GETUL IOAN DE HUNEDOARA, STÂLP AL ROMÂNILOR

De fiecare dată când o mare figură românească s’a afirmat în Europa, numeroase voci s’au aplecat imediat și asupra ascendenței sale. Maghiarofonilor contemporani care mereu contestă ascendența românilor din geți trebuie să le mai amintim câteodată cine suntem și cine i’a condus și pe strămoșii lor de limbă.

În acest sens să le aducem aminte ce spuneau cronicarii din epocă sau ulterior despre români. Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti.

Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin ”i’a aţâţat împotriva noastră (a turcilor) pe getul (românul) Ioan împreună cu peonii (ungurii) şi dacii (românii) lui”.

Critobul din Imbros, (Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963).

Critobul, Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos, a fost un om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr’o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470.

După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându’se ”printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”.

Demonstrându’şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l’a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat’o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni.

În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să’l slujească pe acel ”barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai ”idolului” său, căruia, de altfel, i’a dedicat’o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale:

”Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării”, Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

Pecetea lui Ioan de Hunedoara

Învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius) nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei ”care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”.

Sigur, asemănarea limbii nu îi face pe rumîni, romani, poate mai curînd invers, aceste afirmații fiind deja niște clișee care nu se confirmă din nici o dovadă serioasă.

Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos afirma, la rându’i, despre Iancu, că este ”stâlp al românilor”.

Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea) scria că ”Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit” (adică ”Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s’a născut”).

Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de ”nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”.

În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia ”Ioan Românul”.

În fine, pe când încă trăia, se ştia că ”Ioan (Iancu de Hunedoara) nu era nobil maghiar, ci român din părinţi din neam nu prea mare”.

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de’a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi’a petrecut’o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i’au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi’au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara.

Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Iosif Bălan, Victor Motogna (bănăţean prin adopţiune), Patriciu Drăgălina ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii.

Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în ”Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice.

Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, pro-românesc, în care şi’a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás.

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior (care l’a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează:

”Deci de s’ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a’l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ce ştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.

Sigismund de Luxemburg

Dar nici s’au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit.”

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându’se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate.

El s’a născut, pe la 1407, tată fiindu’i ”oşteanul (cavalerul) curţii regelui” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându’i, tot dintr’o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu).

Adevăratul salt în politica mare a regatului s’a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s’a împărțit în două tabere. O partidă l’a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s’a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s’a remarcat și s’a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara.

În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara.

Drept răsplată, regele Vladislav i’a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le’a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat.

Mai ambițios, Iancu s’a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încrederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români.

Unii români și’au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice.

Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s’au afirmat pe scena politică din Ungaria.

Acvila (corbul) din blazonul Corvineșilor, devine parte din însemnele Ungariei

Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.

Așadar, conaționalii noștri cei mai tineri, dar și istoricii și heraldiștii trebuie să înțeleagă că românii maghiarizați (maghiarofonii) sunt reprezentați de acvila (corbul) neagră a getului român Iancu Corvin pe stema Ardealului.

Așa va ajunge acvila (corbul) din blazonul Corvinilor însemne ale Ungariei, iar din 1530, și 1596 însemnele Ardealului.

Interesant este faptul că ”însemnele secuilor” considerate cu totul aberant că îi reprezintă doar pe secui, nici nu apar pe primele steme teritoriale ale Ardealului.