HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Era sau nu era Herodot un ”părinte” al paharului? Cine poate contesta acest fapt? Sigur, oricine poate să aducă dovezi în sprijinul contestării acestei realități probabile.

Nu se poate susține că unui soldat, pentru că Herodot era un simplu soldat, în spiritul vremurilor sale, nu avea cum să nu’i placă femeile sau orgiile la modă în epocă.

Ce este de tot râsul la toți cei care’i atacă pe ”protocroniști”, sau pe ”dacopați”, este că toți îi contestă nu pentru ceea ce spun, ci pe considerentul că sunt adepții lui Densușianu (notar), Roxin (jurnalist), Săvescu (dentist) etc. dar iau de bune poveștile nemuritoare ale lui Herodot, care era un soldat, un bețiv, poate și un cartofor și un afemeiat, dar nu istoric. El devine istoric mai târziu, pentru că o parte din scrierile despre istoria antică se bazează și pe ce a întins pe hârtie acest bețiv.

De asemenea, este foarte posibil să nu existe ”istoric” care să nu fi făcut măcar o citare sau să nu fi făcut măcar o singură referință din lucrările acestuia.

În țara noastră datorită dezinteresului masei largi de istorici care ignoră perioade mari din trecutul nostru, și cu predilecție despre acea perioadă antică referitoare la geți, numeroși pasionați de trecut și’au luat inima în dinți și susțin prin mijloacele de care dispun fiecare aducerea în prezent a memoriei strămoșilor geți. Discursul lor de neprofesioniști în meseria de istoric este compensată însă de pasiunea pentru bunii și străbunii noștri.

Dacă toți contestatarii acelor care vorbesc despre renașterea strămoșilor noștri adevărați, fac trimitere la ocupațiile acestora, oare de ce să nu discutăm și de ocupația unor așa-ziși istorici pe care istoria scrisă îi are la loc de seamă. Herodot nu era istoric, ci soldat și cu toate acestea ”istoricii” de azi nu dau doi bani pe aportul unui dentist sau jurnalist la cunoașterea trecutului…

De ce această dublă măsură?

Este cazul lui Herodot, care era un hoplit, iar cine nu știa acest lucru despre ”istoricul” nostru, va afla acum. Herodot era un hoplit, adică un soldat. De aceea și multe din relatările sale sunt văzute prin ochii unui soldat și nu a unui general.

În continuare să spunem câte ceva despre hoplit, acel soldat al geților din sudul Balcanilor, precum era și Herodot.

Hopliții erau acei infanteriști antici ce formau puternice unități de luptă ale trupelor din Tracia, Peloponez, Sparta etc. Numele lor provine de la scutul, cu care’și transportau răniții, Hoplon. Cea mai mare glorie au avut’o hopliții spartani.

Hopliții purtau în luptă căști, pieptare și apărători pentru picioare. Luptau în formații dense, iar mai târziu pe timpul lui Alexandru Macedon în celebrele falange macedonene, cu vârfurile sulițelor îndreptate înainte, astfel încât să fie cât mai apărați. Ei prezentau un bloc compact, cu sulițele ținute pe umeri.

În luptă, ei se apropiau de inamic sub forma unui zid de scuturi înaintând în viteză. Hopliții din spate îi împingeau pe cei din față în timp ce atacau cu sulițele peste ei. Lupta cu hopliții cerea multă pricepere și disciplină și de multe ori era scurtă, însă mortală.

Hoplonul sau Aspis, era un scut mare, greu și rotund. Acesta era utilizat ca o targă pe care transportau soldații răniți sau morți, de unde provine și vorba celebră, când mamele spartanilor își trimiteau fiii lor la război și spuneau:

”Cu scut sau pe scut.”

Scuturile erau realizate din lemn acoperit cu bronz, de obicei în greutate de aproximativ 5 kg. Hopliții formau un perete solid de scuturi.

Sabia era scurtă și dreaptă, cu o lungime de 40-45 cm. Ksifosul, o sabie curbată scurtă era o armă folosită mai mult pentru înjunghiere, mai degrabă decât pentru tăiere. Sabia era purtată pe o curea scurtă, astfel încât să se afle sub piept în stânga a luptătorului ca să o poată trage cu mâna dreaptă, fără a pierde scutul. Sabia la hopliți era aproape întotdeauna arma secundară, pe care rareori alegeau să o folosească, cu excepția cazurilor când sulițele erau rupte.

Armura de protecție a hopliților consta din protecții grele de bronz sau cupru. Armele și echipamentele lor relativ grele, cu toate acestea, îi făceau lenți și greoi în urmărirea adversarilor mai ușori. În perioada clasică și mai târziu, un obicei răspândit era utilizarea de piele atașată armurii cu plăci de metal.

Hopliții purtau pe cap o casca metalică cu căptușeală din piele.

Existau trei tipuri de căști, cea preferată era cea de Corint, fixă pe nas și care acoperea întregul cap și care lăsa loc doar pentru ochi și gură.

Datorită prețului său, dar și a greutății, obturării vederii și neplăcerilor create, acest tip de căști au scăzut în utilizarea sa pe scară largă din timpul războiului peloponesiac.

Pentru a’și proteja picioarele hopliți foloseau adesea armuri de cupru sau bronz.

La începuturi, sulițele hopliților aveau o lungime de doar 2-3 metri, însă Alexandru cel Mare le’a înlocuit cu sulițe lungi de 4,5 – 5,8 metri, ținute cu două mâini, numite sarisse. Cu ajutorul ei, falangele macedonene au dominat lumea mediteraneană până când romanii și’au început ascensiunea.

Alexandru Macedon s’a bazat uneori pe hopliți aliați în victoriile asupra Imperiului Persan, deși în secolul IV – III î.Hr. rolul lor în război a început să scadă. Hopliții au devenit treptat depășiți tactic și înlocuiți pe câmpul de luptă de falanga macedoneană și mai târziu de către legiunile romane.

Născut în 484 î.Hr. în peninsula Apenină (actuala Italie), Herodot a scris în relatările sale despre aceste lucruri mai mult din auzite, foarte puțin din văzute. Herodot era fiul lui Lyxes si al lui Dryo din Halicarnas, acum orașul Bodrum din vestul Turciei.

Data nașterii a fost stabilită după calculele lui Apollodorus, care ne spune că Herodot s’a nascut cu 40 de ani înainte de fondarea cetății Thurii (444-443 î.Hr.), nu departe de actualul oraș Corigliano (Italia).

Din opera sa se înțelege că a călătorit mult: la Babilon, în Crimeea, pe Nil și în nordul Africii, dar nimeni nu atestă dacă Herodot chiar a fost în toate acele locuri. Descrierile facute Babilonului nu sunt deloc exacte și unele au fost contrazise de cercetările arheologice. Despre Crimeea, sau alte regiuni avea informații variate, multe false, ceea ce ne arată ca a avut multe surse de informații, dar nu văzute personal.

Lucrarea sa ”Istorii”, are doar meritul că a dat numele stiinței de astăzi, motiv pentru care este denumit azi ”părintele istoriei”, dar el nu avea niciun atestat de istoric, iar scrierile lui erau alcătuite din povestiri despre diverși oameni, locuri și întâmplări și facute să fie citite în public, iar o lectură putea să dureze până la patru ore. Cei care ascultau nu se plictiseau deloc, ba chiar erau emoționați și izbucneau în plâns, dupa cum a făcut într’o zi un băiețel care, peste ani, va fi considerat și el istoric, Tucidide.

Pentru a face lectura mai frumoasă și a o ordona, Herodot a reunit fragmentele în jurul unui subiect, și anume expansiunea perșilor în secolele VI – V î.Hr. Anticii simțiseră pe propria lor piele ce însemna această expansiune, luptandu’se din greu pentru a’și apăra pamântul.

Lupta cu sabia dintre un hoplit și un războinic persan pictată pe o cupă din sec. V î.Hr.

Lucrarea lui Herodot are nouă cărți prin împărțirea facută nu de soldatul Herodot, ci de învățații din Alexandria, deoarece erau necesare nouă suluri pentru a o scrie, explicație dată de unii autori, deoarece erau nouă muze la vechii antici. Dar prima explicație e mai practică.

Primele patru cărți sunt despre istoria Orientului antic, prima și a treia despre Asiria, Persia si Babilon, a doua despre Egipt, a patra despre Scytia. Ele sunt ca un fel de introducere pentru subiectul tratat, conflictul dintre balcanici și perși. Sursele sale de inspirație sunt scrieri mai vechi, discuții cu diferiți oameni, unii care luaseră parte la diverse evenimente, cum ar fi discuțiile cu veterani ai luptei de la Maraton, legende și tradiții pe care le’a auzit.

În acest sens este sigur, de exemplu, că a citit cel puțin două surse persane, deoarece spusele sale despre curte sunt foarte exacte. S’a bazat și pe relatările unor spioni care au fost trimiși la Sardes pentru a vedea care sunt forțele persane și au adus liste cu armatele lui Xerxes.

Harta arată Balcanii în timpul războaielor greco-persane (cca 500-479 î.Hr.), și Tracia sud-balcanică, regiune care adesea din deselor ei menționări în manuscrisele vechi, a fost eronat interpretată întiderea sa mai mare spre nord.

Herodot a căutat să redea tot ceea ce se spune despre un lucru, fără să creadă chiar tot. A ales să folosească și legende și anecdote pentru a face lectura mai interesantă.

În foto sunt două tipuri de pozitie de atac la hopliți

Herodot credea că zeii sunt cei care influențează istoria, de aceea vorbește despre miracole, semne, povestiri ale oracolelor. Soldatul Herodot a încercat să’și facă scrierea mai interesantă folosindu’se și copiind mijloacele lui Homer. După modelul catalogului trupelor care au luat parte la războiul troian, el enumera trupele lui Xerxes care au venit în Tracia, și în restul Balcanilor, iar scenele din bătălia de la Termopile aduc cu scenele confruntării dintre ahei și geții troieni.

Deși persanii erau dușmani de moarte ai multora, iar elenii ii priveau pe toți cei din afara lumii lor ca barbari, necivilizați, Herodot a încercat să’i redea pe perși fără ură, totuși.

Azi, noi considerăm că scopul său era de a nu lăsa uitării faptele omenirii, ca și operele lor, fie ei eleni, ori barbari, dar nu vom știi niciodată ce resorturi interioare l’au împins să scrie. Poate doar un hobby ca și jocul de cărți sau paharul.

425 î.Hr. pare să fie cu aproximație anul în care a murit soldatul povestitor Herodot. O scriere din evul mediu ne spune că Herodot a fost înmormântat în piața din Thurii, cinste care se acorda doar întemeietorilor de orașe sau celor care au adus mari foloase comunității.