Daniel Rocsin într’un articol pe situl, adevăruldespredaci.ro spune:
”În ultima vreme am fost bombardat cu mesaje de câteva persoane supărate, destul de radicale, care pretindeau că numele de DACI este doar o invenție romană și că ar trebui să nu îl mai folosesc, singurul și adevăratul nume al strămoșilor noștri fiind acela de GEȚI. A fost inutil să argumentez că de fapt GETO-DACII ar fi cea mai corectă și cuprinzătoare numire a strămoșilor noștri, atâta vreme cât ei erau numiți de antici atât daci, cât și geți. Oamenii respectivi ”știau” adevărul, deci ”nu era loc de întors”.
Și pentru că sunt și alții care cochetează cu această idee periculoasă, vă prezint tuturor un citat dintr’un istoric roman de origine greacă – Dio Cassius – autor al lucrării ”Istoria Romană”, lucrare scrisă în secolul II d. Chr. și care este cel mai important izvor de informații despre războaiele dacilor cu romanii din vremea lui Decebal. Iată ce spune izvorul istoric:
”Eu numesc acest popor daci, DUPĂ CUM SE NUMESC ȘI EI, și precum îi numesc și romanii, cu toate că știu că unii greci îi numesc geți, pe drept sau pe nedrept…” (Istoria Romană, LXVII,6)
Deci, rămâne cum am stabilit!
Cam asta spune Daniel Rocsin crezând că dacă o spune el, gata s’a epuizat subiectul, și nimeni nu mai are nimic de spus.
Dar de ce ar rămâne așa?
De când Daniel Rocsin a devenit o autoritate în materie de istorie sau de atribuiri de etnonime strămoșilor noștri?
Ce lucrare de maximă importanță pentru poporul român îl recomandă ca să stabilească adevărul despre strămoșii noștri?
Dio Cassius (născut 155 sau 163/164 – d. după 229 d.Hr) a trăit în perioada ocupației romane a teritoriului de mărimea a câtorva județe de azi, Dacia Romană.
Este de presupus ca locuitorii provinciei să fi fost numiți daci, fie că erau legionari romani, membrii ai administrației romane, sau simpli geți înrobiți, pentru a se identifica cu provincia de origine, așa cum și geții din provincia Tracia, să fi fost numiți traci, ori celor din Macedonia, macedoneni, dar nu referindu’se la etnia lor, ci strict la provincia de care aparțineau.
Tot la fel azi numim oltenii, ardelenii, dobrogenii după regiune, dar nimeni nu le confundă etnia de român, cu apartenența regională.
În definitiv cum puteau fi numiți locuitorii coloniei Dacia? Nu daci?
De ce le’am nega geților etnia, dacă o parte din ei au fost vremelnic robiți?
În aceeași logică trebuie reamintit și că geții și’au numit capitala spirituală SarmiGETuzo, nicidecum SarmiDACuzo.
În consecință romanii au ocupat un teritoriu din Terra Getarum, adică Țara Geților, și au botezat’o Dacia, iar pe locuitorii lor ”Daci”, indiferent că ei vorbeau limba getică sau limba sarmatică soră, prezente în acel areal al geților și sarmaților.
Daniel Rocsin consideră că a argumentat suficient atunci când a descoperit un citat de’al lui Dio Cassius, pentru a conchide că:
<< Oamenii respectivi ”știau” adevărul, deci ”nu era loc de întors.”>>
Și cu asta am rezolvat dilema?
Se face că uită, însă, că acest Dio Cassius a trăit între 155 sau 164 până în 229 d.Hr după înființarea Coloniei romane Dacia, deci contemporan cu ”dacii” imperiului roman.
Cu alte cuvinte, pe vremea lui cei din Colonia Dacia își spuneau daci absolut natural, așa cum cei din Colonia Tracia își spuneau traci.
Dio Cassius fost un istoric recunoscut de Imperiul roman și a publicat o istorie a Romei (Romaika) în limba greacă, în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Peninsula Italică, fondarea orașului, și ajungând până în anul 229, acoperind astfel o perioadă de 983 ani.
Din cele 80 de cărți, scrise de’a lungul a peste 22 de ani, majoritatea au ajuns până la noi sub formă întreagă sau fragmentară. În ce măsură interpolările au schimbat textul original este greu de spus și sunt încă multe dispute pe această temă. În cărțile 67 și 68 descrie războaiele purtate între geți și romani.
Păstrarea unui număr atât de mare din scrierile lui Dio Cassius, deși nu a fost un scriitor însemnat pentru partea occidentală a Imperiului Roman (și, apoi, a Europei Apusene până prin secolul al XVIII-lea) s’a datorat faptului că a devenit ceea ce se numea ”scriitor canonic” în Imperiul Roman de Răsărit (bizantin), dar întreaga sa operă poate fi pusă sub semnul incertitudinii.
Tucidide nu spune adevărul, când afirmă că Geții erau ca scyții?
Tucidide, 460 – 395 î.Hr., datorită influenței sale în regiunea tracică, având și posesiuni în zonă, a fost trimis ca un strategos (general) la Thasos în 424 î.Hr.:
”Începând prin urmare cu Odrișii, el percepe în primul rând acei traci care locuiesc pe această parte a munților Haemus și Rodopi, la fel de mult, pentru că erau în proprie stăpânire, până la țărmul Mării Negre (Euxin) și Hellespont. Apoi dincolo de Haemus el percepe GEȚI, toate neamurile dintre Ister și Marea Neagră. GEȚII și oamenii din acele părți sunt vecinii scyților și sunt îmbrăcați ca scyții, toți sunt arcași călare. De asemenea, el a atras în continuare mulți dintre acești scyți care locuiesc în munți și sunt în state libere, toți spadasini, și sunt numiți Dii, din care cea mai mare parte sunt în munții Rodopi, pe unii i’a angajat, iar unii au mers ca voluntari.”
Traducerea în engleză a lui Tucidide este realizată de Thomas Hobbes de Malmesbury, Istoria Războiul Peloponesiac, Londra, Bohn, 1843.
Așadar, unde sunt dacii înainte de Hristos?
Dar Cato Maior, știa adevărul?
Cato Maior sau Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.) în lucrarea sa Origines (Întemeieri) elaborată spre bătrânețe scrie despre strămoșii noștri următorul Adevăr, cu 250 de ani înaintea denumirii vreunui teritoriu de pe pământ, Dacia, sau vreo referință atribuită vreunui get, ca fiind dac:
”Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum.”
Adevărul ajuns la noi de la cinstitul roman sună așa:
”Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau (acompaniaţi) la fluiere faptele preastrălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l’au făcut mult mai târziu.”
Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.Hr., dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI, iar numele de ”dac” a apărut mai târziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri.
De asemenea, Epictet, nu spunea adevărul?
Geții erau Geți și în sec. II d.Hr., inclusiv în timpul războaielor Geto-romane !!!
Epictet, în Discursuri:
”…Din această ignoranță a fost că atenienii și spartanii s’au certat cu alții, iar thebanii cu ambii; regele persan cu Grecia, iar macedonenii cu ambii; și acum romanii cu GEȚII.”
Originea și viața lui Epictet din Hierapolis (Frigia) este puțin cunoscută. Se crede că s’ar fi născut pe la anul 50 d.Hr., ca fiu al unui sclav, al lui Epaphroditus, un soldat din garda lui Nero. Epictet a fost eliberat și a devenit elevul lui Musonius Rufus.
Mai târziu el însuși devine profesor de filozofie, reprezentând stoicismul nou mai întâi în Roma, apoi, fiind alungat de către Domițian (94 d.Hr.) în portul Nicopolis în Epir, unde el și moare în anul 120 d.Hr.
De remarcat că exonimul de ”daci”, atribuit geților și toponimul ”Dacia”, nu era încă folosit pe scară largă în epocă printre cartografi și geografi.
Geograful roman Pomponius Mela propune o hartă unică a lumii (harta de mai sus) în 43 d.Hr. împărțind Pământul în cinci zone, din care doar două erau locuibile.
Ceea ce este interesant pentru noi, Mela îi numește pe geți, ISTRICI, oamenii Istrului, adică ”DUNĂRENII”, care trăiau pe ambele maluri ale Dunării.
Apare în schimb pe hartă și provincia romană Thracia, care a fost creată în anul 46 de împăratul Claudius, după denumirea dată de greci regiunii de la nordul Mării Egee, și care după înfrângerea lui Mitridates VI Eupator în al treilea război Mithriadic (74-63 î.Hr) era deja în sfera de influență a Romei, deci o colonie clientelară a imperiului așa cum va deveni și teritoriul ocupat la nord de Dunăre.
Revenind la subiect, este lesne să ne explicăm de ce provincia ocupată la nordul Dunării a fost numită ”Dacia” să fie impusă în circulație denumirea coloniei romane, iar toate referirile la locuitorii acestei regiuni să fie numiți daci, fie că erau cetățeni romani naturalizați, fie geții rămași, ori cei înrobiți sau înrolați în legiunile imperiale.
În concluzie, dacii sunt în fapt geții înrobiți, dar și geții cetățeni ai imperiului, de aceea e impropriu a se menține și a se insista pe termenul de ”Dacia” ca toponim getic sau de ”dac” ca endonim al neamului antic străbun, deoarece acest exonim reflectă și amintește de ocupația romană dintr’un teritoriu delimitat, nicidecum identitatea geților de pretutindeni.
De reamintit că Geții Carpatici de’a lungul vremurilor au fost numiți sau botezați și goți, apoi blachi, vlahi sau valahi, nu doar daci.
De asemenea, termenul de ”dac” este specific și menționat cu predilecție în spațiul carpato-dunărean, pe când Get este răspândit și întâlnit în toată Europa. Acest etnonim îl întâlnim de la Atlantic până dincolo de Urali: getuli (Africa de Nord), iler-geți, indi-geți (în Iberia), myso-geți, tissa-geți (nordul Mării Getice), sar-geți (Sar-Geția), tyra-geți (Nistru), samo-geți (Sarmația), geats (Scandinavia), massa-geți (Marea Caspică râul Araxes), yuezhi (Nordul Chinei), andigeți (sudul Dunării-Sava), brigeții sau brigii (Brigeția-Panonia), jats (India), jeds (Egipt) etc.
Unde mai întâlnim în Europa sau Asia numele neamului lor dus de daci?
Nicăieri!
Pe când etnonimele geților oricine le poate verifica pe Google. Iată o listă:
GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)
Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.
”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc francii”, Jordanes.
Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.
La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..
Despre universalitatea getică se vorbește extrem de puțin. Justificat, evident…..
Cărui popor european și nu numai, i’ar conveni să recunoască public că se trage din geții carpatici, iar ca eroi antici îi au pe Boerobisteo (Burebista), Dacibală (Decebal),
Dromichto (Dromichete), sau alții ca ei?
Se consideră că dioceza din evul mediu cu numele Dacia din Danemarca de azi, ar reprezenta un argument. La fel, etimologiile lui deutsch și dutch, reprezintă pentru unii un element de legătură cu dacii, dar din perspectivă religioasă, a câtorva dioceze catolice care întărește argumentul că sunt de concepție papală, și mai puțin de sorginte etnică a geților.
De remarcat și faptul că nu dacii au îngenuncheat imperiul roman, ci goții lui Alaric, adică geții rebotezați astfel pentru a se respecta Damnatio Memoriae impus lui Geta, fratele ucis de Caracalla, și pentru a fi scos din memoria societății romane.
Inscripție de marmură, cu condamnarea memoriei lui Geta, fiul lui Septimius Severus, roman, 193-211 d.Hr. din Roma, Italia
DAMNATIO MEMORIAE (scos din memoria societății) pentru GETA, GETES, GETICUS, GETI, etc., duce la apariția după 238 d.Hr. a termenilor GOTHICUS, GOTHI, etc. pentru a se face referință la populația nord-dunăreană.
Cum altfel să faci uitată amintirea unor dușmani, decât vorbind despre ei ca fiind alții sau nepomenind deloc de ei?
Inscripția a fost dedicată de către Antonius, care era un libertus sau sclav eliberat, și comemorează astfel întoarcerea în siguranță a împăratului Septimius Severus (a domnit între 193-211), soția sa Julia Domna și copiii lor Caracalla și Geta. Numele Geta și Plautilla (soția lui Caracalla) au fost șterse (vezi foto de mai sus) după asasinarea lui Geta și executarea Plautillei ca urmare implicării ei în comploturile împotriva lui Caracalla.
Caracalla și Geta erau rivali și încercarea lor de a împărți, mai degrabă decât a partaja imperiul după moartea tatălui lor a fost doar parțial dejucată de mama lor. În 211 Geta a fost ucis de Caracalla, conform unor rapoarte în brațele mamei sale.
Geta, Plautilla și alții au suferit Damnatio Memoriae; numele lor au fost radiate de la toate înregistrările și inscripțiile oficiale, statuilor și toate imaginile din ele au fost distruse.
Acest proces era o soarta din cele mai groaznice ce i se putea oferi unui roman, ca să’l scoată din memoria societății.
În mod ironic (în fapt o ipocrizie politică a acelor vremuri), popularitatea lui Geta la nivelul poporului roman și în armată i’a fost asigurată tocmai datorită ceremoniei oferită de Caracalla, când a trebuit să’i asigure o înmormântare decentă fiind îngropat pe Via Appia lângă Roma.
Deși aparent Damnatio Memoriae, nu are nicio legătură cu neamul getic, pentru că nu cenzura direct neamul getic, acesta este momentul când din ce în ce mai rar apar citări despre poporul getic în documente oficiale fără repercursiuni asupra celor care aveau astfel de scăpări. Reținerea istoricilor de a’i mai pomeni pe geți în acea perioadă are legătură totuși cu consecințele nefaste care s’ar fi abătut asupra celor care nu respectau interdicția. Iar găselnița prin înlocuirea cu termenul got a asigurat salvarea de la uitare a poporului get prin înlocuirea literei e cu o , ca și cum se vorbea de un alt popor. Să ne amintim doar găselnițele poeților, scriitorilor, scenariștilor noștri din perioada ”epocii de aur”, celebrele șopârlițe pentru a fenta cenzura vremurilor.
Acest ”popor nou” le va aduce în mod cu totul ironic, destrămarea imperiului, în final.
De ceea ce le’a fost teamă, nu au scăpat. Decebal la nici 300 de ani fusese răzbunat, de Alaric, Cniva, Teodoric și alți conducători geți, rebotezați de ”istorici”, goți, și care s’au înstalat la Roma. Astăzi sunt încă ”istorici” care consideră acest prag al istoriei, ca unul de confuzie, în mod cu totul intenționat, din ignoranță, ori și mai rău, din prostie în cea mai pură stare.
De ce să fie azi contribuția geților la cultura și istoria Europei, minimalizată, restrânsă sau negată de acești bastarzi? Cu ce erau mai puțin ”barbari” goții, vandalii sau geții cu bărbile lungi numiți și longo-barzi sau lombarzi? Care este diferența dintre un get sau got, pe scara ”barbariei” închipuite și atribuită deopotrivă, atât timp cât cunoaștem contribuția goților la cultura europeană și pe care o admirăm și în mileniul trei?
Așadar, argumente pot fi aduse în sprijinul atribuirii etnonimului de ”dac” strămoșilor noștri, dar cu prisosință în perioada ocupării teritoriului ce va deveni provincia romană Dacia Traiană, dacă dorim să fim riguroși cu realitățile antice. Nici mai devreme, dar nici mai târziu.
De asemenea, Moesia, Tribalia și parte din Illyria care erau alte regiuni getice au fost cu mult înainte cucerite și incluse imperiului fără a’i numi pe aceștia daci. De ce? Simplu, acele regiuni nu au fost numite Dacia până în 270 la retragerea aureliană. Dovadă că aveau ”drepturi de copyright” asupra denumirii de Dacia a fost transferul ei în titulatura unei dioceze sud-dunărene, și cu numirea unor regiuni ca Dacia Ripensis sau Dacia Mediterranea.
Numindu’i pe geți otova ”daci” nu facem decât să aducem o mare confuzie în referințele despre trecutul nostru și așa sărac din perioada de ocupație romană, sau mai ales de dinainte de anul fatidic 106, care a moșit pentru posteritate întâia oară toponimul Dacia.
Regretul nostru este că nu ne’au parvenit și nouă opere, scrieri, poezii scrise de geți, pentru a închide gura tuturor celor care denaturează, falsifică, ascund sau defăimează memoria străbunilor. Au avut grijă destui în trecut ca aceste lucruri care mențin memoria vie a geților, să nu ne parvină.
Toate aceste scrieri dacă erau turnate în aur, așa cum presupunem, să ne mai mirăm că nu le mai găsim? Furtul, jaful acestora ar explica nu doar lipsa lor, ci și încrâncenarea urmașilor acestor tâlhari de a ascunde urmele…infracțiunilor.
Daniel Roxin nefiind nici el ferit de erori impardonabile, a contribuit la menținerea în spațiul public amintirea vie a strămoșilor noștri, la realizarea unor filme și emisiuni despre înaintașii noștri, și se află permanent pe baricadele renașterii memoriei lor, a punerii lor la locul care li se cuvine în istoria noastră. Dar, trebuie să păstrăm în același timp echidistanță față de adevăr, și rigurozitate în demonstrarea unor teorii.
Cu alte cuvinte rămâne cum stabilesc evidențele, și nu cum conchide Daniel Roxin prin această poziție. El nu are câtuși de puțin autoritate în materie și nicidecum nu poate închide acest subiect din dezbatere.
Dezbaterea va rămâne deschisă până la clarificarea ei definitivă, documentată și recunoscută de întreaga branșă a istoricilor, și nu numai.
Ce bine ar fi să știm care sînt emoțiile altora și ce facem cu emotiile lor!! S’a vorbit de sindromul “Habar n’am”, în care se spunea ca unii habar nu au ce fac cu sentimentele altora, și se mai cred și specialisti… sînt “Habar-niști”
În fine, lucrurile sînt foarte serioase chiar dacă au fost spuse în spirit de glumă.
S’a dovedit că în viață reușesc nu cei ce au coeficient de inteligență ridicat neaparat, ci mult mai des cei ce au coeficient de inteligenta emotională. Emoțiile sînt mult mai puternice și mai mari decît intelectul.
Oamenii sînt mult mai mult făpturi emotionale, decît raționale. Armonia emoțiilor creează platforma pentru succesul ideilor. De aceea concluzia finală este că EQ (coeficientul de inteligență emoțională) este mai importantă decît IQ (coeficientul de inteligență).
Aceasta imagine ilustreaza concluzia subiectului: Inteligenţa emoţională (EQ) e diferită de ceea ce numim în mod normal inteligenţă (IQ).
Este capacitatea de a înţelge şi controla propriile emoţii. Este putinţa de a stabili raporturi cu sens cu oamenii şi cu lucrurile.
Este, într’un fel, abilitatea noastră de a fi fericiţi. Se spune că femeile o au mai dezvoltată, dar nu neapărat.
Cu toate acestea, pe mine mă atrage mai mult să mă gîndesc la cum ar arăta o femeie cu un EQ peste medie.
Ea… Vede partea bună a lucrurilor.
E genul de femeie care e la curent cu tot ce se întîmplă fără să stea o oră la ştiri. Pur şi simplu filtrează informaţia şi se opreşte spontan asupra lucrurilor bune. E valabil şi cu oamenii din jurul ei. Le vede defectele, dar preferă să ia în considerare mai ales calităţile.
De’aia transmite o stare de bine, pentru că te face să te simţi important şi bun chiar şi cînd tu nu prea eşti. De aici i se trage şi înţelegerea faptului că fericirea ei nu e treaba nimănui altcuiva. Aşa că, dacă o s’o vezi vreodată tristă, poţi să fii sigur că nu dă vina pe tine.
Nu ia în tragic lucrurile mărunte. Nu face o criză dacă se trezeşte în public cu ciorapul rupt. Ştie să fie autoironică la o adică. Dacă faci mişto de ea în mod inteligent, rîde cot la cot cu tine.
Dacă eşti necioplit, nu te bagă’n seamă. Iar dacă încerci s’o pui într’o lumină penibilă, găseşte o glumă care să salveze situaţia.
Ştie cum să’ţi ridice moralul. Plîngăcioşii nu prea stau prin preajma ei. Sau dacă stau, ştiu că n’o să ţină prea mult faza cu văicărelile. Pentru că ea dezamorsează conflictul chiar şi cu cel mai încăpăţânat depresiv.
Bine, dacă chiar ţine neapărat să rămînă aşa, probabil că nici n’o va considera pe inteligenta noastră emoţională cea mai potrivită candidată la ascultat jelanii. Prea pune întrebări care scot în evidenţă soluţia. Prea desfiinţează problema de la rădăcină. Nu poate omul să sufere în ”pace”…
Are curajul să spună NU. Cu prietenie. Simpatică de nu te poţi supăra pe ea. Sau fermă, după caz. Asta pentru că are coloană vertebrală. Ştie care’i sînt limitele. Nu se înhamă la mai mult decît poate să ducă, nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic.
Prin urmare, nu ajunge la un grad foarte mare de stres.
Nu e obsedată de trecut. Ce a fost a fost, nu are regrete, nu păstrează ranchiune. Asta nu înseamnă că nu’şi învaţă lecţiile. Dacă ceva a fost greşit, tinde să nu mai repete.
Şi cînd greşeşte, nu e sfîrşitul lumii. Îşi cere scuze în mod cinstit şi trece mai departe.
E o plăcere s’o asculţi. Nu se vaită, nu te bate la cap cu angoasele ei din copilărie, nu’i e frică de viitor. Mereu are ceva interesant de povestit pentru că e mereu în căutare de ceva interesant.
În orice situaţie ar fi, observă o oportunitate pentru a face ca totul să fie mai frumos şi plin de sens.
Nu are regrete. Chiar dacă a făcut greşeli mari, îşi dă seama că e inutil să mai sufere şi din cauza părerilor de rău. Face toate eforturile să îndrepte ce poate fi îndreptat, iar restul… îşi asumă. E genul de om pe care nu’l poţi manipula din cauză că are o slăbiciune, pentru că o recunoaşte de la început.
Nu se sperie de singurătate. Dimpotrivă, crede despre ea că este cea mai bună companie. Mai mult decît atît, chiar are nevoie de momente în care să rămînă numai cu ea. De’aia nici nu se plictiseşte, şi nici nu are probleme cînd trebuie să aştepte.
Găseşte imediat o modalitate de a umple în mod interesant timpul.
Se dezvoltă în continuu. Niciodată nu are impresia că le ştie pe toate, de aceea e mereu deschisă să’şi schimbe părerea, dacă îi oferi un argument bine construit.
Nu consideră că vîrsta ar fi un impediment pentru a învăţa ceva de la zero. E în stare să se apuce de o facultate nouă cînd alţii se gîndesc să devină bunici. Inclusiv atunci cînd are deja nepoţi.
Inteligenţa emoţională (EQ) e diferită de ceea ce numim în mod normal inteligenţă (IQ). Este capacitatea de a înţelge şi controla propriile emoţii. Este putinţa de a stabili raporturi cu sens cu oamenii şi cu lucrurile. Este, într-un fel, abilitatea noastră de a fi fericiţi. Se spune că femeile o au mai dezvoltată, dar nu neapărat. Cu toate acestea, pe mine mă atrage mai mult să mă gândesc la cum ar arăta o femeie cu un EQ peste medie. Ea…
Vede partea bună a lucrurilor. E genul de femeie care e la curent cu tot ce se întâmplă fără să stea o oră la ştiri. Pur şi simplu filtrează informaţia şi se opreşte spontan asupra lucrurilor bune. E valabil şi cu oamenii din jurul ei. Le vede defectele, dar preferă să ia în considerare mai ales calităţile. De-aia transmite o stare de bine, pentru că te face să te simţi…
1. Aurul getic este ascuns și se pare inepuizabil, în pământul geților, azi și românesc (dar și bulgăresc, ucrainean, rusesc etc.)
2. Toți au fost atinși de un blestem, după modul cum a fost procurat, romanii prin jaf și crimă, imperiul s’a rupt în două până la destrămarea definitivă, iar în vremurile noastre, prin închisoare a celor atrași de farmecul lui.
Acestea sunt niște aspecte pe care le remarcăm, și greu de negat.
Toate ţările îşi au legendele lor şi mai toate legendele au la baza lor sămânţa care le’a dat naştere. În timp această sămânţă încolţită prinde rădăcini şi ridică printre istoriile veacurilor nenumărate pagini nescrise, ca nişte braţe nevăzute ce se perindă printre timpuri semănând în ele amintiri ce par sau se doresc a fi uitate şi uneori ascunse.
În perindarea lor aceste braţe întreţin o blândă adiere, ca de vânt, ce flutură în faţa contemporaneităţii un foc nestins care în eternitatea lui pare că plânge. Acest foc face ca în inimile şi în minţile urmaşilor ridicaţi pe pământul legendei, să se renască mereu dorinţa strămoşilor de a readuce în lume idealul din care a prins viaţă rădăcina ce ridică dincolo de istorii şi timp numele eroului care a făcut să se nască legenda. Un astfel de erou este la români, cel cunoscut ca fiind ultimul rege al nemuritorilor, regele erou al Regatului Dac, Decebal.
Dacă Lucius Claudius Cassius Dio, cunoscut ca şi Dio Cassius, cunoscutul istoric al Imperiului Roman, ce a publicat istoria Romei în optzeci de volume acoperind o perioadă istorică de nouă sute optzeci şi trei de ani, scrisă în douăzeci şi doi de ani de muncă şi cercetări, l’a descris pe Decebal în unele pagini ale acestei istorii ca fiind ”foarte priceput în strategia războaielor, în desfăşurarea şi finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă, meşter în a întinde curse, viteaz şi ager în orice luptă, maestru în folosirea biruinţei, dar şi în îndreptarea vreunei înfrângeri şi adversar periculos al Imperiului Roman pe o lungă perioadă de timp”, oare cei care îi numesc pe daci barbari şi nespălaţi, iar pe Traian îl numesc părinte omagiindu’l în cântece şi versuri mai ceva decât pe un sfânt, nu merită numiţi trădători de neam şi buruieni crescute la rădăcina din care s’a născut legendarul erou?
Numele lui Decebal a început să devină cunoscut de pe vremea când Imperiul Roman se afla sub guvernarea lui Titus Flavius Dominitianus, iar Dacia se afla sub cârma regelui Duras.
La vremea aceea comandantul militar ar regelui Duras era Di-Urpaneus, în traducere “Cel Orfan”, un tarabostes din sudul ţării. Tarabostes era numele dat de romani aristocraţilor din care se ridicau preoţii şi conducătorii. Când împăratul Dominitianus a hotărât să cucerească Dacia, a trimis la nord de Dunăre câteva legiuni militare conduse de experimentatul general Cornelius Fuscus. Acesta împreună cu armatele romane au trecut fluviul pe la Tapae, unde au fost atacaţi năprasnic de daci şi lichidaţi. În această luptă dacii au fost conduşi de Di-Urpaneus.
Datorită acestei victorii, acest comandant militar şi’a câştigat numele de De Ce Balus, în traducere ”Neam de Cal” ştiindu’se faptul că unicornii erau animale fabuloase care posedau puteri miraculoase.
Regele Duras a apreciat vitejia şi calităţile tânărului comandant militar, a renunţat la orgolii pentru binele ţării şi i’a cedat acestuia tronul, Decebal devenind, astfel, cel mai temut rege al Daciei uimind lumea antică pe toată perioada domniei sale.
Se spune că, la moartea sa, Decebal a cerut zeului Zamolxis să piară toţi romanii şi să fie astfel răzbunat. Dacă este aşa, atunci: când sângele de roman va înceta să le mai curgă românilor prin inimi, iubindu’l, adulându’l omagiindu’l prin cântece şi prin versuri, România va redeveni Dacia Liberă, sau mai exact, ”Ţările Negre (Ungro-Vlahia, Bogdano-Vlahia, Transalpina)”, vor reforma Dacia Liberă.
Cei din Parlamentul European vor să ne numească ca naţionalitate romi, după Roma. Parlamentul European ar trebui să ştie că Roma nu e a noastră şi nici noi nu suntem ai Romei. Noi suntem ”daci – valahi (vlahi) – rumâni – români” din vechea Dacie şi aşa vom muri! Fie că le convine la unii, fie că nu, noi suntem urmaşii Regatului Dac, adică, conform unui studiu făcut de Louis de La Vallée Poussin şi publicat în 1936 în ”Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, suntem ”strămoşii omenirii”.
Acest popor danubian dac, conform celor scrise de Isidor din Sevilla în ”Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”, în anul 624, ”este sigur că neamul goţilor (eu spun, geţi – goţi – daci) este străvechi; unii bănuiesc că obârşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel.”
Pentru cei care nu ştiu, Magog este al doilea fiu al lui Iafet, iar Iafet este al treilea fiu al lui Noe.
Vis-à-vis de expresia ”geţi-goţi-daci”, aduc următoarea argumentaţie: Conform convingerilor lui Carolus Lundius, profesor de ştiinţe juridice şi judecător municipal, scrise în lucrarea sa ”Zamolxis, primus Getarum Legislator” în anul 1687, istoria a făcut ”confuzie” între goţi şi geţi.
Iată ce scrie dumnealui:
”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, Goţi.”
Tot dumnealui scrie că:
”… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.” Pe bună dreptate spune asta, căci marii cronicari ai antichităţii, Josephus Flavius (37-100 e.n.), Dion Chrisostomul (120) şi Clement din Alexandria (150-215 î.Hr.) nu au scris nimic despre goţi şi nici Dio Cassius nu a scris. Normal că nu au scris nimic, pentru că ei nu ştiau nimic despre aceştia. De ce? Pentru că goţii nu existau pe atunci, existau geţii. În cel mai corect caz, ei ar putea însemna unul şi acelaşi popor.
Tot celor din Parlamentul European, le mai aduc aminte că în cartea sa” Unde s’a născut civilizaţia?”, William Schiller a spus:
”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul Român răspândindu’se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!” şi că Dionisie Periegetul, în ”Concisa, pasionanta, captivant ilustrata”, a spus:
”În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.”
În antichitate, grecii le dădeau strămoşilor noştri atributul de divini, iar limba vorbită de daci era cea vorbită mai înainte de pelasgi, poporul din care se trag dacii. Conform celor spuse de faraonul Psametic, limba frigiană, adică pelasga, este cea mai veche limbă şi deci, pelasgii sunt cel mai vechi popor. Conform studiilor făcute de Nicolae Densuşianu şi arătate de dumnealui în cartea sa, “Dacia Preistorică”, din vechiul alfabet pelasg au derivat alfabetele: fenician, grecesc şi roman, precum şi unele germano – scandinave.
Mai e nevoie să spun şi că Bonaventura Vulcanius în ”De literis et lingua getarum sive gothorum”, publicată în 1597 a spus, în preluare după Cato:
”Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). Geţii cântau, însoţind din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce romanii au început să facă mult mai târziu.”
Cum se face că, mai apoi, limba dacilor, cea din care s’a născut româna de azi, a fost numită romanizată, dacă însăşi latina a fost formată din alfabetul limbii vorbite de daci, pelasga (frigiana)?
Deci, cine pe cine a ”latinizat, civilizat”?
Romanizaţi, latinizaţi, germanizaţi, englizaţi, americanizaţi, sau mai ştiu eu cum visează unii sau vor să ne facă să credem, noi suntem urmaşii direcţi ai dacilor.
Dacă sunt printre noi sunt şi ţigani, acelaşi parlament ar trebui să ştie că nici aceştia nu au treabă cu Roma, dacă ar fi să mergem la origini. Originea lor este total străină de Europa. Ţiganii erau o sectă din Bizant care practicau izolaţionismul, iar limba lor era similară cu alte limbi indiene precum hindi. Ei sunt originari din nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului. Ţiganii făceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. Deci, de unde născoceala cu ”rom”, ”Roma”, ”românii sa fie numiţi romi”?
Pentru România însă, ţiganii ei sunt tot români, aşa cum ţiganii din Italia sunt italieni, cei din Franţa francezi, şi tot aşa, mai departe! Ţigani au toate ţările lumii.
Există cumva vreo ţară ”Ţigania”? Dacă nu, atunci, să numească Planeta astfel, căci în toată lumea sunt ţigani.
Revenind la Decebal, vreau să amintesc că pe o ştampilă din vremea lui şi păstrată până astăzi, se găseşte inscripţia “DECEBALUS PERSCORILO.”
Din păcate traducerea textului este inexactă şi a rămas în conştiinţa poporului român ca ”Decebalus fiul lui Scorilo.”
Spun inexactă din cauza împărţirii textului, pentru că, în realitate, aranjarea cuvintelor este ”DE CE BALUS PERS CORILO”, ceea ce înseamnă “Decebalus a plătit înălţarea la cer.” şi asta nu e tot. Citit în oglindă, acest text apare astfel:
”OLIROC SREP SULA BECED”, ceea ce înseamnă ”Viteazul cal s’a sinucis” şi dacă împărţim textul de pe Inscripţie altfel, ne dă un înţeles spiritual ascuns şi anume:
”DE CEBALUS PERSCO RILO – De neamul calului va pieri duşmanul.”
Acest lucru a fost interpretat ca un blestem şi câteva sute de ani mai târziu, în anul 410, cei numiţi ”’goţii”, descendenţi, în fapt, ai geţilor, au atacat Roma trecând totul prin foc şi sabie şi au cucerit’o. Comandantul militar al acestora a fost născut în Dacia şi se pare că avea numele predestinat. ALARIC era numele său, ceea ce în traducere înseamnă INOROGUL şi aşa au pierit duşmanii, de neamul calului, exact cum a spus profeţia – sau Blestemul lui Decebal.
Acest blestem, nu este însă cunoscut ca fiind singurul din vremea dacilor. Bogăţiile ascunse ale dacilor, constituite în mare parte din argint şi aur, au dat în timp naştere unui mit conform căruia Tezaurul Dacic ar fi blestemat.
La vremea când Dacia a fost cucerită de Traian, o parte din comorile Daciei, îndeosebi cele ale Sarmisegetusei şi ale regelui Decebal, au fost ascunse sub albia râului Sârgeţia. Dacii au deviat cursul râului, au îngropat aurul sub el şi au adus apoi la loc cursul râului. Aceste comori le’a dezgropat “tata” Traian şi le’a dus la Roma ca pradă de război, că doar nu ne “înfia” pe degeaba şi să ne dea şi de mâncare şi ce ne mai trebuia nouă, din banii Romei, care şi aşa era băgată în criză cu totul. Aşa că, dacă stau bine să mă gândesc, mi se pare că Dacia a “înfiat” Roma, a primit’o la ea acasă şi a crescut’o, iar celor rămaşi pe meleagurile Romei le’a trimis “pensie alimentară pe viaţă”! Să mai râdă acum italienii de noi, când nouă Roma lor mamă nu ne’a dat nimic, ci ne’a luat totul, până şi numele! Rog să nu se înţeleagă că îi urăsc pe italieni, dar, Parlamentul European ar trebui să le spună lor “romi”, nu nouă. Nu urăsc pe nimeni, nu am intenţia sa defăimez pe cineva, ci pur şi simplu nu accept unele pagini ale istoriei, nici jignirile şi, dragă Lume, eu îi iubesc pe toţi oamenii, indiferent de naţie sau culoare, de orientare politică, socială sau sexuală. Nu e treaba mea să judec. Treaba mea e să recepţionez, să percep, să simt, să înţeleg ceea ce văd, ce gândesc, ce mi se transmite, etc şi să duc mai departe.
Ştiţi dumneavoastră, dragi cititorii mei, cât însuma această pradă de război luată de Traian şi dusă la Roma? Unii ştiţi, alţii nu. Celor care nu ştiu, le spun eu: conform precizărilor făcute de savantul J. Carcopino, prada de război a fost constituită din o sută şaizeci şi cinci de mii de kilograme de aur fin şi trei sute treizeci şi unu de kilograme de argint. Dacă ar fi să ne luăm însă după cronicarul Criton – un fost medic militar care l’a însoţit pe Traian în campaniile acestuia în Dacia, atunci, conform celor susţinute de acest cronicar, prada de război a fost. de un milion şase sute cincizeci şi cinci de mii de kilograme de aur! Gândiţi’vă că şi dacă aţi reduce de zece ori numărul kilogramelor precum a făcut’o Carcopino, cantitatea pare tot uimitoare, dar este cu siguranţă pe măsura rezervelor Daciei la acea vreme şi asta fără a mai pune la socoteală imensa pradă de război, imensul jaf, furt, ziceţi’i cum vreţi, pradă luată de legionarii romani şi dusă în diferite locuri ale Imperiului Roman.
Cu această pradă de război Roma a înlăturat criza pentru o mare perioadă de timp, a fost construit splendidul For al lui Traian în Cetatea celor şapte coline şi a făcut să strălucească “Sărbătorile lui Traian”, care ţineau o sută douăzeci şi trei de zile şi erau cunoscute ca neasemuite şi nemaivăzute. La aceste sărbători aveau loc legendarele lupte publice ale gladiatorilor.
Având în vedere cantitatea imensă a comorilor, trebuie să ne gândim că, Dacia a fost într’adevăr o ţară foarte bogată şi chiar a fost.
Dacia nu a fost o poveste, Dacia suntem noi, iar sub noi se află gloria pe care o călcăm, mulţi dintre noi fără să fim vrednici a fi numiţi urmaşii lor. Să nu ne mire că tezaurele lor strânse în ani de muncă, plătite cu sudoare şi răscumpărate cu sânge şi ajunse apoi făcute lauri pe frunţile cotropitorilor, împodobind cetăţile lor sau casele şi puterea avarilor, din adâncurile unde unele au fost şi mai sunt încă îngropate, au aruncat asupra pământului, Blestemul Dacic.
Acest mit a fost întreţinut din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Se spune că mulţi dintre cei care au avut contact cu aurul dacic au avut un sfârşit bizar. Istoricii spun că nu există astfel de blesteme şi că sunt doar credinţe populare, însă sunt şi mulţi dintre cei care alimentează şi întreţin aceste mituri şi nu toţi sunt oameni simpli din popor.
Există savanţi, oameni respectabili, care pe tema acestor mituri au făcut şi încă fac diverse calcule matematice, observaţii optice şi geometrice, toate pentru a putea aduce argumente favorabile existenţei acestei anateme.
În ultimele decenii au fost date argumente ce arată faptul că aurul dacic poartă cu sine un blestem puternic şi crud.
În 2009, la Tribunalul din Hunedoara, unsprezece din cei treisprezece inculpaţi în dosarul “Aurul dacic 1” au primit pedepse grele de închisoare, în total o sută patru ani de arest. Această cifră este aceeaşi cu numărul pietrelor de andezit care formează cercul exterior al Marelui Sanctuar Circular aflat la Sarmisegetusa Regia.
Sanctuarul este format din trei cercuri concentrice şi o construcţie în formă de potcoavă închisă situată central. El se află în incinta sacră a cetăţii, iar în interiorul lui se află un disc central cu diametrul de un metru şi patruzeci şi şase de centimetri continuat cu raze, dar cu laturile cioplite în arc de cerc, fiecare lungă de doi metri şaptezeci şi şase de centimetri.
De unul dintre capetele din marginea exterioară a altarului este lipită o rază lungă îndreptată spre nord. Acest disc poartă numele de “Soarele de andezit”.
Razele Soarelui de andezit formează un triunghi dreptunghic, iar bisectoarea care cade tangenţial pe Sanctuar, duce exact la locul unde au fost descoperite zece dintre brăţările dacice. Zece este şi numărul de raze ale acestui disc (soare de andezit).
Unul dintre cei implicaţi în procesul referitor la aceste brăţări, a decedat din cauza unor afecţiuni cardiace, înainte de a fi condamnat. Asta poate fi bine merci şi o coincidenţă, însă supoziţia nu se bazează doar pe ceea ce am descris mai sus, ci atât pe multe cazuri bizare întâlnite încă de la prima descoperire a Tezaurului Aulic, cât şi pe multe alte cazuri asemănătoare din ultimele decenii.
Unii spun că ideea blestemului nu vine numai de la acest aur ascuns, ci şi de la superstiţia conform căreia, pe vremea dacilor, orice om care intra în contact intim cu muntele Kogaionon – Muntele sfânt al dacilor, avea sfârşit tragic.
Deşi s’a vorbit mult despre acest munte sacru, nimeni nu a reuşit încă să dea un răspuns sigur în legătură cu locul unde se află acesta.
Despre acest sacru munte al antichităţii unii spun că ar fi Ceahlăul, iar alţii Bucegi. Dacii şi nu numai ei, vedeau în acest munte Centrul Suprem al lumii, Axa Polul Getic. Această axă numită Axis Hiperboreus este formată din trei vârfuri muntoase alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.
Văzut ca un imens templu natural, muntele Kogaionon este un simbol arhitepal, model pentru toate templele antice legate de misterele religiilor ce presupuneau o a doua naştere. De ce? Pentru că această structură trinitară se regăseşte atât în construcţia bisericilor creştine împărţite fiind în pronaos, naos şi altar, cât şi în cele greceşti şi egiptene, unde cele trei diviziuni ale templelor se menţin întotdeauna.
De unde vine însă Blestemul Dacic? Posibil muntele ce ascunde aurul este Kogaionon, posibil nu, asta nu se ştie, se ştie însă că prima legendă despre acest blestem vine de prin anii 105-106, când Decebal a poruncit ca toate comorile din aur şi argint să fie bine ascunse pentru a nu fi găsite de romani. Se spune că regele Decebal împreună cu alţi daci, în special preoţii daci, i’ar fi blestemat pe cei care vor trăda locurile unde sunt ascunse comorile şi pe cei care profanează mormintele să nu se bucure nici măcar de un koson din averea dacilor.
Coperta ”Blestemului dacic” de Mary Deca
Cantitatea acestor comori nu este cunoscută cu exactitate, dar se spune că nu a fost descoperit nici măcar pe jumătate din ele. De atunci şi până în zilele noastre mulţi căutători de comori şi’au încercat norocul în descoperirea lor şi mulţi dintre ei au sfârşit tragic. Unii au fost loviţi de boli cu evoluţie rapidă, alţii decedaţi în urma unor accidente naturale, iar alţii şi’au pierdut minţile, au fost muşcaţi de şerpi sau au fost chiar ucişi.
Sarmisegetusa, această Machu Pichu a Europei, de care unii dintre noi râdem, ne batem joc sau o dăm uitării, este considerată de străini ca fiind una dintre cele mai bogate reşedinţe regale din timpul Imperiului Roman. Ce popor puturos am devenit şi cum ne mai vindem pe doi lei!
În zilele de azi s’a răspândit pe internet o reţea turistică în care sunt prezentate oferte de explorare a cetăţilor dacice contra trei mii de dolari pentru europeni şi trei mii cinci sute de dolari pentru cei de pe alte continente, străinii demonstrând astfel că fac bani frumoşi promovând din afară aceste valoroase obiective turistice româneşti. Gândiţi’vă, dacă nici măcar trei la sută din Sarmisegetusa Regia nu a fost explorat arheologic, ce s’ar întâmpla dacă procentul de explorare ar fi măcar în jur de cincizeci la sută?
Eu nu sunt istoric, nici nu cred în superstiţii, dar nici nu le exclud şi întotdeauna încerc să înţeleg ceea ce nu cunosc. Mă uimeşte tupeul străinilor care vin să ne dea nouă lecţii de cultură şi civilizaţie, pe când le convine foarte bine să dormim pe o ureche creându’le astfel culoar liber lor ca să ne “cumpere”. Noi devenim preocupaţi de ispitele civilizaţiei, în timp ce ei sunt interesaţi de cultura noastră tradiţională şi o exploatează la maxim, fie folosindu-se dea ea prin mentalitatea tradiţională sau limitată a românilor, fie prin diferite obiective turistice de valoare, sau de preţul ieftin pe care noi îl cerem. Bravo lor!
Au de unde şi cu ce.
În altă ordine de idei, nu aş vrea să mai aud nici un român că îşi plânge de milă, pentru că, orice naţie care îşi reneagă strămoşii este asemenea fiului care îşi reneagă părinţii şi astfel îşi merită soarta. Nu avem asupra noastră vina altora, purtăm vina noastră pentru care, pe lângă noi, vor plăti şi generaţiile viitoare, iar noi deja plătim cu sufletul crezând în realitatea timpului, uitând sau dispreţuind totodată imortalitatea.
Despre toate aceste lucruri discutau şi cei patru oameni din Călugăreni aflaţi acum în Munţii Orăştiei în compania lui Vlad, a lui Costea şi a lui Agnas Gabura. După ce au căutat zile întregi în zadar aurul dacic, iată’i acum poposiţi într’o văgăună aflată în apropiere de Sarmisegetusa Regia, discutând în şoaptă despre daci şi muntele sacru al acestora.
Cel mai bătrân dintre toţi şi căruia îi spuneau Călugărul Alb, nu era deloc convins de Blestemul Dacic, dar în rest era întru’totul un admirator al dacilor.
– Cică dacii au fost nişte barbari, zise, la un moment dat, Stan Panduru.
Călugărul Alb îl privi fix şi sigur pe sine, spuse:
– Barbar este acela care îşi neagă originile, pentru că acesta, nu numai că încet-încet se sinucide pe sine, ci ucide inima unui întreg popor pentru o singură felie de pâine menită să’i astâmpere foamea doar o singură dată.
– Foarte trist, se auzi cuvintele lui Vlad.
Vlad era aşezat mai într’o parte de ceilalţi şi nu prea se amestecase până atunci în discuţie.
– Asta este trist? întrebă Călugărul Alb.
– Păi, în cazul ăsta, ce să fie mai trist? întrebă Stan Panduru.
– Ştiţi voi ce este mai trist? îi întrebă Călugărul Alb. Mai trist este că această felie de pâine i’a fost mai întâi furată înainte de a’i fi dată, răspunse, tot el, privind pământul.
– ”Audi, vidi, sile” ţi’am zis. Păi te întreb eu, pe dumneata; dacă nu au reuşit ungurii şi saşii să schimbe limba asta ce azi se numeşte “limba română”, în atâtea sute de ani de când au început să vină aici în colonii, crezi dumneata că au reuşit romanii, care au avut mai puţin timp la dispoziţie decât ungurii şi saşii? Îţi spun eu că nu au reuşit, şi limba română e limba noastră strămoşească dacă. Frigiana, care le’a dat romanilor alfabetul, pelasga adică. Dacă mai zic câte ceva în latină nu înseamnă că iubesc mai mult limba asta, ci înseamnă că sunt un om cult. Eu iubesc limba română. Oricâte naţii s’au perindat pe aici și oricât de multe se vor mai perinda de aici înainte, din limba româna nu ne va da nimeni afară!
– Bine zis! Şi noi iubim limba noastră mamă şi îţi împărtăşim opiniile.
– Foarte bine! Apropo de Vlad Ţepeş, ştiu că s’a născut în Transilvania, dar el nu a fost domnitor acolo.
– Am spus că a fost în Ţara Românească. În Transilvania a fost născut, cred că dumneata nu ai înţeles bine ce am spus.
– Am înţeles, am înţeles. Şi am mai înţeles că a fost Cavalerul Dreptăţii şi, probabil, că dumneata ai urmat atât exemplul lui, cât şi al lui Decebal, prin faptul că te supranumeşti Cavalerul Lup. Spun că te supranumeşti, pentru că încă nu ştiu cine te’a făcut cavaler, sau dacă te’a făcut cineva.
– Numele nu mi l’am atribuit singur şi nu a fost nevoie să mă facă cineva cavaler, m’au făcut faptele. Te îndoieşti cumva de asta? întrebă Cavalerul Lup, privindu’l în ochi pe Gogu Valahul.
– Nu mă îndoiesc, nici nu mă interesează. Şi cu eroi ca dumneata şi fără ei, în Principatele Române tot banul conduce şi mult timp de aici înainte va fi aşa. Eroii mor şi figuranţii şi mamelucii conduc. Uneori conduc şi cei ce nu sunt bărbaţi decât cu trupul sau mai degrabă cu numele, cum s’a întâmplat pe timpul ultimului rege nemuritor al dacilor. Ştii, desigur, că regele erou Decebal a murit şi Traian i’a luat locul. Eu nu îţi doresc dumitale moartea, dar mă îndoiesc că te va face cineva rege oricât de cavaler ai fi dumneata şi nici statui nu’ţi vor face.
– Nu mă interesează vreun regat şi nici să mi se facă statui. Eu îi vreau pe români uniţi în libertate, egalitate şi fraternitate. În ceea ce’l priveşte pe Decebal, acesta a murit ca un erou şi a devenit astfel nemuritor. Nimeni nu i’a luat locul.
– O fi aşa cum spui dumneata, dar acestui erou, aici pe pământ, i’a luat locul un pederast, adică Traian. Ştii că era pederast?
– Ştiu, însă tocmai de asta şi din multe alte motive, el nu i’a luat niciodată locul lui Decebal şi nici libertatea. Decebal a murit liber şi astfel a lăsat doar un scaun gol pe care s’a aşezat Traian.
– Ai mare dreptate, însă trebuie să recunoaştem că nici Traian nu era un prost sau laş, chiar dacă era el iubăreţ de bărbaţi.
– Nu a spus nimeni asta, nu o spun nici eu, dar la fel ca şi dumneata, eu nu îl consider pe acesta părinte. Să mă înjure unii cât vor sau să mă critice, să zică ce au chef, dar Traian nu e şi părintele meu! Sângele care îmi curge prin trup este sângele care-mi porneşte din inimă şi străbate astfel tot restul trupului meu, iar acest sânge nu e sânge de roman atâta timp cât în inima mea nu există Traian ca părinte, este sânge care îmi ţine trupul în viaţă pe pământul lui Decebal, sânge care curge prin ţărâna lui Decebal şi viaţă care mă face să ard în mine de dorul libertăţii strămoşilor mei şi mă face să plâng pentru ca ei au fost trădaţi, vânduţi, jefuiţi şi făcuţi sclavi pe pământul şi în casele lor, în munca şi avutul lor. Părintele meu nu a fost un om genial care printre altele a fost şi “pederast”, părintele meu a fost “doar un geniu nespălat”, care când au venit alţii să’l spele le’a zis:
”Luaţi mâna de pe mine că mă murdăriţi!”
Asta nu înseamnă că îl urăsc pe Traian, dar nici statui, imnuri sau alte cântece nu îi fac, ci şi eu, precum mulţi dintre noi, românii, l’am acceptat (ca pe un părinte vitreg) că aşa m’a învăţat istoria ce a dus astfel la îndeplinirea unei importante învăţături a Domnului.
Care ar fi rechizitoriul Parchetelor românești de azi, pentru acest cetățean? Când vom dovedi că noi nu suntem un popor ce suferim de sindromul Stockholm?
Noi suntem astfel, posibil, singurul popor din lume care ne iubim duşmanul ca pe noi înşine. Este un fapt care spune că aceasta învăţătură este îndeplinită în mare masă la nivelul unui întreg popor.
DE CE S’AR MIRA UNII ÎN CAZUL ÎN CARE S’AR DOVEDI CĂ NOI SUNTEM UN POPOR ALES DE DUMNEZEU?
Iată o întrebare pentru capetele mult mai înţelepte decât umila mea inteligenţă ”barbară”…
Continuă blestemul aurului getic?
Ce s’a întâmplat cu banii rezultaţi din vinderea tezaurului în străinătate? Unde au fost găsiți banii rezultați din valorificarea Tezaurului de la Sarmizegetusa? Urma lor deși spălată printr’o… spălătorie auto de 3.000.000 de mărci, așa aflăm că s’au metamorfozat banii din tezaur.
Iată ce au descoperit oamenii legii:
”Pentru reciclarea sumei de 3.000.000 de mărci germane, rezultată din valorificarea tezaurului sustras, inculpaţii au achiziţionat o spălătorie auto (ulterior modernizată şi împrumutată frecvent cu titlu de aport asociat), două parcuri auto cuprinzând 20 de autoturisme de lux, 33 de parcele de teren în intravilanul municipiului Deva, acţiuni bancare, vilă cu piscină, apartamente în municipiul Deva, vacanţe în Europa de Vest, Tunisia şi Japonia.”
Dosarul ”Comori dacice III”!
Un nou dosar-bombă cu şi despre tezaure/comori şi vânători de comori dacice este aruncat pe piaţă de procurorii Parchetului Curţii de Apel Alba Iulia, acelaşi Parchet care, în ultimii ani, ne’a obişnuit cu cele două-trei sau câte dosare or mai fi cu ”brăţări dacice”. Inclusiv cu unele brăţări care ar fi ajuns, fără a se dovedi acest lucru, la înalţi demnitari din politică şi servicii secrete. Ca şi în cazul dosarelor cu aşa-zise ”brăţări dacice”, şi dosarul monedelor de la Sarmizegetusa şi al colierului de la Căpâlna ridică multe semne de întrebare. Până la… proba contrarie!
Procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au dispus, prin rechizitoriu (vezi ziarulring.ro), la data de 24 septembrie 2012, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a unui nou lot de… ”vânători” de ”comori dacice”.
Este vorba de inculpaţii Baci Darius Liviu (acuzat de săvârşirea infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, furt calificat, fals în declaraţii şi spălare a banilor), Mihăilă Mircea, zis ”Cap de Porc” (acuzat de săvârşirea infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, furt calificat, spălare a banilor şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge), Zvîncă Florin Sebastian (acuzat de săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii şi spălare a banilor) şi Hîndorean Romică (acuzat de săvârşirea infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, spălare a banilor şi operaţiuni de export ilegal de bunuri culturale ce fac parte din patrimoniul cultural naţional).
Toţi acuzaţi că s’ar fi asociat să sustragă şi să vândă pe piaţa neagră un adevărat TEZAUR UNESCO: Tezaurul de la Sarmizegetusa Regia!
ŢINTA ”vânătorilor de comori”: Sarmizegetusa Regia – monument UNESCO
Ce spune comunicatul Ministerului Public:
”Din probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale s’a reţinut faptul că, în perioada 1998-2009, după ce s’au constituit într’o asociaţie infracţională, inculpaţii au desfăşurat activităţi sistematice de detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia (monument UNESCO), în urma cărora au sustras şi valorificat ilegal pe piaţa neagră a antichităţilor mai multe tezaure arheologice, pierdute pentru patrimoniul cultural naţional.”
Tezaur pierdut şi parţial recuperat.
Ce înseamnă aceste comori inestimabile, greu de cuantificat în valoare cultural-istorică, dar şi în valoare efectivă?
“Un tezaur în valoare de 3.794.550 de euro, alcătuit din:
– 3.600 de monede Lysimach, Pharnakes şi Asander (30 kg) din aur, sustras, în august 1998, din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, punctul Şesu Căprăreţei, din care s’au recuperat până în prezent 28 de monede Lysimach, depuse în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României;
– un tezaur în valoare de 100.000 de euro, alcătuit dintr’un colier cu pandantive şi doi cercei din aur, sustras în perioada 2002-2003 din situl cetăţii getice de la Căpâlna, judeţul Alba, recuperat şi depus în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia;
– un tezaur în valoare de 869 de euro, alcătuit din 35 de denari romani din argint şi o tetradrahmă, sustras în vara anului 2000 din punctul arheologic Dâncu Mare, recuperat şi depus în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia”, mai arată anchetatorii.
Ce s’a recuperat efectiv?
Cât despre partea din tezaur recuperată, procurorii spun:
“În cursul urmăririi penale efectuate până în prezent au fost recuperate următoarele loturi de artefacte aparţinând patrimoniului cultural naţional, clasa Tezaur: un tezaur din colier cu pandantive şi cercei din aur în valoare de 100.000 Є, 13 brăţări spiralice din aur, în valoare de 5.300.000 Є, 700 de monede din aur, de tip Koson, în valoare de 350.000 Є, 202 monede din argint de tip Koson, trei scuturi regale dacice din fier, precum şi alte loturi cuprinzând câteva mii de artefacte arheologice”.
Cum s’au metamorfozat banii din tezaur
Din punct de vedere judiciar, poliţiştii şi procurorii pot spune… „punct ochit, punct lovit”.
Dar istoricii, oamenii de cultură, jurnaliştii de investigaţii şi opinia publică pot spune acelaşi lucru? Măsuri asiguratorii “În cauză, procurorii au dispus instituirea unor măsuri asiguratorii, indisponibilizându-se prin sechestru bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor (autoturisme, apartamente, părţile sociale deţinute în societăţi comerciale, terenuri, sume de bani – în lei şi valută – ridicate la percheziţii, echipamente de detecţie etc.) în vederea recuperării prejudiciului creat, precum şi pentru confiscarea specială a bunurilor şi valorilor care au format obiectul infracţiunii de spălare a banilor”, se mai menţionează în comunicatul Parchetului.
Totodată, sunt trecute în revistă şi instituţiile care, împreună cu procurorii, au contribuit la această “vânătoare” de “vânători de comori”:
“organele poliţiei judiciare din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia de Investigaţii Criminale, Inspectoratele de Poliţie ale judeţelor Alba şi Hunedoara”. Dosarul a fost înaintat, spre competentă soluţionare, Tribunalului Hunedoara. SEMNE de întrebare. Tot atâtea… MISTERE!…
Şi după lectura dosarului ”Comori dacice III” apar multe semne de întrebare: ca şi în cazul afacerii aşa-ziselor “brăţări dacice din aur transilvan de la Roşia Montană”, o isterie judiciar-cultural-istorică (cu mult parfum de politică şi servicii secrete)!
În primul rând ar fi întrebarea cu privire la faptul că o seamă de kosoni şi/sau monede Lysimach, piese istorice rare (dar uşor de contrafăcut) au mai fost date în urmărire intenaţională şi în dosarele “Brăţările dacice I, II”, dosare care, potrivit recentului rechizitoriu, au multe personaje comune!?… Care dintre monedele antice (pierdute şi parţial recuperate) sunt din primele două dosare şi care din cel de’al treilea? Cine ţine evidenţa acestor ”kosoni”, ”lysimachi” şi altor tipuri de monede antice şi cine face expertiza autenticităţii lor? În ce priveşte misteriosul colier de la Căpâlna, şi el apare în toate cele trei dosare cu comori dacice!?…
E un fel de “fata morgana” judiciară cu care procurorilor le place să joace ping-pong sau este singura piesă autentică din această afacere atât de controversată?…
De ce să lăsăm să bântuie minciuna sau confuzia într’un domeniu atât de important şi de solemn precum ISTORIA NEAMULUI NOSTRU?
Nu în ultimul rând, semnele de întrebare nu trebuie ridicate de pe afacerea tezaurelor getice….
Sunt sau nu contrafăcute şi îngropate recent de traficanţii de comori?
Cine ne spune, odată pentru totdeauna, dacă aceste aşa-zise antichităţi nu au fost cumva îngropate recent (după o metodă importată de la traficanţii de comori din Anglia, via Serbia, via Bulgaria, aşa cum arată, într’o carte celebră, chiar anchetatorii traficanţilor de comori români): adică ”la pont” şi ”la şmen”, pentru ”fraieri”, un fel de ”maradona” cu brăţări, kosoni şi alte comori, după ce fuseseră ”fabricate” la comandă (există povestea unui bijutier inculpat, care, după eliberare, a murit în mod ciudat, aşa cum există multe, foarte multe morţi sau accidente inexplicabile, legate de ”blestemul aurului dacic”)?!…
Cine a plătit pentru faptul că li s’au pus în cârcă lui Adrian Năstase şi regretatului revoluţionar Dan Iosif (dar şi altor demnitari), o aşa zisă conexiune ”la vârf” cu ”reţeaua” traficanţilor de aşa-zise ”brăţări dacice”?
Cine ne spune de ce, de pildă, niciuna dintre aşa-zisle ”brăţări dacice” aduse în ţară cu mare tam-tam (la început se vorbea de 15 şi pe urmă ”potul” s’a ridicat la 30 de brăţări dacice.
MARE ESTE COMOARA lui BUREBISTA… nu au greutatea indicată de primul rechizitoriu, respectiv între 1,4 şi 1,7 kg aur pur? De ce s’a spus mai întâi că aceste brăţări ar fi de pe vremea lui Burebista, atât timp cât dacii aveau doar brăţări, culmea, acelaşi model, dar mult mai primitiv lucrate, din… argint. Cine pune alăturat fotografiile a două brăţări dacice, una din argint şi una din aur (sau dacă are posibilitate să le vadă şi să le compare pe viu, la muzeu, cu atât mai bine), îşi dă imediat seama: care’i cu adevărat antică şi care are toate şansele să fie…contrafăcută (cu mijloace şi tehnologii metalurgice moderne)!?
…Există vreo legătură afacerea brăţărilor (o afacere judiciaro-politico-istorică) şi ”afacerea Roşia Montană” (vezi Proiectul ARHEOMET, ”Program naţional de cercetare stiinţifică a vechilor tehnologii metalurgice”, în care, musai, s’a vrut să se demonstreze, pe bani mulţi, că toate comorile descoperite pe teritoriul României sunt făcute din aur cu ”amprentă transilvană” de la…ROŞIA MONTANĂ)?
…Sunt atâtea întrebări (tot atâtea mistere), cu privire la aceste brăţări care riscă să intre în istorie pe uşa din dos, întrucât mediul academic se fereşte SĂ IA ”TAURUL DE COARNE” şi SĂ DEA ”VERDICTUL”!…
Dar semnele de întrebare nu trebuie să dispară până când nu se va demonstra, în cadrul unei comisii internaţionale, în cazul Discului cerului din Nebra s’au pronunţat 300 de somităţi, fără să existe unanimitate cu privire la autenticitatea misteriosului artefact, de specialişti (nu numai istorici)…
În privința autenticității lor nu mai există îndoieli, cel mai mare expert în aur din Europa confirmă autenticitatea brățărilor dacice:
”Sunteți singura țară din Europa care iși are scrisa istoria in propriul ei aur”
Muzeul National de Istorie a României a organizat pe 16 mai a.c. o conferință dedicată bratarilor dacice rascumparate recent de statul roman. Evenimentul a fost marcat de prezenta doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor.
”Formula As” beneficiază de un interviu în exclusivitate, cu prestigioasa expertă germana
”Am acumulat atata experienta, încât imi pot permite să deosebesc un fals de o lucrare autentică”.
…Condamnă pe inculpatul Baci Darius Liviu, la: 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat; 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat; 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii,; 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatului Baci Darius-Liviu pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor, la care adaugă un spor de 2 (doi) ani şi 4 (patru) luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor.
Condamnă pe inculpatul Mihăilă Mircea, la:
2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat; 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat; 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatului Mihăilă Mircea pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor, la care adaugă un spor de 2 (doi) ani şi 4 (patru) luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor.
Condamnă pe inculpatul Zvîncă Florin-Sebastian, la:
8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii; 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatului Zvîncă Florin-Sebastian pedeapsa cea mai grea, de 4 (patru) ani închisoare şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor.
Condamnă pe inculpatul Hîndorean Romică, la:
2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat; – 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor; 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni de export ilegal, contopeşte pedepsele stabilite şi aplică inculpatului Hîndorean Romică pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor, la care adaugă un spor de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 (şase) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor.
Dacă există sau nu, un blestem al aurului getic, putem fiecare din noi să judecăm.
Sursa: Pagini din romanul ”Blestemul dacic” de Mary Deca (9.ro/catalog), ziarulring , Tribunalul Hunedoara.
Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..
Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.
Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.
Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.
Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.
Epoca veche a pietrei
În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.
Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.
Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.
Epoca nouă a pietrei.
În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.
Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.
Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.
În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.
Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).
Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.
Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.
Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.
Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.
Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.
Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.
Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,
Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.
Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:
„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.
Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.
”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.
Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.
Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.
Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:
”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”
Martin Kenneth Jones:
„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”
El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.
Martin Kenneth Jones:
”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”
El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.
Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.
Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.
De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.
Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).
Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.
Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.
De parcă până acum am fi fost în afara ei!
Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.
Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…
Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis
Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.
De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.
Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).
Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!
Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.
Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.
În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.
Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina
Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.
Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.
Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.
Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.
Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.
Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir
În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.
S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.
Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.
Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:
”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.
Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.
Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.
La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.
Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.
Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.
Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.
Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.
Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”
Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie
Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.
Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.
Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?
S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.
Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.
Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…
Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.
Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.
Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.
După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.
Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.
O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.
O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.
Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.
Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.
Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.
Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.
Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.
Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.
Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.
Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.
Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?
Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?
Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:
Ulfila / Wulfila / Ulfilas (311-388), zis şi ”fiu de lupoaică”, s’a născut printre Geţi, la Dîrstor, în Dobrogea meridională. Getică i’a fost limba nativă şi, în plus, va învăţa greaca şi latina, care’l vor ajuta, pe lîngă educaţia retorică primită la Constantinopol, să fie consacrat episcop.
La vîrsta de 30 de ani, Eusebiu din Nicomedia îl va numi episcop, aşa cum David, la vîrsta de 30 de ani, devine rege şi profet al fiilor lui Israel.
Ulfila îşi începe acţiunea misionară într’un moment de pace constantiniană, difuzînd limitat creştinismul în satele Geţilor şi nu printre nobilii societăţii, aceştia fiind descrişi în Actele martirilor drept cei mai înverşunaţi opozanţi.
Ulfila predicînd
După doar 7 ani de episcopat, Ulfila este alungat din Geția împreună cu discipolii şi credincioşii săi, dar este primit cu onoruri, în Imperiu, cînd încă îşi exercita puterea Costanzo.
În opera ”Studi germanici”, Frédéric Ozanam şi Alessandro Carraresi subliniază că Grecii, nevăzîndu’l o lungă perioadă pe Ulfila, pe care’l considerau sfînt, au crezut că acesta se întorsese din Sinai şi i’au dat numele Moise.
Philostorgius, în ”Storia ecclesiastica” II, 5 spune că datorită predicaţiei şi conversiei la creştinism a Geţilor, Ulfila va fi onorat de Costanzo cu numele de ”novello Mosè”, adică ”vlăstarul Moise” (ceea ce însemna interpret al scrierii sacre şi mesager providenţial).
Ulterior, unii istorici vor face o paralelă între Dunăre şi Marea Roșie sau între exodul Geţilor, alungaţi din Geția si cel al evreilor spre Terra Promessa.
Ce se întîmplă în Geția?
Socrate, în ”Storia ecclesiastica” IV, 33 spune:
”Iscîndu’se un conflict intern, barbarii care trăiau dincolo de Dunăre, numiţi Goţi, s’au rupt în două facţiuni, unii sub comanda lui Fritigern, alţii sub cea a lui Atanaric. Învingînd cel din urmă, Fritigern se refugiază la romani, implorîndu’le ajutorul. Împăratul Valens comandă soldaţilor din Tracia să’i ajute pe aceşti barbari în lupta cu ceilalţi, astfel reuşesc să alunge trupele lui Atanaric şi să obţină victoria. Acest fapt i’a făcut pe mulţi dintre Geţii alungaţi să îmbrăţişeze religia creştină. Fritigern însuşi, pentru a’i mulţumi Impăratului, s’a convertit la creştinism şi i’a incitat pe ai săi să facă acelaşi lucru. Din această cauză, mare parte a Goţilor au aderat la noua credinţă, pe de’o parte pentru că au fost împinşi de Impărat, pe de alta, datorită predicii lui Ulfila.”
Bruzen de la Martinière spune că, în momentul în care Valens le permite să treacă Dunărea, în Dobrogea meridională, şi să se stabilească pe malul drept al fluviului – în Moesia, pentru a’i distinge de ceilalţi Goţi rămaşi în Geția, le va da numele West-Goti, adică Visigoţi; iar pentru aceştia, Ulfila va traduce Biblia, mai puţin Cărţile Regilor, căci acest capitol conţinea evenimente de război, iar Geţii erau deja iubitori de arme şi trebuiau domoliţi.
Philostrogius spune că Ulfila a inventat alfabetul Gotic dar, pentru cine ar fi tradus el Vechiul şi Noul Testament, dacă Geţii sau Goţii nu cunoşteau această scriere?
Ulfila a avut în faţă alfabetul Getic, iar o explicaţie detaliată asupra acestei chestiuni se găseşte în operele docţilor Giunio, Zahn, Reinwald, Mareschall, Stiernhiehn şi a altora care au studiat această versiune, manuscris ce era compus iniţial din 320 de foi, astăzi rămînînd doar 188.
Ulfila 311-383, episcopul goților, ”Ulfila traduce Biblia”, gravură în lemn, Johannes Scherr, 1879 Germania (www.alamy.com)
Mallet, de asemenea, susţine că Ulfila a tradus Biblia în limba Getică, ultimele 4 litere din cele 24 fiind inventate sau, după alte păreri, modificate, pentru a exprima mai bine anumite sunete care, de altfel, erau necunoscute pronunţiei latine sau greceşti.
Revenind la Geţii expulzaţi din Geția, o dată trecută Dunărea însă, în loc să li se ofere pămînt de cultivat, raţii de grîu şi înrolarea în armata romană, aşa cum le fusese promis, ei au fost jefuiţi de romani, lăsîndu’li’se doar permisiunea, plătită cu un mare preţ, de a’şi păstra armele.
Romanii îşi vor închide deci magazinele şi le vor vinde mîncare şi lucruri dintre cele mai ieftine la preţuri exorbitante, pînă când Geţii alungaţi vor fi obligaţi să se hrănească cu cîini. Un cîine va trebui plătit însă cu un sclav, astfel că ei se văd nevoiţi să’şi ofere proprii copii pe care, prin privarea de libertate îi vor salva de la moartea prin subnutriţie.
Ulfila înconjurat de alfabetul gotic
Această dură realitate este amplificată de Flavius Lupicinus, comes rei militari al Împăratului Valens, care ia hotărîrea să’i retrimită în Geţia pe Geţii lui Fritigern, cu scopul de a’i face pe Geţi să se măcelărească între ei. Îl invită pe Fritigern la o cină fastuoasă şi acolo va încerca să’l omoare.
Acesta va fi începutul războiului gotic (376-382).
Autor: Ana-Maria Moraru
RĂZBOAIELE GETICE (GOTICE) (376–382)
Bătălia de la Salices 377 d.Hr.
Bătălia de la Adrianopole 378
Bătălia de la Thessalonica 380
Bătălia de la Argentovaria 378
Bătălia lui Frigidus 394
Războaiele gotice (402-403)
Bătălia de la Pollentia 402
Bătălia de la Verona 403
Bătălia de la Faesulae 405
Bătălia de la Moguntiacum 406
Trecerea Rinului 406
Jefuirea Romei 410
Bătălia de la 436
Bătălia din Cîmpiile Catalauniane 451
Jefuirea cetății Aquileia 452
Bătălia de la Nedao 454
Jefuirea Romei 455
Noaptea cuțitelor lungi c. 460
Bătălia de la Cartagena 461
Bătălia de la Wippedesfleot 466
Bătălia de la Ravenna 476
Bătălia de la Mercredesburne 485
Bătălia de la Soissons 486
Bătălia de la Isonzo 489
Bătălia de la Verona 489
Bătălia de la Tolbiac 496
Bătălia de la Mons Badonicus c. 497
Bătălia de la Vouillé 507
Bătălia de la Vézeronce 524
Arheologii au descoperit o sculptură gigantică ce înfăţişează un om cu părul ondulat ce ţine în mâini o suliţă şi un fir de grâu. Cercetătorii cred că statuia juca rolul de gardian, fiind amplasată la poarta cetăţii superioare a capitalei unui vechi regat mediteranean.
Sculptura a fost descoperită în sudul Turciei, în cadrul Proiectului Arheologic Tayinat (TAP). Opera de artă s’a păstrat intactă doar de la brâu în sus, măsurând 1,5 metri, ceea ce sugerează că întreaga statuie ar fi măsurat între 3,5 şi 4 metri în înălţime.
„Gardianul cetăţii” are faţa acoperită de o barbă, iar părul său este ondulat. Faţa este încrustată cu pietre albe şi negre, ce formează ochii statuii. De asemenea, pe braţele statuii se găsesc sculptate brăţări decorate cu capete de lei, iar la piept bărbatul poartă un colier în formă de semilună.
Sculptura a fost descoperită lângă baza unei coloane semicirculare pe care sunt desenate imaginile unui taur înaripat şi a unui sfinx. Experţii afirmă că cele două descoperi datează din perioada 1.000-738 î.Hr.
„Aceste sculpturi descoperite la Tayinat sunt produsul unei tradiţii în sculptură tipice acestei culturi neo-hitite”, a explicat Tim Harrison, coordonatorul TAP.
„Descoperirile oferă o perspectivă vie asupra caracterului inovator şi a rafinamentului culturilor ce au apărut în estul Mării Mediterane în Epoca de Fier, după ce marile imperii ale Epocii de Bronz au intrat în colaps la finalul celui de’al doilea mileniu î.Hr”, a adăugat Harrison.
Neo-hitiţii formau un grup de civilizaţii care au apărut în estul Mediteranei după ce Imperiul Hitit s’a prăbuşit în jurul anului 1.000 î.Hr. Atunci când aceste statui au fost realizate, zona se afla în procesul de tranziţie de la Epoca de Bronz la Epoca de Fier.
„Cele două piese par să fi fost îngropate în cadrului unui ritual în suprafaţa pavată cu piatră ce formează principalul culoar în complexul Tayinat”, a afirmat Harrison.
Pe spatele sculpturii se găseşte o inscripţie ce relatează campaniile militare şi reuşitele lui Suppiluliuma, un rege ce s’a confruntat adesea cu forţele invadatoare asiriene. Culoarul în care a fost descoperită statuia pare să fi fost distrus în anul 738 î.Hr, atunci când asirienii au cucerit în cele din urmă cetatea neo-hitită.
Hitiții au fost un trib getic care au migrat în mileniul al III-lea î.Hr. din teritoriile pe care le ocupau în estul continentului european, la Marea Getică. Între istorici există două teorii asupra drumului pe care l’au parcurs hitiții, din zona unde locuiau înspre Podișul Anatoliei: o variantă ar fi trecerea lor prin nordul Mării Negre și traversarea Munților Caucaz, iar cea de’a doua ar fi străbaterea Peninsulei Balcanice și traversarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele.
Originea getică a hitiților e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum și de afinitățile limbii lor cu cea getică, așa cum au observat profesorul bulgar Vladimir Georghiev și profesorul german S. Bugge.
Hititii au jucat un rol important în istoria Vechiului Testament. Aceștia au interacționat cu personaje biblice precum Avraam (cel mai devreme) și Solomon (cel mai târziu). Hititii sunt menționați în Facerea 15:20 ca popor care locuia în Canaan. Regi 10:29 consemnează că aceștia au cumpărat care de luptă și cai de la Regele Solomon. Cel mai cunoscut conducător hitit este Urie, soțul Betsebei. Hitiții au reprezentat o forță importantă în Orientul Mijlociu din 1750 î.Hr. până aproape de 1200 î.Hr.
Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, nu se cunoștea nimic despre hitiți în afara relatărilor biblice, astfel încât unii scepticii i’au considerat o invenție a autorilor biblici. Însa, în 1876 o importantă descoperire arheologică avea să schimbe acest punct de vedere. Un cercetator britanic pe nume A.H. Sayce, a descoperit unele inscriptii săpate în stâncă în Turcia. Acesta a intuit faptul că ar putea avea legatură cu poporul hitit. Zece ani mai târziu, mai multe tăblițe de argilă au fost găsite în Turcia, în locul numit Boghazkoy (Hattușa). Expertul german, în scrierea cuneiformă, Hugo Winckler, a cercetat tăblițele și începe propriul studiu asupra acestui sit, în anul 1906
Săpăturile efectuate de echipa condusă de Winckler au scos la lumină 5 temple, o cetate fortificată și câteva sculpturi masive. Unul din documente s’a dovedit a fi înregistrarea unui tratat dintre Ramses al II-lea și regele hitit. Alte tăblițe au arătat că Boghazkoy a fost de fapt capitala regatului hitit. Numele inițial al orasului a fost Hattușa. Așezarea ocupă o suprafata de 300 acri.
La mai puțin de zece ani după descoperirea lui Winckler, arheologul ceh Bedrich Hronzny a dovedit că limba hitită este de origine getică, proto-europeană. În prezent, limba hitită are acum un rol fundamental în studiul istoriei limbilor getice, numite și proto-europene sau indo-europene.
Descoperirea a confirmat totodată alte evenimente biblice. În cele cinci temple au fost descoperite tăblițe cu detalii asupra riturilor si ceremoniilor pe care le oficiau preoții. Aceste ceremonii descriu rituri de purificare de păcate și purificare a unui nou templu. Randuielile s’au dovedit a fi extrem de elaborate și întinse. Criticii contrazic legile si prescripțiile întâlnite în cărțile Levitic si Deuteronom ca fiind prea complicate pentru vremea în care au fost scrise (1400 î.Hr.). Textele de la Boghazkoy împreuna cu altele, provenind din situri egiptene și dintr’un sit de lângă Eufrat numit Emar, au dovedit că aceste ceremonii descrise în Pentateuh au multe puncte comune cu ceremoniile altor culturi din aceeași perioadă.
Așezările cele mai timpurii din zona orașului Hattușa au apărut în halkolitic, în mileniul al VI-lea î.Hr. și au dăinuit pînă în epoca bronzului timpuriu. Populația băștinașă a întemeiat aici așezarea cu numele Hattuș. În mileniul II î.Hr. la marginea localității a apărut o colonie de negustori asirieni, care se ocupau de comerțul local cu Mesopotamia. Prin intermediul lor a fost adoptat scrisul în Anatolia.
Zidurile orașului hitit Hattușa au fost construite în mod sistematic și cu numeroase turnuri, cu predilecție la o distanță de doar 20 de metri.
În acea epocă, pe înălțimea de la Büyükkale (numele actual, turc, al locului) a fost edificată o fortăreață pentru apărarea de eventuali agresori din exterior. În primele secole ale mileniului al II-lea î.Hr. au avut loc diverse conflicte între principii populației autohtone, hatticii, și grupul etnic al hitiților, imigrat, care încerca să’și extindă puterea politică. Arheologii au descoperit urme ale unui mare incendiu care a avut loc în jurul anului 1700 î.Hr. și care a cauzat mari distrugeri. Evenimentul este menționat într’un text redactat în scrierea cuneiformă. Potrivit acestui izvor, regele Anitta din Kușșara relatează că l’a înfrânt pe regele Piiuști din Hattuș și că i’a distrus orașul. Anitta blestemă Hattuș și anunță edificarea centrului său negustoresc la 160 km depărtare, la sud-est, în orașul Kaneș (sau Neșa), care ajunsese să aibă mare importanță și influență între coloniile comerciale asiriene.
Hattușa a fost recolonizată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea î.Hr. Prințul hitit Labarna I (1565-1540 î.Hr.) și’a construit reședința aici, după care și’a pus numele Hattușili, „cel din Hattușa”. Aceasta reprezintă începutul istoriei capitalei hitiților, Hattușa, și a dinastiei regale hitite, din care sunt cunoscuți 27 de mari regi.
Hattușa avea însemnătate majoră și pe plan religios, ca oraș al zeilor și templelor. În orașul central de sus au fost descoperite resturile mai multor temple. Porțile orașului erau ornate cu figuri sacrale, lei, sfincși și figura în basorelief a unei zeități. Arheologii presupun că fragmentele făceau parte dintr’o instalație concepută ca stradă reprezentativă dedicată unor procesiuni rituale. Până în prezent, suprafețele rezidențiale și ale atelierelor meșteșugărești explorate arheologic sunt mici.
Fiecare arheolog nu uită să reînvie o ruină dezgropată care a fost odată o clădire. Clădirile dărăpănate din piatra altfel se reconstituie, mai ales atunci când sunt descoperite suficiente piese. Situația este diferită la structurile care au fost construite din material perisabil. Acest lucru este valabil pentru majoritatea clădirilor istorice sau preistorice timpurii din Europa, precum și cele ale Orientului Mijlociu: în timp ce primele de obicei, s’au făcut din lemn, nuiele și lut, în Orient de mii de ani, s’a construit cu chirpici uscat în aer liber. Acest material este ușor de fabricat și extrem de stabil, dar clădirilor părăsite și uitate, pereții li se năruie, mai devreme sau mai târziu, și se transformă în praf sau în mase amorfe de pământ.
Din pereții din chirpici ale hitiților baza de moloz se păstreaza. Fără astfel de modele de lut, care au împodobit odată marginile vazelor mari de cult și care ne prezintă mai multe detalii, reconstituiri semnificative ar fi fost aproape imposibil de realizat.
De asemenea, în Hattușa, capitala Imperiului Hitit din Anatolia Centrală (cca. 1650-1200 î.Hr.), a fost împrejmuită de obicei, de ziduri cu baza de piatră. Din piatră era și baza pereților clădirilor. În unele rămășite incendiul a distrus zidurile de pământ care au primit de la căldura focului o tărie specifică. Prin urmare, știm de asemenea că hitiții au lucrat cu cărămizi mari pătrate, 45 x 45 cm, cărămizile medii și au fost de grosime de aproximativ 10 cm (vezi foto).
Descoperirile arheologice relevă că hitiții au practicat cultivarea unor cereale (mai ales orz și grâu cu un singur bob, Triticum monocoecum), a mazării, lintei, inului etc. Trei mari silozuri provin din epoca timpurie a hitiților în zonă. Pe înălțime, în resturile citadelei, au fost descoperite mai multe oseminte de cerb. Se presupune că aristocrația se îndeletnicea, în scopuri distractive, cu vânătoarea.
Ruinele de la Hattușa
Așezați în mileniul al III-lea î.Hr., în noua lor patrie, teritoriu cunoscut azi ca Anatolia, hitiții au format în scurt timp unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Primele orașe-cetăți importante, Hattușa, Neșa, Zalpa și Kușșara, au apărut încă din secolul XX î.Hr., când unele triburi hitite au început să se impună în lupta pentru supremație. Regele Anitta din Kușșara, a fost primul dintre cei 29 de regi hitiți care s’au remarcat în mileniul al II-lea în campaniile de cuceriri. Tabarna (cca 1670 î.Hr.) a întins statul hitit spre Marea de sud, reușind cucerirea cetății Arzawa. Hattușil I (1600 î.Hr.) a dus o importantă campanie în zona Eufratului și a Siriei de sud și a reușit să aducă o enormă pradă de război.
Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Hr.) și s’a menținut până în timpul domniei lui Suppiluliuma II (cca. 1200 î.Hr.). În perioada 1200-1000 î.H. a avut loc invazia „Popoarelor Mării”, triburi războinice venite dinspre Europa. Suppiluliuma II a fost trădat de regele vasal Medduwata și a rămas singur în fața valului de triburi care au trecut Bosforul revărsându’se spre răsărit, încât capitala hitiților, Hattușa, a căzut în jurul anului 900 î.Hr.
Regele hitit Suppiluliuma II
În sud, în zonele neatinse de invazia „popoarelor mării”, s’au menținut mici state hitite care au căzut pe rând, pradă asirienilor. Regele acestora Sargon II, a cucerit în anul 717 î.Hr. ultima mare cetate hitită, Karkemiș, pentru ca 6 ani mai târziu să cadă și statul Maraș. Hitiții înșiși au preluat limba arameilor semitici și, în final, dispar din istorie ca imperiu fiind absorbiți de alte seminții și popoare. După destrămarea imperiului hitit au apărut formațiuni statale ale câtorva popoare: în apus lidienii, cu capitala la Sardas; frigienii, cu centrul la Gordion; în sud filistinii; în nord-vest geții din Tracia și misienii.
Descoperirea hititilor s’a dovedit a fi una dintre marile descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor. Aceasta, pe de’o parte, a ajutat la confirmarea mențiunilor biblice, iar pe de alta, a avut un impact major asupra sudiului arheologic în Orientul Mijlociu. Datorită acestei descoperiri, avem ocazia să înțelegem istoria limbilor proto-europene, precum și practicile religioase, sociale și politice ale Orientului Mijlociu antic și a avansat în mod considerabil cunoștintele noastre asupra perioadei patriarhilor biblici.
Dr. Fred Wright rezumă importanța aceste descoperiri cu privire la istoricitatea Bibliei:
„Acum imaginea biblică a acestui popor se potrivește deplin cu ceea ce cunoastem despre hitiți prin intermediul monumentelor. Ca imperiu, ei niciodata nu au cucerit ținutul Canaanului în sine, de altfel cateva triburi locale hitite se stabiliseră aici la o data timpurie. Nicio descoperire de până acum nu discrediteaza mărturiile biblice.”
Arzawa a fost un regat antic din sud-vestul Anatoliei de’a lungul râului Menderes între secolul al XV-lea î.Hr. și secolul al XII-lea î.Hr., având capitala la Apasa.
Arzawa a fost principalul inamic vestic al Imperiului Hitit până la cucerirea acestuia de către regii Suppiluliuma I și Mursili al II-lea. Capitala acestui stat anatolian a fost orașul Apasa, conform scrierilor hitite, oraș ce corespunde cu orașul grec de mai târziu, Efes.
Apogeul regatului este situat între secolul al XV-lea î.Hr. și al XIV-lea î.Hr. Scrisorile de la Amarna ne confirmă alianța sa cu Egiptul Antic. În scrisorile cu numerele 31 și 32, Tarhundaradu, domnitorul Arzuwei și faraonul Amenophis al III-lea poartă o corespondență despre viitoarele planuri militare și comerciale.
În jurul anului 1300 î.Hr., regii hitiți Suppiluliuma I și Mursili al II-lea cuceresc acest stat, organizându’l astfel: Happala; Mira (Caria); Teritoriul râului Seha (Lidia).
După colapsul imperiului hitit, statele neo-hitite din vestul Anatoliei (fosta Arzawa) își urmează separat istoria față de cele din est. Regatul neo-hitit, Lidia, va unifica fostele teritorii ale statului Arzuwa sub conducerea lui Alyattes al II-lea în secolul al VII-lea î.Hr.
Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:
”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:
”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”
Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?
Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.
Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?
Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?
În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.
Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.
Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?
Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.
Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică saude rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel.Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversitățiireprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne outopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.
Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.
Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.
Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.
În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.
Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.
Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…
De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.
România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.
Întrebăm și noi Bruxelles-ul:
Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.
De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.
Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.
Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.
Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?
Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.
Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.
Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.
Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.
„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.
În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.
Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.
Steagul romilor
Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)
Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.
ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.
Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi
Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.
Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.
În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.
În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.
Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.
Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.
BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.
Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.
Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.
Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.
Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.
Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.
O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.
Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.
Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.
Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.
Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.
Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.
Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).
După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.
Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.
Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.
În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.
Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.
Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.
În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.
În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.
În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.
În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.
În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).
În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.
În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.
În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.
În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).
În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.
În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).
Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).
După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.
Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.
Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.
Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.
În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.
Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.
În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.
Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.
Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.
În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.
În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].
În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.
În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.
Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.
În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).
În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.
În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.
În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).
În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.
În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.
În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:
„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.
În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.
În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.
La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.
În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.
Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.
Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.
În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.
În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.
În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.
În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.
În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.
Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.
În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:
În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.
Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.
Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.
Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).
Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.
Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).
Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.
Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).
Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.
Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.
Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.
Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.
Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.
Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.
Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon…
Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.
Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș, a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe, precum și a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.
Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.
De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.
Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.
Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.
Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.
Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.
Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.
În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.
”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.
Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.
În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.
Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):
«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:
“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).
Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»
Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.
Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.
Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.
Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!
Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.
Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!
Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.
”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:
Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.
Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:
Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com, Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro
Vatra Stră-Rumînă 