ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI

Țigani sau rromi?

Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:

 ”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:

”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”

Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?

Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.

Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?

Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?

În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.

tigani in europa

Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.

Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?

Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.

Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile  încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel. Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversității reprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.

Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.

Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.

Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.

În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.

Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.

Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…

De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.

România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.

Întrebăm și noi Bruxelles-ul:

Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.

De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.

Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.

Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.

Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?

Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.

Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.

Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.

Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.

„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în  Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.

În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.

Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.

Steagul romilor

Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat  înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)

Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.

ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul  de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.

Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi

Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.

Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.

În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.

În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.

Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.

Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.

BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.

Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.

Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.

Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.

Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.

În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.

În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.

În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.

În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.

În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).

În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.

În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.

În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.

În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).

În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.

În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).

Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).

După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.

Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.

Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.

Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.

În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.

Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.

În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.

Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.

Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.

În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].

În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.

În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.

Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.

În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).

În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).

În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.

În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.

În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:

„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.

În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.

În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.

La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.

În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.

Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.

Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.

În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.

În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.

În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.

În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.

În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.

Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.

În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:

În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.

Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.

Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.

Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).

Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.

Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).

Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.

Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).

Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.

Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.

Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.

Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.

Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită  şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.

Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon

Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.

Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș,  a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe,  precum și  a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.

Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.

De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.

Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.

Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.

Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.

Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.

În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.

”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.

Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):

«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:

“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).

Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»

Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.

Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.

Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!

Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.

”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:

Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.

Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:

Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com,  Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI&8221;

  1. Pingback: Nicolae Gheorghe si lingvistica…explica el ce inseamna TIGAN… | slaverygypsyes

  2. Pingback: Baieshii | slaverygypsyes

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s