Libia, se luptă să traverseze Marea Mediterană pentru a ajunge, în sfârşit, pe ”pământul european al făgăduinţei”. Din aceeaşi perspectivă, şi graniţa estică a Uniunii Europene pare din ce în ce mai laxă, mai ales că, în ultimul an, regiunea balcanică şi’a reluat rolul istoric de spaţiu de tranziţie, transformându’se într’un coridor prin care marea masă de imigranţi caută accesul spre centrul continentului.

Europa se află, deci, pusă în faţa unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care a cultivat idealurile sale în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul celor din ţările defavorizate de a căuta raiul pe bătrânul continent, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror dictatori-gardieni şi’au ţinut oamenii înăuntru. Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această ”prăjitură idealistă”. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au ”conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decât altele. După ce Germania şi unele părţi din Scandinavia i’au invitat călduros, ţări ca Ungaria şi Slovacia i’au întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectaţi de anarhia din Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranţilor din lumea arabă.

Un alt rol major în destabilizarea Uniunii Europene este jucat de Rusia, care după prăbuşirea blocului sovietic nu mai reprezenta în niciun caz o ameninţare pentru Europa. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi’a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică, iar aderarea la NATO şi UE le oferea pace şi prosperitate. Orizontul strategic s’a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea, ameninţă estul Ucrainei şi alte frontiere.

”În acest context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianţelor Războiului Rece. Europa se reîmparte în jumătăţi, însă de această dată Europa de Est vrea să se apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent, ţările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiaţi şi atacurile teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina, ca barieră în calea haosului din Siria”, mai notează Robert Kaplan în Wall Street Journal.

Putin ştie că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei, însă, au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins puterile politice tradiţionale. Pentru a menţine pacea, şi’au pus speranţele într’un regim de reglementare gestionat de tehnocraţi post-naţionali de la Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul social şi moneda comună. Identităţi naţionale modelate de secole de istorie şi cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul legitimării politice a UE în rândul naţiunilor europene.

În Marea Britanie şi în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacţie faţă de expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă. Politicile statului social, trâmbiţat anterior ca un balsam pentru divizările de pe continent, au acţionat ca o frână asupra economiilor naţionale, iar această stagnare a alimentat naţionalismul (uneori reacţionar) politic şi intensificarea ostilităţii faţă de refugiaţi.

Intermarium – între ruşi şi americani: România, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice

Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România – o ţară în care al Doilea Război Mondial s’a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceauşescu -, la fel ca şi în ţările baltice şi în alte părţi ale fostului Pact de la Varşovia şi fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, şi nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept şi nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase.

Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora.

Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s’a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care’şi are originile în înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecţiunilor sale, UE, mai mult decât NATO, a fost o încarnare instituţională a Europei postbelice libere, unite şi prospere.

Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.

La nivel politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într’o direcţie care să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce priveşte problemele de securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunţe la opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru apărarea Europei doar dacă membrii NATO îşi vor creşte bugetele apărării. Cu puţine excepţii, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăţilor economice actuale.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Problema actuală este dacă UE mai poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu Habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i’a adăpostit diversele minorităţi şi interese.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă.

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a găzduit lansarea ultimului volum semnat de Robert D. Kaplan, ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”, dedicat evoluției României de la prima sa vizită în țara noastră, în timpul regimului comunist, și până în prezent. La eveniment au participat membri ai Administrației americane, ai corpului diplomatic acreditat la Washington, foști ambasadori ai SUA la București, personalități românești și americane din mediul academic și cultural, oameni de afaceri și reprezentanți ai comunității românești.

Cu această ocazie, ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a evidențiat perioada îndelungată pe care Robert D. Kaplan a dedicat’o studiului țării noastre. Ambasadorul român consideră îndreptățită afirmația lui Robert D. Kaplan, conform căruia România se află, pentru prima oară în istorie, de partea cea bună a frontierei.

”Știind statutul României de actor prins de geografie între forțe mai mari, românii vor fi probabil la fel de surprinși ca orice occidental de faptul că un scriitor precum Kaplan a dedicat o carte întreagă țării lor, precum și ani de studiu și de reflecție. Poate că aceasta lucrare îi va face pe români să înțeleagă mai bine substanța și însemnătatea lor în lume. Să își conștientizeze frumusețea și unicitatea care este întru totul europeană, de o manieră opusă celei prezentate de anumiți istorici români. România a devenit parte a celor mai puternice alianțe din lume, stat membru NATO și UE, cu tot potențialul de securitate și prosperitate pe care le oferă acest statut. Pentru prima oară în istorie, strategiile bine gândite și efortul susținut au făcut posibil ca, astăzi, să luăm parte la deciziile care implică securitatea și viitorul nostru. Principala problemă, în acest moment, este să extragem beneficii concrete din aceste realizări, astfel ca pe viitor să ne descurcăm chiar mai bine. Dacă România va fi să fie un stat pivot la Marea Neagră, ea are nevoie de o mentalitate de stat pivot. Dacă România aspiră să fie un model de succes în Europa Centrală și de Est, ea trebuie mai întâi să se perceapă pe sine însăși ca un model de succes. Dar asta cade în sarcina noastră. ‘In Europe’s Shadow’ ridică probleme pe care elitele române au fost prea timide sau prea modeste să le pună ele însele. În contradicție cu neajunsurile pe care percepem că le’am avea, Kaplan ne spune că, astăzi, valorile noastre politice sunt sănătoase și că putem juca un rol pozitiv important în a gestiona provocările cu care ne vom confrunta. Sper că, după ce vor citi cartea și vor reflecta asupra acestor aspecte, românii vor vedea validitatea concluziilor sale” (ambasadorul George Cristian Maior).

La rândul său, Robert D. Kaplan, a arătat că România, după ce a trecut prin perioade istorice grele, se află acum în plin apogeu. Față de alte țări din regiune, România are un sistem politic și o economie mult mai bune.

”România poate fi un exemplu, dezvoltând un stat cu instituții puternice, cu o economie în creștere, cu guvern pro-occidental. Românii au o voce puternică și susțin lupta împotriva corupției. Toate acestea sunt lucruri bune și așează țara pe direcția corectă.”

Robert D. Kaplan consideră că România este orientată spre Vest în mod natural și este un aliat serios al Statelor Unite, SUA și România având o viziune comună și o relație foarte apropiată. În opinia sa, față de mijlocul anilor ’90, România a evoluat pozitiv, atât pe plan intern cât și extern.
Jurnalistul american susține că multe țări din Europa de est aveau deja, față de România, elemente de reformă în viața publică, la căderea comunismului, de aceea consideră surprinzător de bună situația în care țara noastră se află acum, deși a pornit cu o întârziere, comparativ cu alte state.

Robert Kaplan, consilierul președinților americani

S’a înrolat în armata israeliană la începutul anilor ’70 și apoi a fost, timp de 16 ani, corespondentul mai multor publicații americane în Europa de Est, Balcani și Orientul Apropiat. A prezis iminența unui război în Balcani în anii ’90, ceea ce a adăugat scrierilor sale valențe profetice.

Robert D. Kaplan este autorul a 16 cărți de politică externă și călătorie traduse în numeroase limbi, fiind desemnat de către revista Foreign Policy printre ”Primii 100 de gânditori ai lumii”. El este senior fellow la Center for a New American Security din Washington și contributing editor la publicația The Atlantic. De asemenea, a semnat numeroase editoriale apărute în cele mai importante publicații din SUA. El a fost și analist principal pe teme geopolitice la Stratfor, visiting professor la Academia Navală a SUA și membru al Comitetului de Politici de Apărare al Pentagonului și consultant pentru Armata SUA.

Robert D. Kaplan a conferențiat la universități de renume și a consiliat președinți, secretari de stat și secretari ai apărării ai SUA. Mai mult, Bill Clinton a ezitat să trimită trupe în Bosnia pentru că citise ”Fantomele Balcanilor”, prima carte a lui Kaplan despre această zonă a Europei. Analistul politic a consiliat pe lângă președinți americani și secretari de stat şi șefi ai armatei americane.

Kaplan nu este lipsit, însă, de controverse. A fost acuzat că este un promotor al imperialismului american şi pentru că a sprijinit războiul din Irak, o poziţie pe care o regretă acum. Obsesia lui pentru Saddam, a admis Kaplan, a derivat din obsesia sa pentru Nicolae Ceauşescu.

Volumul de față face o radiografie pozitivă a evoluției României, autorul arătând că de la prima sa vizită, în 1981, și până în prezent, țara a avut o dezvoltare pozitivă surprinzătoare.

În clipul de mai jos, Robert Kaplan vorbește despre Europa, la lansarea ultimei sale cărți, ”În Umbra Europei”, la Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Sursa: agerpres, digi24.ro, românialiberă.ro, gândul.ro, pressone.ro

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

 

CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR


Peninsula Balcanică este considerată Europa Veche, și teritoriul cu cea mai densă populație a Lumii Vechi. Așa cum de 26 de ani pleacă românii (geții moderni) spre vest, așa au plecat și acum 5000-5500 de ani, sau 1600-1700 de ani. Patru milioane din 23 de milioane reprezintă 15-20 % din totalul populației, deci putem spune că niciodată acest spațiu nu a fost golit de populație.
Dar din acest spațiu nu au plecat numai spre vest, cum au fost în trecut italo-celții, ci și spre est (massa-geții), sau spre sud (hitiți, troieni, odrisi), sau spre nord (hiperborei, geatsi, samo-geți) pe măsură ce ghețarii s’au retras.
Teoria kurganelor se susținea pe o ipotetică invazie a păstorilor de la șes, a unor războinici înarmați ”până în dinți” și care presupunea o exterminare în masă a membrilor civilizațiilor dunărene locale. Multă vreme s’a crezut că civilizaţia neolitică a încetat datorită sosirii unor valuri de migratori din zonele de stepă. Or așa ceva este foarte greu de admis că s’a întâmplat.

Ce invazie poate fi aceea care durează sute de ani?
Această ipoteză era plauzibilă înainte de ”revoluţia radiocarbon” când datorită aprecierii greșite a intervalului mic de timp, conform datelor de atunci, dintre sfârşitul epocii neolitice şi începutul epocii bronzului, s’a elaborat un astfel de scenariu. Azi, datele antropologice existente nu mai pot susţine o asemenea ipoteză lansată prin anii ’60 de Marija Gimbutas.
Dimpotrivă, trebuie să gândim că tocmai contactul temporal al acestor populații a dus treptat la un schimb reciproc de informație care în final a precipitat o revoluție tehnologică.
Acum se știe cu certitudine că parte din populațiile neolitice au rezistat în vetrele vechi, acestor schimbări specifice epocii bronzului, altele s’au mutat făcând loc noilor veniți.
Populația era în creștere, erau nevoi de creștere a volumului de alimente, se începuse crearea de orașe, acumularea de averi prin producerea obiectelor de podoabă, arme și unelte. Se crease premizele unor mișcări de clasă, între cei fără mijloace sau averi, și cei care le aveau pe toate.
Dacă alături de acești factori o schimbare climatică, de secetă prelungită a avut loc acum 5500 de ani, care a obligat oamenii să renunțe la modul de viață eminamente agrar, spre un alt mod de viață cu așezări mai restrânse și cu o economie croită pe păstorit, minerit și meșteșuguri, atunci mai ușor acceptăm faptul că nu a existat nicicum un cataclism sau vreo invazie, ci doar nevoia de supraviețuire și adaptare la noile condiții socio-climatice.
Astfel, pe lângă meşteşugari, se constată existenţa unei pături războinice şi chiar a unei tagme preoţeşti incipiente. Surplusurile de produse au favorizat acumularea de bunuri, ceea ce a determinat, în mod firesc, şi intensificarea conflictelor intercomunitare, dar și necesitatea asigurării securității acestor averi și ale proprietăților, prin întărirea așezărilor cu fortificații. Bogăţiile acumulate au asigurat acestor războinici o poziţie privilegiată, transformându’i într’o castă gentilico-tribală, cu rol determinant în luarea deciziilor şi în conducerea comunităţilor.
Povestea cu limbile indoeuropene, e o teorie precum este și aceea a kurganelor Marijei Gimbutas.
Să ne închipuim o altă variantă: contactul prelungit dintre două populații cu ritualuri diferite. O populație neolitică care era organizată matriarhal, a haplogrupurilor I(I1+12)+EV13+J(J1+J2)+G2a care stăteau la baza vechilor culturi dunărene, și grupa R1 ce era organizată patriarhal. Poate tocmai acest echilibru între R1 (R1a+R1b) = 29% și I (I1+I2) = 33%, care se regăsește azi în spațiul carpato-dunărean, a dus acum 5000-5500 de ani la acea simbioză ce a contribuit la trecerea spre epoca bronzului.
Pătrunderea în arealul haplogrupurilor carpato-dunărene a grupurilor R1(R1a+R1b) a produs tulburări printre populaţiile agricole sedentare, Cultura Cucuteni fiind cea mai expusă în drumul acestora spre sarea atât de necesară animalelor și care se găsea din abundență la poalele Carpaților, dar și a minereurilor care se foloseau la confecționarea armelor. Apoi chiar populația cucuteniană la rândul ei, a fost antrenată în mişcări cu caracter migrator, odată ce se cunoaște dispariția orașelor cucuteniene, ducând în final la un echilibru populațional prin mărirea prezenței haplogrupului R1 în masa băștinașilor I.
S’au produs, astfel, aceste amestecuri de populaţii între noii veniţi şi comunităţile autohtone, punându’se bazele unor noi populații.

Acest proces de restructurare etnică şi lingvistică a cuprins un spaţiu imens întinzându’se din Carpați până în India prin triburile indo-ariane şi ajungând până în vestul Europei, prin italo-celți.
Deși în istoria scrisă se trece foarte ușor peste acest declic istoric, el trebuie reviziut și aprofundat, pentru că pe teritoriul României din amestecul acestora au luat naştere triburile getice care sunt responsabile de făurirea epocii bronzului, despre care avem dovezi prin descoperirile încadrate în culturile Folteşti-Cernavodă II, Cernavodă I şi III, şi Coţofeni, caracterizate în special prin morminte plane sau tumulare, cu schelete chircite, presărate de regulă cu mult ocru roşu. Acesta este alt element de echilibru al noii societăți transferat și în ritul funerar, fiind adoptată și înhumarea, pe lângă incinerarea aplicată în neolitic, ambele cu o mulţime de subtipuri şi variante, în funcţie de tradiţia grupurilor sociale respective şi de statutul social al defuncţilor.
Din acest mix cultural-lingvistic iau naștere cel mai probabil ramura centum pe care R1b o duce în vestul Europei, iar spre est R1a preponderent cea din ramura satem. În spațiul carpatic rămân noii stăpâni, geții care se constituie într’o ramură de mijloc care face trecerea dintre cele două linii lingvistice satem-centum.
Am putea să le identificăm și etnic. Ramura celtică, care este preponderent R1b, cu ramura limbilor celtice, un hibrid spre nordul Munților Alpi între R1b+R1a+I1 pentru ramura germanicilor și ramura limbilor germanice. Iar mai spre est cu R1a preponderent azi în ramura balt0-slavilor și a limbilor balto-slavice.
Poate că noi românii avem multe cuvinte rămase din perioada când s’a definitivat un limbaj în culturile carpato-danubiene și de când apar primele dovezi scrise ale limbajului. Ca o limbă să fie vorbită avem nevoie de o populație, iar cum la noi există un echilibru dintre cei mai vechi europeni amestecat cu R1 pentru care deocamdată avem mai multe teorii despre originea sa, putem considera că limba română este un hibrid. Acest hibrid poate fi considerat tocmai limba de mijloc, sau limba de legătură dintre ramurile considerate satem și centum.

Teritoriul în care s’a dezvoltat Cultura Cucuteni este suficient de generos pentru a permite dezvoltarea câtorva dialecte așa cum este propusă mai sus, la începutul primului mileniu d.Hr.

Spațiul de contact este cel descris mai sus la est de Carpați și Gurile Dunării, pe arealul culturilor Cucuteni-Hamangia-Gumelnița pentru linia satem, dar și în Bazinul Dunării și pe spațiul culturii Turdaș-Vinca, pentru linia centum.
A fost oare linia Carpaților o punte de legătură dintre aceste două ramuri lingvistice?

Azi ea nu mai este aici, s’a mutat mai la vest, grupa satem câștigând spațiu vital în ultimul mileniu.

Citește și: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

sau GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

 

DACII ERAU TOT GEȚI


Noi ca popor am fost nevoiți în repetate rânduri, ba să ne dăm cu rușii (Cantemir, bolșevicii), cu Roma (școala ardeleană), ori cu turcii. Liviu Câmpean spune cu girul Academiei Române, că numai Mihai Viteazul pentru cumpărarea tronului a dat 1.500.000 de galbeni.
Aceste metehne nu au dispărut. Există încă grupuri de interese care’și caută o Poartă la care să se închine sau să fie susținuți. Pe acest model, latriniștii se închină în continuare Vaticanului, susținerea unei limbi dispărute (latina) transformând’o într’o icoană sfântă pentru adepții ei.

Daco-traciștii fac în continuare jocul acelor teorii elene despre supremația tracilor, foarte mulți dintre acei care au relatat fapte istorice în trecut remarcându’se de timpuriu ca ”traciști” considerând toți locuitorii din nordul orașelor elene, traci.

De asemenea, jocurile sunt și pentru interesele rușilor, care se pare că au avut și susțin chiar într’un proiect secret crearea Daciei Mari, pe care să o subordoneze intereselor lor, înțelegând prin această teză existența numai a unui neam carpatin ”dac”, dar atât. Nimic mai departe de Dunăre acolo unde nu’și doresc păstorii creării Serbiei, sau a Bulgariei pro-rusești. Nici dincolo de Prut și Nistru unde mai nou păstoresc ideea unei Moldove Mari până la Carpați, numai ca să nu piardă Basarabia.

Acest proiect se pare că nu este străin nici Romei, care de 1900 de ani încoace și’au dorit îngenuncherea geților. De fapt, îngenuncherea geților și împreună cu ei a adevărului despre neamul care a dat toate semințiile Europei și’o doresc mulți. La acest cor se alătură voci din Germania, Rusia, Grecia, Italia, care nu’și doresc scoaterea la lumină a originii popoarelor lor la Gurile Dunării. La acest proces au contribuit de foarte mult timp și istorici, dar cei mai mulți probabil că au făcut’o doar din neștiință, dându’și doar umila lor părere neavizată și nefundamentată despre originea unor neamuri sau a altora.

Cu toate acestea există și istorici care au atins adevărul pe alocuri în spusele lor, nu integral, dar apropiindu’se de esență.

Să dăm aici un exemplu concludent: Contele Carlo Troya (1784-1858), printre altele prim-ministru al celor două Sicilii. Carlo Troya, prin flerul său a ghicit că geții și goții sunt unul și același popor, făcând lumină printre numeroasele manuscrise rămase până la el, și demontând o mare eroare a istoriei antice, aceea că goții ar fi fost germanici.
Dar, Troya la rândul său, vine cu un aport propriu la explicarea istoriei inventând termeni. El a inventat etnonimul ”dacisci”.

Ca să înțelegem cum se creează un neam din pix, e suficient să redau chiar spusele lui Carlo Troya:
”Iulian Apostatul, în Satira împotriva împăraților lăuda pe Traian pentru că a învins pe geți, ce erau mai curând gata să moară decât să întreprindă o călătorie; atât era de vie speranța lor de’a se uni cu Zamolxe. Traian de bună seamă că nu i’a ucis pe toți: și de aceea de acum înainte, istoria va deveni dublă pentru o atât de valoroasă și de eroică nație. O istorie este cea a geților nesupuși romanilor (geții liberi n.n.), și trăind dincolo de Prut până la Nistru și la Boristhenes spre Olbia; cealaltă a geților supuși romanilor de dincoace de Prut până la Tisa. Soldaților care au luptat pentru noii stăpânitori (romanii n.n.) li s’au dat numele de dacisci (!)…Eu deci voi împărți în două istoria getică. Voi numi geto-dacisci pe toți cei care au intrat sub stăpânirea romanilor, și geto-daci pe ceilalți, care au rămas liberi timp de 170 de ani câți au trecut de la cucerirea lui Traian până la părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Atunci daciscii s’au reunit cu geto-dacii, de același neam și toți s’au numit goți, ca efect al unei ușoare mutații în pronunție, nu diferită de cea în care mesii s’au numit misi și bastarni a devenit basterni, tot după cum aceiași daci, după Strabon, s’ar fi numit davi dau dai. Această schimbare de pronunție pare a fi început în Tracia.”

Troya nu este tatăl termenului ”dacisci”, ci doar al etnonimului ”dacisci”, preluând din mențiunile de la începutul sec II scrise despre auxilia de ”daci”, numite și ”numeri Dacorum” sau ”dacisci”, reminiscențe de nume ale unităților auxiliare recrutate în Dacia dintre geții cuceriți.

Trecând peste extinderea nejustificată a granițelor provinciei romane Dacia, Troya înpingând’o la est până la Prut, ea fiind în realitatățile antice doar până în Carpații Orientali, și până la Tisa în vest, ea fiind doar până la Carpații Apuseni, deci doar în interiorul Carpaților, niciodată în exteriorul lor de est sau de vest; când vorbim de daci ne referim la dacii din Carpați care au fost subjugați. Când vorbim de geți, vorbim de toată Europa în care au migrat geții, numiți și goți.

O mare greșeală pe care o fac cei mai mulți necunoscători, dar și de către mulți istorici superficiali, este când se extrapolează titulatura unei provincii ocupate de imperiul roman, la tot teritoriul locuit de geți și numit latinește de romani, Getarum Terra. Dacia a fost numai teritoriul ocupat de romani, restul nu se numea Dacia.

Regatul lui Burebista care era de 10 ori mai mare decât Dacia romană, nu se numea Dacia.
Se greșește când se vorbește doar de ramura carpatină a strămoșilor noștri. Se face un imens deserviciu istoriei noastre, restrângând aria geților doar la Carpați, menționându’se despre ei ca fiind ”daci”.

Până și romanii știau cine sunt strămoșii noștri.

Pompeius Trogus, spune:
”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Pliniu când s’a referit la Geții din Tracia, spunea:
”Fie că erau cei rămași când o parte a acestui popor (geții) a plecat spre a locui dincolo de Dunăre, fie că ar trebui să fie din numărul geților care treceau din nou fluviul pentru a veni și a locui în Tracia sau pentru a o pustii. Ar putea fi și cei strămutați aici de Aelius Cato.”

În timpul sec V-VI mai mulți istorici și etnografi ca Marcellinus Comes Orosius, John Lydus, Isidor de Sevilla, Procopius din Cezareea au folosit etnonimul GEȚI pentru numele populațiilor care au atacat și invadat Imperiul Roman de Rasarit goți, gepizi, cutriguri, slavi, etc. De exemplu, în a treia carte a Istoriei Războaielor, Procopius dă următoarele detalii:

”Au fost multe națiuni gotice din vremuri mai vechi, la fel ca și în prezent, dar cel mai mare și cel mai important dintre toate sunt goții, vandalii, vizigoții și Gepizii. În antichitate, cu toate acestea, ele au fost numite Sauromatae și Melanchlaeni, și a existat una sub care au fost denumite acestea, națiunea getică.”

Citiți și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Dacii erau doar în Dacia. Tracii doar în Tracia, unde cei mai renumiți au fost geții odrisi care eu reunit triburile getice în Regatul Odrisilor, Macedonenii doar în Macedonia, Tribalii în Tribalia, Moesii în Moesia, Ilirii în Ilirya, Panonii în Panonia, Scytii în Scytia (Minor și Major), Dardanii în Dardania, Peonii în Peonia, Troienii în Troada, Hitiții în Regatul Hitit, ilergeții în Iler-Geția, Geații în Scandinavia, Massa-Geții în MassaGeția, Tyra-Geții în TyraGeția etc

Toate aceste neamuri erau frățești și compuneau marele neam al geților născut la Gurile Dunării, iar în expansiunea lor acolo unde s’au așezat au construit regate puternice…Orice încercare de schimbare a originii neamului getic, de încercare de autohtonizare locală (dacii, tracii), de furt de identitate, de confiscare a istoriei geților, nu schimbă un adevăr elementar: geții purtau multe nume (exonime) în ochii cronicarilor și trăiau în multe țări.

Imperiul Macedonean făurit de Alexandru Macedon, ar trebui inclus în istoria națională a geto-românilor.

Pe hartă cu mov este reliefată clar întinderea Imperiului lui Macedon. După pățania lui Lisimah, nici Alexandru nu a mai încercat să ”unească” geții din nord. Cu siguranță acesta a fost motivul pentru care Macedon, a plecat doar spre est, trecând Marea Tracică.

Acum putem aprecia dacă a fost bine sau nu. Dacă Burebista reușea ceea ce a reușit Alexandru Macedon sau alți mari strategi militari, renumele lui Burebista nu mai era local, ci mondial.

Pentru mai multe detalii despre acest subiect, recomand cu căldură următorul material:

Citiți și: SARMAȚIA (SARMOGEȚIA), SCYTIA SAU DACIA? CUM AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ ȚARA NOASTRĂ?

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

, A


”Din rădăcini proprii, în adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor”.
(Mihai Eminescu)

Geții erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre oameni. Aceasta era formula pe care ar fi utilizat’o Herodot pentru a’i descrie pe geți, dacă el ar fi cunoscut dimensiunea reală a marelui neam al geților. Numai că soldatul Herodot minimiza lumea geților la lumea cunoscută de el. De unde să știe el cât de mari sunt ținuturile geților sau până unde se întindeau pământurile pe care geții le stăpâneau, dacă nu le’a vizitat?
Oricui îi este limpede că nu ar mai fi spus: ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Din această formulare nefericită reies clar două aspecte deosebit de importante din perspectivă antică a neamului nostru:

1. Nu știa că acei geți din Tracia erau de fapt geți, sau știa dar îi numea astfel după provincia care purta încă renumele lui Thrax, fiul lui Ares, așa cum erau numiți geții-moesieni, geții-tribali, tyra-geții (geții de la Tyras), etc. Astăzi datorită avansului tehnologic în genetică, putem să facem incursiuni în trecut prin aflarea ADN-ului acestor strămoși, iar concluzia implacabilă pe care o putem trage este că Peninsula Balcanică era populată de o frăție a triburilor marelui popor Get. Bineînțeles că geții nu s’au limitat numai la spațiul balcanic, ci după cum vedem repartiția anumitor haplogrupuri și ramuri genetice putem aprecia fără riscul de a greși, că Europa este getică.
2. Cel mai probabil mintea sa nu putea să aprecieze imensitatea întinderii pământurilor controlate sau pe care trăiau geții, numiți și scyți (scuți) sau ausoni.

Soldatul hoplit Herodot, și pe care unii s’au grăbit să’l considere ”părintele” istoriei, este printre primii care a oferit descrieri detaliate despre poporul care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii, și ale Europei din proximitatea lumii sale.

Citiți și: HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii noștri geţi drept oameni care se credeau nemuritori, iar acest lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.
Geții credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară, și nu credeau în destin.
”Se credeau nemuritori”, i’a caracterizat Herodot (n. 484 î.Hr. – d. 425 î.H), și i’a prezentat în relatările sale despre campaniile militare conduse de puternicul rege persan Darius, cu două milenii şi jumătate în urmă. Atunci Persia se afla într’una din cele mai înfloritoare perioade din existenţa ei, într’o expansiune teritorială căreia geţii au încercat să i se opună, fiind printre puținii care le’au ținut piept.

Citind despre grozăviile geților și Lucian Blaga afirma că geților nu le era teamă de moarte. Lucian Blaga a fost unul dintre umaniştii români care au căutat explicaţii pentru modul în care geţii priveau nemurirea.
”Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ce de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într’un fel. Se pare de altfel că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei”, arăta Lucian Blaga, în articolul ”Getica”, publicat în revista de filozofie Saeculum, în 1943.

Despre aceste lucruri evident că știau și romanii, dovadă fiind izvoarele istorice în care le este descris curajul, și respectul de care se bucurau odată ce ne’au rămas amintirea lor sculptată în piatră, atât pe Columna lui Taian cât și celebrele statui de pe Arcul lui Constantin, sau cele peste o sută de statui de geți imortalizați și care ornează muzeele din lumea largă. Romanii deși îi descriau ca pe niște barbari, mai ales pentru că nu’i cuceriseră încă, acel respect era pornit din teamă.
Romanii de teama lor în loc să’i aibe dușmani atunci când se putea, au căutat alianțe cu regii geți, și nu război.

Astfel a procedat și Octavianus când va face o ofertă, fabuloasă, din punctul de vedere al moravurilor romane legate de barbari, o căsătorie între el şi fiica lui Cotiso, şi, ca bonus, fiica lui Iulia, ca soție a regelui get:
”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.” (Suetonius).

Sunt numeroase izvoarele istorice scrise care ne demonstrează cu certitudine că geți erau temuți și în egală măsură respectați pentru forța lor militară, iar aceste lucruri i’a determinat pe mulți romani să relateze cu admirație despre geți.

Dio Crisostomus, despre armata geților (Discursuri):
”Am ajuns la niște oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitați și tulburați ca niște cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna și înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați.”

Synessos, despre geți și massageți (Fontes)
”Geții și massageții, care obișnuiesc să’și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței printr’o anume dibăcie, ca să pară că s’a născut din pământ un neam mare și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul și cer plată pentru pacea pe care ne’o îngăduie.”

Ovidiu, despre geți (Scrisori din Pont):
”Cei mai mulți oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, și nu se tem de armele soldatului ausonic (get). Le dau inimă arcurile și tolbele lor pline de săgeți și caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea și foamea și faptul că dușmanul care i’ar urmări nu va găsi apă.”

Poetul Horatiu (65 – 8 î.Hr.) avea să menţioneze, în versurile lui, evenimentele vremii:
“Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (geții) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor.”

Vis-a-vis de ameninţarea geților, Lucan, nepotul marelui filozof Seneca, avea să se lamenteze (Epopeea Farsalia):
”Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această nebunie şi anume că, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.”

Paulus Orosius, despre geți (Împotriva păgânilor în șapte cărți):
”…geţii aceia, care acum sunt (numiți) goţi şi despre care Alexandru (Macedon) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care şi Caesar i’a evitat…”


Strabon, despre Burebista (Geografia):
”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un Stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Până la deznodământul tragic al războiului geto-roman din 106, geții au câștigat numeroase lupte care s’au dat de ambele părți ale Dunării, din Germania până la Marea Neagră.

Paulus Orosius, despre războiul daco-roman din anul 87 d.Hr. (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți):
”Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus, regele dacilor, cu Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor… Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor, triumfa (fals) pentru legiunile distruse”.
Domiţian, nu tocmai bine văzut de către concetăţenii lui datorită faptului că ”războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi într’un mod atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi), a luat totuşi hotărârea de a invada teritoriul nord-dunărean ce va fi numit de romani mai târziu Dacia.

Despre acest episod Iordanes spune în Getica:
”Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu’l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns corăbiile, le’a făcut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus (Decebal).
Atunci goţii (geții) n’au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i’au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i’au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi”.

Un episod deosebit de important și pe care copiii noștri nu’l vor învăța în cărțile de istorie este perioada lui Aelianus.
Istoricii din acea vreme afirmă că Aelianus ar fi strămutat din nordul Dunării în Provincia Moesia:
”mai mult de 100 000 de transdanubieni (geți), cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plăti tribut”.
Ori, chiar dacă cifra este reală sau nu, e relevantă din prisma că deși o populație numeroasă a fost smulsă din nordul Dunării, războaiele geto-romane au continuat, semn că nu a afectat cu nimic densitatea populației Geției nord-dunărene.
Chiar dacă istoricii timpului menţionează că Aelianus a dus o politică de pace, încercând să’şi apropie regii şi conducătorii din țările geților, Geția și Scyția, prin politica lui de extindere a dominaţiei imperiului roman şi de obligare a plăţii unor tributuri consistente, avea să îşi atragă duşmănia definitiv a geților, care erau eminamente oameni liberi.
În toamna anului 69, în timpul luptelor civile din Italia, când trupele romane din Moesia plecaseră să’l ajute pe Titus Flavius Vespasianus (n.9. – d. 79, împărat roman 69 – 79) împotriva lui Aulus Vitellius Germanicus (n.15 – d.69, împărat aprilie-decembrie 69), geții trec Dunărea şi ataca fortăreţele şi garnizoanele care rămăseseră fără pază. Armata romană venită în ajutorul acestora este decimată de către geți și sarmaţi (sarmo-geți), însuşi comandantul ei, Fonteius Agrippa fiind ucis.


Tacitus ( 55 – 120 d. Hr.), menţionează faptele în ”Annalele” sale:

”S’au mişcat şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iară atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente, dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le’a opus legiunea a VI-a, el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afara să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite.”

De menționat că romanii îi numeau pe geți, daci, de când prin politica de expansiune a imperiului intraseră din ce în ce mai des în conflicte armate cu ei, începând din Dalmația și Pannonia, două ținuturi getice. În acest sens sunt de menționat și luptele care se dau în aceste ținuturi în anul 6 d.Hr., când împotriva băștinașilor geți se va porni Tiberius în fruntea a 15 (!) legiuni romane care vor lupta timp de 3 ani, până în anul 9 d. Hr. când vor reuşi să’şi termine campania de reinstaurare a dominaţiei romane asupra celor două ţinuturi.

Tot Tacitus spune despre geți că vor:
”…ajunge vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor.

”De asemenea, romanii îl portretizează pe Decebal ca pe un lider războinic, brav și priceput, dar trec cu vederea calitățile sale administrative și diplomatice. Dacă, așa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a încercat să’și coordoneze inițiativele militare cu cele ale parților, mari rivali ai Romei din Răsărit, atunci putem spune ca profunzimea viziunii sale și capacitatea de a întelege politica marilor puteri depășea cu mult optica îngustă a unui șef de trib oarecare…Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului și prin cererile sale de răscumparare și tribut, Decebal a deschis calea pentru mulți dintre viitorii oponenți ai Romei. Și în această privință, el va dovedi că a fost un om care și’a depășit epoca.” (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila).

Obsesia războinicului get și a fluviului temut, pe care el îl trecea calare pe apa înghețată, era în mintea tuturor și apărea în scrierile poeților și în cărți care vorbeau de acea lume barbară, vrăjmașa romanului. Nu s’a scris încă adevărata istorie a geților, istoria mitului getic, mult mai mare și mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice.

Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964, istoriefurata.ro

Citiți și: SARMAȚIA (SARMOGEȚIA), SCYTIA SAU DACIA? CUM AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ ȚARA NOASTRĂ?

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

STEAGUL DE LUPTĂ A LUI AVRAM IANCU CUMPĂRAT DE UN CANDIDAT LA PRIMĂRIA BUCUREȘTIULUI

Adrian Thiess candideaza la Primaria Capitalei

Cine este personajul care a dat 105.000 Euro pe steagul lui Avram Iancu deținut de Vadim Tudor și licitat după moartea lui?

Omul de afaceri Adrian Thiess, co-proprietarul cotidianului Puterea, şi care și’a anunţat recent intenţia de a candida la Primăria Bucureștiului a declarat joi, pentru AGERPRES, că a cumpărat drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu – achiziția fiind ”un efort a 20 – 25 de persoane” – și că intenționează să expună acest obiect în mai multe orașe din țară. Fostul elev al lui Klaus Iohannis în timpul liceului, Adrian Thiess a cumpărat, miercuri seara, la licitație, drapelul lui Avram Iancu. Este vorba de drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu, pictat pe piele, considerat o raritate absolută, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea.

”Nu l’am licitat eu pentru mine personal. Împreună cu prieteni, parteneri de afaceri, amici am considerat că este un bun național. Este vorba despre cel mai mare erou național al românilor din Transilvania”, a afirmat Thiess.

Drapelul de luptă a fost de departe cel mai dorit și cel mai licitat obiect, care a fost achiziționat în urma unei oferte online. Dar, pentru achiziționarea obiectului istoric a venit la București un grup de persoane din comuna Horea (Alba), alături de viceprimarul localității, toți îmbrăcați în port popular.

Lupta pentru drapel a fost extrem de strânsă între licitatorii prezenți la Palatul Cesianu Racoviță din București, sediul Artmark, și persoane care au licitat online, fără a’și dezvălui identitatea. Printre cei care au licitat pentru drapel s’au aflat și reprezentanții lui Gigi Becali, dar și ai Primăriei Cluj-Napoca.

„A fost dureros. M’am dus până la 15.000 de euro. Atât am putut”, a spus Corneliu Olar, din partea comunității din Ardeal, prezent la licitație. „Poate că și noi am ajutat prin ținuta noastră și prin prezența noastră și a crescut prețul”, a continuat el, adăugând că pentru comunitatea moților drapelul „valorează mai mult decât 105.000 de euro”. El a precizat că va încerca să convingă cumpărătorul să expună acest obiect în Țara Moților.

„Acest steag are o valoare inestimabilă, pentru că i’a unit pe români. Este simbolul națiunii române. Am vorbit cu familia domnului Corneliu Vadim Tudor. Pot să spun că… cu un ochi râde, cu altul plânge, pentru că o să ducă mai departe, cu acești bani, visul lui Corneliu Vadim Tudor — revista România Mare—, iar (…) acest steag al lui Avram Iancu făcea parte din patrimoniul familiei. Începând din această noapte, nu mai face parte din patrimoniul familiei lui Corneliu Vadim Tudor”, a declarat fostul senator Marius Marinescu, după licitație.

El a spus că, alături de familia lui Vadim Tudor, speră că steagul va fi expus într’un loc unde „toți iubitorii de istorie să vină, să îl vadă și să îl admire”.

Valeriu Sângeorzan, marketing and sales director al casei de licitații Artmark, a afirmat că, probabil, drapelul va fi expus într’un spațiu public.

„Pot chiar să îi asigur pe toți oamenii că, în ceea ce ne privește, vom face toate demersurile în acest sens. De altfel nu este pentru prima oară când noi facem acest lucru și convingem colecționarii să își expună public operele de patrimoniu, de tezaur”, a declarat el, după licitație.

„Există un proiect inițiat de Artmark, care se numește ‘Camera colecționarului’ și care funcționează. Suntem deja în negocieri cu șapte muzee mari ale acestei țări unde au intrat astfel de valori. Am speranța că vom reuși să facem același lucru cu drapelul despre care vorbim”, a adăugat reprezentantul Artmark, menționând că regiunea vizată este „din Ardeal”.

Drapelul, pictat pe piele, raritate absolută, datat la jumătatea secolului al XIX-lea, a avut un preț de pornire de 5.000 de euro.

Fost consilier prezidential, omul de afaceri și strateg al câtorva campanii electorale, Adrian Thiess a declarat, pe 15.01.2016, că va candida la Primăria Capitalei.

”Cred ca este momentul să fac pasul în față, să ies din umbră, unde am sprijinit victoriile altora, și să lupt pentru propria mea victorie”, a declarat Thiess,

Thiess a coordonat campania electorală a lui Sorin Oprescu, la primul mandat.

”Sorin Oprescu a fost cea mai mare dezamăgire nu doar a mea, ci a tuturor oamenilor care l’au sprijinit. Într’un fel, şi eşecul lui în administraţia locală m’a determinat să candidez”,  a declarat Thiess.

Prefer să fac lucruri nu să vorbesc despre ele

Despre obiectivele sale pe care le va urmări pentru Primăria Capitalei, Adrian Thiess spune că ”un an de mandat al meu, nu se va compara cu niciun mandat integral al oricăruia dintre primarii de până acum. Prefer totuşi să nu vorbesc despre obiective, ci să fac lucruri!”.

În timpul liceului, Adrian Thiess a fost elevul lui Klaus Iohannis la Sibiu. Potrivit informațiilor de pe pagina principală de Facebook, Thiess a studiat la Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal” în perioada 1987-1989. Adrian Thiess a rămas un apropiat al lui Klaus Iohannis, coordonându’i din umbră campania la alegerile prezindențiale din 2014.

Adrian Thiess a organizat în ultimii ani o serie de conferinţe importante care i’au adus la Bucureşti pe vicontele Etienne Davignon, preşedintele Grupului Bilderberg, pe  Richard Hass, Preşedintele Consiliului pentru relaţii externe al SUA, pe Mihail Gorbaciov, pe  Sir Tim Berners-Lee, inventatorul www-ului, pe Ronnie O’Sullivan etc

https://i1.wp.com/storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/14693160/1/adrian-thiess.png

”O legendă vie, e cel mai bun jucător pe care snooker-ul mondial l’a avut şi nu o spun eu, ci şi cei care trăiesc de foarte mult timp acest fenomen. El se va afla pentru prima oară în Bucureşti şi mai ales că va juca împotriva campionului mondial en-titre va conta foarte mult. Eu zic că are o importanţă foarte mare şi mă bucur că am posibilitatea să organizez şi un astfel de eveniment. Pe lângă cei doi ne’am gândit şi am adus un arbitru de renume internaţional, poate printre primii trei din lume, este vorba despre Michaela Tabb.”

Întregul interviu acordat de Adrian Thiess cu ocazia acestui eveniment organizat la București, îl puteți citi aici.

Thiess este acţionar la firma Eurostar Catering Expres, operatorul naţional pentru serviciile de catering mobil în toate trenurile de rang superior din România: Săgeata Albastră, rapid şi accelerat. Thiess mai deţine împreună cu soţia sa, Elena Delia Thiess, încă trei firme: Dental Center 2001, Dental Expert Center si Casa Elegance D&A 1874.

Sursa: Agerpres.ro, qmagazine.ro, cotidianul.ro, prosport.ro, tribuna.ro

Citiți și: GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA