ROMÂNII, AU SIMȚUL PROPRIETĂȚII CEL MAI DEZVOLTAT DINTRE EUROPENI AVÂND CEI MAI MULȚI PROPRIETARI, LA POLUL OPUS GERMANIA AVÂND CEI MAI PUȚINI

https://i2.wp.com/www.lefigaro.fr/assets/infographie/print/1fixe/201334_carte_europe.png

Romania are cei mai multi proprietari din Europa, potrivit ultimelor date disponibile ale oficiului european pentru statistică Eurostat, datând din 2011. Astfel, 96,6% dintre romani dețin un apartament sau o casă, se scrie în Le Figaro, care notează că această situație este comună pentru statele fostului bloc comunist, unde nu există o „cultură a împrumutului”, dar care variază, de asemenea, de la un stat la altul. Cei mai mulți proprietari, sunt est-europenii, și sunt și cei mai puțin îndatorați, cum ar fi în România, unde mai puțin de 1% din proprietarii de case au un credit ipotecar. Aceeași observație în Bulgaria, Lituania sau Croația unde doar 1,5% din proprietari (80-87,5% din populație) au contractat un împrumut.

Astfel, în Lituania 92,3% dintre locuitori sunt proprietari (locul doi în acest clasament), iar în Croația 92,1% dețin o locuință (locul trei).

În schimb, în ​​Europa de Vest, cazurile în care proprietarii de case sunt îndatorați sunt numeroase. Olanda are cele mai atractive oferte oferite de bănci pentru proprietari, și unde peste 59,% dintre ei au un împrumut. Aceeași cultură imobiliară este în Danemarca, unde 52,7% dintre proprietarii de case s’au împrumutat pentru a cumpăra locuința. În Franța, aproape 30% din proprietarii de case au un împrumut în bancă.

Cea mai redusa rată a proprietății din Europa se înregistreaza în Elveția (43,8%). Aproape toți au un credit sau o ipotecă pe locuinta (39,4%).

Pe penultimul loc se află Germania, unde 53,4% din populație este proprietară. Dintre ei, 28,1% au un credit sau o ipoteca. Urmeaza Austria, cu o rată a proprietății de 57,5%.

În Italia, rata proprietarilor este de 72,9%, în Marea Britanie de 67,9% iar în Spania de 82,7%.

În medie, în Uniunea Europeana 70,9% din populație este proprietara unei locuințe.

Le Figaro notează că Spania a construit între 2005 si 2007 peste 800.000 de locuințe pe an. Mai mult decât Germania, Franta și Italia la un loc. O cifră enormă care a permis majorarea mult mai rapida a ofertei decât a cererii. Acest ritm de construcție s’a aflat la originea imensei bule imobiliare ale cărei efecte se vor resimți înca mulți ani. Astăzi, în Spania exista 700.000 de locuințe goale, și, aparent și paradoxal, rata proprietarilor are tendița să scadă în continuare, de la 92% în 2000 la 82,7% în prezent.

În cazul Germaniei, rata redusă a proprietarilor se explică atât prin motive istorice cât și prin sistemul fiscal. Astfel, după război, numeroase familii au pierdut totul. Altele, cum ar fi cele din Silezia, în imaginarul colectiv, locuința nu este o valoare sau în refugiu prin excelență.

În plus, după o creștere a prețurilor în urma reunificării, acestea au scazut ulterior. Iar chiriile sunt moderate în condițiile unei oferte private abundente. Există și un sistem de convenții de chirie foarte stimulativ din punct de vedere fiscal pentru proprietari.

Marea Britanie, regina locuințelor sociale

Aceasta a fost în trecut Germania, în care s’au găsit cel mai mare număr de chiriași (46,6%), cu o proporție mare (39%) care plătește chirie pentru o proprietate privată, potrivit cifrelor Eurostat. Austria și Franța urmeze cu 42,5% și 36,9% din chiriasi.

În Franța, 17,8% din chiriasi plătesc o chirie la prețuri rezonabile, deși este una dintre cele mai mari din Europa. Dar cea mai mare chirie este în Marea Britanie, dar care are și cea mai mare parte a chiriașilor britanici subvenționați cu 18,8% și care trăiesc în locuințe sociale.

Graphique gr07.2-1

Cultura și istoria explică diferențele

Disparitatea piețelor imobiliare din Europa se explică prin mai mulți factori, inclusiv prin istoria și cultura fiecărei țări. Astfel, „în Germania, a deține o proprietate nu este o opțiune foarte bine primită, pentru că înseamnă că există mai puțină flexibilitate, pentru persoane care își au rădăcinile într’un loc,” sugereaza François Gagnon, președinte Era Franța și din Europa . Specialistul a adăugat că „în afară de piețele mari, cum ar fi Hamburg, Berlin, sau Frankfurt, câștigurile de capital din imobiliare sunt scăzute în Germania. Prețurile proprietăților au crescut ușor, în principal din cauza precauției băncilor care pentru o lungă perioadă de timp ele au cerut între 30% și 40% contribuție personală la achizițiile prin credite imobiliare.

”Beneficiile de a deține proprietăți sunt puține în Germania, riscurile, în special legate de cheltuielile de întreținere, rămân importante”, a adăugat François Gagnon, un expert în piața imobiliară europeană.

În timp ce în Franța piatra este „considerată un paradis sigur, prețurile proprietăților au crescut mai mult decât salariile. Accesul la proprietate pentru cumparatorii tineri este mai dificil, mai ales în Franța, unde există o lipsa de locuințe.”

În schimb, în ​​multe țări din Europa de Est, cum ar fi România, „prețurile imobiliare au rămas extrem de scăzute, accesul la proprietate este mai ușor, mai ales că printre familiști sunt cumpărători foarte puțini care apelează la serviciile băncilor”, mai subliniaza François Gagnon.

Dacă România este ţara cu cei mai mulţi proprietari din Europa, Germania se află la polul opus: majoritari sunt chiriaşii.

Motivele sunt numeroase, de la legile care nu încurajează cumpărarea de locuinţe (de pildă, în Canada, există reduceri la impozit pentru cei care achiziţionează case, în România Guvernul a iniţiat programul „Prima casă” etc.), până la mentalitalitatea nemţilor, care nu suportă să fie datori la bănci (ideea de a fi „pe minus” le este total neplăcută).

Mai mult, numeroşi germani (fie ei oameni săraci sau din clasa medie) nu sunt dispuşi să’şi asume costurile reparaţiei unei locuinţe, aşa cum ar trebui s’o facă în calitate de proprietari. Rezultatul este cel constatat pe piaţa imobiliară: pe germani nu’i deranjează să stea cu chirie, chiar dacă se plâng că trebuie să plătească proprietarilor tot mai mulţi bani.

Un alt motiv important pentru care nemţii preferă să fie chiriaşi ar putea fi regăsit chiar în sistemul social din Germania. Astfel, oamenii din această ţară sunt ajutaţi de stat doar dacă nu deţin proprietăţi. De exemplu, statul le poate plăti din oficiu un avocat în anumite situaţii, le poate acorda o susţinere financiară lunară dacă rămân şomeri (chiar şi după terminarea ajutorului de şomaj), îi poate sprijini dacă au 50 de ani şi sunt restructuraţi de la serviciu (chiar dacă mai au până la pensie 15-17 ani de muncă), tinerii pot urma o facultate luând credit de la stat cu dobândă zero şi returnabil în 20 de ani. Mai mult, la bătrâneţe, chiriaşii germani pot fi acceptaţi într’un cămin de îngrijire (cu asistenţă medicală, dacă sunt bolnavi), chiar dacă pensia lor nu acoperă costurile.

De pildă, un bătrân proprietar de casă, care suferă un accident vascular cerebral cu complicaţii şi devine neputincios, va fi internat într’un azil cu îngrijire medicală permanentă, însă cu costuri greu de suportat. Dacă pensia nu’i va acoperi aceste costuri, el va trebui să plătească din propriul buzunar diferenţa. Va fi ajutat de stat abia în momentul în care banii de pe casă vor fi „înghiţiţi” de costurile de la azil.

Citiți și: CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Sigur, scapă de aceste restricţii cei care îşi trec casele pe numele altcuiva (al rudelor, al nepoţilor), însă nemţii iubesc prea mult siguranţa ca să facă aşa ceva. Este totuşi paradoxal faptul că aceşti oameni iubesc siguranţa, dar stau cu chirie.

Pe de altă parte, germanii nu sunt nici adepţii cumpărării unor case pentru copiii lor, aşa cum fac românii care vor să’şi ajute odraslele aflate la început de drum. Nu putem vedea totuşi în această mentalitate o nuanţă de egoism. Nemţii consideră că îşi ajută copiii dându’le o educaţie bună, învăţându’i să fie puternici şi să se descurce singuri, nu luându’le la 18 ani o maşină Audi Q7.

Spre deosebire de germani, românii preferă să fie proprietari, nefiindu’le teamă că pierd sprijinul statului. Până mai deunăzi, Guvernul a acordat ajutoare de căldură pentru sezonul rece şi celor care aveau „n” case, maşini scumpe ori pământuri întinse, în baza unei simple declaraţii de venit pe propria răspundere, semnată de beneficiar.

Abia în 2009 metodologia ajutoarelor a fost modificată, în sensul că persoanele care aveau şi o altă proprietate imobiliară în afara celei de domiciliu sau terenuri de peste 1.000 metri pătraţi în oraşe, erau excluse de la ajutoare. În ceea ce priveşte costurile de la azil, românii nu’şi fac griji: ştiu că lăsându’le casele copiilor sau celor apropiaţi vor fi îngrijiţi până la moarte. După apariţia azilurilor private a apărut, pentru cei fără urmaşi, şi varianta donării casei azilului, în schimbul îngrijirii.

Germania are cel mai mare stoc de proprietăţi închiriate din Europa şi germanii preferă în continuare chiria în locul proprietăţii. Circa 54% din populaţia Germaniei locuieşte cu chirie, în timp ce în România procentul este derizoriu, de doar 4%. Cu toate acestea piaţa imobiliară germană este în schimbare. Berlinul experimentează un „boom“ în achiziţia de proprietăţi, după ce sute de unităţi locative, construite la sfârşitul secolului trecut şi renovate recent, au fost puse pe piaţă de nemţii înstăriţi, potrivit unui articol publicat în The Independent.
Chiar dacă procentul proprietarilor este în creştere, chiria este încă privită ca o alternativă acceptabilă şi face parte din felul în care este construită societatea germană. Chiriile controlate de autorităţile locale şi repulsia băncilor faţă de acordarea de credite ipotecare potenţialilor cumpărători sunt printre principalele motive pentru care nemţii preferă să închirieze. Pentru familiile cu venituri mici, deţinerea unei locuinţe în proprietate nu a fost niciodată o opţiune.

Revista Capital a făcut o interesantă analiză referitoare la situația tinerilor din punct de vedere social și al opțiunilor pe care le tinerii în România.

Dorinţa de a avea o locuinţă mai mare sau de a se separa de familie la nivel locativ este principalul motiv care i’a determinat pe români să contracteze credite imobiliare. De cealaltă parte, sunt destui cei care admit că nu locuiesc în cele mai bune condiţii, însă acceptă aceste minusuri pentru libertatea pe care simt că le’o dă lipsa unui împrumut bancar pe termen lung. Alţii reuşesc să locuiască decent fără a fi legaţi în vreun fel de bancă.

Andra Sârbu, angajata unei firme de construcţii din Timişoara, a ales să locuiască în aceeaşi casă cu părinţii:

„Stăm la mama mea, eu, soţul şi fata noastră de cinci ani. Are o pensie mică, aşa că plătim noi întreţinerea şi facem marea majoritate a cumpărăturilor. În schimb, ea face de mâncare, curăţenie, spală, calcă… Este o situaţie win-win“, povesteşte tânăra. Ea admite că de multe ori a simţit nevoia să locuiască în altă parte („sunt doar trei camere la bloc, ne cam călcăm pe picioare“), însă spune că banii pe care i’ar fi dat pe o rată sau pe chirie îi folosesc să iasă în oraş la fiecare două-trei zile şi să facă multe excursii în străinătate.

”Şi ştiu că, şi dacă ar fi să rămânem şomeri, am avea un acoperiş deasupra capului. Am ales să stau cu chirie pentru a mă putea simţi liber. Dacă se întâmplă ceva cu economia, cu firma la care lucrez, cu sănătatea mea şi ajung să nu’mi mai permit să plătesc, caut imediat ceva mai ieftin“, explică Daniel Badea.

El recunoaşte şi dezavantajele acestei situaţii („nu te simţi 100% acasă, nu poţi face modificări fără acceptul proprietarului, nu trebuie să ai prea multe lucruri ca să nu te încurce atunci când te muţi, la pensie nu ştii exact unde îţi vei permite să stai…“), dar spune că nimic nu se compară cu senzaţia că îţi poţi schimba viaţa oricând vrei, fără să trebuiască să ceri permisiunea cuiva.

Mulţi dintre cei care stau azi cu chirie vor ajunge, la un moment dat, proprietari. Doar că o vor face cel mai adesea printr’o moştenire sau, la pensie, prin utilizarea economiilor pentru cumpărarea unei locuinţe pe măsura posibilităţilor de atunci. „Există cumva teoria asta că nu ne gândim la bătrâneţe, când veniturile ne vor scădea considerabil. Sigur că ne gândim, dar eu, unul, sper să am puşi deoparte nişte bani pentru o garsonieră într’o zonă bună din Bucureşti sau măcar pentru o căsuţă la ţară, la 20-30 de kilometri de oraş“, spune el.

Există, totuşi, oameni care au reuşit într’un fel să împace şi capra şi varza.

„Noi stăm cu chirie într’un apartament cu trei camere pe Moşilor, iar în 2010 am cumpărat cu credit un apartament cu două camere într’un bloc nou din Titan. Încă de la început l’am închiriat şi am plătit rata din banii încasaţi. Ba, au fost luni în care ne’au şi rămas o sută-două de lei“, explică bucureşteanul Alexandru Tudose.

El spune că are prieteni care şi’au cumpărat fără credit apartamente la periferie, pe care le închiriază, şi stau cu chirie în zone centrale sau semi-centrale:

„Ce mi se pare absolut ciudat este că plătesc doar 50-100 de euro în plus pe lună pentru acelaşi număr de camere.“

Nu i’am luat în calcul, desigur, pe cei care au avut norocul să primească (drept cadou, prin moştenire sau prin programele de vânzare organizate de stat din anii ‘90) o locuinţă decentă sau au avut la dispoziţie o sumă de bani suficientă să’şi cumpere ori să’şi construiască o casă. Aceştia (şi nu sunt deloc puţini) nu trebuie să aibă de’a face nici cu banca, nici cu proprietarul. Însă pentru ceilalţi (şi, în mare parte, vorbim de oameni activi, între 25 şi 40 de ani), alegerea este de cele mai multe ori limitată: credit sau chirie. Şi, după cum se poate vedea, ambele variante sunt departe de a fi perfecte.

102,8 miliarde de lei era la 31 decembrie 2014 soldul creditelor (în lei sau valută, ipotecare şi de consum) contractate de persoane fizice, potrivit datelor Băncii Naţionale. Aprecierea francului elveţian din cursul lunii ianuarie a dus, cel mai probabil, la o creştere a acestui sold.

16% din români cheltuiesc pentru locuinţă (rate la bancă sau chirie, respectiv întreţinere) mai mult de 40% din venitul net pe familie, arată statisticile UE. Situaţii similare se întâlnesc şi în Germania, Danemarca sau Olanda. În Grecia, 37% din populaţie este în această situaţi

Aceste cifre nu sunt însă, neapărat un motiv de bucurie, căci există şi reversul medaliei. Potrivit datelor Eurostat, 53% din locuinţele românilor sunt supra-aglomerate (cel mai mare procentaj la nivelul Uniunii). Criteriile prin care o casă sau un apartament intră în această categorie sunt relativ simple. Astfel, locuinţa trebuie să ofere minim: o cameră comună (sufragerie, living-room), o cameră pentru fiecare cuplu, respectiv pentru fiecare persoană singură de peste 18 ani, o cameră pentru fiecare copil de 12-17 ani sau pentru fiecare pereche de copii de acelaşi sex cu vârsta de 12-17 ani, o cameră pentru fiecare pereche de copii sub 12 ani. Cu alte cuvinte, o familie compusă din mamă, tată şi doi copii de sexe diferite sub 12 ani au nevoie de minim trei camere, însă în momentul în care copiii trec de 12 ani, numărul minim de camere creşte la patru. Iar dacă în peisaj apare şi o bunică, cum se întâmplă de multe ori, casa ar trebui să aibă cel puţin cinci camere pentru a nu fi considerată supra-aglomerată.

Peste 300.000 de familii din România (respectiv circa 5% din total) au contractat credite ipotecare. Un număr similar de familii (adică tot aproximativ 5% din total) stau cu chirie. Iar fiecare din cele două tabere îşi apără, desigur, alegerea.

„Cei care au cumpărat case pe credit ca mine, până în 2006 sau începând din 2009, chiar nu au niciun motiv de regret. Au plătit preţuri decente, aşa că nu au rate mari. Eu, de exemplu, plătesc 275 de euro pe lună pentru un apartament de trei camere în Mănăştur. Chiriile în zonă sunt de la 250 la 350 de euro pe lună“, arată inginerul clujean Tiberiu Molnar.

Şi nu numai că rata este aproximativ egală cu chiria pentru o locuinţă similară, spune el, dar după 30 de ani („de fapt, au mai rămas doar 21“) va fi proprietarul unui imobil pe care fie îl va locui gratis, fie îl va vinde şi se va muta în altă parte („Mă gândesc că la pensie aş putea să mă stabilesc într’o ţară mediteraneană. Dar mai e ceva până atunci, cine ştie ce se mai întâmplă“), fie îl va lăsa copilului („ca să nu aibă şi el rate toată viaţa“).

Principala critică la adresa unui credit imobiliar (mai ales în cazul celor pe termen lung, cum sunt majoritatea) este impredictibilitatea. În primul rând, eşti dependent de rata dobânzii şi, în cazul în care ai contractat un credit în valută, iar salariul îl primeşti în lei, de cursul de schimb. Este adevărat că aceşti doi indicatori pot evolua şi în favoarea debitorului. De exemplu, nivelul EURIBOR a ajuns în prezent la 0,07%, faţă de 1% cât era în 2011, şi 4,1%, cât era în 2008. Problema este că nu se ştie dacă nu cumva peste câţiva ani va ajunge iar la 4%-5%, fapt ce ar duce la o creştere semnificativă a ratelor.

Cât despre cursul de schimb al leu­lui, acesta s’a depreciat semnificativ începând din 2007. Sunt deja celebre calculele privind francul elveţian, însă trebuie spus că şi cei cu credite în euro luate în urmă cu şapte-opt ani plătesc azi rate cu până la 45% mai mari în lei. Iar şansele ca leul să se întărească semnificativ în raport cu celelalte valute par a fi extrem de mici. Nu trebuie uitat că aceste riscuri financiare sunt asumate, în condiţiile în care nimeni nu ştie cum vor evolua piaţa muncii, cariera proprie şi viaţa personală.

Lipsa de flexibilitate este un alt minus important, cred adversarii creditelor. Împrumutul ajunge să îţi dicteze practic, cursul vieţii pentru o perioadă foarte lungă (20, 25, 30 sau, în unele situaţii, chiar 35 de ani), omul ajungând dependent de bancă. Cu alte cuvinte, dacă nu au economii sau un partener cu venituri suficiente, nu numai că cei creditaţi nu’şi permit o prea mare elasticitate în carieră (cum ar fi să aleagă un loc de muncă mai prost plătit, dar mai atrăgător, să’şi ia o pauză de câteva luni în căutarea unui job mai bun sau, de ce nu, un an sabatic), dar sunt efectiv obligaţi să accepte orice slujbă şi să ţină cu dinţii de ea (asta înseamnă inclusiv să treacă cu vederea abuzuri din partea angajatorului).

Un credit imobiliar te obligă, de asemenea, să stai în aceeaşi locuinţă pentru o perioadă lungă de timp, indiferent de necesităţi. În funcţie de cum evoluează numărul de membri ai familiei, s’ar putea să fie nevoie de o casă mai mare sau, din contră, de una mai mică. Dar împrumutul nu’ţi permite să faci astfel de schimbări.

„În plus, vei fi tentat să’ţi alegi locul de muncă sau şcolile unde merg copiii în funcţie de locul unde stai. În multe state moderne este exact invers, pentru a putea fructifica la maxim oportunităţile oferite de piaţa muncii sau de sistemul educaţional“, spune unul dintre criticii creditelor imobiliare, bucureşteanul Daniel Badea.

Nici dacă zona în care ţi’ai cumpărat sau construit o locuinţă a regresat sau nu a evoluat cum te’ai fi aşteptat, nu prea ai multe de făcut atunci când ai o ipotecă în favoarea băncii. Iar în unele cazuri, poate fi chiar şi mai rău.

„Vreau să divorţez încă din 2012, dar nu am cum pentru că avem un credit ipotecar luat la comun şi nu mă înţeleg cu soţia cum să împărţim sumele plătite până acum şi, mai ales, cine să rămână cu proprietatea şi, implicit, cu ratele viitoare. Adevărul e că nu prea vrea niciunul dintre noi să păstreze această responsabilitate. Am fost şi la bancă, dar nici cei de acolo nu ne’au fost de prea mare ajutor“, povesteşte Mihai T., care în perioada de boom imobiliar şi’a construit o casă în Bragadiru, Ilfov. El spune că nu vor nici să vândă, pentru că la preţurile de acum nu vor obţine o sumă care să acopere soldul creditului. Aşa că au ales să trăiască împreună, dar separat.

Poţi deveni prizonierul unui credit şi în alt mod. Bucureşteanul Ion Dumitrescu lucrează din 2005 la una din băncile greceşti din România. În 2007, ca mulţi alţi colegi, el a luat un împrumut de aproape 100.000 de euro pentru a’şi cumpăra un apartament.

„Pentru că eram angajat, am avut acces la o dobândă preferenţială, care încă este mai mică decât ofertele de azi de pe piaţă, în condiţiile în care indicele EURIBOR a scăzut mult în ultimii ani“, povesteşte el. Astăzi, situaţia băncii sale nu este tocmai grozavă şi bărbatul se gândeşte serios să’şi schimbe serviciul.

„Am găsit joburi unde puteam câştiga vreo 1.000 de lei în plus pe lună. Problema este că, dacă plec, pierd dreptul la dobânda preferenţială şi rata îmi creşte cu vreo 150 de euro. Adică ce iau pe mere cam dau pe pere“, explică el.

Desigur că, dacă nu mai faci faţă ratelor, vrei să te muţi, să’ţi schimbi locul de muncă sau să’ţi refaci viaţa, banca nu te poate ţine legat. Există posibilitatea rambursării anticipate, a refinanţării, a rescadenţării şi aşa mai departe. Doar că, în actualul context imobiliar, foarte mulţi dintre cei cu credite trebuie ori să accepte să piardă mulţi bani, ori să strângă din dinţi şi să meargă mai departe. Pentru că, în majoritatea cazurilor, valoarea imobilului ipotecat nu mai acoperă valoarea împrumutului şi/sau nivelul actual al veniturilor nu le mai permite să se califice la o refinanţare.

Nu este deloc o surpriză că problema creditelor pentru locuinţă (inclusiv a celor de nevoi personale cu ipotecă, ce au fost folosite în marea majoritate a cazurilor tot pentru investiţii imobiliare) suscită atâta interes în România.

Un alt aspect paradoxal al pieței imobiliare din România este cel petrecut imediat după ce românii au fost cuprinsi de mirajul boom-ului imobiliar. Mulți ajutati de creditele acordate pe banda rulantă, și’au construit, în urma cu 5-6 ani, vile în care astăzi, nu’și mai permit să locuiască. Dau foarte mult la facturile de întreținere a caselor, așa că s’ar muta înapoi la bloc, însă n’au cui să vândă casele. Mai grav este că mulți plătesc și acum rate, pentru locuințe care și’au pierdut demult valoarea.

Iată cum încearcă o doamnă să’și prezinte casa în care locuieste de 6 ani și pe care vrea s’o vândă cât mai repede. De când a venit criza, familia ei nu se mai descurcă, și recunoaste că s’au grabit în 2008 să vândă cele două apartamente din București și să cumpere casa de la marginea Capitalei. Au încasat pe ele 250.000 de euro, dar în final, casa a ajuns să coste aproape 300.000 de euro. Au închiriat deja mansarda, dar cheltuielile tot sunt mari, așa că vor înapoi la apartament. Până acum n’au găsit cumpărători, deși prețul de vînzare e la jumătate din cel inițial. Agentii imobiliari spun că, în ultima vreme, astfel de cazuri sunt tot mai dese. Aproape toate vilele de pe acea stradă și’au pierdut proprietarii inițiali.

cartier vile

Astăzi, puțini se mai încumetă să locuiască într’o casă uriașă. Mai ales că’și pot cumpăra un apartament nou, cu 3 camere, de 65 mp, la doar 55.000 euro în Berceni, pe Giurgiului sau la marginea cartierului Titan.

Hartă interactivă a procentajului pe țări a proprietarilor:

http://arcg.is/1EzOm4f

Srursa: lefigaro.fr, arcgis.com, hotnews.ro, romaningermania.ro, capital.ro, stirileprotv.ro

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s