TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

”Numeroase și indubitabile mărturii demonstrează că populațiile ținutului numit, datorită împărțirii provinciale romane, Tracia, ca și cele moesice dintre Balcani și Dunăre, și în aceeași măsură, geții sau dacii, pe malul celălalt al Dunării, au vorbit cu toții, una și aceeași limbă”, Mommsen (Getica, pag.240, G. Gheorghe).

Noi, românii, ca popor nu avem printre strămoși pe ”traci”, care nu au existat ca etnie, ci pe geții care au locuit pe ambele maluri ale Dunării, până în Tracia. Așadar, când veți întâlni etnonimul trac-traci, cu sau fără ghilimele, să înțelegeți geți despre ”tracii” din afara Traciei, sau localnicii din Tracia. Tot ceea ce gravitează în jurul termenilor de trac, traci sau Tracia, își au originea de la numele fiului lui Ares, Thrax, și cel mai probabil sunt legate de locul de baștină al acestuia.

Una din curiozitățile ”Lumii” descrise de Homer este prezența Cimmerilor în Europa de Vest, ceea ce presupune migrarea lor înainte de 1000 î. Hr în Europa

Cele mai vechi documente sau hărți ne indică un ținut și nu un popor. Denumirea de Tracia nu a reflectat niciodată o întindere mai mare decât ceea ce a reprezentat harta de mai sus, decât cu totul abuziv s’au desenat pe hărți întinderi mai mari, atribuind eronat identități false unor triburi antice. Același lucru se poate spune și despre toate neamurile înrudite cu aceste populații din Tracia, luându’i și transformâdu’i cu totul irațional pe toți ca fiind neam din Tracia. Aceste atribuiri le avem în special de la istorici antici, de la care cei mai mulți istorici de mai târziu au preluat aceste etichetări eronate, scrise cele mai multe dintre ele din auzite, știind faptul că acești istorici nu se deplasau în teritoriul menționat de ei, decât arareori.

Astfel, în decurs de zeci și sute de ani s’au înstăpânit niște clișee arhetipale legate de loc și de limbă ale unor triburi, după care din câte remarcăm se călăuzesc și azi istorici contemporani. Astăzi, după 2000-3000 de ani este aproape imposibil de modificat această eroare, fiind un termen înscris, tipărit în sute de cărți, etimologii sau enciclopedii. Ieșirea din acest matrix este o adevărată aventură de care se lovesc toți cei care vorbesc în afara acestui ”cod” devenit mistic al ”profesioniștilor” plătiți ca să discearnă ce este adevăr în trecutul acestui spațiu. Când vorbim de locuitorii Traciei sau ne referim la lumea tracică, cei mai mulți se gândesc la tot ceea ce ne reprezintă pe noi în istoria antică sau pe vecinii noștri de la sudul Dunării, ceea ce este evident superficial privind astfel lucrurile.

Cu toate acestea oricine trece dincolo de acest clișeu, al lucrurilor așezate, a tradiției moștenite din informațiile ce ne parvin din zona istoriografiei sau lingvisticii clasice, lucrurile stau diferit.

După modelul ”tracilor”, la fel am putea spune că elvețieni sunt toți europenii de azi, pe criteriul că se află oarecum în centrul Europei, și considerându’i un nucleu ai populației continentului. Evident că nu pe acest criteriu, geografic, am putea găsi înrudiri între popoarele europene. Istoria și îndeosebi genetica și paleogenetica ne arată o cu totul altă linie fină care ne conduce către originile noastre.

Odiseea numelui de Tracia, vine cel mai probabil de la THRAX, iar acest termen nu este cunoscut înainte de migrarea aheilor sau dorienilor în sudul Balcanilor, dar cu siguranță Cultul lui Ares este dus cu ei din locurile pe unde au trecut în acest exod, ori l’au găsit chiar pe aceste noi meleaguri în care s’au așezat și l’au însușit împreună cu alte elemente ale tradițiilor locale.

În mitologia greacă, după numele lui Thrax (greacă veche: Θρᾷξ) și în jurul acestei denumiri se creează pur și simplu chintesența tracică. Thrax a fost considerat unul dintre fiii reputatului zeu Ares, cu o mamă necunoscută.

„Marte a fost tatăl lui Cupidon, Anteros, și Harmonia, mama fiind zeița Venus. I’a avut pe Ascalaphus și Ialmenus cu Astyoche; Alcippe de Agraulos, Molus, Pylus, Euenus și Thestius, cu Demonice fiica lui Agenor. În afară de aceștia a mai fost tatăl celebru a lui Romulus, Oenomaus, Bythis, Thrax, Diomede din Tracia, & C”, (Lemprière, John and Wright, Frederick Adam, p. 358, Dicționar clasic de nume proprii menționați de autori antici. Routledge, 1949)

În Alcestis, Euripide menționează că unul dintre numele lui Ares însuși, a fost Thrax, fiind privit ca patron al Traciei (scutul său de aur sau aurit a fost ținut în templul său la Bistonia în Tracia). Ca și celelalte scuturile tracice, scutul avea forma unei semiluni numită „Pelta”, de la care știm că vor fi numiți toți războinicii ce foloseau acest tip de scut, PELTAȘTI. „Festivalul Gradivus” dedicat lui Marte, echivalentul lui Ares la Roma, a fost ținut anual de romani în luna martie, când se afișa acest tip de scut.”

Peltast

Războinici Peltaști

O legendă spune că Thrax a condus armata Edonilor într’o campanie împotriva insulei din Marea Egee, Lemnos și a altor insule din jur. Dar când a atacat sanctuarul lui Apollo de la Delos, zeul i’a aplicat lui și oamenilor săi o ”boală oribilă” (probabil lepră). Când s’au întors în Tracia nu au fost bineveniți și au fondat o colonie pe mica insulă Icaria.

Tiras a fost, în conformitate cu Geneza 10 și Cronici 1, ultimul fiu numit al lui Iafet, care la rându’i era fiul lui Noe, iar numele lui este asociat adesea cu o presupusă origine a termenului de Thracia, deși regiunea râului Nistru nu a fost niciodată o componentă teritorială a Thraciei, iar locuitorii lor erau geții din Tyras, numiți tyra-geți.

Josephus a scris că Tiras a devenit strămoșul ”Thirasienilor” (tyrageți), a acelor oameni cu ”părul ca flacăra” (roșu sau cu părul blond) de care povestește Xenofan. Tiras sau Tyras în antichitate a fost, de asemenea, numele râului Nistru, dar și denumirea unei colonii grecești situate în apropiere de gura de vărsare a Nistrului în Marea Getică; precum și locuitorii nativi din regiunea înconjurătoare, Tyra-geții.

Herodot spune (4,93, 5,3) că Geții au fost una din componentele majore ale ”tracilor”, iar eponimul Thrax nu este doar la originea Thraciei, Thraike – Zraike, fiind citit g’hrāik – graec și care a dus la forma modernă a numelui urmașilor lor de azi și a țării lor, grecii din Grecia.

Fragment din Istorii VIII, Herodot, din Papirusul Oxyrhynchus, grup de manuscrise descoperite în timpul secolului XIX și începutul sec XX de arheologii Bernard Pyne Grenfell și Arthur Hunt Surridge la o groapă de gunoi veche aproape de Oxyrhynchus în Egipt. Manuscrisele datează din sec. VI – sec. I î.Hr. Acesta include mii de documente grecești și latine, scrisori și opere literare. Mai includ, de asemenea, câteva manuscrise pergament, și manuscrise pe hârtie mai recente în arabă, poezii de Pindar, fragmente de Sappho și Alcaeus, bucăți mari de Alcman, Ibicos, Corinna, resturi extinse din Hypsipyle de Euripide, fragmente din comediile de Menander, și o mare parte a Ichneutae de Sofocle. De asemenea, au fost găsite cele mai vechi și mai complete diagrame de la Elementele lui Euclid.

Noah Webster, a sugerat că Tiras a fost venerat de urmașii săi ca Thor, zeul tunetului, echivalentul ambelor forme cu Θουρος (Thouros) menționat de Homer ca ”Ares (Marte) al tracilor”. Într’o Saga islandeză numintă Edda numele Thor (sau Tror) este descris ca un șef blond ancestral al popoarele germanice, precum și un rege al Thraciei.

Thor the Norse God - stage 4 by m0zch0ps

În 1838, savantul german Johann Christian Friedrich a sugerat identificarea Tirasienilor cu etruscii, care, potrivit surselor grecești și romane, cum ar fi Herodot (I, 94), locuia în Lydia (Asia Mică, Turcia actuală) ca Tyrsenoi înainte de a emigra în Italia. Încă din secolul VIII î.Hr. unii cercetători au făcut legătura dintre Tirasieni și etrusci, cu Troa (Troia), precum și cu  Popoarelor Mării, cunoscute ca Noul Regat Egiptean (inscripția ”Tursha” lui Ramses al III-lea) sau ”Teresh al mării” (Stela lui Merneptah).

Tereș popoarelor Mării

Această populație antică constituită din tirasenoi, înainte de a emigra in Italia, a intemeiat în Asia Mica (actuala Turcie) regatul Lidiei. Același istoric german îl mentionează și pe cel mai cunoscut fiu al lui Tiras, anume pe Troas (fondatorul Troiei).

”Popoarele Marii” și’ar trage de asemenea seva din neamul tirasienilor (trib de geți nord-pontici n.n.). Acești reprezentanți ai marelui neam getic erau denumiti Tursha, această denumire figurând pe o inscripție de pe vremea lui Ramses al III-lea, ei fiind mentionați cu ocazia invadării Egiptului, când au fost respinși s’au stabilit in Orientul Mijlociu. Cele mai cunoscute triburi ale acestora au fost cele ale edonilor și filistenilor.

Ares se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului și se spune ca era fiul lui Zeus si al Herei, datorita acestui fapt locul lui in Olimp era asigurat datorita parinitilor. Cu toate acestea, era disprețuit de părinții săi și de către ceilalți zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deși era simbolul forței războinice, brutale. Se spune ca Ares s’a indragostit de Afrodita și astfel i’a starnit invidia lui Hefaistos fiind soțul Afroditei. Pentru a’i pedepsi pe amorezi, Hefaistos faureste o plasa magica (invizibila) cu care plănuiește să’i prindă. Planul lui Hefaistos este dus la îndeplinire și astfel, el reușește să’i prindă pe cei doi ”porumbei”, chemându’i ulterior pe zei să se minuneze de ”captură”. Ca urmare a acestui fapt Afrodita a fost iertată de Hefaistos însă Ares a fost izgonit din Olimp.

Ares și Afrodita, dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau zeului Ares, era celebra legătură dintre el și Afrodita, legătură dată în vileag de către soțul acesteia, Hefaistos.

De ce nu alege el să meargă în Grecia, ci în Tracia este datorită faptului că nu era grec, iar urmașii lui nu erau greci, ci au rezultat din aventurile lui cu femeile din spațiul care mai târziu va deveni tracic poate tocmai datorită alegerilor sale.

Zeul Ares fusese trac și în accepțiunea lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas (Iliada, cântul V, versurile 461-462).

Dar nu există mit grecesc care să nu conţină cel puţin un element referitor la regiunea învecinată la nord de ei, Tracia. Se spune chiar că au fost mult mai multe, dar că de’a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele olimpiene şi’ar avea origini getice, dar că aceste elemente ”ne-elene” ar fi fost înlăturate, în mod voit, în cadrul procesului de elaborare a unei mitologii greceşti pure, fenomen care ia o amploare tot mai acută în ultimele trei secole. Unele menţiuni ale originilor getice au reuşit însă să supravieţuiască…

Nu am avea de ce să spunem aceste lucruri, dacă nu ar exista exemple concrete. Prima dovadă provine de la celebrul Strabon, grec născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, foarte aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii:

”Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont (Marea Adâncă!) drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta”!

Aşadar, Strabon scria că multe din cele povestite de Homer în operele sale (Iliada, Odiseea) s’ar fi petrecut pe ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană. Care să fi fost însă acele ”prejudecăţi”? Poate faptul că geții, cei care controlau mare parte din ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni?

Geții din Tracia erau consideraţi ”barbari”, iar elenii se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Deși, pare paradoxal, acesta nu pare să fie reala lor motivație, deoarece ei veneau chiar din rândul lor, ci poate nevoia de identificare proprie sau de un orgoliu natural ce se năștea pentru noile locuri ce le stăpâneau, ei își doreau o nouă identitate, precum am mai întâlnit în istorie. Este cazul relațiilor dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale din America de Nord când au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, a izbugnit un război ce a dus la 4 iulie 1776 la Declarația de independență a americanilor care și’au dorit să iasă de sub tutela coroanei britanice și au devenit un popor de sine-stătător.

O altă dovadă a interesului acestor greci moderni pentru ascunderea anumitor fire care duc la originea lor reală, este cazul GETOS-NESSOS sau NEXUS, ce constituie o DOVADĂ CRASĂ A FALSULUI GRECESC, GETOS redenumit voit NESSOS.

Detaliul cu inscripția ΓETOϟ/GETOS, de pe Amphora de ceramică cu pricina.

Orice om interesat de adevăr citește ceea ce vede, pe această operă de ceramică veche: GETOS, poate cea mai veche mențiune pe care o avem a numelui GET, chiar pe gâtul centaurului GET, care ne dezvăluie o spaimă a grecilor pentru cei ce trăiau dincolo de Munții Haemus, întruchipându’i jumătate om, jumătate armăsar, mit care chiar Triburile Getice îl întrețineau, pentru a’i ține la distanță pe dușmani.

Ariminia:

”O altă dovadă istorică a vechimii numelui de GET dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.Hr. care prezintă lupta vânjosului Hercule cu centaurul ”Nessos” (!), cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ/GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l’a înșfăcat de moț/chică pe centaurul Getos, coafură specifică numai neamului get!

Istoricii germani au făcut această mârșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu’i aproape pe feciorașii lui Ucigă’l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați până și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor, românii, din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.”

https://i2.wp.com/www.beazley.ox.ac.uk/images/pottery/painters/keypieces/tiverios/6-p64-medium.jpg

Colecția Muzeului Național, Atena, Grecia, Amphora de ceramică cu gât, datat aprox. 550-520 î.Hr

Este evident că olarului elen nu i’a stat mintea precum grecului de mai târziu, la falsuri.
El nu s’a mai sfiit și le’a trecut și pe timbre, nu doar a citi Γ (G chirilic) N, ba chiar a înlocui, și a crea o întreagă mitologie în jurul lui Nexus – Nessos.

Oare la Gaia – Γαία (GEEA) de ce nu o fi nesocotit litera G, devenind astfel Naia!? Simplu. Gaia nu amintește de GEȚI, și nici nu pomenește de cuvântul GET.

Cine erau însă aceşti geți?

Geții erau un popor imens format din sute de triburi și se întindeau de la Atlantic la Pacificul estului îndepărtat, și se numeau, tirasieni, edoni, bessi, misi sau moesi, daci carpatici, odomanţi, skyrmiazi, bistoni, trauși, carpi, tyrageţi, tissageți, ilergeți, indigeți, turdetani, turduli, getuli, obulensi, tribali, crobizi, odrisi, treri, massageți, samo-geți (sarmagiți-sarmați), geats, geto-sciți, sciți sau saci, saka sau skutai, dahi sau dahae (daoi), hitiți, brigi sau frigieni, crestoni, lydieni, carieni, jats, yuezhi, etc. şi al căror părinte comun ar fi fost considerat legendarul Thrax. Altfel de ce să fi numit Herodot neamul tracilor, ”cel mai numeros după inzi”? O afirmație oarecum curioasă pentru că nu avem cunoștință ca Herodot să se fi deplasat în India, și nici nu a intrat pe acele vremuri în posesia vreunor recensăminte pe astfel de teritorii considerate de altfel ”barbare” și despre care nu dispunea de multe informații.

De asemenea, particula trac nu o regăsim la niciun neam, din afara vecinătăților locurilor frecventate de Herodot, așa cum o regăsim pe cea a geților, semn că geții în expansiunea lor europeană și asiatică deopotrivă, și’au păstrat în multe cazuri amintirea trunchiului etnic din care se trăgeau.

Iar acest Thrax era fiul lui Ares, zeul războiului și la greci, dar care la rândul său (scrie celebrul Euripide în opera Alcestis):

”S’a născut în Tracia”.

Dacă Thrax a fost numit după locul de baștină, ori locul și neamul a luat denumirea unui conducător cum era obiceiul în vechime, precum a fost Thrax, asta doar posteritatea ne va lămuri.

Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul departe de Grecia: îşi avea temple numeroase în Tracia, acolo unde s’a însoţit cu Caliope şi cu alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi. Ares locuia aşadar în Tracia, Artemis era numită Istriana şi îşi avea templu pe malul Mării Getice, Thetis era mama Istrului nostru şi al lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce, în accepțiunea unora Insula Şerpilor, Echidna şi Hercule s’au iubit pe meleagurile noastre şi l’au născut pe Scytes tatăl sciţilor.

Apollonius din Rodos scrie că Zeul Războiului îşi avea mare templu, în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de ”fiicele sale, amazoanele” şi era păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2:

”Şi le’a spus Fineus (rege trac) argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida (Kolchis, azi în Georgia): când veţi lăsa în urmă tribul Mossynoekoi (din sudul Mării Negre) să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor, acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint. A fost oare Insula Păsărilor lui Ares mutată, ”prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?

Obsesia aurului getic a fost cea care a generat legenda argonauţilor. De fapt, în legendă, grecii refac, ideatic, ficțional, în sens invers, traseul pe care cândva, în vremuri imemoriale, îl parcurseseră efectiv coborând din nord. Rămăseseră de atunci în subconștient cu imaginea existenței în acel nord a unei fabuloase comori de aur și, prin intermediul argonauților, purced acum cu imaginația îndărăt în căutarea ei.

Că acel tezaur e cel getic o dovedesc o mulţime de indicii care nu mai lasă loc niciunui dubiu, nici unei marje de eroare. Aşa cum experţii în studierea metalelor pe bază de analize pot determina cu exactitate natura aurului dintr’un obiect, locul de origine, dacă e de mină sau de râu, a fost prelucrat în vechime sau recent, prin turnare sau prin ciocănire, şi noi, dacă avem pregătirea necesară şi mai suntem înzestraţi şi cu o intuiţie care nu dă greş, avem posibilitatea să facem aceeaşi operaţiune în structura unei opere artistice nemateriale, în cazul de faţă a unei celebre legende.
Miron Scorobete:
”Între popoarele antice, primii care au fost atrași ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, așa cum se crede obișnuit, ci primele triburi de greci care, în migrația lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munții Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care și’au făcut monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur, ”chrysos ” ar proveni de la numele Crișurilor, râurile noastre care străbat ținuturile aurifere. Alte cercetări susțin că primele monede de aur grecești conțineau același tip de aur cu cel extras și astăzi din Apuseni.
În definitiv geții care au populat și fondat Roma, au făcut la 106, același lucru, și’au dorit să ia peste secole la Roma comorile strămoșilor lăsați acasă în Carpați.
Dr. Ernest Oberlander Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al României, în ”Aurul şi argintul antic al României” din 2013 a scris:
”Criton a transmis că Romanii au capturat din Dacia 161.250 kg de aur şi 322.500 kg de argint. Istoricii moderni s’au concentrat asupra provenienţei bunurilor din metale preţioase aflate în tezaurul regal getic ce a căzut în mâna romanilor, socotind că acela a fost acumulat vreme de circa 2 secole din exploatări miniere şi comerţ. În realitate, prezenţa unor reprezentări foarte clare de forme de vase greceşti tipice pentru perioada secolelor V – IV î.Hr. redate în scena ”prăzii getice” de pe Columna lui Traian dovedeşte faptul că acumularea tezaurului regal al lui Decebal a început mult mai devreme. Cea mai faimoasă zonă producătoare de aur a vechiului spaţiu dacic din toate timpurile a reprezentat’o, fără îndoială, cea a zonei ”Poligonului de aur” a Munţilor Metaliferi / Carpaţii Apuseni, având în centru Roşia Montană. Depozite aurifere primare se găseau şi în Banatul meridional, în jurul localităţilor Anina, Bocşa, Borlova, Bolvaşniţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Sischeviţa şi Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Troienii

Când vine vorba de Troia sau de troieni, importanţa originii lor este de asemenea una relevantă pentru noi, deoarece doar cu ajutorul mitului conform căruia troienii ar fi fost greci, grecii şi’ar putea demonstra întâietatea. Datorită acestei îndoielnice întâietăţi, importanţa strămoşilor noştrii în cadrul istoriei Europei şi a Lumii este atât de redusă. O mare parte din realizările geților la nivel religios, cultural şi arhitectural este trecută în contul grecilor care la vremea respectivă încă nu’şi terminaseră procesul de etnogeneză.

Din punct de vedere religios grecii au fost influenţaţi de către geți. Divinităţi, cum ar fi Apollo, Ares, Dionissos, zei care s’au luptat la Troia alături de războinici a arătat faptul că o parte din zei erau ai geților în special din Tracia, iar de cealaltă parte erau greci. Homer în Iliada menţionează clar că Ares era de partea troienilor, ca şi Artemis cea ades numită Istriana sau Afrodita, mama lui Eneas Dardanul.

Un alt aspect important de care trebuie să se ţină cont este cel vestimentar, deoarece tracii aveau un element vestimentar tipic pentru etnia lor şi anume cuşma frigiană. Într’o pictură pe un vas de ceramică, Paris, fiul lui Priam este reprezentat în acest fel.

Elena și Paris, 380-370 î.Hr., Muzeul Luvru, Paris, (http://www.louvre.fr)

Homer, povestitorul acestei epopei i’a prezentat pe traci în felul următor :

„Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.
Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…”

Un alt motiv care arată apartenenţa geto-tracă a troienilor este reprezentată de originea aliaţilor. Troienii conducând o coaliţie de neamuri getice, care cuprindeau toate neamurile din nordul Peneului, de la râul Halys și Sangarios, râul Sakaria de azi, până la râul Axios al Paionilor, azi numit Vardar, în Bulgaria. Printre neamurile acestea sunt: Frigienii, Carienii, Maionii, Mysii, Ciconii, Paionii, Peonii, Halitonii şi Dardanii, adică triburi care, prin natura lor, aveau legături foarte apropiate cu  troienii.

Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas, fiul lui Eussorus, Peiros, fiul lui Imbrasus, Rhesus, cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra sciţilor.

Amazoanele, erau şi ele evident, de partea Troienilor. Totul aduce cu un război geto-grec, cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite. De ce ne’am mai mira azi de negarea grecilor moderni a realei lor obârșii getice. Despre Troia şi legendele sale sunt însă, multe de spus.

Filmul răspunde la multe semne de întrebare:

În secolul V î.Hr., poetul Grec Euripide, născut în Insula Salamis, în “Troianele” a scris:

”În primul rând, gloria Troianilor era cea mai frumoasă cu putinţă, căci viaţa şi’o jertfeau pentru cetate. Iar trupurile celor doborâţi de lănci erau cărate acasă de prieteni şi pregătite pentru înmormântare cu mâini pioase, după cuviinţă, pe urmă îngropate în pământul părintesc. Troianii care nu mureau în lupte reveneau, seară de seară, la neveste şi copii, plăceri de care n’aveau Aheii parte. Cât despre soarta, după unii crudă, a lui Hector, ascultaţi adevărul: el nu mai este viu, însă înaintea morţii şi’a vădit înalta vitejie. Sosirea luptătorilor Ahei a fost temeiul faimei sale; de nu iscau războiul, curajul lui ar fi rămas pe veci necunoscut. Tot astfel Paris; de n’ar fi luat’o pe Elena, ar fi avut în casă o soţie ştearsă şi nime’ n’ar fi mai vorbit despre-nrudirea lui. A ocoli războiul: aceasta’i datoria oricărui om cu mintea-ntreagă; şi dacă totuşi luptele încep, atunci este de preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate. În schimb, o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă.”

În secolul IV a fost publicată cronica Cretanului Dictys, care a fost în tabăra Aheilor, cu detalii ca (2:27):

”Ajax a atacat vecinii prieteni ai Troiei: a pustiit Gargarum, Gherghita, Skepsis şi Larisa, cu mare rapiditate.”

Carianul Pausania (2:24) a notat că reprezentarea cea mai veche a lui Zeus în Argos era cu 3 ochi:

”Aici Zeus, pe lângă cei 2 ochi fireşti, mai are un al treilea în mijlocul frunţii. Aşa cum se spune, acest Zeus era moştenit din tată’n fiu de Priam şi se afla înălţat în aer liber, în curtea palatului său. Atunci când Troia a fost cucerită, Priam s’a refugiat spre acest altar. Iar atunci când s’a făcut împărţirea prăzilor, statuia aceasta a luat’o Sthenelos, fiul lui Kapaneus din Argos. Iată pricina care’l face să se afle în templu. Iată de ce Zeus a fost reprezentat cu 3 ochi: este un lucru ştiut de toţi că Zeus domneşte în cer; el domneşte de asemenea şi pe pământ.”

În fine, Eschil a dat numele de Zeus, zeului care ţine în a lui putere marea. Acela care a înfăţişat astfel pe Zeus cu 3 ochi a voit aşadar să arate că este o singură divinitate, care are în a lui stăpânire cele 3 părţi din care este alcătuită lumea”.

Povestea troienilor își are originea în mituri și legende. În conformitate cu mitologia greacă, troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). Deși aflată în Asia, Troia este prezentată ca fiind precursoarea oraşelor state greceşti. Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru hainele luxoase, producția de fier și zidurile defensive masive. Familia regală troiană îi are la origine pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus. Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, care a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace, unde l’a întâlnit pe Teucrus. Aceasta era el însuși un colonist din Attica, și l’a tratat cu respect pe Dardanus. În cele din urmă, aceasta s’a căsătorit cu una din fiicele lui Teucrus, și a fondat Dardania.

La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mâinile nepotului său Tros, care și’a numit oamenii troieni, și țara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit tot după numele său. Zeus i’a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon si Apollo, jignindu’l pe  Zeus, au fost trimişi pentru a servi regelui Laomedon, noul rege al Troiei.

Laomedon îi asistă pe Apollo şi Poseidon la construcţia zidurilor

Motivul aparent al declanşării Războiului Troian a fost reprezentat de răpirea Elenei, soţia lui Menelau de către Paris. Menelaus, s’a mâniat când a vazut ca Paris a luat’o cu el pe Elena. Atunci i’a chemat pe toti pețitorii Elenei, care făcuseră un jurământ, că o vor aduce pe Elena înapoi soțului, pentru a’i apăra onoarea.

Mulţi însă nu au dorit să meargă la razboi. Odiseu de exemplu s’a declarat nebun, dar acest truc a fost descoperit de Palamedes. Ahile, cu toate că nu a fost unul din peţitori, a fost căutat pentru că, conform previziunilor lui Calachas, Troia nu putea fi cucerită decât dacă Ahile va lupta alături de ahei. Partea interesantă era reprezentată de faptul că Ahile nu era aheu, ci era din acelaşi neam cu Paris. Aheii aveau nevoie de unul din acelaşi neam cu troienii, deoarece aveau nevoie de cunoştinţele lui în materie de război.

Poate că razboiul troian nu mai avea niciodată loc, dacă Telefus nu ar fi mers în ţara Mirmidonilor, în speranţa că va avea rănile vindecate. Un oracol i’a zis ca numai persoana care l’a rănit (în acest caz, Ahile) putea să’l vindece. Ahile fiind de acord, Telefus le’a zis grecilor cum să ajungă în Troia. După cum se vede, au existat şi cazuri în istoria noastră atunci când duşmanul a răzbit doar atunci când a primit ajutor din interior.

Enea, un prinţ troian, a reuşit să scape în urma distrugerii Troiei. Virgil ne zice în Eneida despre fuga lui din Troia. Multe surse spun că Eneas a fost singurul troian ce a supravietuit, dar acest lucru contrazice povestea conform căreia Andromaca a fost casatorită cu Helenus, geamănul Cassandrei.

Exterminarea troienilor ca și a geților după 106 este susținută tocmai de adversarii continuității și importanței geților în istoria Europei, în aceeași măsură cum au apărut subit goții după 238. Anumite neamuri au ”dispărut”, iar altele au fost inventate pentru a disimula existența celor reale. Geții au fost numiți și goți și n’au stat niciunde oficial mai mult decât în spaţiul carpatic, actuala Românie, atestaţi foarte concret în perioada 212 – 376, egalând durata prezenţei oficiale Romane, adică tot o perioadă de 164 ani şi ar mai fi rămas, dacă o parte însemnată a lor n’ar fi fost alungată de către Huni.

Goţii au fost consideraţi ca prima migrare în Europa mileniului I iar în 2012 şi Dr. Gheorghe Iscru a afirmat:

“Goţii n’au fost alţii decât Geţii, continuând acţiunile de atacare a Romanilor inclusiv după retragerea în Sudul Dunării a Romanilor, în scopul refacerii Geţiei / Daciei, care iniţial era pe ambele părţi ale fluviului” (formaţiune statală nu doar Nord- Dunăreană, aşa cum, exceptând regiunea Dobrogeană, e România azi): Geto-Dacii n’au dispărut după retragerea din secolul III a Romanilor în Sudul Dunării, ei manifestându’se (numiţi şi Goţi) încă mult timp după aceea nu doar în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, ci și în spațiul Baltic.

Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), a spus limpede:

„Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i’au numit Geţi pe aceştia.” (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.n.).

Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor – anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului – Borysthene, după cum ne’o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.n.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt.

Bonfin spunea despre specificul unor neamuri că’și puteau schimba portul sau năravurile după locul în care trăiau:

„Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într’atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s’a născut, aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano, n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin.”

Așa se face că geții după ce s’au extins și au populat Europa până la Atlantic, și’au creat noi obiceiuri, iar limba a suferit evoluții după specificul local, îmbogățindu’se, și totodată dezvoltându’se cultural diferit de locurile de baștină ale părinților sau bunicilor, după câteva generații.
La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ.,lib.):

„Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe.”

De comun acord cu aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce’i drept, între cerul Britaniei însăşi / Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină, / Sau între cerul din Pont şi’acel al oraşului Gades, / Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse. Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele, / Căci fiecare îşi are şi vântu’i şi partea din ceruri.” (Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,Ed. Minerva,1981).

Odrisii

De o reală importanță, până la uniunea de triburi realizată de faimosul Burebista (Boerobista sau Buruista), a fost uniunea de triburi sud-dunărene care au format Regatul Odris. Când se vorbește de geții din Tracia sau când definesc spațiul tracic foarte mulți autori nu reușesc să ajungă la un consens. De exemplu, dacă studiem ce informații avem despre Odriși, aflăm de la unii autori că erau traci, și aceasta pentru că erau în imediata vecinătate nordică a celor ce au emis întâia oară termenul de trac.

Dar, totodată ceea ce știm este că Regatul Odris se întindea peste întreg arealul clasic al Traciei geografice, recunoscute și pomenite relativ des de mai toți istoricii și a reprezentat o uniune de triburi getice în jurul celui mai puternic trib şi anume, tribul Odrisilor. Strămoşii noştri cunoşteau importanţa nucleului puternic şi a forţei concentrate în mâna unei singure elite condusă de o singură persoană capabilă și curajoasă și de aceea Regatul Odris a fost mai întins decât cel al Traciei clasice.

Coif getic sud-dunărean, sec. IV î.Hr.

În timpul expansiunii sale maxime Regatul Odris s’a întins până la Dunăre peste Munții Haemus, a cuprins teritoriul actual al Bulgariei, Dobrogea, Nordul Greciei şi Partea Europeană a Turciei. Cu alte cuvinte acest regat nu putea fi al unui singur trib chiar de ar fi fost condus exclusiv de un trib al locului definit adesea tracic, iar aceasta reiese din spusele istoricului grec Tucidide care consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrișilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei. Acest trib getic sau tracic după loc, al Odrişilor şi’a format nucleul în câmpie de’a lungul râului Hebrus (actualul râu Mariţa, pe actualul teritoriu al Bulgariei).

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea „Anabasis” a lui Xenofon, Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică și Polybius, în „Istorii”.
Xenofon (430 – 354 î.Hr) a scris despre obiceiul tracilor odrişi de a organiza curse de cai şi a bea mari cantităţi de vin atunci când avea loc o înmormântare sau o petrecere, această relatare demonstrează faptul că tracii celebrau fiecare eveniment al vieții, începutul (nașterea), cuprinsul (căsătoria) și sfârșitul (moartea), fiind astfel în comuniune cu Dumnezeu și Natura.

Regatul Odris a fost primul care a dobândind puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475 – 445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice. Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431 – 424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101). Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101) Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus .
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Kotys I. S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu triballii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului tracic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni. La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă. Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Dosar: Sofia - Armour Odrysian ȘI Helmet.jpg

Armură și coif de războinic odris. Parte din efectele de înmormântare ale unui aristocrat odris, descoperit în movila de la Golyamata (Big Tumulus), situată între satele Zlatinitsa și Malomirovo, Iambol, în regiunea Yambol, Bulgaria. Este datat la mijlocul secolului IV î.Hr.  și constă dintr’un coif de bronz de tip Chalkidean cu decorațiuni unice de șarpe încolăcit din fier, armura zimțată. Mormântul conținea, de asemenea, săbii, sulițe și capete de săgeți din bronz.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.
Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;
Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah.

În 320 î.Hr. și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Același tip de armură o regăsim și pe obiectele de artă care reproduc războinicii de stepă. De altfel acest tip de armuri era folosit pe o arie tot mai întinsă și mai târziu după sec I d.Hr. de așa numiții sarmați care au fost imortalizați pe columnă ce istorisește imagistic războaiele geto-romane.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57 – 48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;
Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.en ), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor  getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.
Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18- 38) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută o provincie romană de Claudius .

Conform lui Tucidide, sub regele Sitalkes, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalkes, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalkes, asta în timp ce un rival al lui Sitalkes, fiul lui Teres, este adăpostit de sciti. Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalkes, a evitat conflictul printr-un schimb de azilanți. Sitalkes s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea. Sitalkes sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalkes s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalkes, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalkes i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme. În 429 i.Hr., Sitalkes conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.en., Sitalkes a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocos moare în 390 i.en. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Cotys I este asasinat în 360 i.en. de către un grec. Regatul se împarte în trei regate mai mici.

În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei (în poză)

https://johnnyshumate.files.wordpress.com/2012/08/philip.jpg?w=755&h=569

Deși este anexată, Tracia își menține autonomia și dreptul de a bate moneda proprie. În 335 î.Hr., odrisii devin aliați lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.en., au participat la Bătălia de la Issus împotriva lui Darius al III-lea. Însă treptat, odrisii se răscoala împotriva autorității macedonene în vremea lui Alexandru și Lisimah, printre care una este condusă de Seuthes al III-lea după 326 î.Hr.

Filmul despre Seuthes III, folosiți opțiunea de titrare de la player.

Seuthes a activat după moartea lui Alexandru, intervenind în luptele pentru putere dintre diadohi, acordând ajutor lui Lisimah, fie lui Antigonos. Odrisii au fost eliberați în 281 i.en., după moartea suveranului Traciei, Lisimah. Apar pretendenți ca celții, care atacă Grecia în 279 i.en. și jefuiesc sanctuarul de la Delhi. Deși sunt înfrânți, au rămas în Peninsula Balcanică, fondând Regatul de la Tylis, sub conducerea lui Komontorius. În cele din urmă, după cucerirea Macedoniei și transformarea ei în provincie romană, Tracia de Vest a fost alipită de ea, iar Tracia de Est a rămas regat clientelar, dar autonom până în 46, când a fost transformat în provincie romană.

Variantele antice ale numelui  Θρῄκη (Thrēíkē) THRACE – Θρῇξ (Thrēîks) THRAX

În latina clasică, Tracii şi Tracia erau numiţi în mod curent Thrax (persoana) şi Thracia (diversele regiuni care purtau acest nume: ţara Tracilor, pe cursul mediu al Hebrului (numită şi Bessia), devenită ulterior provincia romană Thracia; apoi dioceza Thracia; întreg hinterlandul Constantinopolei. Mai târziu, în latină s’a scris Tracia (cu T-, nu cu Th-) şi chiar Tratia (de pildă la Anonimul Ravennat), datorită faptului că numele se pronunţa deja Tratsia). În greaca clasică numele erau Θρᾷξ şi Θρᾴκη . Forma mai veche în latină era însă Thraex, luată din greacă, unde era Θράϊξ (pl. Θράϊκες), iar în dialectul ionic (cel în care a scris de pildă Herodot) Θρήϊξ (pl. Θρήϊκες şi Θρηϊκή, ca nume al ţării). Numele avea o mulţime de variante dialectale ori regionale şi de derivate.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Teritoriul_onomastic_al_elementului_dava_-_Sorin_Olteanu.jpg

 Gama onomastică dintre orașele getice care au sufixul dava, care acoperă Dacia, Moesia, Tracia și Dalmația

Iată, după Decev, formele care apar în diversele izvoare antice:

• Locuitorii (neamul): Θρᾷκες, Θράϊκες, Θρᾶκες, Θρῇκες,Θρήικες,Θρῆκες,Θρέϊκες, Thraeces, Thraces, Trhaces (sic), Traches, Thraces, Threces.

• Singularul lui Θρᾷκες pierdut: Θρᾷξ, Θρᾷχς, Θράϊξ, Θρᾶξ, Θρῇξ, Θρήϊξ, Θρέϊξ Parasite, Trhax, Trax, deșeuri, traex, Threx; folosea se si adjectival în îngrijire în Cazul ea (de mai sus) nubieni persoane zgomot.

• Femininul lui Θρᾷξ, Thrax: Θρᾷσσα, Θρᾷσα, Θράϊσσα, Θρᾶσσα, Θρᾷττα, Θρῇσσα, Θρήϊσσα, Θρέϊσσα, Thraessa, Threissa, Thressa

• Numele ţării tracilor şi al diferitelor regiuni numite de aici: Θρᾴκη, Θρᾴκα, Θρῄκη, Θρηΐκη, Θρηϊκίη, Thraca, Thrace, Thraeca, Thraecia, Thracia, Trhacia, Trachia, Tracia, Threce, Threcia

• Adjectivele derivate de la Θρᾷξ şi Thrax: Θρᾳκιος, Θραΐκιος, Θρῄκιος, Θρηΐκιος, Θρᾳκικός, Θρᾳκήσιος, Θρᾳκῶος, Thracius, Trhacius, Thraecius, Threcius, Thracicus, Thraecicus, Threicius, Thraecidicus, Thracus, Thraecus-derivate adjectivale de la numele.

• Nume de persoană

* feminine: Θρᾳκία, Tracia, Θρᾳκῆς, Θρακίς, Θρᾳκίς, Θρακιδιανή,

* masculine Θρακίτα, Θρακίων, Θρᾳκίων, Θρᾳκυλίων, Thraciacius.

• Thraciscus-hipocoristic de la Thrax.

• Alte forme:
• Θρᾳκίας era numele unui vânt (şi punct cardinal) – Nord. De la acest fapt, Gabriel Gheorghe atribuie numele Traciei și tracilor prin poziționarea lor nordică a vecinilor = Trakie, a geților nordici.

• Θραικιά supranume al Afroditei (Hesyehius).

• tot Θρᾳκίας sau Θρᾴττης (var. ionică a lui Θρᾴσσης) se numea un fel de mineral (de asfalt), la Dioscorides şi la Hesychius.

grecia clasica

Din aceste forme, se poate reconstitui cu certitudine tema cea mai veche: Thrāïk(-es,-a). Ea are o poveste interesantă, scoasă la iveală tocmai de cercetările de tracologie:
Θ-ul iniţial, conform legilor fonetice greceşti, poate proveni din IE *dh sau din *gh ori *gwh (şi nu numai). Pe această filieră s’au concentrat până acum etimologii. Cum arată Sorin Olteanu, însă într’un articol de pe site, dedicat „palatalei trace” (parte a unui amplu capitol al studiului limbilor trace pe care a decis să’l numească „teoria transcrierilor” încă neabordat serios în lucrările de specialitate), în numele trace litera [θ] transcrie nu aspirata greacă [th], fiindcă tracă nu avea consoane aspirate, ci mult mai probabil un sunet tracic, inexistent în greacă, undeva între [dz] şi [ğ], fie unul din acestea, fie pe amândouă, în dialecte diferite (să’l notăm convenţional prin [ž]). Este nimic altceva decât acel sunet care, în cuvintele de substrat comune românei şi albanezei, este [dh] în albaneză, dar [dz] în română: viedzure/vjedhullë, dzară/dhallë etc.

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b5/Map_of_ancient_Epirus_and_environs.png

Asta înseamnă că deşi grecii spuneau Thraikes şi Thraike, tracii înşişi îşi ziceau mai degrabă Žraik(es), iar regiunea (ori întreaga ţară) era Žraika. O confirmare neaşteptată ne’o dă o inscripţie funerară pusă pentru Flavius Dizala al lui Ezbenus (nume trac neaoş) care, aşa cum spune epitaful, a fost la viaţa lui strateg (comandant de ‘strategie’, o regiune administrativă tradiţională a Traciei) al strategiilor Olynthia, Roimeletike, Dresapaike, Thukysidantike, …seletike (începutul s’a pierdut), Zraike, Athiutike şi Bioletike [aproape toate formate cu suf. –ik(o)]. Zraike nu poate fi decât pronunţia tracă a numelui pe care grecii îl pronunţau, cum am văzut mai sus, Thraike, care a evoluat apoi la formele prezentate la început. Fiind o limbă satәm, numele Zraike provine din IE *g’hrāik(-) (a cărui explicare este deja altă discuţie). Dar este evident că exact acelaşi radical IE, adică *g’hrāik(-), este cel care, prin intermediul altor legi fonetice decât cele trace (anume greceşti), a dat naştere numelui Γραῖοι (cu sufix Γραῖκοι), preluate în latină ca Grai (cu sufix Graeci).

Deci, din perspectivă tracică de data asta, cei de la sud de Tracia erau Graikoi !

Concluzia este că,…numele Tracilor are aceeaşi origine cu cel al Grecilor… cu siguranţă li s’a dat acelaşi nume, probabil de neamurile învecinate. Este una din etimologiile în care Sorin Olteanu crede…Oare de ce nu am fi și noi de acord?
Numele este în mod evident un derivat adjectival cu sufixul ”ik”(o) un sufix comun care a făcut carieră în greacă, unde se întâlneşte la tot pasul, mai ales în adjective de la nume de popoare: de la Ρωμαῖος > Ρωμαϊκος, de la Γέτα(ι) > Γετικός, Δακος > Δακικός, (ca de altfel şi în latină: Geta(e) > Geticus (pronunţat Gheticus), Dacus > Dacicus (pronunţat evident Dakikus) etc) şi în nume de strategii.

Citiți și: DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Frigienii

După distrugerea Imperiului Hitit de migrațiile din Marea Egee, printre regate mici apărute ici și colo, frigienii au guvernat Anatolia între 1.250 – 750 î.Hr. Pe lânga aceste multe regate mici, cunoaștem două state puternice, unul este Regatul Urartian, iar celălalt este Regatul Frigian Unit, care a condus platoul Anatolian central.

Inscripții cu hieroglife hitite, sau cuneiforme asiriene, anale Urartiene și scriitori greci clasici au furnizat mai multe informații cu privire la frigieni. De asemenea, ceramica și alte obiecte găsite la site-urile Gordion capitala frigienilor și Pazarli au sprijinit informațiile oferite de textele antice. Din scrierile istoricilor greci și lydieni, și, de asemenea, din dovezi arheologice, putem considera că frigienii au provenit din zona Dunării, de unde au migrat în Tracia, iar mai târziu au trecut Dardanele și s’au stabilit în și în jurul Troiei și la scurt timp s’au extins și spre vestul Anatoliei. Din exact aceleași stil de movile funerare găsite în Tracia (Bulgaria de azi) și Gordion, putem urmări rădăcinile frigienilor întâi în Tracia și de’a lungul Dunării.

O parte a problemei în originea frigienilor se află în diverse denumiri date triburilor sau popoarelor care ar fi putut fi frigieni. De exemplu Mushki, care este frecvent menționat în analele asiriene, de multe ori, în legătură cu Tabal, de asemenea, mult timp considerat a fi fost frigieni. Probabil, regatul frigian a cuprins o confederație de popoare, unite împotriva împărăției asiriene. Regatul Urartian a urmat destul de multe ori aceleași politici împotriva asirienilor.

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fe/NeoHittiteStates.gif

Nu suntem destul de sigurI încă, când și în care părți din Anatolia frigienii migrat. Cu toate acestea, știm că s’au stabilit în Anatolia Centrală pe un teren care acoperă Ankara, Sinop, Alacahoyuk, Pazarli, Hattusas, Konya și Melidia pe estul Anatoliei și Manisa la vest. În general, știm că frigienii au fost printre acele popoare cunoscute care au migrat sub numele de „Popoarele Marii”, și care au distrus Imperiul Hitit, și care au fost deja slăbită de oamenii Kashka din nord. Mai târziu, în perioada elenistică, domeniile frigiene au fost administrate de către Galateni, un trib din Europa de Est, și redenumit ca Galatia, totuși acest teritoriu a fost, pentru o lungă perioadă de timp, cunoscut sub numele de Frigia chiar mai târziu în vremurile elenistice.

Oamenii de știință cred că frigienii s’au stabilit ca un regat puternic și puternic numai după sec. al VIII-lea î.Hr.. Pentru că, din sec. al VIII-lea î.Hr. în analele asiriene este menționată o națiune sub numele de Mushki care sunt considerați a fi aceaași cu frigienii. Surse grecești spun că frigienii au existat în Anatolia chiar din sec. al XIII-lea î.Hr.

Iliada lui Homer a furnizat informații în care frigienii au fost prezenți în Anatolia în timpul regelui Priam al Troiei, aproximativ în sec. VII. î.Hr. Pe de altă parte istoricul Herodot, spune că frigienii, înainte de intrarea în Anatolia, au trăit în zona Macedonia și până în acel moment au fost numiți Brygi. Herodot menționează, de asemenea, primii regi, Gordios, Midas și Adrastus și spune că frigienii au trăit pe partea stângă a râului Halys, iar teritoriul dintre Lidia și Cappadocia se numea Frigia. Informațiile furnizate de către Herodot sunt susținută de movile funerare în stil frigian și monumentele găsite în acest domeniu. Ceea ce ne face să credem că frigienii nu au fost niciodată un popor important înainte de sec. VIII î.Hr. este că nicăieri în Anatolia nu s’au găsit monumente sau ceramică specifică frigiană.

Frigienii, între sec. XII – VIII î.Hr., au trăit în Anatolia, în clanuri mici și triburi, însă numai după sec. al VIII-lea î.Hr. au devenit o putere politică și militară însemnată. Cu toate acestea, frigienii nu au fost niciodată în măsură să controleze întreaga Anatolie. De exemplu, una dintre puterile emergente din Anatolia, Regatul Lydiei a supraviețuit în perioada frigiană și nu există nici o dovadă că Lidienii au trăit sub hegemonie frigiană. Un alt punct care ne face să credem că frigienii nu controlau Anatolia în totalitate, este lipsa de orașe frigiene de’a lungul coastelor din Marea Egee și Marea Mediterană. Săpăturile de la orașe antice de pe coastele din Marea Egee și Marea Mediterană n’au oferit nicio urmă de ceramică sau obiecte frigiene.

Ca stat Frigia era la apogeu, sub regele Midas, când Anatolia a fost invadată de un popor venit din nordul Mării Getice. Acest neam a fost cunoscut sub numele de Gommeri în Vechiul Testament, sau Gimmirais în evidențele asiriene și Cimmerois în sursele grecești, ceea ce acum numim Cimerieni. Cimerienii, așa cum a spunea Herodot, au trăit în peninsula Crimeea la nord de Marea Neagră. Când țara lor a fost atacată de sciți, un popor războinic,  în grupuri mari au intrat în Anatolia și distrus Regatul Urartian din Anatolia de Est.

Regele asirian Sargon al II-lea, a susținut mai multe războaie de apărare împotriva Cimerienilor. Un alt rege asirian Asahardon, s’a aliat cu sciții, și au respins Cimerienii din est spre centrul Anatoliei, unde prima dată i’au întâlnit pe frigieni, și i’au învins într’o luptă în anul 676 î.Hr., după care regele Midas s’a sinucis prin consumul de sânge de taur.

O movilă înmormântare la Gordion este considerată a fi a regelui Midas. Organismul găsit în interiorul camerei înmormântare este a unui om scund în vârstă de 60 de ani. Ce a surprins arheologii, care au excavat acest mormânt, a fost lipsa de aur în camera de înmormântare, pentru că regele Midas a fost renumit pentru averile sale imense. Unul dintre motive pentru care nu s’a găsit nimic, ar putea fi că Cimerienii, au jefuite bogățiile lui Midas. În același timp, capitala Gordion a fost arsă și distrusă.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Cimerienii

În urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi (cum i’au numit istoricii elenii) locuiau un teritoriu imens, de la Caucaz şi Marea Azov, la Nord şi Nord Vest de Marea Neagră, în Basarabia de astăzi, în Crimeea dar şi în Deltă şi în nordul Dobrogei noastre. Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea.
Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scyții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când scyții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.
Unii spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea î.Hr., dar și de către alții undeva mai aproape de noi între sec. XII-VIII î.Hr. Există dovezi certe că cimerienii au locuit în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.
Așadar, câteva secole bune au controlat pământurile pe care astăzi locuim, deși originea cimerienilor este încă neclară. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de traci şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni, câți istorici atâtea teorii.
Cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei își încep exodul provocați sau alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al scyţilor, aflaţi în plin apogeu.
Scriitorii antici greci vorbesc de asemenea, de tribul trerilor că ar fi avut origini cimeriene, și că prin secolul XII î.Hr.  fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.
Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:
”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2)
Sub presiunea getică la vest și scytică la est, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc cel mai probabil pe linia Dunării spre centrul Europei, iar alții în Anatolia. Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți și scyți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian. Frigienii la rândul lor erau tot geți, brigii migrați din zona Balcanilor peste Bosfor.
Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.
Herodot:
„Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință. Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât cele ale lui Herodot, cum ar fi sursele de informații din timpul lui Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), s’a constatat faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.
Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 î. Hr. cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.
 Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.
Ramificații posibile
Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată.
Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai târziu de Taurisci.
Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.
Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr,, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri.

În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin”. În întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric. Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră.

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Culturii Nordice din epoca bronzului. Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.
Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.
Sursa:  Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, Hristo Danov- Tracia antică, Bucureşti, 1976, Chadwick, John. The Decipherment of Linear B. New York, Cambridge UP, 1958,  soltdm.com,  ancientanatolia.com,  johnnyshumate.com, romaniaapocrifa.blogspot.ro, academia.edu, archive.is,  spartacustitanul.blogspot.ro, romanianhistoryandculture.com, ancient.eu
Anunțuri

10 gânduri despre &8222;TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE&8221;

  1. Pingback: TRIBURILE GETICE DIN BALCANI | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL | Vatra Stră-Română

  4. TREBUIE MEDIATIZATA ISTORIA TRACO-GETO-DACICA, SPIRITUL SI ENERGIILE STRAMOSESTI NE OBLIGA SA STIM CINE SUNTEM SI CE LASAM GENERATIILOR VIITOARE, ALTFEL BLESTEMUL ETNOGENEZEI SI MITURILE MINCINOASE PENTRU SCLAVIA NOASTRA OR SA CONTINUIE. NU MAI E TIMP DE PIERDUT SUNTEM APROAPE DE ADEVARUL SUPREM AL POPORULUI ROMAN.

    Apreciază

  5. Pingback: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII? | Vatra Stră-Română

  6. Pingback: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA | Vatra Stră-Română

  7. Pingback: TRIBUL GEȚILOR HITIȚI. STATUIE VECHE DE 3000 DE ANI A FOST DESCOPERITĂ ÎNTR’O CETATE MEDITERANEANĂ | Vatra Stră-Română

  8. Pingback: CIMITIRUL CARE PĂSTREAZĂ, ÎNCĂ, UN MESAJ DE LA DACI | Vatra Stră-Română

  9. Pingback: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s