UNGURII ȘI ISTORIA LOR CONTRAFĂCUTĂ

Cartea ”Ungurii”, de Paul Lendvai, a apărut în traducere românească la Editura Humanitas, în 2013. Cum era să nu mă intereseze? Trecutul şi prezentul ardelenilor ne’au fost puternic marcate de împletirea istoriei noastre cu a ungurilor, de traiul nostru sub ei sau alături de ei.

Autorul cărţii, ziarist şi scriitor, este un evreu maghiar (sau maghiar evreu?), născut la Budapesta, plecat din Ungaria imediat după 1956 şi stabilit în Austria. Este un scriitor de succes, a primit numeroase premii şi decoraţii, printre care şi cea mai înaltă distincţie a statului maghiar, Crucea Comandorului cu Stea, în 2003, anul apariţiei cărţii despre care vorbim şi, probabil, legat de acest eveniment.

Undeva, în cuprinsul cărţii, scriitorul citează următoarea judecată a lui din Paul Valéry:

”Istoria este produsul cel mai periculos pe care l’a elaborat chimia creierului uman. [….] Acest proces predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase”.

De’a lungul timpului, istoricii nu s’au dat în lături de la a falsifica istoria, tocmai pentru a induce în mintea conaţionalilor lor astfel de iluzii.

„Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” susţinea Ernest Renan, citat în carte, iar Paul Lendvai susţine:

”Puţine sunt naţiunile (poate cu excepţia sârbilor) cărora să li se potrivească mai mult decât ungurilor cuvintele lui Ernest Renan.”

Pentru a nu cădea în acelaşi păcat, el încearcă să spună lucrurilor pe nume, dar, aşa cum vom vedea, conştient sau inconştient, nu reuşeşte s’o facă complet. Îndrăzneşte câteva demitizări, dezvăluie câteva adevăruri inconfortabile pentru unguri, face caracterizări dure la adresa lor, dar şi reia câteva teze uzate – din păcate ne ieşite din uz – ale istoriografiei maghiare. În continuare, voi încerca să le trec în revistă pe cele care mi s’au părut mai interesante şi mai ales pe cele referitoare la români. Încerc, pe cât posibil, să demonstrez ceea ce am considerat că trebuie demonstrat, cu cuvintele autorului. Textele scrise cu italice, fără altă precizare, aparţin acestuia.

Probabil că cele mai grosolane exagerări privindu’i pe unguri îi aparţin istoricului István Horvát (1784-1846), care a afirmat că Adam şi Eva au fost unguri, că în paradis se vorbea ungureşte, că Homer şi Hercule au fost şi ei unguri şi că ungurii străvechi erau nişte uriaşi, numiţi „giganţi” sau „titani”!

Faptul că acest om (István Horvát n.n.) a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive, ”spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb (1901-1945- savant şi scriitor n.n.) citat de autor, care adaugă:

”Şi exact acest optimist ”a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea.”

Falsificările istoricilor maghiari care ne deranjează cel mai mult pe noi românii sunt cele referitoare la originea poporului nostru. Este cunoscută teoria austriacului Roesler, îmbrăţişată de mulţi istorici unguri, conform căruia românii s’au format la sud de Dunăre, după care au urcat în actualele teritorii, inclusiv în Transilvania, unde au ajuns trecând, ‘pe furiş”, munţii, mai ales după Marea Năvălire Tătară, de la 1241. Istoricii români au dovedit cu documente şi mărturii arheologice, că poporul român a luat naştere pe actualul teritoriu al său şi că românii existau în Transilvania la venirea acolo a ungurilor. Pledează în favoarea acestui adevăr şi cronicarii unguri Anonimus şi şi Simon Kézai, la care se adaugă cele ale cronicarului rus Nestor. Mărturiile acestora, mai ales cele referitoare la români, sunt considerate, de către istoricii pomeniţi, simple legende, fără nici o legătură cu realitatea, cu toate că ele şi o mulţime de alte ”legende” de felul acesta au stau la baza reconstituirii de către ei a începuturilor istoriei ungurilor. Romancierul Jókai Mór, pe care autorul îl citează, susţine o chestiune de bun simţ:

”… legenda şi istoria se întreţes în aşa fel, încât trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate.”

Vorbind despre Marea Năvălire Tătară de la 1241, Paul Lendvai menţionează:

”Populaţia slavă din Ungaria de Sus precum şi secuii şi românii din zona Transilvaniei au scăpat în mare măsură neatinşi.”

M’a surprins această afirmaţie! Ori i’a scăpat, ori a ţinut să’l contrazică în felul acesta pe Roesler. E de la sine înţeles că acei români existau acolo ”din totdeauna” şi, dacă i’a citat, înseamnă că erau destui de mulţi. Insistând pe ideea că românii din Transilvania au venit din afară, Paul Lendvai afirmă că Regele (Matei Corvin n.n.) a dat cea mai mare atenţie înviorării procesului de colonizare. Au fost aduşi în ţară slovaci, cehi, ruteni, polonezi, români şi, nu în ultimul rând, mineri germani    Scriitorul mai afirmă că în timpul celor 170 de ani (1526-1698) în care cea mai mare parte a Ungariei a fost sub stăpânire turcească – cea mai mare catastrofă din istoria ungară, spune el -, s’a înregistrat o scădere a ponderii ungurilor în totalul populaţiei din regat şi pe seama masivului aflux de români din Ţara Românească. Mai susţine că:

”În acest timp, pătrund aici sau sunt colonizaţi români şi sârbi, care trăiesc adesea în colibe de lemn primitive, pe jumătate îngropate în pământ, care în caz de transformare în păşuni a terenului arabil sau de pericol de incidenţă la graniţă le părăseau imediat.”

Scriitorul nu vine cu dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale. Noi credem că pentru ”colonizarea” românilor ar trebui să existe documente, aşa cum ele există pentru colonizarea germanilor, de exemplu. Paul Lendvai vorbeşte şi despre aşa zisă ”colonizare tăcută” de la sfârşitul secolului XVIII:

”În nord, veneau în ţară slovaci şi ruteni, în est şi sud est români, care în Transilvania formau deja majoritatea absolută. În sud croaţi şi sârbi. După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpânirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decât la 35 până la 39 la sută.”

Mă întreb ce’i putea determina pe români să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei din acea perioadă condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784)? Mă mai întreb, cum puteau să treacă graniţa mii de familii de români, cu copii mici, cu căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s’o facă? Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii – grăniceri de la stabilirea lor acolo – iar de’a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi. Există însă dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de români proveniţi din Transilvania s’au stabilit în Ţara Românească. Dovezile constau în numeroasele sate de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu ”ungureni”, care şi’au păstrat până în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sunt dovada trecerii secuilor dincolo de graniţă din motive religioase, din cauza temerii tinerilor de încorporarea forţată în armată şi din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania.

Se ştie că s’a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric:

”Secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă.”

Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari.

Referitor la originea românească a lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său, Matei Corvin, Paul Lendvai încearcă să restabilească adevărul. Citez:

”se înscrie, desigur, printre multele contradicţii uimitoare din istoria acestei ţări faptul că în momentele cruciale s’au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror ”arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr’o familie românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania. Această cetate împăratul Sigismund i’o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime. Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu, ale cărei victime au fost şi românii ardeleni, au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), când Dieta maghiară a votat ”Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi’a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i’a condamnat la ”iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru ”necredinţa” lor. Li s’a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu’i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii. Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):

”Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s’a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s’o mănânce.”

În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau discriminaţi. Credinţa ortodoxă a românilor trecea drept religie ”tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într’adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice. Dovadă a ”simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: ]

”Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întâi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare.”

De ce o fi fost atât de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul, nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte! Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor. Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap – al cărui redactor şef era chiar Kossuth – obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Scriitorul recunoaşte:

”Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare. Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor…”

Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg. Bineînţeles că nu li s’au acordat. În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din România) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.      În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului ţării şi şi’au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kossuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă:

”Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor.”

De ce oare? ne întrebăm noi, retoric. Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1842 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să’şi impună limba. Cu toate astea, ei n’au ezitat, ca la rândul lor, să încerce s’o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În 1842, István Szécheny atrăgea atenţia că cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să’i faci altuia ceva ce nu ne’ar plăcea să ni se facă nouă. Evoluţia Ungariei în sensul unei ”autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák. Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale.

În spatele obligativităţii limbii maghiare se ascundea dorinţa ungurilor de maghiarizare a a celorlalte naţionalităţi din regat. Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le’a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910… Într’o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este ”destinul maghiarimii” să’i ”asimileze, să’i absoarbă în masa unui popor superior. (!!!)

În ciuda ”şovinismului lingvistic maghiar” (Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi’au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n’a fost niciodată condiţionată ”etnico-rasial”, ci cultural. Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. Din păcate , ceea ce susţine aici Pal Lendvay, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea. Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate ”epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori. Modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate, spune Paul Lendvai. Din păcate, acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat, la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi.

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848, a fost o victorie în înfrângere. Diplomatul Alexander von Hübner spune:

”Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849. Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor, în primul rând unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al ”ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti”, spune autorul.

Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei în 1867. Înainte de asta, ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte ”dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l’ar avea turcii, de exemplu, să reclame pentru ei statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.

Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea puterii între germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n’a contat. Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu. În aşa zisul teritoriu al Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni. Se vede că nici în acest teritoriu, ”stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile. Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat’o deci într’o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare, remarcă, corect de data asta, Lendvai, dacă prin iredentism, în cazul acesta, înţelegem lupta naţionalităţilor de a ieşi de sub stăpânirea maghiară.

Legea naţionalităţilor (din 1868) recurgând la conceptul feudal – supranaţional – de ”natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei, indiferent de naţionalitate. Azi, politicienii maghiari din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt majoritari pe teritoriul lor (89,5%), şi reclamă autonomie…

Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă? Ungurii n’au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de ”colonie cu statut special”. Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern, menţionează Lendvai şi adaugă:

”Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii şi’au anunţat ieşirea din dubla monarhie.”

După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara:

”Războiul l’am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”.

Au pierdut’o, fiindcă, la puţin timp, comuniştii lui Bela Kun au instalat ”Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i’au nemulţumit profund pe maghiari. Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n-a durat decât 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace.., susţine autorul (sublinierea îmi aparţine şi am făcut’o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii: erau numite vorace ţările care se reîntregeau!).

După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt armata lui Bela Kun, trupele ei ajungând în 1919 până la Budapesta şi au pus capăt ”terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Iată ce a reţinut Paul Lendvai din acest eveniment:

”În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s’a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu.”

Despre prada cu care ungurii s’au retras din Transilvania nu spune nimic. Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s’a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. Iată cum descrie autorul ceea ce a urmat după semnarea păcii: ”În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s’a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s’au ţinut slujbe funerare… ”Regatului Ungariei”, de’acu de sine stătător, nu i’au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de kilometrii pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944 (sublinierea îmi aparţine), a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului. Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr’un moment sau altul – nu şi’au revenit în fond nici astăzi. În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi. Lozincile repetate zi de zi ”Nu, nu, niciodată!” şi ”Ungaria ciuntită’i blestem, Ungaria Mare o vrem” marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca ”adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

”Cred într’un Dumnezeu, Cred într’o patrie, Cred în dreptatea divină veşnică. Cred în reînvierea Ungariei! Amin!

Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s’a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii. Paul Lendvai se întreabă:

”Care a fost motivul pentru care, într’un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n’a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr’o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu ne maghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s’a luat în nume de rău faptul că i’au urmat orbeşte în război pe generalii şi diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?”

În opinia mea, răspunsul este ”da”, la toate aceste întrebări.  La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph. Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de’al treilea Reich, precizează Lendvai. În 1941, când Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s’a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de ”prietenie eternă” cu Iugoslavia.

Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei, cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat. În scrisoarea pe care i’a adresat-o lui Horthy, el scria:

”Alteţă, Ne’am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat’o. Ne’am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te’am oprit. Sunt vinovat. 3 aprilie 1941, Pál Teleki”

Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s’a aliat militar cu el. A făcut’o din oportunism, dar pe care, de data asta, autorul se face că nu’l observă. N’a făcut’o degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano, au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri. Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse cândva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfânt. ”Provincia revenită la patria mamă” număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri.

După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărât la 30 august 1940 că România trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date româneşti, cel puţin jumătate erau români. ….într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria, cu sprijin german, şi’a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171. 753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori. Obligaţi de germani să’şi plătească datoriile contractate faţă de ei, Ungaria a trimis, până la mijlocul lui 1942, o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943.

La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy – în ”problema evreiască”, mai ales – un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri. Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a ”Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară (douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.  Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, că luptele de pe teritoriul ungar au durat opt luni şi……confiscările operate de trupele sovietice şi româneşti au cauzat prejudicii de cinci ori mai mari decât venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională. El nu a scos însă nici un cuvânt despre atrocităţile săvârşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit’o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

După recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord – în octombrie 1944 – şi reintrarea Ungariei între graniţele din 1940, atât Ungaria cât şi România au devenit ţări ”prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amândouă s’au întâmplat cam aceleaşi lucruri. De menţionat revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sânge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, până în 1989 când amândouă i’au înlăturat pe comunişti de la putere, ungurii au avut conducători mai inteligenţi decât românii.

Sursa: caietesilvane.ro, un articol de Artemiu VANCA

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ ‪‎Dacii‬ Geții‬ ‪‎Pelasgii‬

HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Era sau nu era Herodot un ”părinte” al paharului? Cine poate contesta acest fapt? Sigur, oricine poate să aducă dovezi în sprijinul contestării acestei realități probabile.

Nu se poate susține că unui soldat, pentru că Herodot era un simplu soldat, în spiritul vremurilor sale, nu avea cum să nu’i placă femeile sau orgiile la modă în epocă.

Ce este de tot râsul la toți cei care’i atacă pe ”protocroniști”, sau pe ”dacopați”, este că toți îi contestă nu pentru ceea ce spun, ci pe considerentul că sunt adepții lui Densușianu (notar), Roxin (jurnalist), Săvescu (dentist) etc. dar iau de bune poveștile nemuritoare ale lui Herodot, care era un soldat, un bețiv, poate și un cartofor și un afemeiat, dar nu istoric. El devine istoric mai târziu, pentru că o parte din scrierile despre istoria antică se bazează și pe ce a întins pe hârtie acest bețiv.

De asemenea, este foarte posibil să nu existe ”istoric” care să nu fi făcut măcar o citare sau să nu fi făcut măcar o singură referință din lucrările acestuia.

În țara noastră datorită dezinteresului masei largi de istorici care ignoră perioade mari din trecutul nostru, și cu predilecție despre acea perioadă antică referitoare la geți, numeroși pasionați de trecut și’au luat inima în dinți și susțin prin mijloacele de care dispun fiecare aducerea în prezent a memoriei strămoșilor geți. Discursul lor de neprofesioniști în meseria de istoric este compensată însă de pasiunea pentru bunii și străbunii noștri.

Dacă toți contestatarii acelor care vorbesc despre renașterea strămoșilor noștri adevărați, fac trimitere la ocupațiile acestora, oare de ce să nu discutăm și de ocupația unor așa-ziși istorici pe care istoria scrisă îi are la loc de seamă. Herodot nu era istoric, ci soldat și cu toate acestea ”istoricii” de azi nu dau doi bani pe aportul unui dentist sau jurnalist la cunoașterea trecutului…

De ce această dublă măsură?

Este cazul lui Herodot, care era un hoplit, iar cine nu știa acest lucru despre ”istoricul” nostru, va afla acum. Herodot era un hoplit, adică un soldat. De aceea și multe din relatările sale sunt văzute prin ochii unui soldat și nu a unui general.

În continuare să spunem câte ceva despre hoplit, acel soldat al geților din sudul Balcanilor, precum era și Herodot.

Hopliții erau acei infanteriști antici ce formau puternice unități de luptă ale trupelor din Tracia, Peloponez, Sparta etc. Numele lor provine de la scutul, cu care’și transportau răniții, Hoplon. Cea mai mare glorie au avut’o hopliții spartani.

Hopliții purtau în luptă căști, pieptare și apărători pentru picioare. Luptau în formații dense, iar mai târziu pe timpul lui Alexandru Macedon în celebrele falange macedonene, cu vârfurile sulițelor îndreptate înainte, astfel încât să fie cât mai apărați. Ei prezentau un bloc compact, cu sulițele ținute pe umeri.

În luptă, ei se apropiau de inamic sub forma unui zid de scuturi înaintând în viteză. Hopliții din spate îi împingeau pe cei din față în timp ce atacau cu sulițele peste ei. Lupta cu hopliții cerea multă pricepere și disciplină și de multe ori era scurtă, însă mortală.

Hoplonul sau Aspis, era un scut mare, greu și rotund. Acesta era utilizat ca o targă pe care transportau soldații răniți sau morți, de unde provine și vorba celebră, când mamele spartanilor își trimiteau fiii lor la război și spuneau:

”Cu scut sau pe scut.”

Scuturile erau realizate din lemn acoperit cu bronz, de obicei în greutate de aproximativ 5 kg. Hopliții formau un perete solid de scuturi.

Sabia era scurtă și dreaptă, cu o lungime de 40-45 cm. Ksifosul, o sabie curbată scurtă era o armă folosită mai mult pentru înjunghiere, mai degrabă decât pentru tăiere. Sabia era purtată pe o curea scurtă, astfel încât să se afle sub piept în stânga a luptătorului ca să o poată trage cu mâna dreaptă, fără a pierde scutul. Sabia la hopliți era aproape întotdeauna arma secundară, pe care rareori alegeau să o folosească, cu excepția cazurilor când sulițele erau rupte.

Armura de protecție a hopliților consta din protecții grele de bronz sau cupru. Armele și echipamentele lor relativ grele, cu toate acestea, îi făceau lenți și greoi în urmărirea adversarilor mai ușori. În perioada clasică și mai târziu, un obicei răspândit era utilizarea de piele atașată armurii cu plăci de metal.

Hopliții purtau pe cap o casca metalică cu căptușeală din piele.

Existau trei tipuri de căști, cea preferată era cea de Corint, fixă pe nas și care acoperea întregul cap și care lăsa loc doar pentru ochi și gură.

Datorită prețului său, dar și a greutății, obturării vederii și neplăcerilor create, acest tip de căști au scăzut în utilizarea sa pe scară largă din timpul războiului peloponesiac.

Pentru a’și proteja picioarele hopliți foloseau adesea armuri de cupru sau bronz.

La începuturi, sulițele hopliților aveau o lungime de doar 2-3 metri, însă Alexandru cel Mare le’a înlocuit cu sulițe lungi de 4,5 – 5,8 metri, ținute cu două mâini, numite sarisse. Cu ajutorul ei, falangele macedonene au dominat lumea mediteraneană până când romanii și’au început ascensiunea.

Alexandru Macedon s’a bazat uneori pe hopliți aliați în victoriile asupra Imperiului Persan, deși în secolul IV – III î.Hr. rolul lor în război a început să scadă. Hopliții au devenit treptat depășiți tactic și înlocuiți pe câmpul de luptă de falanga macedoneană și mai târziu de către legiunile romane.

Născut în 484 î.Hr. în peninsula Apenină (actuala Italie), Herodot a scris în relatările sale despre aceste lucruri mai mult din auzite, foarte puțin din văzute. Herodot era fiul lui Lyxes si al lui Dryo din Halicarnas, acum orașul Bodrum din vestul Turciei.

Data nașterii a fost stabilită după calculele lui Apollodorus, care ne spune că Herodot s’a nascut cu 40 de ani înainte de fondarea cetății Thurii (444-443 î.Hr.), nu departe de actualul oraș Corigliano (Italia).

Din opera sa se înțelege că a călătorit mult: la Babilon, în Crimeea, pe Nil și în nordul Africii, dar nimeni nu atestă dacă Herodot chiar a fost în toate acele locuri. Descrierile facute Babilonului nu sunt deloc exacte și unele au fost contrazise de cercetările arheologice. Despre Crimeea, sau alte regiuni avea informații variate, multe false, ceea ce ne arată ca a avut multe surse de informații, dar nu văzute personal.

Lucrarea sa ”Istorii”, are doar meritul că a dat numele stiinței de astăzi, motiv pentru care este denumit azi ”părintele istoriei”, dar el nu avea niciun atestat de istoric, iar scrierile lui erau alcătuite din povestiri despre diverși oameni, locuri și întâmplări și facute să fie citite în public, iar o lectură putea să dureze până la patru ore. Cei care ascultau nu se plictiseau deloc, ba chiar erau emoționați și izbucneau în plâns, dupa cum a făcut într’o zi un băiețel care, peste ani, va fi considerat și el istoric, Tucidide.

Pentru a face lectura mai frumoasă și a o ordona, Herodot a reunit fragmentele în jurul unui subiect, și anume expansiunea perșilor în secolele VI – V î.Hr. Anticii simțiseră pe propria lor piele ce însemna această expansiune, luptandu’se din greu pentru a’și apăra pamântul.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Greek-Persian_duel.jpg

Lupta cu sabia dintre un hoplit și un războinic persan pictată pe o cupă din sec. V î.Hr.

Lucrarea lui Herodot are nouă cărți prin împărțirea facută nu de soldatul Herodot, ci de învățații din Alexandria, deoarece erau necesare nouă suluri pentru a o scrie, explicație dată de unii autori, deoarece erau nouă muze la vechii antici. Dar prima explicație e mai practică.

Primele patru cărți sunt despre istoria Orientului antic, prima și a treia despre Asiria, Persia si Babilon, a doua despre Egipt, a patra despre Scytia. Ele sunt ca un fel de introducere pentru subiectul tratat, conflictul dintre balcanici și perși. Sursele sale de inspirație sunt scrieri mai vechi, discuții cu diferiți oameni, unii care luaseră parte la diverse evenimente, cum ar fi discuțiile cu veterani ai luptei de la Maraton, legende și tradiții pe care le’a auzit.

În acest sens este sigur, de exemplu, că a citit cel puțin două surse persane, deoarece spusele sale despre curte sunt foarte exacte. S’a bazat și pe relatările unor spioni care au fost trimiși la Sardes pentru a vedea care sunt forțele persane și au adus liste cu armatele lui Xerxes.

Map Greco-Persian Wars-en.svg

Harta arată Balcanii în timpul războaielor greco-persane (cca 500-479 î.Hr.), și Tracia sud-balcanică, regiune care adesea din deselor ei menționări în manuscrisele vechi, a fost eronat interpretată întiderea sa mai mare spre nord.

Herodot a căutat să redea tot ceea ce se spune despre un lucru, fără să creadă chiar tot. A ales să folosească și legende și anecdote pentru a face lectura mai interesantă.

În foto sunt două tipuri de pozitie de atac la hopliți

Herodot credea că zeii sunt cei care influențează istoria, de aceea vorbește despre miracole, semne, povestiri ale oracolelor. Soldatul Herodot a încercat să’și facă scrierea mai interesantă folosindu’se și copiind mijloacele lui Homer. După modelul catalogului trupelor care au luat parte la războiul troian, el enumera trupele lui Xerxes care au venit în Tracia, și în restul Balcanilor, iar scenele din bătălia de la Termopile aduc cu scenele confruntării dintre ahei și geții troieni.

Deși persanii erau dușmani de moarte ai multora, iar elenii ii priveau pe toți cei din afara lumii lor ca barbari, necivilizați, Herodot a încercat să’i redea pe perși fără ură, totuși.

Azi, noi considerăm că scopul său era de a nu lăsa uitării faptele omenirii, ca și operele lor, fie ei eleni, ori barbari, dar nu vom știi niciodată ce resorturi interioare l’au împins să scrie. Poate doar un hobby ca și jocul de cărți sau paharul.

425 î.Hr. pare să fie cu aproximație anul în care a murit soldatul povestitor Herodot. O scriere din evul mediu ne spune că Herodot a fost înmormântat în piața din Thurii, cinste care se acorda doar întemeietorilor de orașe sau celor care au adus mari foloase comunității.

Sursa: qa.perl.org/phalanx/history.html, Mihaela Puiu, ”Istoria Universala 1”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

sau:   ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DE CE SE SINUCID MAGHIAROFONII ?

La începutul anului 2010, EUObserver anunţa că cea mai mare rata a sinuciderilor în Europa rămâne în continuare în Ungaria. Conform unei statistici întocmite în luna aprilie de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare din Europa (OECD), în ciuda faptului că nivelul de viaţa în Ungaria este unul ridicat, 21 de unguri din 100.000 au preferat să îşi încheie singuri socotelile cu viaţa în anul 2009. De ce preferă ungurii sinuciderea este o întrebare care îi frământă pe experţii si scriitorii de la Budapesta de mai bine de un secol.

Din acest punct de vedere Ungaria depăşeşte până şi Japonia, unde au fost înregistrate în 2009 doar 19 sinucideri la 100.000 de locuitori. Aceeaşi cifră este în Finlanda de 18 sinucigaşi la 100.000 de locuitori, 14, 2 în Franţa, 14 în Elveţia, 13,2 în Polonia şi 12,6 în Austria (ultimele două fiind ţări catolice). Statele cu cea mai scăzută rata a sinuciderilor în Europa sunt: Grecia (2,9), Italia (4,8) şi Marea Britanie (6,1).

În România, rata sinuciderilor este 12,9 la 100.000 de locuitori – însă trebuie menţionat faptul că această cifră este influenţată de prezenţa a 1,2 milioane de etnici maghiari în România. Astfel, judeţul Harghita a fost înregistrată în anul 2008 o rată de 28,8 sinucideri la 100.000 de locuitori, cu mult mai mare decât media pentru întreaga Românie.

În secolul al XX lea, Ungaria a avut o istorie tristă a sinuciderilor. Conform statisticilor oficiale, rata sinuciderilor a început să crească abrupt în anii ’50 pentru ca în anii ’70 – ’80 să atingă un maxim de 45 de sinucideri la 100.000 de locuitori. Rata mare a sinuciderilor în Ungaria s’a păstrat şi în anii ’90, însă a început să scadă dupa anul 2000 în urma desfăşurării unor programe guvernamentale destinate combaterii acestui flagel. Totuși Ungaria şi’a păstrat primul loc între statele europene.

O boală veche

În Budapesta metoda favorită a sinucigaşilor este să sară de pe impresionantele poduri care traversează Dunărea. De multe ori acest gest are o mare componentă exhibiţionistă: sinucigaşul anunţă posturile de ştiri (care în anii ’90 se întreceau în transmiterea în direct a săriturii mortale) şi de cele mai multe ori işi dă foc înainte de saltul în gol.

Puteți urmări aici un caz înregistrat video:

http://embed.indavideo.hu/player/video/4275a69990/

Însă aceste gesturi nu constituie o noutate la Budapesta. La sfârşitul secolului al XIX lea în Budapesta a fost inaugurat podul Sfânta Margareta – care a fost imediat preluat de ungurii care decideau să îşi incheie socotelile cu viaţa. Pe 22 august 1877, poetul Janos Arany chiar a dedicat un poem sinucigaşilor care se înghesuiau pe podul Sfânta Margareta, poem însoţit de o gravură sugestivă realizată de Mihaly Zichy.

O explicație genetică este greu de probat

În anul 2001, psihiatrul sloven A. Marusic a lansat teoria conform căreia maghiarii sunt mai înclinaţi spre sinucidere datorită moştenirii lor genetice uralo-altaice, publicată în British Journal of Psychiatry.

Marusic porneşte de la constatarea ca în Europa ţările cu cea mai mare rata a sinuciderilor sunt Ungaria şi Finlanda, ai căror locuitori mai împărtăşesc o caracteristică: faptul că 90% din genele lor sunt europene şi 10% sunt uralice. Din punct de vedere istoric, actualul teritoriu al Ungariei a fost ocupat în secolul al IX -lea de 100.000 până la 300.000 de migratori veniţi din Asia Centrala, alcătuind un procent de 10-25% din populaţia existentă în acel moment.

Totuși, această apreciere de ordin genetic nu este confirmată de toate studiile genetice, care ne arată că genele europene sunt de 99%, iar cele asiatice doar 1% prin prezența haplogrupurilor Q (tătari, turci, huni, altaici, etc) de 0,5%, și de uralo-finici N de numai 0,5%.

Mai multe citiți aici: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

În Europa exista o puternică tradiţie a fabricării şi consumului de alcool (sub forma vinului, berii sau cidrului) – însă populaţiile din Asia Centrală nu cunoşteau alcoolul. Teoria lansată de Marusic susţine că membrii triburilor uralo-altaice veniţi în Europa, a căror structură genetică nu era compatibilă cu consumul de alcool, sunt strămoşii popoarelor care în prezent înregistrează rate ridicate de sinucidere.

Genele amintite sunt responsabile pentru o procesare greşită a alcoolului care duce la instalarea rapidă a alcoolismului şi la dezvoltarea de tulburări mentale care favorizează sinuciderea.

Gena ADH2-2 este una extrem de comună printre ruşi, iar cercetătorul Ogurtsov a demonstrat în anul 2001 că există o legătura directă între această genă şi dependenţa de alcool şi ciroza. Datele statistice au mai indicat faptul că purtătorii acestei gene sunt mult mai predispuşi unor răspunsuri emoţionale negative (agresivitate si depresie). Aceeaşi genă pare să fie prezentă la maghiari, ruşii dobândind’o în urma faptului că au fost dominaţi mai bine de 300 de ani de tătari, la rândul lor o populaţie uralo-altaică.

Din păcate aceste posibile explicații nu sunt susținute de prezența masivă a genelor de proveniență asiatică, și nu suntem în posesia vreunui studiu genetic efectuat pe vreun eșantion reprezentativ al celor care și’au luat viața.

Precum și în cazul originii lor neclare, și motivul sinuciderilor rămâne un mister.

Sursa: George Damian

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

sau:   GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬