VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Poetul medieval Rudolf von Ems (stînga), la începutul lucrării sale Weltchronik dictează unui copist.

Foarte puţini rumîni cunosc vechimea numelui de Rumînia, ca entitate statală apărută (în linii mari) în graniţele locuite din vechimi imemoriale de către geţii carpatici.

Uniunea statală realizată (chiar dacă a avut o durată efemeră) de geniul naţional-militar al lui Mihai Viteazul, fusese semnalată pentru conştiinţa europenilor, încă din anul 1250, cînd Rudolf din Eims folosea în premieră termenul de ”Rumunja”.

După o îndelungată pauză în timp numele de ”Rumunja” a fost apoi preluat de cronicari precum Ioannes Tomska Saski şi Martin Felmer la începtut de secol XVIII cu privire la ”Moldova şi Valahia, Transilvania şi o mare parte din Ungaria de astăzi” (Partium-ul istoric).

În perioada medievală şi nu numai, pentru europeni ca dovadă a unităţii etnice, locuitorii de pe ambii versanţi al lanţului Carpaţilor era cert că se vor uni cu uşurinţă ”pentru identitatea limbii” (Petru Perembski) a tradiţiilor şi aspiraţiilor.

Încercările de spargere a tendinţei fireşti de unire a rumînilor au fost sistematic sabotate îndeosebi de către regii Ungariei prin implantarea de colonişti secui şi saşi în mediul feudal rumînesc din Ardeal, prin persecutarea agresivă a credincioşilor ortodocşi, îndeosebi a clerului acestora, mergîndu’se în anul 1428, pînă la confiscarea averilor nobililor maghiari care ţineau ”pe moşiile lor, preoţi ortodocşi”.

Trecem (mult prea uşor, se pare) peste încercările nenumărare de maghiarizare forţată a rumînilor, de sclavizare a lor (şerbii !), de limitare a libertăţii individuale (legarea de moşie, sau de restricţiile impuse de stăpînirea apostolică a Ungariei Papale asupra legăturilor comerciale pe care le aveau centrele săseşti cu Valahia şi Moldova).

În aceeaşi linie de lichidare a oricărei posibile uniri a rumînilor din cele trei mari voievodate, se înscriu şi tendinţele repetale ale regatului polon de înfeudare a Moldovei sau cele de cucerire a voievodatelor întreprinse de otomani.

Subiect fabulos, dar din motive necunoscute insuficient cercetat de istoricii rumîni din prezent, fenomenul unirii voievodatelor a fost unul prezent în conştiinţa naţională a tuturor valahilor, cu mult timp înainte de reuşita lui Mihai Viteazul.

Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor. Bogdan al III-lea (Orbul) şi Radu cel Mare în centrul picturii. Autor: Constantin Lecca

Astfel, devin deosebit de interesante tendinţele unor urmaşi de’ai lui Ştefan cel Mare, precum voievozii Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefan Rareş (1551-1552), Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi Alexandru Cornea (1541), care în ciuda scurtelor lor domnii s’au luptat nu doar să păstreze graniţele Moldovei, ci şi să’şi extindă autoritatea în spaţiul istoric rumînesc, profitînd politic de completa prăbuşire a regatului Ungar de după bătălia de la Mohaci.

Ştefan VI Rareş

Toţi principii şi voievozii rumîni au preferat ca în anul 1526 să aibă o neutralitate binevoitoare faţă de sultanul Soliman Magnificul, asistînd la dispariţia temporară de pe scena istoriei a vecinului catolic care ocupa abuziv Transilvania de secole.

Pentru ei, coroana maghiară reprezenta o ameninţare mult mai gravă decît cea otomană (mai ales dacă ţinem cont de statulul favorizat, de Case ale Păcii – Dar-al ahd, de care se bucurau Valahia şi Moldova în faţa Imperiului Otoman).

Un alt susţinător al unirii tuturor rumînilor, a fost voievodul moldovean Petru Rareş care la un moment dat reuşise să se facă domn peste 210 localităţi din Transilvania.

Cronicile maghiare spun mult despre acest voievod:

”La trecerea trupelor lui Rareş în anul 1529, toţi atîrnă de el şi nimeni nu poate mişca altfel, iar acei valahi din cauza limbii comune cu uşurinţă s’au unit cu el făcînd o uniune.”

Petru Rareș

Mulţi observatori contemporani lui Petru Rareş, precum Paulo Giovio notează că ”moldoveanul cerea ţara pentru el” şi cerea comunităţilor săseşti să ”nu stîrnească mînia noastră, şi să respecte drepturile oamenilor noştri, că ce alt domn puteţi avea?”

De fapt, Petru Rareş a fost foarte aproape de a reuşi unirea tuturor rumînilor, pe calea militară în prima sa domnie, şi pe cea diplomatică în cea de’a doua. Căci în anul 1542, fruntaşii rumînilor transilvăneni au acceptat propunerile de apropiere făcute în numele lui Rareş şi al voievodului muntean Radu Paisie (1535-1545), aceştia declarînd:

”În mod deschis şi prin voinţa tuturor, voim să facem dietă şi să facem comerţ cu aceste regate”, măsură care ar fi dus la desfinţarea vămilor controlate de coroana Ungariei Papale.

Cu toate că moartea lui Petru Rareş a murit fără ca acest deziderat să fi fost înfăptuit, ideea sa a fost preluată de cei doi fii ai săi, Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş.

Conform generalului Castaldo, care invadase cu trupe Transilvania, aceşti doi succesori ai lui Rareş reprezentau alături de voievodul muntean Mircea Ciobanul, pericole serioase pentru politica Habsburgilor în reginea voievodatelor rumîneşti. Aceştia au fost de fapt iniţiatorii răscoalei antiimperialiste a rumînilor ardeleni din anul 1552.

Decăderea militară a Moldovei în urma războiului cu turcii din anii 1572-1574 a dus la jefuirea în valuri de către turci şi tătari.

Împlinirea unirii avea să revină ca sarcină Ţării Româneşti prin personalitatea providenţială a fiului lui Pătraşcu Vodă, Mihai.

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti: Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privind ţările române
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005

Citiți și: POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

sau: MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬