Pentru cine este nocivă originea getică a limbii rumîne?
Iată o întrebare cheie prin care Iulia Brînză Mihăileanu continuă prin aportul său, să demanteleze teoria șubredă care denaturează o parte serioasă din istoria noastră.
Chiar așa! Nu aveți impresia că descrierea trecutului nostru de către istoricii noștri nu vă redă trecutul real al strămoșilor dumneavoastră?
Cîți dintre voi vă regăsiți în ceea ce ne spun acești istorici?
Însă de cîte ori cineva aduce o argumentație de bun simț și care se apropie sesizabil de ceea ce probabil s’a întîmplat cu limba noastră în trecut, nu trebuie să fii naționalist, mare patriot sau ”dacoman”, pentru a simți imediat că acele vorbe te ating direct în ființa ta de om trăitor și vorbitor pe pământ mioritic.
Aici nu mai este vorba de dihotomia dintre adepții teoriilor antagonice, sau de veșnica polemică dintre ”specialist” vs. ”diletant”, este pur și simplu vorba despre un simț ancestral pe care cei mai mulți dintre noi, încă îl ducem mai departe.
Acești ”specialiști” îndoctrinați propagă această teorie, generație după generație, și au suficientă aroganță să creadă că nimic nu se va schimba, în tăvălugul perpetuării acestei minciuni.
Vă redau mai jos argumentațiile Iuliei Brînză Mihăileanu, care nu au nevoie de prea multă introducere:
”Am citit pe internet articolul lui Mihai Floarea Altcumva despre originea românilor. M’am convins încă o dată că studiile cercetătorilor neînregimentați în sistemul academic sunt bine argumentate.
Cercetătorii independenți scot de la index, din cărțile străinilor și din cele ale cărturarilor noștri informații importante privind originea traco-dacă a limbii și a poporului român. Este un lucru mare, pentru că aceste date sunt neglijate în mod voit de către lucrătorii instituțiilor oficiale de cercetare.
În aceeași zi, am citit și recenzia lui Pîrvu Boerescu la Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu.
Nu este o recenzie serioasă. Este un articol de propagandă a teoriei romanizării și de devalorizare a lucrării temerarului profesor de la City University of New York.
Articolele de acest fel suferă, de obicei, de lipsă de argumente. Deoarece au proclamat romanizarea dacilor o dogmă academică, susținătorii acesteia nu admit nicio obiecție împotriva ei.
Iar de dovezi nici nu poate fi vorba. Dogma este obligatorie și se acceptă fără dovezi.
Se declară pe un ton exclusivist că romanizarea nu este o ipoteză. De aici trebuie să înțelegem că este un adevăr revelat.
De cine?
De Papa Inocențiu al III-lea? De Papa Pius al II-lea? De căpitanul armatei habsburgice Sulzer? De funcționarul cancelariei aulice din Viena Engel? De alții, ca ei, Endel și Macai? Sau de prorocul Roesler, care vroia atât de mult să’i scoată pe daci și români din istorie, încât pe primii îi măcelărea complet, iar pe români îi trimitea să se nască în sudul Dunării, lăsându’i să se apropie de Carpați doar după venirea maghiarilor? Sau poate de Cihac în al cărui dicționar din 1870-79 nu’și avea loc niciun cuvânt de origine dacă? Sau de Șăineanu, la care brânza provine de la orașul elvețian Brienz?
Mihai Vinereanu este acuzat că ”încearcă să anuleze adevărul științific demonstrat cu prisosință de la anul 1780 și până în prezent de comunitatea științifică românească și internațională: limba română este o limbă romanică…”
”Demonstrat cu prisosință”. ”Cu prisosință” înseamnă din belșug.
Întrebarea este: unde’i belșugul acela de demonstrații care susțin romanizarea?
Personajele enumerate mai sus au lăsat doar vorbe. Papii nu erau cercetățori. Ei au scris niște scrisori, în care pretinsa romanizare a dacilor de către legionari era un motiv de a mai catoliciza un stat.
Legații lor, care ne’au ”cercetat” din viteza trăsurii, au lăsat niște rapoarte. Cică frapați de asemănarea limbii române cu latina, ei au tras măreața concluzie că ea provine din latina legionarilor. Lucru susținut ”cu prisosință” de la 1780 și până în prezent de către savanții noștri pe puncte.
Nu pot să nu admir ingeniozitatea papilor. A inventa o etnogeneză falsă pentru un popor cu scopul de a’l catoliciza este un lucru ce ține de o inteligență ieșită din comun. Dar savanților noștri pe puncte trebuie să le amintim un principiu de bun simț.
Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult.
Concluzia măreața că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n’a fost făcut niciodată.
Și iată apare, în sfârșit, o lucrare lexicografică originală în care autorul demonstrează, din punct de vedere etimologic, că limba română este urmașa limbii traco-dace.
Cum reacționează cea mai prestigioasă instituție lingvistică din țară?
Și’a îndemnat lucrătorii să corecteze DEX-ul și celelalte dicționare copiate unele din altele? L’a invitat pe Mihai Vinereanu, în calitate de coleg de peste ocean, la o discuție științifică? În toate științele se admit ipoteze de lucru. Cercetătorii se adună în simpozioane. Le discută. Aduc dovezi. Așa se dezvoltă științele.
Științele, dar nu istoria și lingvistica românească.
Aici există dictatura unei dogme.
În stilul acestei dictaturi, se publică o recenzie, în care autorul deplânge ”fantastica hipertrofiere a lexicului românesc autohton”.
Iată ce’i doare pe susținătorii dogmei.
Lucrătorul instituției academice nu’i interesat de adevărul științific. El are de apărat o teorie oficială și o carieră în cadrul acestei teorii, de aceea va căuta noi idei-proptele pentru a susține teoria-mamă.
Așa numai pentru ca să mai adauge o negație împotriva lucrării lui Vinereanu, ne spune că ”dominația romană a durat în provinciile Dunărene, cu extinderi și restrângeri, până în 602” (!!!).
”Argumentul” acesta îmi amintește de alt truc al custozilor romanizării. Când începuse să se descopere documente, care atestau că latinitatea noastră este de origine dacică, îndată a apărut ideea-proptea: cică dacii au început să fie latinizați cu mult înainte de cucerirea lor de către Traian.
E un paradox al erei tehnologice. Dogma impusă de dictatura academică are la dispoziție atâtea mijloace de manipulare.
Și totuși își pierde din credibilitate. Se autodiscreditează, susținând aceleași povești absurde de acum o sută cincizeci de ani (împreunările colective între legionari și dăcițe; romanizarea dacilor liberi prin ciobani și negustori), negând evidențele și respingând lucrările valoroase, apărute la noi și peste hotare.
Valoarea acestor lucrări stă în faptul că sunt scrise de personalități cu simțul cercetării și sunt bazate pe noile descoperiri arheologice.
Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI
În schimb, opurile savanților pe puncte îndreptate împotriva cercetătorilor, care susțin originea traco-dacă a limbii și a poporului român, dacă nu sunt simple înșirări de termeni savantlâcoși, sunt replici batjocoritoare compuse din clișee: ”elucubrații dacomanice”, ”delir dacomanic”, ”tracomanie”, ”dacomanie”, ”tracoman”, ”dacoman”. Iar cireașa de pe tort este ”teorie nocivă”.
Nu sunt expresii academice și nu au ce căuta în opuri cu pretenție de recenzii sau studii științifice publicate în reviste oficiale. Sunt cuvinte-cheie manipulatoare, menite să sperie tinerii cercetători și masa de intelectuali curioși.
Citindu’le, am impresia că autorii lor sunt niște comisari în scurte de piele, camuflați în savanți pe puncte, și care, ascunși în buncărul romanizării, mitraliază imaginea temerarilor ce îndrăznesc să contrazică dogma. Nici nu vor să audă că proveniența limbii române din traco-dacă poate fi o ipoteză de lucru.
Nu! Este o teorie nocivă! Pentru cine?
Pentru români nu este nocivă. Adevărul că limba română are rădăcinile cele mai normale, în limba strămoșilor noștri geto-daci, întronează, în sfârșit, logica și bunul simț în atât de mult chinuita etnogeneză a poporului nostru.
Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmașii lor. Selectați după principiul crede și nu cerceta, aceștia nu sunt în stare să facă față unor probleme cu grad înalt de dificultate.
Ori, a scrie un Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică înseamnă o muncă intelectuală enormă.
Cinste lui Mihai Vinereanu! Lucrarea Domniei Sale a dat o replică serioasă etimologiilor fanteziste din DEX.
Să luăm un exemplu.
V’ați întrebat vreodată care’i originea verbului românesc a gândi?
Uitați’vă în DEX. L’am luat de la maghiari. Din gond, care la ei înseamnă grijă. Observați absurdul situației. Adică dacii s’au lepădat de verbul ce desemna activitatea creierului uman, dar nu se știe de ce nu l’au luat de la legionari. Bine, să zicem că legionarii nu aveau timp să gândească. Trebuia păzit aurul, trebuiau însămânțate dăcițele.
Și-apoi mai erau și dacii liberi, care îi atacau permanent. Dar de ce nu l’au luat de la slavi? Vă închipuiți ce situație inedită: a stat ”populația aceea romanizată” o mie de ani fără a folosi verbul care’l deosebește pe om de animal. I’a așteptat pe maghiari, ca să ia de la ei substantivul gond (grijă), pe care l’a transformat, printr’o logică lingvistică cunoscută numai de autorii DEX-ului, în verbul românesc a gândi.
De ce savanții pe puncte nu observă această și alte absurdități etimologice? Pentru că gond a lor este alta. Corectarea etimologiilor fanteziste din DEX duce la ”hipertrofierea lexicului românesc autohton”.
Ceea ce demoleaza automat teoria romanizării.
Nu ne rămâne decât să le arătăm Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu, unde acesta dovedește că verbul românesc a gândi provine din radicalul proto-indo-european ghend (a prinde, a înțelege), iar gond-ul maghiar este împrumutat din română.
Apoi să le răspundem răspicat: limba română provine din traco-dacă, prin urmare este firesc ca lexicul autohton să fie mare.
Iar teoria romanizării este sortită dispariției, pentru că este falsă și ridicolă.
Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?
Natura artificială a romanizării i’a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.
Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,”specialiști” este: ”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”.
Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.
Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci.
Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane.
Și i’au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.
Altă jonglerie ”științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale.
Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ”Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].
Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană.
Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).
În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ”romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.
Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.
Apoi ulcelele romane n’au avut puterea de ”romanizare” pe care le’o atribuie savantul.
El zice: ”ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s’a transmis din tată´n fiu până în ziua de azi.
În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice.
Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s’a gândit să’și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s’a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.
Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic.
În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.
Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR
Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să’i fascineze pe toți dacii și să’i facă să se lepede de limba maternă?
Altă întrebare: dar dacii liberi cum s’au ”romanizat” fără ulcelele romane?
Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până’n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala.
Trucul cu ceramica romană care ”se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să’i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ”argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.
Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s’au dezis de limba lor geto-dacă.
O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.
Într’un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice:
”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe”.
La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde:
”Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].
În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?!
Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într’un cazan mare ”de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându’se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs.
Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi?
Un așa miracol lingvistic s’ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.
Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi’i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându’le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă?
Eu mă amuz închipuindu’mi’i pe dacii liberi lăsându’se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ”argumentele științifice” invocate de ”specialiștii” din sistemul academic.
Acești mari ”profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?
Prin ciobani și negustori.
După atâtea acrobații ”științifice” executate de ”specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n’ar fi invadat Dacia, dacii tot s’ar fi romanizat.
Cum?
Simplu: prin ciobani și negustori.
Autoromanizare.
În botanică avem autopolenizare. De ce n’am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.
Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.
Cum ”de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.
Așa ciobanii și negustorii i’au ”dispărut” din istorie pe dacii ”cei mai viteji dintre traci”!
Mă mir că Academia n’a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.
Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.
Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ”populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.
Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ”puterea limbii latine”.
”Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].
Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s’a dus faima de parveniți ai antichității.
După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ”cultura superioară” a romanilor.
Parveniții antichității practicau o economie de furt, iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într’un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere.
Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu’și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.
În același interviu academicianul Vulpe spune:
”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].
Ca să’și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și’au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa.
Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan.
La fel s’a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ”tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le’a distrus.
Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n’a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și’a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.
Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s’a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.
Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.
Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.
Ardelenii s’au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și’au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.
Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s’au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s’au păstrat până azi! Deși s’au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.
Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să’și practice religia ortodoxă de rit vechi.
Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă.
Apoi Traian n’a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n’au auzit o vorbă şi n’au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi’au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le’au continuat opera, căsăpindu’i în numele albilor şi strămutându’i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n’au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale.
Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să’și vorbească graiurile şi să’şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi’au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.
Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să’şi vorbească limba şi să’şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.
Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s’au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.
Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și’au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini:
”Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să’și impună limba lor”[vi].
În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să’și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.
În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n’a dispărut. S’a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.
Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ”puterea limbii latine” n’a distrus dialectele Palestinei?
Sau limba greacă?
Sau cea a triburilor britanice?
Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?
Adică nicio limbă și niciun popor n’a dispărut, ”cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ”așa dispar dacii din istorie”.
Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ”culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ”cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ”superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să’și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că’și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându’se la podoaba ei.
”Ș’am încălecat pe’o roată și v’am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.
”Și’am încălecat pe’o tribună și v’am spus o mare minciună” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.
Alte jonglerii ”științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s’au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s’au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.
Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să’i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n’a rămas mai nimic.
Cu documente în mână nu’i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu’i poți pune, să zicem, pe slavi să’i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i’au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi:
”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].
Și aici cercul vicios al jongleriilor ”științifice” se închide patetic:
”Așa dispar dacii din istorie: nu dintr’o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].
Observați cât de abil jonglează cu istoria ”specialiștii” noștri!
Mai întâi le’au făcut o concesie dacilor: nu i’au pus pe legionari să’i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I’au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le’au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i’au prefăcut în ”populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr’o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ”populație romanizată” a fost pusă să’i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ”fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ”se impune”. Dar prin ce i’a fascinat ”populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându’se unii pe alții, fără ca nimeni să’i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.
Așa romanizatorii noștri i’au făcut ”dispăruți” pe daci din istorie.
Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le’a răspuns:
”Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].
La fel răspundem și noi romanizatorilor:
”Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”.
Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într’un timp așa de scurt, să’și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.
Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.
Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S’a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.
O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.
Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni’l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.
Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste aceasta și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ”sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ”împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu’și explică niciodată etimologiile fanteziste.
Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într’o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].
Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ”cento”. Pentru că l’am moștenit din traco-dacă. ”Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s’a crezut până acum”[xi].
Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr’o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.
După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice.
Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ”argumentele” ”specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu’te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.
Istoricii oficiali se adresează rumînilor ca și cînd Rumînia ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ”din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap: ”dacoman”, ”tracoman”, ”neprofesionist”, ”analfabet”. Pînă este adormit la loc.
Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S’au dezghețat mințile. S’au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române.
Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar:
Romanizarea n’a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geților evoluată în limba rumînă.”
Despre rădăcinile nostratice în limba rumînă. Cartea dr. Mihai Vinereanu este elocventă:
Noțiunea de limbi nostratice a început să fie folosită în ultimele decenii și se referă la limbile care s’au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, primare, numita nostratica, în urmă cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice limbile: europene, precum ilira, greaca, traco-daca, italice, celtice, slave, baltice, armeana, sau afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriană. Dupa publicarea, în anul 2008, a Dictionarului Etimologic al limbii române pe baza cercetarilor sale, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetatorilor A. Bomhard si J.C. Kerns, publicată recent.
Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizeaza și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale se pot aplica limbii române. Introducerea este deosebit de importantă, întrucât ea aduce noi clarificări privind vechimea limbii române.
Teza autorului este confirmată chiar de rădăcinile pre-europene ce se regăsesc în cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii române, considerate de dicționarele etimologice vechi ca fiind de origine latină, slavă, turcă, albaneză sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedeste prin această lucrare.
Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor lui Mihai Vinereanu.
Sursa: Revista de Lingvistică și Cultură Românească – Cercul vicios al jongleriilor ”științifice”, de Iulia Brînză Mihăileanu
[i] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 184.
[ii] Ibidem, p.187.
[iii] Alexandru Vulpe, Sintagma ,,strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ,,Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, http://www.historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.
[iv] Hadrian Daicoviciu, op .cit., p. 188.
[v] Alexandru Vulpe, op. cit., historia-nr-120-decembrie-2011.
[vi] Carlo Taghliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Pàtron EDITORE, 1982, p. 97.
[vii] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p.189.
[viii] Ibidem, p. 189.
[ix] B.P. Hasdeu, Originile păstoriei la români. Studiu de filologie comparată, în Pierit-au dacii?, București, Editura Dacica, 2009, p. 65.
[x] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 20.
[xi] Ibidem, p. 803.
Cine este Iulia Brînză Mihăileanu ?
IULIA BRÎNZĂ MIHĂILEANU s’a născut la 2 decembrie 1955 (Mihăileni, Basarabia). Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1978). Cercetător științific la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. În 1994, se repatriază în România. A lucrat la Muzeul Etnografic din Rădăuţi, cercetând obiceiurile cu măşti. În calitate de cercetător ştiinţific la Institutul „Bucovina” al Academiei Române, a colindat satele din zonă după material etnografic pentru studiul Credinţe şi practici magice în Bucovina.
Este doctor în filologie al Universităţii „Babeş–Boliay” din Cluj (1999) cu tema: Mitul geto-dacic în literatura română.
Cărți tipărite: Păţaniile unei pisici vagabonde (2000), Corbul lui Magellan (2001), Doi câini în Ţara Marilor Golani (2002), Profeţiile Corbului (2007), Povestirile Câinelui Sihastru (2007), Romanul lui Arcaşu (2008), Unde eşti, copil din Mihăileni? (2009), Fiinţa ideală (2009), Poveștile Mamei-rândunică (2012), Planeta Zânei Bune (2013), Valea Popîndăilor (2013).
Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”
sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ
Vatra Stră-Română Dacii Geții Pelasgii Dacia ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 