UNGURII ȘI ISTORIA LOR CONTRAFĂCUTĂ

2326561-0

Cartea ”Ungurii”, de Paul Lendvai, a apărut în traducere rumînească la Editura Humanitas, în 2013.

Cum era să nu mă intereseze? Trecutul şi prezentul ardelenilor ne’au fost puternic marcate de împletirea istoriei noastre cu a ungurilor, de traiul nostru sub ei sau alături de ei.

Autorul cărţii, ziarist şi scriitor, este un evreu maghiar (sau maghiar evreu?), născut la Budapesta, plecat din Ungaria imediat după 1956 şi stabilit în Austria. Este un scriitor de succes, a primit numeroase premii şi decoraţii, printre care şi cea mai înaltă distincţie a statului maghiar, Crucea Comandorului cu Stea, în 2003, anul apariţiei cărţii despre care vorbim şi, probabil, legat de acest eveniment.

Undeva, în cuprinsul cărţii, scriitorul citează următoarea judecată a lui din Paul Valéry:

”Istoria este produsul cel mai periculos pe care l’a elaborat chimia creierului uman. [….] Acest proces predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase”.

De’a lungul timpului, istoricii nu s’au dat în lături de la a falsifica istoria, tocmai pentru a induce în mintea conaţionalilor lor astfel de iluzii.

„Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” susţinea Ernest Renan, citat în carte, iar Paul Lendvai susţine:

”Puţine sînt naţiunile (poate cu excepţia sîrbilor) cărora să li se potrivească mai mult decît ungurilor cuvintele lui Ernest Renan.”

Pentru a nu cădea în acelaşi păcat, el încearcă să spună lucrurilor pe nume, dar, aşa cum vom vedea, conştient sau inconştient, nu reuşeşte s’o facă complet. Îndrăzneşte câteva demitizări, dezvăluie câteva adevăruri inconfortabile pentru unguri, face caracterizări dure la adresa lor, dar şi reia câteva teze uzate – din păcate ne ieşite din uz – ale istoriografiei maghiare.

În continuare, voi încerca să le trec în revistă pe cele care mi s’au părut mai interesante şi mai ales pe cele referitoare la români. Încerc, pe cît posibil, să demonstrez ceea ce am considerat că trebuie demonstrat, cu cuvintele autorului. Textele scrise cu italice, fără altă precizare, aparţin acestuia.

Probabil că cele mai grosolane exagerări privindu’i pe unguri îi aparţin istoricului István Horvát (1784-1846), care a afirmat că Adam şi Eva au fost unguri, că în paradis se vorbea ungureşte, că Homer şi Hercule au fost şi ei unguri şi că ungurii străvechi erau nişte uriaşi, numiţi ”giganţi” sau ”titani”!

Faptul că acest om (István Horvát n.n.) a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive, ”spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb (1901-1945- savant şi scriitor n.n.) citat de autor, care adaugă:

”Şi exact acest optimist ”a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea.”

Falsificările istoricilor maghiari care ne deranjează cel mai mult pe noi românii sunt cele referitoare la originea poporului nostru. Este cunoscută teoria austriacului Roesler, îmbrăţişată de mulţi istorici unguri, conform căruia românii s’au format la sud de Dunăre, după care au urcat în actualele teritorii, inclusiv în Transilvania, unde au ajuns trecând, ‘pe furiş”, munţii, mai ales după Marea Năvălire Tătară, de la 1241.

Istoricii rumîni au dovedit cu documente şi mărturii arheologice, că poporul rumîn a luat naştere pe actualul teritoriu al său şi că rumînii existau în Transilvania la venirea acolo a ungurilor.

Pledează în favoarea acestui adevăr şi cronicarii unguri Anonimus şi şi Simon Kézai, la care se adaugă cele ale cronicarului rus Nestor. Mărturiile acestora, mai ales cele referitoare la rumîni, sunt considerate, de către istoricii pomeniţi, simple legende, fără nici o legătură cu realitatea, cu toate că ele şi o mulţime de alte ”legende” de felul acesta au stau la baza reconstituirii de către ei a începuturilor istoriei ungurilor.

Romancierul Jókai Mór, pe care autorul îl citează, susţine o chestiune de bun simţ:

”… legenda şi istoria se întreţes în aşa fel, încît trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate.”

Vorbind despre Marea Năvălire Tătară de la 1241, Paul Lendvai menţionează:

”Populaţia slavă din Ungaria de Sus precum şi secuii şi românii din zona Transilvaniei au scăpat în mare măsură neatinşi.”

M’a surprins această afirmaţie! Ori i’a scăpat, ori a ţinut să’l contrazică în felul acesta pe Roesler.

E de la sine înţeles că acei rumîni existau acolo ”din totdeauna” şi, dacă i’a citat, înseamnă că erau destui de mulţi. Insistînd pe ideea că rumînii din Transilvania au venit din afară, Paul Lendvai afirmă că Regele (Matei Corvin n.n.) a dat cea mai mare atenţie înviorării procesului de colonizare. Au fost aduşi în ţară slovaci, cehi, ruteni, polonezi, rumîni şi, nu în ultimul rînd, mineri germani.

Scriitorul mai afirmă că în timpul celor 170 de ani (1526-1698) în care cea mai mare parte a Ungariei a fost sub stăpînire turcească – cea mai mare catastrofă din istoria ungară, spune el -, s’a înregistrat o scădere a ponderii ungurilor în totalul populaţiei din regat şi pe seama masivului aflux de rumîni din Ţara Rumînească.

Mai susţine că:

”În acest timp, pătrund aici sau sunt colonizaţi rumîni şi sîrbi, care trăiesc adesea în colibe de lemn primitive, pe jumătate îngropate în pămînt, care în caz de transformare în păşuni a terenului arabil sau de pericol de incidenţă la graniţă le părăseau imediat.”

Scriitorul nu vine cu dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale. Noi credem că pentru ”colonizarea” rumînilor ar trebui să existe documente, aşa cum ele există pentru colonizarea germanilor, de exemplu.

Paul Lendvai vorbeşte şi despre aşa zisă ”colonizare tăcută” de la sfîrşitul secolului XVIII:

”În nord, veneau în ţară slovaci şi ruteni, în est şi sud est rumîni, care în Transilvania formau deja majoritatea absolută. În sud croaţi şi sîrbi. După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpînirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decît la 35 până la 39 la sută.”

Mă întreb ce’i putea determina pe rumîni să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei din acea perioadă condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784)?

Mă mai întreb, cum puteau să treacă graniţa mii de familii de rumîni, cu copii mici, cu căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s’o facă?

Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii – grăniceri de la stabilirea lor acolo – iar de’a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi. Există însă dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de rumîni proveniţi din Transilvania s’au stabilit în Ţara Românească.

Dovezile constau în numeroasele sate de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu ”ungureni”, care şi’au păstrat pînă în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sînt dovada trecerii secuilor dincolo de graniţă din motive religioase, din cauza temerii tinerilor de încorporarea forţată în armată şi din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania.

Se ştie că s’a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche dintre secui, huni şi maghiari.

Autorul cărţii este categoric:

”Secuii nu sînt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămînînd pînă în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă.”

Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari.

Referitor la originea rumînească a lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său, Matei Corvin, Paul Lendvai încearcă să restabilească adevărul.

Citez:

”se înscrie, desigur, printre multele contradicţii uimitoare din istoria acestei ţări faptul că în momentele cruciale s’au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror ”arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste.

Astfel Hunyadi se trage şi el dintr’o familie rumînească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din Țara Rumînească în Transilvania.

Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în Rumînia) din Transilvania. Această cetate împăratul Sigismund i’o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime. Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu, ale cărei victime au fost şi rumînii ardeleni, au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), cînd Dieta maghiară a votat ”Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi’a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i’a condamnat la ”iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru ”necredinţa” lor.

Li s’a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu’i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii. Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):

”Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s’a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămîni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s’o mănînce.”

În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau discriminaţi.

Credinţa ortodoxă a rumînilor trecea drept religie ”tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într’adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice. Dovadă a ”simpatiei” sale pentru rumîni, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: ]

”Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întîi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare.”

De ce o fi fost atît de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul, nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte!

Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, rumînilor şi sîrbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor. Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap – al cărui redactor şef era chiar Kossuth – obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Scriitorul recunoaşte:

”Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din rumîni nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare. Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor…”

Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg. Bineînţeles că nu li s’au acordat. În zilele noastre este rîndul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din Rumînia) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.

În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului ţării şi şi’au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kossuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă:

”Ca de atîtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 pînă în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor.”

De ce oare? ne întrebăm noi, retoric.

Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, pînă la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1842 maghiara.

Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să’şi impună limba. Cu toate astea, ei n’au ezitat, ca la rîndul lor, să încerce s’o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat.

În 1842, István Szécheny atrăgea atenţia că cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să’i faci altuia ceva ce nu ne’ar plăcea să ni se facă nouă. Evoluţia Ungariei în sensul unei ”autocraţii generale a limbii de învăţămînt şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák. Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale.

În spatele obligativităţii limbii maghiare se ascundea dorinţa ungurilor de maghiarizare a a celorlalte naţionalităţi din regat.

Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le’a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 pînă în 1910…

Într’o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinînd naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este ”destinul maghiarimii” să’i ”asimileze, să’i absoarbă în masa unui popor superior. (!!!)

În ciuda ”şovinismului lingvistic maghiar” (Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sîngeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi’au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n’a fost niciodată condiţionată ”etnico-rasial”, ci cultural.

Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. Din păcate, ceea ce susţine aici Pal Lendvay, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea. Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate ”epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori.

Modul lor de a gîndi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate, spune Paul Lendvai. Din păcate, acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat, la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi Rumînia de azi.

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848, a fost o victorie în înfrîngere.

Diplomatul Alexander von Hübner spune:

”Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849. Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor, în primul rînd unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al ”ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti”, spune autorul.

Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei în 1867.

Înainte de asta, ea a fost, pe rînd, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte ”dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l’ar avea turcii, de exemplu, să reclame pentru ei statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.

Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi rumînii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea puterii între germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n’a contat.

Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cît slavii băgaţi cu forţa în imperiu. În aşa zisul teritoriu al Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sîrbi), 14% rumîni, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni.

Se vede că nici în acest teritoriu, ”stăpînii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile. Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor rumînilor, sîrbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat’o deci într’o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare, remarcă, corect de data asta, Lendvai, dacă prin iredentism, în cazul acesta, înţelegem lupta naţionalităţilor de a ieşi de sub stăpînirea maghiară.

Legea naţionalităţilor (din 1868) recurgând la conceptul feudal – supranaţional – de ”natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei, indiferent de naţionalitate.

Azi, politicienii maghiari din Rumînia contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al Rumîniei, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că rumînii sînt majoritari pe teritoriul lor (89,5%), şi reclamă autonomie…

Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?

Ungurii n’au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de ”colonie cu statut special”.

Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern, menţionează Lendvai şi adaugă:

”Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) rumînii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii şi’au anunţat ieşirea din dubla monarhie.”

După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara:

”Războiul l’am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”.

Au pierdut’o, fiindcă, la puţin timp, comuniştii lui Bela Kun au instalat ”Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărîri i’au nemulţumit profund pe maghiari.

Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n’a durat decît 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atît noilor state vecine vorace.., susţine autorul (sublinierea îmi aparţine şi am făcut’o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii: erau numite vorace ţările care se reîntregeau!).

După cum se ştie, Rumînia a fost acea care a înfrînt armata lui Bela Kun, trupele ei ajungînd în 1919 până la Budapesta şi au pus capăt ”terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria.

Iată ce a reţinut Paul Lendvai din acest eveniment:

”În august şi noiembrie 1919, trupele rumîneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strîns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea rumînă, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s’a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai tîrziu.”

Despre prada cu care ungurii s’au retras din Transilvania nu spune nimic. Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s’a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor.

Iată cum descrie autorul ceea ce a urmat după semnarea păcii:

”În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s’a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s’au ţinut slujbe funerare… ”Regatului Ungariei”, de’acu de sine stătător, nu i’au rămas decît 93.000 din cei 282.000 de kilometrii pătraţi….. Rumînia, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944 (sublinierea îmi aparţine), a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului. Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr’un moment sau altul – nu şi’au revenit în fond nici astăzi. În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobîndirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi. Lozincile repetate zi de zi ”Nu, nu, niciodată!” şi ”Ungaria ciuntită’i blestem, Ungaria Mare o vrem” marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli.

Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca ”adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

”Cred într’un Dumnezeu, Cred într’o patrie, Cred în dreptatea divină veşnică. Cred în reînvierea Ungariei! Amin!

Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s’a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii.

Lendvai se întreabă:

”Care a fost motivul pentru care, într’un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n’a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr’o politică şovinistă a distrus mai întîi raportul de încredere cu ne maghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobîndit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s’a luat în nume de rău faptul că i’au urmat orbeşte în război pe generalii şi diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?”

În opinia mea, răspunsul este ”da”, la toate aceste întrebări.

La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph.

Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de’al treilea Reich, precizează Lendvai.

În 1941, cînd Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s’a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de ”prietenie eternă” cu Iugoslavia.

1200px-AchizitiiUngaria19201941.svg

Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei, cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat.

În scrisoarea pe care i’a adresat’o lui Horthy, el scria:

”Alteţă, Ne’am călcat cuvîntul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat’o. Ne’am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te’am oprit. Sînt vinovat. 3 aprilie 1941,” Pál Teleki

Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s’a aliat militar cu el. A făcut’o din oportunism, dar pe care, de data asta, autorul se face că nu’l observă. N’a făcut’o degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano, au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri.

Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse cîndva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfînt. ”Provincia revenită la patria mamă” număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri.

După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărît la 30 august 1940 că Rumînia trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date rumîneşti, cel puţin jumătate erau români. ….într-un interval de doi ani şi jumătate,

Ungaria, cu sprijin german, şi’a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171.753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori. Obligaţi de germani să’şi plătească datoriile contractate faţă de ei, Ungaria a trimis, pînă la mijlocul lui 1942, o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943.

La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy – în ”problema evreiască”, mai ales – un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri.

Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a ”Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară (douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.

Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, că luptele de pe teritoriul ungar au durat opt luni şi……confiscările operate de trupele sovietice şi rumîneşti au cauzat prejudicii de cinci ori mai mari decît venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională.

El nu a scos însă nici un cuvînt despre atrocităţile săvîrşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit’o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

După recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord – în octombrie 1944 – şi reintrarea Ungariei între graniţele din 1940, atît Ungaria cît şi Rumînia au devenit ţări ”prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amîndouă s’au întîmplat cam aceleaşi lucruri.

De menţionat revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sînge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, pînă în 1989 cînd amîndouă i’au înlăturat pe comunişti de la putere, ungurii au avut conducători mai inteligenţi decît rumînii.

Sursa: caietesilvane.ro, un articol de Artemiu VANCA

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ ‪‎Dacii‬ Geții‬ ‪‎Pelasgii‬

2 gânduri despre &8222;UNGURII ȘI ISTORIA LOR CONTRAFĂCUTĂ&8221;

  1. Liseste partea de inceput, respectiv migratia hunilor si apoi a maghiarilor impreuna cu khazarii….si rolul conducerii grecesti a Bizantului in aceste migratii…. In cantecul Nibelungilor se afirma ca la nunta lui Atiilla au fost prezenti 500 de cavaleri daci/geti/rumuni. Asadar hunii, apoi maghiarii+khazarii au venit peste romanii multimilenari prezenti de altfel in ambele Panonii…

    Apreciază

  2. Mai este o sursa care confirma prezenta valahilor din Transilvania ca urmasi ai romanilor Antonio Bonfini, istoricul regelui Matthias a scris “ RERUMHUNGARICUM DECADES” tradus la Cluj : “Cronika az magyarok viselt dolgairol” deHeltai Gaspar in 1575. “Micsodanépek laktanak legyen az magyarok előtt Erdélyországban Minekelőtte a gottok és az hunok kijöttenek, és magoknak foglaltákaz Erdélyországot, azelőtt rómaiak laktanak az országban, kiktől megmaradtanakaz oláhok az erdőkben és havasokban, kiket mostan is románusoknak neveznek.Ezek kedig igen kazdagok voltanak: mert abban művelték igen erősen az arany ésezüstbányákat, mint azt megláthatni az nagy sok faragott kövekben, melyeken.szép kifaragott írások vadnak deák avagy római nyelven, melyekkel mind az egészország rakva.”      “Ce fel de popoare traiau inainte sa fiemaghiarii in Transilvania Înaintea noastră goţii si a hunii au venit, şi au ocupatTransilvania, înainte romanii locuiau in ţară,de la care au rămas valahii in pădurii şi în munţi, care şi acum se numesc români. Aceştiaau fost într-adevăr bogaţi: deoarece prelucrau intens minelede aur şi argint, care se pot şi vedea acele mari şi multe sculpturi in piatră,melyeken.  ing. DRAGAN PAUL CIPRIAN              0744134043 From: Vatra Stră-Română To: draganpaulciprian@yahoo.com Sent: Monday, October 26, 2015 3:14 PM Subject: [Articol nou] UNGURII ȘI ISTORIA LOR CONTRAFĂCUTĂ #yiv4356118999 a:hover {color:red;}#yiv4356118999 a {text-decoration:none;color:#0088cc;}#yiv4356118999 a.yiv4356118999primaryactionlink:link, #yiv4356118999 a.yiv4356118999primaryactionlink:visited {background-color:#2585B2;color:#fff;}#yiv4356118999 a.yiv4356118999primaryactionlink:hover, #yiv4356118999 a.yiv4356118999primaryactionlink:active {background-color:#11729E;color:#fff;}#yiv4356118999 WordPress.com | Thraxus Ares posted: „Cartea ”Ungurii”, de Paul Lendvai, a apărut în traducere românească la Editura Humanitas, în 2013. Cum era să nu mă intereseze? Trecutul şi prezentul ardelenilor ne’au fost puternic marcate de împletirea istoriei noastre cu a ungurilor, de traiul nos” | |

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s