ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

“O analiză în urma discuțiilor cu peste 1000 de ciobani… ! Limba română nu are nicio legătură cu limba latină. Argumentul meu este imbatabil… Chiu, cel mai vechi cuvânt românesc”, spune fără să aibe nicio umbră de îndoială asupra cercetărilor sale, efectuate în Munții Carpați, munți care sunt un amplu creuzet al celei mai vechi limbi din Europa, dna. Dr. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi.

Doar latrinistul de Dan Alexe își vede de munca sa de contestare a continuității noastre, laudându’se că a inventat termenul de ”dacopat” și ”dacopatie” în contrast cu vechimea obiceiurilor și a limbii noastre, și în consonanță cu arsenalul mistificărilor care se vehiculează la nivel academic românesc. Individul reușește cu un aplomb nemaiîntâlnit, să jignească poporul carpatic prin aceste demersuri propagandistice. Îi este cu totul indiferent că acest popor se află aici, dinainte ca acest termen – ”dac”, să fie vehiculat ca etnonim referitor la poporul istro-carpatic. Această scursură a societății românești contemporane își permite să dezavueze vechimea noastră, luându’ne în răspăr pe cei care credem în vechimea noastră ancestrală, jignind un întreg popor prin negarea adevăratei noastre obârșii. Chiar dacă noi nu știm azi care este adevărul complet despre vechimea noastră, cei mai mulți dintre noi avem sentimentul că strămoșii noștri sunt cei mai vechi în Europa, și din fericire pentru occidentali chiar și ei pot afirma cu toată încrederea că la rândul lor au toate motivele să se considere demni urmași ai acestor strămoși comuni. Aceste rânduri nu vor încerca altceva decât să aducă un minim aport la cunoașterea și răspândirea acestor realități mai vechi decât ne arată sau ne ascunde, mai corect spus, manualele de istorie aprobate de ministerul de resort.

Dar acestui individ, și a altora ca el, trebuie să i se explice că istoria nu începe cu anul 106, trebuie să i se descrie cum au migrat primii păstori, cum au apărut primii vorbitori și cum au început migrațiile acestor păstori de stepă și de munte și avantajele specifice acelor vremuri care au favorizat extinderea acestor oameni din spațiul carpato-dunărean înspre centrul, sudul, nordul sau vestul Europei, sau spre centrul si estul Asiei.

De asemenea, este imperios necesar ca Academia Română să numească o echipă interdisciplinară, pentru a lămuri sub patronajul instituției, o dată pentru totdeauna, care este originea noastră reală, și de a stopa avântul contestatarilor de meserie care’și fac un titlu de glorie din această muncă de mânjire cu noroi a neamului din care se trag.

Latinopatul de serviciu, fie că el se numește Dan Alexe sau altfel, își face treaba cu o conștiinciozitate demnă de o altă cauză, pentru că persistarea în eroarea voit indusă că Europa a fost latinizată printr’o limbă care nu o vorbește nimeni, este cea mai mare idioțenie care o poate susține un individ care se consideră erudit. Această erudiție, malefică am spune noi, ne este demonstrată fiecare zi în care latriniștii își ascut creioanele și mâzgălesc pe hârtie alte năzbâtii, pentru cei care mai cred în această teză depășită a romanizării Europei, a începutului de eră.

Iată ce emite Alexe din puțul nesecat al rătăcirilor sale psihice:

”Trăind în cap cu mitul unui popor adamic unic și virtuos, de neimitat, dacopații întreabă, crezând că au găsit o obiecție logică: “Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevărată, ar însemna că dacii ar fi primii și singurii oameni care si’au pierdut limba în urma unei cuceriri sau, dupa alți mincinosi, chiar in timpul ei….. Asta ar însemna că dacii erau o nație atât de fragilă și instabilă încât e de mirare cum au putut fi numiți “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i’au putut asimila… Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar să zicem că etruscii le erau prea la indemână): Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !… Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic. Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire… Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar și din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți, druizii, care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip. Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila întreaga masă structurată a religiei și mitologiei lor. E limpede că avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, însă la iranieni religia colegială s’a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială).”

”În comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum și flamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial. În comparație cu asta, despre formele oficiale, instituționale ale religiei dacilor nu stim practic nimic. Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sint bretonii de azi… Nu, nu sînt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta”, își continuă Alexe sigur pe el pledoaria pro-Roma.

Tot Dan Alexe dorește să ne convingă că, ”bretonii din Bretagne sînt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii în perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, într’adevăr, însă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall. Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani. Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă. Dispăruți, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi. Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într’așa măsură încăt a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte”, mai scrie imperturbabil Dan Alexe.

Scriitoarea şi istoricul Vicki León scrie în cartea sa „The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World“ despre practicile sexuale la care se dedau grecii, romanii, dar şi egiptenii în antichitate, unele dintre acestea fiind greu de imaginat şi de acceptat în secolul al XXI-lea, în Europa, inclusiv pe plaiurile mioritice ale acelor vremuri.

Și Dan Alexe continuă în delirul său:

”Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le’a oprit asimilarea totală. Așa încât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate în întregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna. Cam atât despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor. Lucruri atât de elementare, încât școala ar trebui să pună capăt aberațiilor și rătăcirilor. Dacopații sînt la fel de ridicoli ca și celtopații care încearcă să reînvie Stonehenge și pretind că posedă o tradiție milenară, transmisă lor printre butoaie de Guinness”…

Cretinului nu i se contestă argumentele prezentate. El în fapt argumentează cum de limba getică (sermo-geticus) și nu latina a putut să reziste atâtea milenii, în arealul balcanic de care amintește în incercările lui disperate de a ne convinge că latina este sursa vorbirii noastre și care a influențat și limba liturgică sclavonă, care a fost extinsă în unele comunități (mecedoneană, bulgară, sărbă). De asemenea, restul de limbi getice, dar și engleza și limbile germanice care sunt ambele limbi getice centum, dar au avut un parcurs și o evoluție diferită în istorie.

Ceea ce nu va putea explica sau argumenta el vreodată este cum de tocmai limba așa zis latină care zice el a ”influențat” limbile getice (romanice) din ramura centum a dispărut subit.  Se știe că limba latină nu era folosită în imperiu decât de administrație și elită, ea nefiind niciodată vorbită de comunități care fiecare aveau dialectul lor, poate cel mult citită mecanic din scrierile elitelor, sau a bibliei mai târziu. S’a încercat chiar resuscitarea ei permanent prin folosirea în cadrul bisericii catolice ca linqua franca, dar a sfârșit nevorbită de niciun popor, pentru că nu a existat un popor latin, ci unul getic/gotic/scytic ce s’a divizat de’a lungul istoriei în diverse ramuri care își creaseră distinct câte un dialect propriu, cum ar fi cele celtice, germanice, baltice, farsi (persan), grec, sclavon, etc.

După mintea lui îngustă, toți geții au dispărut, și au rămas doar strămoșii lui (pederaști sau pedofili) de la Roma, din care se trage el și cei ca el și care au optat să perpetueze această ”religie” a poporului latrinizat în obiceiuri și în limbă.

Toată însăilarea sa de vorbe, ar avea o logică dacă s’ar fi întâmplat astfel, el descriind toate aceste lucruri cu o seninătate care ar demonstra că a fost martor contemporan și nemijlocit acestor procese de ”latinizare” și ”romanizare” a societăților geților din Carpați sau de pretutindeni unde au migrat în Europa sau Asia. Acestor povești fără niciun fundament logic și istoric i se răspunde foarte bine și de către un lingvist din Spania, Carmen Jimenez,  și nu are sens să ne oprim asupra fracturilor de logică ale latrinistului mai mult decât e nevoie:

Acest impostor uită să spună că limba latină și limba greacă erau considerate limbi străine chiar la Roma și nu erau la îndemâna oricărui cetățean roman, ci doar acelora cu dare de mână și care aveau bani să susțină un literat să’i învețe, așa cum elevul modern învață limba franceză sau limba engleză la școală sau prin meditator, și nu în familie, ci doar cu profesori plătiți de stat sau de familie.

Sensul de evoluție și propagare a limbii arhaice proto-europene, numită impropriu și ”latină” vulgară (priscă), de la Gurile Dunării spre Atlantic, nu invers cum afirmă latriniștii… Chiar și adepții ”indo-europenizării” acei ”specialiști” care au împărțit limba primordială în ramurile ”satem” și ”centum”, indică ordinea difuzării limbii dunărene (getice), care pleacă de la Gurile Dunării, (nicidecum de la Roma) și se răspândește de’a lungul mileniilor până la Atlantic, odată cu fiecare val de migrație a geților care trăiau la gurile Dunării sau în jurul Mării GETICE.

Este evident că subiectul nostru (Alexe) nu a fost acolo, atunci când limba arhaică getico-dunăreană se vorbea în Europa. Limba latină, nu este decât un rezultat al adaptării acestei limbi arhaice getico-dunărene care s’a răspândit în Europa odată cu grupurile de oameni plecați de la Marea Getică (vezi foto). Aceste grupuri de oameni aveau deja tradiții, o cultură și evident un limbaj. Nenumărate descoperiri arheologice din acest spațiu ne demonstrează acest fapt de necontestat.

Și apoi, limba arhaică a maselor (a poporului) nu era uniformă de la Atlantic la Munții Ural. Imperiul roman a fost doar câteva secole pe val, până l’au detronat geții (numiți și goți) care l’au răzbunat pe Decebal. Așa cum din snobism pătura avută de la Roma au plătit scribii și literații să creeze o limbă a administrației, a elitelor, tot astfel s’a întâmplat și mai târziu în Europa atunci când Germania sau Franța a decis ”standardizarea” limbii vulgului care era ruptă în zeci sau sute de dialecte.

Câteva mii de ani sunt suficient de mult pentru aceste comunități care trăiau odată la Gurile Dunării, și de unde a plecat limba primară, pentru ca odată ajunsă prin migrația grupurilor de oameni, în peninsula Italică sau Iberică, ea să sufere modificări. Este nevoie de mult mai puțin timp ca o limbă să sufere o evoluție, independent de matca unde ea se vorbea inițial. Nu e nimic extraordinar în faptul că Ovidiu descoperă o altă limbă a vulgului la Tomis, diferită față de cea a mahalalelor Romei, asta presupunând că o cunoștea pe cea a săracilor din jurul Romei, el fiind educat în limba elitelor, acea limbă moartă pe care nu o mai vorbește nimeni azi.

Ironic, nu’i așa, dragi latinopați, tocmai limba pe care ne’o indicați la originea limbii române, și’a dat duhul…Oare de ce? Nu pentru că era vorbită decât de un cerc restrâns? Doar de o mână de oameni avuți, snobi sau literați? Literați a căror menire, tocmai asta era, de a instrui elitele, odraslele familiilor bogate care aveau resursele necesare pentru a învăța o limbă exclusivistă? O limbă ca să reziste peste milenii trebuie ca ea să fie vorbită de un popor. Niciun popor nu a adoptat limba latină, ci doar grafia ei. În acest sens nimeni nu contestă adoptarea alfabetului, deoarece el a ajutat ca fiecare limbă să aibe o grafie unică. Dar de la acest adevăr, util în definitiv, să susții că o limbă vorbită de doar 1-2% din populația imperiului, a fost la originea tuturor limbilor neo-”latine”, e prea mult.

Știm că Ovidiu a trăit printre geții de la malul Pontului Euxin, și este una din așa-zisele arme ale latriniștilor, când îl invocă. Dar așa cum poeziile scrise de el în limba locală, tot astfel s’au făcut nevăzute și alte dovezi ce ne’ar putea determina să afirmăm că ”latina” populară, sau limba arhaică a Balcanilor era limba geților. Logica elementară ne ajută să presupunem că această limbă getică vulgară, deja se vorbea diferit în Iberia, peninsula Apenină sau Balcani, iar dovada pe care o aducem sunt tocmai diferențele dintre limbile contemporane, spaniolă, italiană, română sau aromână, care toate au evoluat mai întâi din limba dunărenilor, iar apoi din dialectele limbii dunărene din Iberia dusă acolo de ilergeți, indigeți, turduli, sau turdetani, a etruscilor care au dus’o în peninsula Apenină, sau a odrisilor, sau frigienilor care au dus’o în Tracia și Anatolia, etc.

Dan Alexe, inventând o cursivitate a istoriei europene, doar de el știută înșiră din vârful creionului tot felul de explicații de care încearcă să ne convingă. Este bine-știută și istoria la nivel mondial din care el de fapt se inspiră, nefiind deloc original, plagiind aceste povești despre popoare din istoria și evoluția Europei. Această ”istorie” o regăsim în multe manuale de istorie, dar care sunt emanate din aceeași barcă a detractorilor noștri.

Aceste istorii mistificate voit sau doar dintr’o naivitate care frizează ridicolul, neagă istoria reală, neagă dovezi recente sau studii moderne ale geneticii și paleogeneticii care au întors și destructurat deja la coșul de gunoi multe ipoteze false.

O mare eroare când se fac considerații pe marginea romanizării geților, este aceea că ne raportăm doar la spațiul românesc contemporan, pe când geții antici au migrat în toată Europa și în mai multe valuri, astfel că amprenta lor genetică o regăsim pe tot continentul european. Este suficient să luăm amprentele moderne ale două state moderne din Europa și se va demonstra acest adevăr simplu, că europenii se diferențiază genetic relativ puțin, din orice punct cardinal s’ar face o verificare a genomului populațional. Un alt adevăr simplu este că acum 2000 de ani clanurile și triburile erau și mai puțin interconectate genetic ca astăzi, ele fiind frățești, iar amestecurile genetice erau de o amploare mai mică, iar ramurile sau sub-ramurile ulterioare mult mai puține. Istoricii ne’au lăsat moștenire sute de neamuri, și iau numit în fel și chip, dar ceea ce ne arată studiile genetice infirmă această puzderie de ”popoare”, haplogrupurile epocii neoliticului sau bronzului numărate fiind doar pe câteva degete, iar acestea fiind cu alte zeci de mii de ani plecate doar dintr’un singur trunchi primar.  Cum putem altfel presupune că aceste neamuri nu erau înrudite? Cu siguranță erau unul și același neam la început, dar în evoluția lor triburile s’au înmulțit și și’au creat tradiții proprii, dialecte și au ocupat anumite teritorii în care și’au căutat hrana și au început să se dezvolte.

Astfel că, putem concluziona că orice război în Europa antică era fratricid, cum au fost inclusiv cele geto-”romane” care s’au finalizat cu transformarea parțială a spațiului de la nord de Dunăre în provincia romană Dacia. Iar teza romanizării devine superfluă, cu cât ne întoarcem în timp, deoarece etruscii erau geți, aveau o scriere asemănătoare cu a elenilor care și ei au migrat din nucleul primar al geților nord-pontici, de unde foarte mulți lingviști susțin că au pornit limbile așa-zis CENTUM (europene) sau SATEM (eurasiatice), adică getice, mai pe înțelesul nostru.

Apoi, chiar în condițiile unor diferențe lingvistice apărute în timp între neamurile care au populat peninsula Apenină și cele rămase la gurile Dunării, provincia Dacia care a fost astfel denumită de romani pentru a o cuceri, a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru, Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutata pe Olt și Dunăre. Hadrian, care i’a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s’a facut in vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor, geții liberi din Moldova, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.
Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor, dar e și mai greu de admis că geții carpatici și’ar fi însușit limba dușmanilor stabiliți în țara lor doar parțial ocupată. Însa în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s’a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord au ramas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu avea cum să’l depășească pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, cum se vehiculează chiar de către istorici cu pompă (academicieni precum Ioan Aurel Pop) de la noi, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia sud-balcanică, apoi din Asia Mică. Acești coloniști, deși nu a fost demonstrat niciodată că ar fi așa, fiind o altă presupunere convenabilă în susținerea unei teze nefundamentate, vorbeau o ”latină” precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu’și abandonaseră limba getică maternă. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu geții și să fi vorbit o limbă asemanatoare cu a lor, deoarece în acele vremuri limbile nu erau standardizate precum s’a procedat în epoca modernă. Așadar putem presupune ca mult mai plauzibilă, getizarea acelor romani care nu vorbeau limba getică, știut fiind că mulți din ei erau geți din sudul Dunării, macedoneni, ori anatolieni care vorbeau aceeași limbă cu cei de la nord sau dialecte apropiate.

Despre care romanizare mai putem discuta?
Cercetătorii au încercat să explice în fel si chip cum a fost posibil acest lucru, și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, raspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă nu ne dau o imagine reală.

Colonizări masive, drumuri și școli s’au făcut și în alte provincii, în masură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influenteze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s’au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le’au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei culte, de altfel azi moartă, căci nu avea cum să pătrundă în sec. II-III în Dacia.

Problema constă în abordarea modalității în care geții au fost romanizați, și anume, se consideră că toți geții au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodariile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în castrele sau orașele nou construite, puțini au fost cei care s’au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limba?

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne’au învățat că geții și’au părăsit limba repede (ce convenabil!), că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Aceste aspecte nu numai că nu s’au întâmplat, și s’a dovedit că niciun obicei sau tradiție romană nu a fost preluată.

Dar cum s’a ajuns aici? Cum a fost posibil ca geții să’și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai multi specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Scopul scuză mijloacele, nu’i așa?

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. Ideea că geții au renunțat la limba lor într’un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică.

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigmă și un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care geții au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian. Și totuși, oricat de multi latinofoni s’ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd să ne imaginăm ca vreunui geto-dac i’a venit ideea să’și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, exceptie făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se întelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Sexul în Roma antică: orgii inimaginabile, pedofilie şi viaţa sexuală intensă a gladiatorilor

Frescă din Pompei

Dan Alexe în pledoaria sa necontenită pro-romanizare, se pare scopul carierei lui pe acest pământ, uită cu totul voit să vorbească despre un proces de asimilare care ar presupune un transfer nu doar de cuvinte peste Dunăre, ci și de obiceiuri dintre cele mai diverse ale întregii societăți care asimilează. Nu ne servește niciun argument despre transferul de obiceiuri sexuale sau despre religia Romei, care nu a avut loc în realitate în Dacia Felix, colonie care a rezistat atât cât s’a putut fura din subsolurile bogate ale Carpaților, sau merita să fie apărată de furia geților liberi. Pentru că la un moment dat apărarea acestor bogății ale munților, costa mai mult decât rezultatele exploatării lor, și nu mai puteau acoperi costurile de colonizare. Acesta a fost motivul real pentru care s’a trecut Dunărea îndărăt și s’a renunțat la Dacia, pierderile economice nu mai justificau menținerea acestei regiuni sub controlul Romei devenind prea costisitoare apărarea ei, iar geții devenind tot mai greu de respins.

Dar cum ar putea să sufle despre toate aceste lucruri, Dan Alexe? Se ascund sub preș informațiile neconvenabile susținerii unor false teze.
Apoi aceste practici sexuale nu doar ale romanilor, ci și ale grecilor care erau copiați, în fapt.
Se știe că grecii şi romanii aveau un adevărat cult pentru corpul uman, motiv pentru care nuditatea era perfect normală. Grecii, în special, admirau mai ales posterioarele frumoase, atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor. O credinţă ciudată în acea perioadă era că pântecele femeilor puteau ”să vagabondeze“ în afara trupului, cauzând isterie. De aceea, doctorii aplicau alifii urât mirositoare şi chiar se foloseau de sunete puternice pentru a determina pântecul să revină la poziţia iniţială. Nici clitorisul nu era văzut mai bine de medici şi de soţii speriaţi, mai ales când soţiile aveau această parte anatomică mai dezvoltată decât considerau că ar fi cazul. Orice depăşea această dimensiune neprecizată putea ajunge să fie micşorat cu bisturiul, cu ajutorul medicului.
Sexul în Roma antică, includea sodomizarea și pedeapsă pentru adulter,  gladiatorii erau ”vânaţi“ de admiratoare pentru sex, dar despre aceste obiceiuri despre care nu avem cunoștință că au fost importate pe plaiuri mioritice, Dan Alexe, păstrează o tăcere suspectă.
Încărcat-sexuala episod
 Scenă din ”Spartacus: Blood and sand”, un film care a redat societatea romană în splendoarea ei.
Pederastia în antichitate era cunoscută drept ”pedico“ şi era practicată la scară largă. Mai târziu, în contextual adulterului dovedit, partea vinovată putea să fie sodomizată de ”victimă“. Mai exact, dacă un cetăţean roman se culca cu soţia altui cetăţean roman, atunci acesta din urmă ar fi avut dreptul legal de a’l sodomiza pe iubitul femeii, inclusiv în faţa unei audienţe, dacă aşa ar fi dorit partea vătămată. Se considera că în cazul raporturilor sexuale între bărbaţi era ruşinos să preiei rolul feminin şi să fii cel sodomizat. Tot în cazul adulterului, pedeapsa legală putea lua forme neobişnuite. Astfel, cel pedepsit putea fi sodomizat cu ajutorul unei ridichi, notează Vicki León în cartea ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World“.
Pentru menţinerea virilităţii, bărbaţii din antichitate aveau grijă la ceea ce mâncau. În Egipt, se credea că în urma consumului de salată (sau lăptuci) orgasmele ar fi fost mult mai intense, motiv pentru care această delicatesă era devorată la sărbătorile orgiastice oferite în onoarea zeului Min, zeul fertilităţii şi potenţei masculine, uneori considerat fiul lui Isis, alteori consortul zeiţei şi tatăl lui Horus. De altfel, există şi astăzi un tip de salată care se numeşte salată romană, care are forma alungită.
Romanii şi grecii considerau că şi alte alimente au puteri afrodiziace, de la tuberculi la un remediu numit ”morcovul mort“. Acesta din urmă era un înlocuitor pentru momentele în care rezervele de salată sau tuberculi se reduceau şi era făcut din ulei de măsline, cu sau fără ierburi, un fel de întăritor aplicat zilnic.

Nero şi Caligula exponenți ai ”poporului asimilator”, sunt consideraţi cei mai perverşi împăraţi ai acestei perioade istorice la care noi ca popor suntem obligați să ne prosternăm. Autoarea Vicki León consideră că împăratul Tiberius Caesar Augustus (a domnit de la moartea lui Augustus, în anul 14 d.Hr., până la moartea sa, în 37 d.Hr.) este cel căruia ar trebui să i se acorde această ”onoare“ îndoielnică. Conform biografului său, Suetoniu (Gaius Suetonius Tranquillus), Tiberiu şi’a clădit un adevărat templu al desfrâului la Capri, în ultima parte a vieţii. Acolo, tinerii sclavi îi satisfăceau orice poftă sexuală ar fi avut, oricât de bizară, la care împăratul era spectator sau participa. Împăratul Tiberius, un ciudat monumental, iubitor de băieței a avut partide frecvente cu tineri legați în lanțuri în timp ce el privea și, ocazional participa. O activitate sexuală îngrozitoare era cea în care bebeluşi erau antrenaţi să înoate pe sub apă în piscinele palatului şi să’i facă felaţie. Bătrânul Tiberius îi numea ”peştişorii mei“, notează scriitoarea Vicki León.
Deşi s’ar putea crede că gladiatorii nu aveau prea multe drepturi, din moment ce marea majoritate era formată din sclavi, aceştia aveau foarte multe admiratoare din toate păturile sociale. Mărturii ale vieţii sexuale intense de care se bucurau gladiatorii sunt încă vizibile în frescele din ceea ce a fost oraşul Pompeii, în apropierea oraşului Napoli, din Italia.

Împăratul Commodus adora spectacolele cu gladiatori la care lua adesea parte în calitate de luptător. În ceea ce priveşte sexualitatea, Commodus se implica în acte sexuale menite să degradeze partenerii. Despre părinţii lui Commodus, Faustina şi împăratul Marcus Aurelius, se spune că ar fi avut de înfruntat o problemă spinoasă din cauza pasiunii pe care mama lui Commodus o făcuse pentru un gladiator sclav. După ce Faustina i’a mărturisit soţului atracţia pe care o simţea faţă de sclav, Marcus Aurelius a apelat la ajutorul prezicătorilor pentru a găsi o soluţie. Drept urmare, Faustina a fost obligată să facă sex cu respectivul gladiator, care a fost ucis în timpul actului sexual, când se afla deasupra ei. După săvârşirea crimei, Faustina a trebuit să se spele în sângele gladiatorului, apoi să se şteargă şi să facă repede dragoste cu soţul ei.

Commodus, este împăratul din filmul Gladiatorul
Sabrina și Hadrian, un cuplu clasic, o soție ignorantă și un soț care s’a bucurat de bărbați și femei. El a devenit deosebit de mândru de un adolescent din Blythe, care într’o excursie în Egipt tânărul a dispărut, iar trupul nu i’a fost găsit niciodată. În durerea lui bătrânul împărat a îndumnezeit băiatul cu statui și a creat și numit un oraș după numele lui. După o perioadă lungă, când a murit soția sa, a făcut același lucru, numind’o zeiță.
Din păcate pentru Dan Alexe, pe meleaguri carpatice nici limba de la Roma și nici obiceiurile sexuale sau cultele religioase nu au fost aduse cu adevărat, așa cum ar presupune asimilarea unui popor. Nu suntem ceea ce susține dânsul, adică un neam de depravați care să fi preluat limba, practicile sexuale sau ”religia” romană.

Un ansamblu de rituri și credințe, unele dintre ele de neconceput pe aceste meleaguri, și care întregeau viața cetății, sau viața comunității care s’a constituit din contopirea triburilor peninsulare cu toate împrumuturile preluate timpuriu, ori de la fenicieni, ori de la etrusci sau de la locuitorii cetăților elene din sudul peninsulei, care se pare că nu a evoluat de la spirite primitive pentru a ajunge, sub influența elenismului, la un politeism de zeități personale, ci, dimpotrivă, încă din vremurile arhaice exista o gândire teologică, care organiza riturile și asimila cel puțin pe unii zei cu persoane.

Ceea ce caracterizează fenomenul religios roman este numărul vast de divinități. Nu exista niciun eveniment al vieții, niciun fenomen natural, care să nu se afle sub patronajul uneia dintre ele. Varro a numărat mai mult de 30.000 de zei. Flora prezida tot ceea ce înflorește, Fons, apele ce ies la suprafață, Tellus, fecunditatea recoltelor (împreuna cu Ceres), Janus este zeul ușii, dar mai existau, de asemenea, un zeu al pragului,  sau Mutunus Tutunus sau Mutinus Titinus a fost un zeu falic al căsătoriei asimilat cu Priap.

”Mutunus Tutunus, în traducere Marele Penis, era la romani patronul căsniciilor fericite şi un simbol al libertăţii şi fertilităţii. I se mai zicea Liber, şi mulţi îl confundau cu Priapus. În noaptea nunţii, miresele treceau să’l atingă pe Mutunus ca să îşi satisfacă bărbaţii mai bine, ba chiar se zice că unele se şi aşezau pe scîrbavnicul zeu să exerseze mai apoi, îndeosebi în timpul liberaliilor, sărbătorile bachice. Iar bărbaţii îl foloseau pe Mutunus ca poreclă făloasă la al treilea nume. Dacă erai bine dotat îţi spuneai – sau îţi spuneau prietenii: mutuniatus… Mutunus, la romani, era un talisman împotriva deochiului. Mamele le puneau de mici băieţilor brăţări cu penisuri încolăcite, pînă la maturitate, să nu îi farmece careva să le fure bărbăţia!”, povesteşte doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mincare, din Bucureşti.

https://i2.wp.com/moldova-suverana.md/uploads/articles/iunie/fallo5%20copy.jpg

Fiecare dintre acești zei “majori” si “minori” se considera a fi dotați cu voință și putere, numită numen, pe care era important a le concilia și aceasta era rațiunea pentru care romanii judecau ca necesar să urmeze scrupulos anumite reguli, să pronunțe anumite formule rituale, având grijă să nu comită nicio eroare ori vreo omisiune. Existau, astfel, formule pentru a îndepărta boala, pentru a abate fulgerul sau furtuna, pentru a obține victoria etc. Trebuia ca, pe de alta parte, înainte de a se întreprinde ceva, să se consulte zeii. Acest lucru revenea specialiștilor în divinație: haruspicii, care examinau maruntaielor animalelor sacrificate, și augurii care observau semnele, zborul păsărilor, de pofta de mâncare a puilor de găină sacri etc. Dacă ar fi să conchidem, deși este vorba de o religie foarte apropiată de natură, zeitățile nu sunt supranaturale, ele aparțin lumii, precum ființele vii, plantele și obiectele neînsufletite.

Multe obiceiuri ale Romei Antice niciodată nu se practicau pe meleagurile mioritice, de la alăptat şi tehnici neobişnuite de înfrumuseţare, iată câteva obiceiuri surprinzătoare despre viaţa femeilor dn Roma Antică.

Alăptatul cea mai bună practică? Aşa credeau filozofii romani, dar mamele erau de altă părere. Femeile bogate din Roma nu’şi alăptau copiii în mod obişnuit. De obicei, îşi dădeau copiii une doice, care era de obicei o scalvă. Aceasta era plătită pentru serviciul său. Soranus, un influent autor al lucrărilor despre ginecologie, a sfătuit femeile din acele vremuri să apeleze la laptele unei doice în primele zile de după naştere, deoarece mama ar fi fost prea obosită pentru a alăpta. De asemenea, nu era de acord cu alăptatul atunci când copilul cerea acest lucru şi recomanda ca mâncărurile solide, precum pâinea înmuiată în vin, să fie introduse în dieta copilului de la vârsta de şase săptămâni. Filozofii vremii, însă, considerau că laptele mamei era cel mai bun pentru sănătatea copiilor, iar acelea care angajau o doică pentru alăptat erau femei leneşe.

În timpul copilăriei, fetele romane se jucau cu propria lor versiune de păpuşă Barbie. Copilăria trecea foarte rapid pentru fetele romane, deoarece legea permitea căsătoria lor la vârsta de 12 ani, deşi nu puteau să se reproducă, astfel în acele vremuri rata mortalităţii infantile era crescută. În ajunul nunţii sale, copila trebuia să renunţe la jucării şi la lucrurile copilăreşti. Jucăriile erau îngropate alături de fete, dacă acestea mureau înainte de a ajunge la vârsta mariajului. La sfârşitul secolului XIX, a fost descoperit un sarcofag care îi aparţinea unei fete numită Crepereia Tryphaena, care a trăit în secolul al II-lea în Roma.

Printre bogăţiile cu care a fost îngropată se afla şi o păpuşă cu picioare şi mâini mobile, care puteau fi îndoite, asemănătoare cu jucăriile din prezent. Lângă păpuşă, experţii au descoperit şi o cutie cu haine şi ornamente pentru păpuşă. Spre deosebire de păpuşile Barbie de astăzi, cea a lui Crepereia avea şoldurile late şi burta rotundă, fapt ce prevestea rolul pe care copila îl va avea ca viitoare mamă.

În Roma antică, tatăl obţinea deseori custodia copiilor în urma divorţului. Divorţul era rapid şi foarte comun în timpul Romei antice. Mariajul era deseori folosit în scopuri politice sau pentru a crea legături între anumite familii. Spre deosebire de procesul divorţului din zilele noastre, atunci nu exista nicio procedură legală. Mariajul se termina atunci când soţul, sau în mod mult mai frecvent soţia îşi afirma decizia. Taţii puteau să ceară divorţul şi custodia ficelor. În urma aranjamentului, familia femeii îi cerea înapoi bărbatului orice bun i’a fost dăruit ca zestre. Uneori femeile erau descurajate să’şi părăsească soţii deoarece sistemul legal roman favoriza taţii mai mult decât pe mame în cazul unui divorţ. Însă, dacă tatăl era de acord, mama putea păstra copiii, aceştia păstrând o relaţie apropiată deşi familia se destrăma. Un exemplu faimos este cel al împăratului Augustus şi a fiicei sale Iulia. Soţia sa Scribonia, fiind înlocuită cu a treia soţie a lui Augustus, Livia. Când Iulia a fost exilată de propriul său tată din cauza comportamentului său rebel, Scribonia s’a oferit să o acompanieze pe fiica sa pe insula Pandateria.

Poate s’a născut cu el…poate sunt fecale de crocodil! Femeile romane se aflau sub o presiună imensă deoarece trebuiau mereu să arate bine. În mare parte, se credea că modul în care arată soţia era considerată reflexia bărbatului. Deşi încercau să se conformeze standardului de frumuseţe veşnică, unele femei erau batjocorite pentru comportamentul lor. Poetul roman Ovid (43-17 î.Hr.) a admonestat’o pe o femeie care a încercat să realizeze o vopsea pentru păr pe care să o utilizeze pe propriul păr:

”Ţi’am spus să nu te mai clăteşti.. acum uită’te la tine, nu mai ai ce păr vopsi.”

Era clar faptul că industria cosmeticelor era prezentă în timpul romanilor. Unele reţete chiar aveau potenţial terapeutic, acestea erau realizate din ingrediente precum petale de trandafir zdrobite sau miere. Altele erau obţinute din ingrediente ciudate, precum grăsimea de găină şi ceapa, care erau utilizate pentru petele de pe piele. Din cochilia măcinată a scoicilor se obţineau exfoliante, iar râmele pisate amestecate cu ulei puteau ascunde firele albe. Alţi scriitori spun că fecalele de crocodil erau utilizate ca ruj. Arheologii din Londra au descoperit într’un sit arheologic un mic container cu o cremă de acum 2.000 de ani, care era compusă dintr-un amestec de grăsimi animale, amidon şi staniu.

Romanii credeau în educaţia femeilor… până la un punct. Educaţia femeilor era un subiect controversat în perioada romană. Abilităţile de bază, precum scrisul şi cititul, erau învăţate de majoritatea fetelor din clasa de mijloc şi cea superioară, unele familii angajând profesori privaţi pentru a’şi învăţa fiicele gramatica greacă. Toate abilităţile pe care le dobândeu femeile romane le ajutau să îşi găsească viitorul soţ. Deşi sunt foarte puţine scrieri ale femeilor din antichitate descoperite astăzi, nu înseamnă că acestea nu scriau. Mulţi romani considerau că femeile prea educate ar putea deveni plictisitoare. Iar femeile independente intelectual erau considerate promiscue sexual. Însă unele familii din nobilime îşi încurajau fiicele să se cultive. Cel mai faimos exemplu este Hortensia, fiica lui Cicero. Era printre singurele femei romane care au fost apreciate pentru capacitatea ei de oratoare.

Precum ”prima doamnă” din zilele noastre, femeile romane jucau un rol important în campaniile politice ale soţilor lor. Femeile romane nu puteau candida pentru posturi de conducere, dar jucau un rol important în timpul alegerilor. Inscripţiile de pe pereţii din Pompei demonstrează susţinerea pe care acestea o aveau pentru anumiţi candidaţi. Când o nouă familie era aleasă la conducere erau realizate monezi şi sculpturi cu chipul acestora. Când Augustus a devenit primul împărat roman a încercat să păstreze iluzia faptului că a rămas un bărbat al oamenilor, făcând cunoscut faptul că, în loc de haine scumpe, prefera să poarte halate din lână realizate de membrii de sex feminin ai familiei sale.

Împărătesele romane nu erau mereu rele şi nimfomane. Împărătesele romane au fost mereu descrise fie în scrieri sau în filme ca fiind malefice şi nimfomane care nu se opreau până nu’i îndepărtau pe cei nedoriţi din jurul lor. Soţia lui Augustus, Livia este faimoasă deoarece se crede că l’ar fi otrăvit pe împărat după 52 de ani de căsătorie cu ajutorul smochinelor verzi. Se spune că predecesoarea lui Agrippina, Mesalina, a comis un act similar asupra soţului său Claudius .


Deşi romanii au avut o contribuţie incontestabilă asupra ştiinţei, tehnologiei şi filozofiei, unele aspecte ale stilului de viaţă al acestora au rămas controversate.

Toaletele publice erau locuri periculoase și surse de înbolnăvire, ba chiar amenii utilizau uneori magia pentru a ieşi din ele în viaţă. Toaletele publice din Roma antică erau opusul băilor publice. În timp ce băile erau relaxante, toaletele puteau fi un moment prevestitor al răului. ”Tronul” public roman era de obicei o gaură întunecată conectată la o reţea de canale prin care puteau pătrunde diferite creaturi. Unele toalete publice aveau 50 de găuri fără un perete care să le separe.

Pericolul pândea la orice colţ, deseori şobolanii se căţărau pe găuri şi muşcau de posterior persoanele care utilizau toaleta. O altă problemă erau acumulările de gaze metane din canale. Uneori gazul s’ar fi aprins expunând persoana exploziei.

Arheologii au descoperit diferite incantaţii magice cioplite pe pereţii băilor prin care romanii doreau să înlăture demonii. Romanii credeau că o altă armă prin care se puteau apăra de demoni era râsul. Deseori oamenii ciopleau diferite caricaturi care îi faceau să râdă în timp ce utilizau toaleta. Atunci când situaţia devenea problematică oamenii invocau zeiţa Fortuna (zeiţa norocului).

Oamenii utilizau acelaşi burete în toalete, în Antichitate neexistând hârtie igienică, aşadar utilizau diverse lucruri pentru a se curăţa. Una dintre cele mai comune unelte era un burete ataşat unui băţ. Unealta se numea ”xylosponglum”. De obicei erau doar câteve într’o toaletă publică aşezate într-un bazin cu apă murdară. Cel mai grav aspect este că erau utilizate de mai multe persoane fără să fie curăţate înainte. Acesta a fost probabil cel mai simplu mod prin care s’au extins bolile şi microbii în timpul Antichităţii.

Urina era utilizată pentru igiena dentară. Urina era utilizată în diferite moduri în timpul Romei antice. Oamenii o utilizau pentru colorarea pielii, pentru spălarea hainelor, în scopuri veterinare, pentru creşterea fructelor şi pentru albirea dinţilor. Urina era un obiect important cu care se făcea negoţ în Roma antică. Oamenii obişnuiau să urineze în oale pe care ulterior le goleau în hazna. Urina colectată erau vândută pentru a se plăti ”Taxa Urinei”. Unele ateliere aveau la intrare oale în care oamenii puteau să se uşureze.

În scop personal urina era utilizată ca apă de gură, romanii considerând că le albesc şi le curăţă dinţi. Ideea utilizării substanţei are rădăcini ştiinţifice doarece urina este alcătuită din amoniu acesta fiind un produs de curăţare bun.

Birjarii consumau o băutură energinată confecţionată din fecale de capră. Un alt ingredient utilizat deseori de romani erau fecalele de capră. Conform lui Plinius cel Bătrân (un autor roman) fecalele de capră erau utilizate pentru pansarea rănilor în caz de urgenţă. Plinius a afirmat că cele mai bune fecale erau cele colectate primăvara şi uscate. Birjarii obişnuiau să facă o băutură energizantă din pudră de fecale de capră şi oţet. Ei credeau că băutura le oferă putere pe traselele de durată.

Vomitatul pe masă era o practică obişnuită, o mulţime de mărturii există despre festinele romanilor, banchetele romanilor erau descrise ca fiind ”bogate şi glorioase” abundând în mâncare. Aceştia îşi umpleu stomacul până când nu mai puteau mânca. Conform lui Senec, aceştia vomitau pentru a face loc pentru mai multă mâncare. Acest act nu era provocat într’un loc privat, precum baia, aceştia aveau la masă un bol. Câteodată vomitau pe jos şi continuau să mănânce ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat.

Seneca scria în acest sens:

”Când regurgitam la un bachet, un sclav ştergea salva”.

În Carpați nu găsim urme ale acestor obiceiuri ciudate, practici sau forme de ritual religios similar celor peninsulare, care se dovedeau a fi cu siguranță obiceiuri mai noi și specifice acestor noi locuri în care s’au așezat după migrarea oamenilor de la gurile Dunării. Dar alte tradiții străvechi au dus cu ei și le recunoaștem, deși în forme ușor evoluate.

Pentru că aceste obiceiuri ale începutului primului mileniu nu le regăsim pe meleagurile noastre, este un semn că romanizarea noastră e doar în capul unora ca Alexe, care au uitat sau nici nu au știut vreodată care ne sunt obiceiurile străvechi și care nu au nicio legătură cu lumea care a evoluat altfel în peninsulă Apenină. În schimb putem vorbi de practici religioase sau rituri funerare care au fost duse departe de locurile carpatice natale, de grupurile de oameni care migrau în căutare de spații vitale noi.

Spre Cernavodă, aproape de noul tronson de autostradă construit, mai exact de la kilometrul 152 potrivit arheologului Constantin Nicolae, s’au descoperit până astăzi ”cele mai impresionante obiecte şi semnificaţii despre strămoşii noştri care au trăit în urmă cu 3000 de ani. Pe un perimetru încă nedeterminat am săpat cu scopul de a descoperi obiecte semnificative ale comunităţii noastre. Am ajuns astfel să descoperim, în urma săpăturilor, 120 de gropi rituale. În aceste gropi rituale au fost depuse, de către strămoşii noştri, oase umane şi foarte multe depozite de bronz, topoare, săbii, cazane, etc. Deşi nu se cunosc încă foarte multe detalii, am aflat totuşi ce este cel mai important. Aceşti oameni doreau să fie răsplătiţi pentru faptele lor, astfel se face că au ajuns să practice diferite ritualuri, luându’şi viaţa în scopuri religioase, sperând să fie iertaţi, sau scopuri magice. Ei credeau în divinitate mai multe decât în orice”, ne spune arheologul Constantin Nicolae.

În urma unei cercetări mai amănunţite, specialiştii au ajuns la concluzia că, prin modul în care au fost depuse obiectele în aceste gropi, oamenii din acea vreme ”practicau ritualuri clandestine: magie, sacrificiu, religie”. Potrivit specialiştilor, descoperirea făcută este de o „deosebită importanţă” căci astfel de lucruri se scot la iveală foarte greu.

EXCLUSIV: Ritualuri magice descoperite pe Autostrada Soarelui - poianaarheologicimitirepocaroman-1335370348.jpg

O practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, „ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg?w=730&h=299

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu „zile albe”, zile „intermediare” sau „zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de „certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru „Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă „roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în „Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg?w=729&h=301

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit „o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o „strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și „trei pietricele de râu arse”. În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

„În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug”.

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul „Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

„Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare”.

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

„Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă”.

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:  „Am trait tot zile negre”.

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Pe lângă practicile funerare care odată cu migrațiile spre vest comportă modificări și adaptări lumii noi, și scrierea este dusă din spațiul carpatic odată cu expansiunea poporului getic.

Cercetările recente ale specialiştilor de la Facultatea de Geologie din Cluj, asupra compoziţiei mineralogice a tabletelor de la Tărtăria şi a altor materiale ceramice din acelaşi sit, au pus în evidenţă că tabletele conţin aceleaşi minerale ca şi argila locală şi celelalte artefacte descoperite, demonstrându’se astfel că au fost confecţionate şi arse în cuptoarele turdăşene (Marler, Luca et ali 2008, 43-44).

Cercetătorul rus V. Titov dezvoltând ideile și convingerile Marijei Gimbutas 1997, este convins că scrierea din ţările de la Marea Egee vine din spaţiul carpato-balcanic din mileniul IV î.Hr., deoarece cea mai veche scriere a Sumerului apare cu totul pe neaşteptate şi într’o formă dezvoltată.

”În figurinele lor ca şi în picturile şi reliefurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, „vechii europeni” au recreat lumea lor mitică, ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. …
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Turdaș-Vinca, ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş, prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri, ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea „veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.” Marija Gimbutas

Arheologul rus V. Titov a ajuns la concluzia că tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr’un sistem de scriere larg răspândit de origine locală. Semnele de pe una din tăbliţe trebuie citită în cerc, mai exact în sensul invers acelor de ceasornic (yang). Totemul tăbliţelor au acelaşi aranjament succesiv cu cele din Sumer, ambele scrieri fiind de factură ideografică neexistând încă semne silabice şi indicii gramaticali.
 Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vinča, Turdaş Isaiia, Karanovo, le găsim şi în scrierea pictografică a Cretei antice.
Primele civilizații ale elenilor și hitiților descinși din triburile getice de la Marea Getică (foto 1) și din estul Mediteranei au evoluat și decăzut rând pe rând. Grecii de mai târziu adoptă o formă timpurie de scriere pe care o preiau de la pelasgii existenți în Balcani și care trăiau de câteva milenii aici și luptă cu troienii care erau geți și ei la rândul lor. Acest alfabet permite ca istoria antică a geților să fie înregistrată scriptic în Iliada și Odiseea, istorisiri care au fost preluate oral de către rapsozi populari precum a fost și Homer, transmise din generație în generație de la vechii pelasgi.

 

O întreagă masă de lingviști până în zilele noastre au dezbătut ani în șir întâietatea alfabetului fenician din care au preluat elenii scrierea lor. Este știut azi că scrierea miceniană dispare în timpul epocii grecești, grecii confruntându’se cu fenicienii înainte ca să adopte alfabetul lor. Preluarea alfabetului numit azi grecesc, este considerat până azi ca mijloc pentru răspândirea alfabetizării, dar și grecii cum au făcut’o mai întâi fenicienii prin extinderea rețelei lor comerciale, au preluat scrisul de la pelasgii cuceriți. Cuvinte moderne din această perioadă din istoria Greciei sunt examinate și azi și poate într’o zi se va elucida definitiv ordinea firească a apariției scrisului, după ce se vor lua în considerare toate inscripțiile descoperite după apariția acestor vechi teze, deoarece azi avem o ordine cronologic discreționar împământenită.

Un tabel cronologic întocmit de paleolingvistul Radivoje Pesic pare a fi cu mult mai aproape de adevărata cronologie de apariție și dezvoltare a scrisului:
I. Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 î.Hr.) – Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
II. Scrierea Turdaș-Vinca și Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) –  Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 î.Hr.)
V.  Proto-indiana (o versiune apărută în 2200 î.Hr.)
VI. Chineză (1300 î.Hr. versiune valabilă și în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î.Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î.Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (apărută între 1600-777 î.Hr.)

Perioada din jurul anilor 1200 î.Hr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Micene, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s’a produs distrugerea şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Considerată de unii cercetatori ca fiind o continuare a civilizatiei cretano-minoice, ce face parte din civilizația așa-numită egeeană, civilizația miceniană este considerată totodată prima etapa a civilizației elene antice, perioada prearhaică.

Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești de mai tărziu au început să patrundă, în jurul anului 2000 î.Hr. o serie de triburi getice (numite și indo-europene), provenind din zona stepelor pontice, care s’au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul 1600 î.Hr. a urmat migrația altui trib getic, aheenii sau micenienii, apoi au venit în aceste locuri eolii și dorienii.
Izvoarele literare amintesc o ”invazie” sau o succesiune de ”invazii” ale unor vorbitori de limbă getică arhaică, veniţi din Nordul Balcanilor. Atunci când vom putea să distingem triburile greceşti, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rodosul. Istoriografia mai veche, consideră că migrația dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii civilizaţiei miceniene.

 

Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale ”invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în Grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice submicenianului îşi au originea în aria civilizaţiei heladicului târziu.

Civilizația Heladicului Vechi sau Timpuriu a început în anii 3000 î.Hr înaintea venirii geților și aparține vechilor pelasgi. Un număr de triburi nomade getice nord-pontice, au ales să se stabilească în centrul și sudul Greciei, în Boeotia și Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint sau pe insulele de coastă, cum ar fi Aegina Kolonna și Eubeea.

Geții practicau agricultura și creșterea animalelor, au introdus plugul, produceau obiectele de ceramicǎ utilizând roata olarului și tehnici specifice epocii bronzului, dezvoltate în Anatolia și preluate prin contacte culturale. Locuiau în adǎposturi numite „megaronuri” și locuințe cu două etaje formate din două sau mai multe camere flancate de coridoare înguste pe părțile laterale(unele dintre aceste coridoare dețineau scări, altele erau folosite pentru depozitare. Au dezvoltat metalurgia în bronz , au construit fortificații și clǎdiri cu arhitectura monumentalǎ.

Mostră de scriere sud-dunăreană Linear B din Pylos

Au fost clǎdite locuințele de tip apsidal și au fost introduse ancorele de teracotǎ, topoarele-ciocan, tumulii rituali și morminte intramurale. Schimbările climatice par , de asemenea, să fi contribuit la transformările culturale semnificative care au avut loc în Grecia între perioada HV II și perioada VH III, cca. 2200 î.Hr.

În Heladicul Mijlociu un număr de orașe-state au început să se cristalizeze și se disting primele forme de palate. Comerțul maritim a îmbogățit orașele-state, iar așezările de coastă, bazate pe pescuit, au înflorit. Mențineau legǎturi comerciale cu civilizația minoicǎ în sud, iar influența acesteia a condus la dezvoltarea ordinii sociale în Grecia continentalǎ. Societatea lor era militaristă și liderii lor erau dictatori militari.

În jurul anului 1600 î.Hr. centrele urbane din Heladicul Târziu au început să prospere și elenii au trǎit prima lor perioadă de creativitate culturală; satele s’au transformat în orașe, arta a înflorit, iar agricultura a devenit mai eficientǎ. Puterea deținută de aceste noi orașe au început să se facă simțite în jurul Mării Egee, prin comerț, dar mai ales prin invazii. Fostul aliat minoic a fost probabil o victimă a imperialismului lor. Declinul civilizației heladice a survenit în urma unui colaps economic, posibil cauzat de migrațiile micenienilor (dorienii). Diminuarea comerțului maritim a fost cel mai probabil motivul pentru declinul civilizatiei heladice. Nu pare să fi fost lupte interne. Civilizatia Heladicǎ, începând din 1550 î.Hr., a fost dominatǎ de Micene. Bogata culturǎ și tradițiile din această perioadă au stat la baza legendelor grecești clasice. Dupǎ 1100 î.Hr., civilizațiile antice elene au dispărut, marcând începutul așa-numitului Ev Întunecat.

Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 î.Hr. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe la 1200 î.Hr. erau în mare parte strămoşii dorienilor, tesalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceştia erau vorbitori de limbă arhaică din care mai târziu se va trage și greaca de azi, de la marginile lumii miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.

Evoluția alfabetului dunărean (considerat ”grecesc”) de la cea mai veche formă spre varianta folosită la Roma.

Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial micenian, un rol însemnat trebuie să’l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală, consecinţă a ofensivei “popoarelor mării”. Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).

Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).

Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII., răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală), supravieţuirea legăturilor miceniene peste mări.

Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori mutându’se în situri noi şi acomodându’se la schimbarea circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le’a lovit civilizaţia.

Text în limbaj neolitic sud-dunărean vechi de peste 7000 de ani – Cultura Turdaș-Vinca, Tăblița de la Dispilio, azi granița dintre Macedonia și Grecia.

Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale aduce după sine dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând direct de palat, dispariţia scrierii şi a armatelor princiare, dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba greacă veche.

Inscripția de pe TĂBLIȚA DE LA DISPILIO, 5260 î.Hr.

Alfabetul și limba feniciană nu pot fi datate înainte de 1200 î.Hr. și cu siguranță sunt ulterioare și create pe baza literelor dunărene descoperite în Cultura Turdaș, dar fenicienii au meritul că tocmai datorită modului lor de viață să fi răspândit scrisul dunărean-balcanic în toată Mediterana, și cel mai probabil astfel să fi ajuns și în Iberia, unde s’au găsit numeroase inscripții. Ori, această scriere să fi ajuns prin migrația ilergeților, indigeților, turdulilor, turdetanilor sau a altor vechi triburi getice de’a lungul continentului.

Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și “Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele ”Pūt”. Feniciana este o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nordului Africii (Cartagina) un dialect fenician (limba Punică) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara.
Important de menționat că alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stânga (la fel a fost scrisul și în Peninsula Apenină, înainte de apariția latinei) și nu are reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica și araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana (punică) este cel berber.

Alfabetul fenician este derivat cel mai probabil din alfabetul dunărean.
Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de’a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritimă care s’a răspândit de’a lungul Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr.

Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt două popoare diferite, se pare că ambele popoare fac parte dintr’o uniune tribală care a generat mai târziu (începutul secolului al XI-lea î.Hr o parte importantă a poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).
Societatea feniciană a fost o societate care s’a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de’a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazată pe orașe state cu un centru de putere aflat în orașul Tir. Cel mai sudic oraș a fost probabil Sarepta, între Sidon și Tir. În acest oras, meticulos excavat s’au descoperit primele urme ale construcției vestitelor bireme (galere) moștenite mai târziu de flota romană.
În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau de fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest, în special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde mărfurile Mediteranei de Est și a cumpăra cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru și mult cautată purpura extrasă din melci de mare printr’un proces cunoscut numai de ei.
Fenicienii s’au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraneene: Marsilia, Cadiz și în insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astăzi ale Tunisiei – Cartagina.
Fenicienii construiau temple mărețe zeităților lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului si zeița fertilitații. Există multe legende, în majoritatea lor cu puține probe materiale care sustin că preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriște. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-romani veșnicii dușmani ai fenicienilor, dar și de iudeii antici care vedeau în Baal un competitor periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).
Armatele şi popoarele care i’au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le’au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s’au distrus, aşa încât îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s’a pierdut în totalitate în antichitate.

Ceea ce pare explicabil, știind că nici despre geți nu mai găsim astăzi, foarte multe înscrisuri.

Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au preluat și dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l’au răspîndit prin comerţul lor prin porturile de destinaţie.

Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într’un comerţ înfloritor cu metale în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scândurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lângă Cartagena, oferă alt gen de informaţii, despre modul în care fenicienii îşi construiau navele.

Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scândurile erau de fapt ”cusute” împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.
Dupa căderea Cartaginei, fenicienii ”dispar” din istoria scrisă ca popor, dar prin amprenta lor genetică sunt și azi în componența unor state moderne la Mediterana.
Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce răzbunare a istoriei!
Sună cunoscut, cum civilizații ”dispar”, dar exponenții acestor civilizații devin împărați romani, cum e și cazul împăraților geți.

Revenind însă la problematica geților din care se trag popoarele europene moderne, trebuie repetat un adevăr simplu, toată Europa este getică. Acesta este un adevăr pe care cu greu oamenii îl înțeleg, pentru că este foarte greu de acceptat mental că la nivel genetic europenii sunt la fel. Foarte multă lume în logica lor simplă, gândesc că etnia lor se află îngrădită de limba vorbită în momentul de față, iar vecinul de dicolo de granițele actuale trebuie să’i fie cu siguranță un străin, dacă nu chiar un dușman.

De exemplu, Dacia a fost doar provincia nord-dunăreană cucerită de Roma, pe când geții au populat prin expansiunea lor în epoca bronzului și ulterior, în mai multe valuri întreaga Europă.

Se spune că nu haina face pe om, ci caracterul. Astfel și amprenta genetică face pe om, nu limba sau granițele între care s’a născut…Așa se face că Europa este dominată de amprenta genetică R1 (R1b+R1a), care acum 5000 de ani a început să migreze de la gurile Dunării.

Precum se observă amprenta noastră este atât de veche, încât ne conduce în trecut spre Ultima Mare Glaciațiune, acum peste 20.000 de ani. Haplogrupul I există în bagajul genetic al românilor, iar aceștia sunt nativii Europei.

Citiți și: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Contactul între civilizațiile Dunărene și cele nord-pontice au creat limba din care s’au desprins mai târziu limbile europene, considerate generic ”centum”.

Numeroși lingviști moderni au localizat patria limbilor europene în stepa pontică, o regiune geografică și arheologic distinctă care se întinde de la Dunăre, spre gura de vărsare a Dunării până dincolo de Marea Getică (Neagră) la Munții Ural la est și Caucazul de Nord la sud.

Când s’au extins populațiile epocii bronzului, peste culturile vechi dunărene (Cucuteni, Turdaș-Vinca, Gumelnița, Vădastra, etc), amestecul de culturi, dau la nivelul neoliticului primele mișcări de populații.

Culturile timpurii neolitice și eneolitice din epoca bronzului în stepa pontică a fost numită și cultura mormintelor tip movilă (Kurgan) de Marija Gimbutas, ca urmare a practicii de durată la îngroparea morților sub movile („Kurgan”) în succesiunea îndelungată a culturilor din această regiune. Primii cai au fost domesticiți în jurul anilor 4000 î.Hr., în stepă, probabil undeva între Carpați și Don, sau Volga inferioară, și foarte curând a devenit un element definitoriu a culturii de stepă (7000-2200 î.Hr.).

Cum au făcut cei de Bell Beaker răspândit în Europa. Etapa 1: cupru-lucrători muta de la pontic-caspic stepă sus Dunăre, unde au împărțit în două fluxuri în sau lângă Bazinul Carpatic. .

În perioada epocii bronzului, Cultura geților de la Gurile Dunării, cunoscută la ruși și ucrainieni și sub numele de Yamna (3300-2500 î.Hr.), păstorii de vite și de oi au adoptat căruțele pentru a transporta alimentele și corturile lor, ceea ce le’a permis să se mute mai adânc în stepele eurasiatice, dând naștere la un nou stil de viață nomad care a dus în cele din urmă la marile migrații ale triburilor de geți nord-pontici, numiți generic ”indo-europeni”, deoarece aceste migrații s’au întins în aproape toată Europa, până în India și chiar mai departe.

Culturile de stepă pontice ale geților pot fi împărțite într’un grup de vest, de la Don până la Dunăre, precum și unul de est, în regiunea Volga-Ural al massageților, unde dezvoltă un centru metalurgic cunoscut azi la Sintashta. Stepa nord-pontică a fost locuită de clanuri amestecate de R1a și R1b, cu densități mai mari de R1b doar la nordul Caucazului, și R1a mai mult în stepele nordice și stepele forestiere. R1b aproape sigur a trecut din nordul Anatoliei spre stepa pontic-Caspică. Nu este clar dacă acest lucru s’a întâmplat înainte, în timpul sau la sfârșitul neoliticului. Un flux regulat de R1b din Caucaz nu poate fi exclus, iar diversitatea genetică a R1b fiind mai mare în jurul Caucazului, este greu să fie negat că R1b s’a stabilit și a evoluat acolo înainte de intrarea în lumea de stepă.

Asta înseamnă că limba getică își are originea în stepă de la clanurile R1a și R1b și că primii care migrează erau stabiliți și amestecați în Cultura nord-pontică.

Se nasc câteva întrebări:

Care limbă proto-europeană apărea în nordul Anatoliei sau în Caucaz, apoi a fost extinsă în stepele nord-pontice împreună cu R1b? Sau care proto-europeană apare pentru prima dată în stepă, o limbă-hibrid Caucasiană/Anatoliană ale clanurilor R1b ori de stepă ale clanurilor R1a?

Această întrebare nu are nici un răspuns evident, dar pe baza vechimii și caracterul arhaic al dialectelor Anatoliene (Hittit, Palaic, Luwian, Lydian, și așa mai departe) o origine nord-pontică a limbilor proto-europene este credibilă. În plus, există dovezi documentate de cuvinte de împrumut de la limbi caucaziene, în limbile europene. Acest lucru este mult mai probabil să se fi întâmplat dacă limba proto-europeană s’a dezvoltat în spațiul cuprins între gurile Dunării până în apropierea Caucazului și nu în stepele îndepărtate. Clanurile R1b prin urmare, devin factorul determinant de răspândire a limbii getice primare în stepele nord-pontice, și de acolo spre Anatolia, vestul Europei, Asia Centrală și Asia de Sud. Aceste clanuri sunt cele cunoscute etnic ca, cimerieni, celți, iler-geți, celt-iberi, indigeți, andi-geți, iliri, turdetani, turduli, getuli, latini sau ladini, dorieni, ca mai târziu unele să fie denumite saxoni, picți, germanici, etc.

Dialectele europene din nord-vest, și anume celtic, germanic, italic, baltic și slav, s’au dezvoltat împreună în subcontinentul european, dar din cauza diferitelor migrații și a așezărilor, au suferit modificări lingvistice independente. Locația originală comună este datată în special într’un spațiu, la est de Rin, la nord de Alpi și Munții Carpați, la sud de Scandinavia și la est de stepele din Europa de Est sau Câmpia Rusă, dar nu dincolo de Moscova .
Această teorie lingvistică este, de obicei combinată cu descoperirile arheologice.
Spațiul carpato-dunăreano-pontic se află în valul cel mai avansat cultural al Europei, iar Vestul Europei, în acela al aculturației, de preluare de către comunitatea apuseană de elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a comunității aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare, cum era cea dunăreană.

Toate alfabetele lumii se trag din cel dunărean, neexistând nicăieri în lume litere mai vechi decât cele descoperite în Balcani.

Spațiul carpato-dunărean reprezintă nucleul din care s’au născut limbile Europei și Asiei de vest.

În această logică se află și cea mai veche inscripție în limba primară arhaic-dunăreană, considerată total eronat a fi de sorginte ”latină”, și este numită și inscripția Duenos.

Un model al vasul cu trei recipiente care poartă cea mai veche inscripție în limba ”latină” este descoperit și are o vechime cu mult mai mare decât cel ce poartă inscripția Duenos, în Cultura Gumelnița, datat 4000 î.Hr, de acolo de unde au pornit migrațiile de grupuri umane antice.

Alfabetul în care este inscripționat vasul cu trei recipiente își are originile în Carpați, precum este și modelul ceramic constructiv.

Aceleași litere le regăsim în scrierea dunăreană, din Balcani până în Iberia:

Inscripție cu litere ”latine” din Cultura Turdaș-Vinca, alfabet folosit cu câteva mii de ani înainte de a se atribui ”latinilor” ce s’au mutat în peninsula Apenină.

”Migrațiile” asiaticilor (huni, tătari, avari, bulgari) au fost exagerat descrise ca amploare, atât timp cât urmașii lor nu’i regăsim în Europa. Unde sunt urmașii acestor tâlhari porniți la jefuit Europa, fie că ei se numeau huni, ugrici, tătari sau khazari? Explicația nu poate fi decât una singură: au fost exterminați, ori grupurile de asiatici puși pe jaf, distrugere sau viol au fost de mică amploare!
Câteva sute de tâlhari călare bine înarmați, nu înseamnau invazii. Unde sunt acești tâlhari azi?

Nu găsești decât amprente genetice europene în Europa I și R1 cu predilecție. nicidecum Q (huni, tătari), sau finici (N). Propaganda maghiarofonilor sau a mașinăriilor de propagandă antiromânească susțin că au ”migrat” în Europa, dar din toate studiile genetice reies alte date: sârbofonii, bulgarofonii, maghiarofonii, slavofonii luați la pachet au ADN similar cu al românilor, ceea ce duce la altă concluzie: cei din jurul nostru sunt ca noi, limba fiind singurul element care ne diferențiază, iar lingviștii au foarte mult de muncă pe acest tărâm, limba getică este la baza sclavonei din care s’au rupt atâtea dialecte, în câte limbi au evoluat și există astăzi în acest spațiu. Pe coloana de total din dreapta sunt adunate procentajele genetice, astfel că putem aprecia cât de pelasgi I sau geți R1 sunt fiecare neam din Balcani.

Concluzia e una singură, simplă și dezarmantă pentru ”dușmanii” românofobi: toți vecinii noștri sunt la fel ca noi, mai mult sau mai puțin… PELASGO-GEȚI.

 

 Astfel, cel mai pelasgic (haplogrup I) neam sunt cei de limbă bosniacă (58,5%), sârbo-croată (42-43,5%), muntenegreană, care este tot o sclavonă modernă (37%) și românii (33%).

Cel mai getic (haplogrup R1) neam din Balcani sau din vecinătatea noastră sunt slovacii și slovenii (56%), ucrainienii, ”ungurii” și basarabenii noștri de dincolo de Prut (46,5-52,5%), românii, găgăuzii și croații (29,5-32,5%).

De această ascendență pelasgo-getică a celor mai vechi civilizații europene peste care au venit civilizația epocii bronzului, care au creat acest mix de populții, se bucură cel mai mult următoarele neamuri: slovenii (87%), slovacii (80%), bosniecii (77%), croații (76%), găgăuzii (75,5%), maghiarofonii panonieni (74,5%), ucrainienii (70,5%), sârbii (66%), românii (62,5%), etc.

Această ramură HAPLOGRUPUL I  se găsește în majoritate covârșitoare în țările ”sclavofone” balcanice, (DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE UN MARKER SLAV!! ).

Frecvențele sale maxime sunt observate printre ”slavii” Dinarici (sloveni, croați, bosniaci, sârbi, muntenegreni și macedoneni), precum și în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina și Belarus în Vest. De asemenea, este obișnuit într’o măsură mai mică în Albania, Grecia, Ungaria, Slovacia, Polonia, și sud-vestul Rusiei.

Mergând pe firul logicii, hitiții, frigienii, celții, doricii, elenii, perșii, latinii, și mai târziu slavii, germanicii, balticii, ce conțin I și R sunt rezultatul exploziei populaționale care are loc la Marea Neagră și provoacă migrații de grupuri umane spre toate zările, aproape toate semințiile (inclusiv maghiarofonii conțin R1a+R1b, nu Q sau N care sunt amprentele migratorilor și tâlharilor asiatici) din Europa, Asia occidentală, India de Nord, Americile sunt urmașii PROTO-GEȚILOR.

Sursa: eupedia.com, politeia.org.ro, mythologica.ro, cyd.ro, pesicisinovi.co.rs, crestinortodox.ro, frontpress.ro, adevarul.ro, tipsbetweenthesheets.blogspot.ro, cugetliber. ro, scribd.com, formula-as.ro, aratta.wordpress.com, thevintagenews.com

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI&8221;

  1. Pingback: LIMBA ROMÂNĂ SACRĂ | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI! | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: CIMITIRUL CARE PĂSTREAZĂ, ÎNCĂ, UN MESAJ DE LA DACI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s