HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

 

Tezaurul de la Surcea, Faleră getică de argint aurit (element de podoabă în formă de medalie, care se purta aplicat sau ca pandantiv la costum ori harnașament, ca ornament de fibulă, sau ca ornament care se prinde la gât).

Vasile Pârvan, Getica:

”Toate aceste tezaure aşteaptă însă şi vor mai aştepta pe săpători, care, din aşezările viilor şi din mormintele adormiţilor din Câmpia munteană, ca şi din platoul transilvan, să le cheme iară la lumina zilei.”

Sarmisegetuza, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie… De câte ori ne gândim la strămoşii geți, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a munţilor Orăştiei. Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime! În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşe­zări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate GETICE!

Da, aţi citit bine aceste cifre! În timp ce auto­rităţile numără steagurile secuieşti de pe primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, aceste descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui popor.

Totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pă­mân­turile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de me­tal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul. Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc „special”. D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii. A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu’se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor.

Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele lo­cale, pe când cele mai noi nu se regăseau în po­veş­tile secuilor,  ceea ce reconfirmă maghiarizarea românilor din Harghita-Covasna!

Faleră din tezaurul de la Surcea, judeţul Covasna (secolul I î.Hr.). Falera era un ornament care se purta la gât, ca medalion. Pe acest medalion avem una dintre primele reprezentări ale acvilei care s’a consacrat în heraldica românescă mai târziu.

Cercetările ulterioare au arătat că cetă­ţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe rui­nele vechilor cetăţi sau fortificaţii. După studiul pu­blicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face pri­mele săpături de anvergură, strict pe problema getică. Într’un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclu­siv legate de o „perioadă slavă” a regiunii.
În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de ar­heologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre geții din estul Transilvaniei.

 

 

 

Brăţară getică de aur cu capete de bovine, descoperită la Vad, acum la Budapesta

Viorica Crişan:

„Aşa a fost desti­nul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La înce­put mi s’a sugerat să învăţ lim­ba maghiară. Apoi mi s’a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi’a fost im­posibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m’a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au înce­put cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m’a umilit atunci când am îndrăznit să pun într’o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme getice. În cele din urmă, mi s’a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea getică de­venise tabu. Din păcate, acest lucru s’a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin… pentru a am­pla­sa o antenă telefonică. Când am început să pun cap la cap diferitele stu­dii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi Getice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”.

Citiți și: ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Viorica Crişan s’a întors la Cluj, însă un an mai târziu şi’a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii getice din Ro­mânia. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea getică din estul Transilvaniei.

Tezaurul de la Sâncrăieni, Harghita

„Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducătorilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăş­tiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii prin­cipale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armu­rieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider.”

Cupă conică (foto Mihai Gramatopol)

”…La Jigodin s’a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”.

Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări getice.

„Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdo­mi­nic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s’au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s’a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Mier­curea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stân­că, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi getice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Mol­dova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuş­nad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N’ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s’au găsit plinte în formă circu­lară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depre­siunii, în zonele de munte”.

Cupă cu picior de la Sâncrăieni

În toate aceste cetăţi s’au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Geții se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei.

Geții treceau în special prin pasul Oituz, mergând de’a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu ro­manii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s’au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.

„Dar dacă cetăţi dacice s’au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Tran­silvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale geților. Peste 200! Studierea lor ne’a ajutat să «ve­dem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţe­legem viaţa lor obişnuită”.

Cupă cu picior de la Sâncrăieni (foto Mihai Gramatopol)

Mărturii ale culturii şi civilizaţiei româneşti

În august 1953, în cariera de andezit aflată între localităţile Sâncrăieni şi Jigodin, jud. Harghita, în apropierea unei aşezări dacice, a fost descoperită cea mai însemnată mărturie a toreuticii getice târzii (sec. I î.Hr. – I d.Hr.). În urma aruncării în aer a unei stânci ce ameninţa cu prăbuşirea, a ieşit la iveală o bună parte a unui tezaur de vase şi podoabe de argint. Spunem o bună parte, fiindcă el ar fi trebuit să cuprindă cel puţin încă două fibule şi mai multe monede decât cele două piese recuperate: o tetradrahmă din insula Tasos şi o drahmă emisă de oraşul Dyrahium.

Sancrargint2

Vasele ce alcătuiesc tezaurul recuperat sunt: două cupe hemisferice cu buza profilată, trei cupe conice lise (netede) la exterior, dintre care la una se păstrează doar partea superioară ornamentată, opt cupe cu picior şi cu două toarte (una din cupe, doar fragmentar). Acestor vase de băut li se adaugă două brăţări, şi cele două monede menţionate mai sus.
Desigur şi în cazul tezaurului de la Sâncrăieni, ca la atâtea alte realizări de acest gen din sânul societăţii geto‑dacice, am putea vorbi de fineţea execuţiei artistice, de bogăţia motivelor ornamentale – adică de multe din elementele pe care le’a relevat, în general, toreutica getică şi pe care le’am subliniat în articolele consacrate altor tezaure. Dincolo de aceste trăsături generale, tezaurul de la Sâncrăieni nu furnizează însă temeiuri pentru o analiză a conceptului pe care geții îl aveau despre spaţiu şi forme – concept legat nemijlocit de esenţa spiritualităţii geților, analizată de Vasile Pârvan, de Lucian Blaga şi de alţi gânditori ce s’au aplecat asupra civilizaţiei străvechilor locuitori ai acestui pământ.

Să explicăm. Civilizaţia geto‑dacică nu ne’a lăsat, în general, monumente arhitectonice în piatră. Chiar la Sarmizegetusa Regia, elementele de suprastructură ale Zonei Sacre par a fi fost de lemn, numai fundaţia fiind din piatră. Şi aceasta nu din pricina nepriceperii geto‑dacilor de a utiliza piatra ca material de construcţie, ci pentru simplul motiv că lemnul era cea mai lesnicioasă şi îmbelşugată materie primă. Din păcate însă lemnul este perisabil, el nu rezistă intemperiilor şi, din acest motiv, asemenea construcţii nu au ajuns până în zilele noastre.
În absenţa lor, iată că avem posibilitatea de a decodifica ideile despre spaţiu la geți prin intermediul unor obiecte de preţ, care, printr’o serie de elemente ale lor, tind să sugereze monumentalul unei construcţii de mari dimensiuni. Precizez că nu este vorba de o interpretare sui‑generis. Şi în alte cazuri cercetătorii au pornit de la arhitectura vaselor ceramice de lux (în speţă, ceramica grecească de tip Dipylon, a perioadei geometrice) pentru a descifra ideea de spaţiu la un popor, suplinind astfel absenţa unor construcţii care să reziste în timp până la noi.

Ce elemente ne furnizează, din acest punct de vedere, vasele de la Sâncrăieni?

În lumea elenistică (civilizaţie ce a influenţat cultural o arie geografică mult mai largă decât întinderea ei teritorială propriu‑zisă), vasele de argint au cunoscut o mare răspândire, din Asia Mică până în Peninsula Iberică – produsele caracterizându’se prin unitate tipologică, chiar prin stereotipie. Iată că vasele de la Sâncrăieni conferă sensuri noi acestei stereotipii, demonstrând de la început originalitatea, capacitatea interpretativă a meşterilor argintari geți.

Este cazul, în primul rând, al cupelor conice, formă obişnuită la vasele din lumea elenistică. S’ar putea argumenta că asemenea forme sunt opţiunea gustului vreunui orfevrier sau poate al beneficiarului localnic, neavând în nici un fel semnificaţia care li s’a atribuit. În acest caz se cuvine amintit că astfel de forme se întâlnesc şi la alte obiecte descoperite în alte locuri din ţară: principele preot, figurat şezând, de pe obrăzarul drept al coifului de aur de la Băiceni (jud. Iaşi) ţine în mâini un ryton şi o cupă conică, drept vase rituale.

Celebrul vas de cult monumental descoperit la Grădiştea de Munte, purtând nu mai puţin vestita inscripţie DECEBALVS PER SCORILO, redă aidoma la proporţii mari, fireşte, forma conică a vaselor de Sâncrăieni. În sfârşit în mai multe aşezări getice din Câmpia munteană au fost descoperite cupe conice miniaturale din lut. Aceeaşi formă repetată la trei dimensiuni diferite ne obligă să recunoaştem deschiderea spirituală a vechilor locuitori ai Geției, capabili să preia, să asimileze şi să se exprime pe plan artistic în felul lor propriu!
Aceeaşi originalitate o constatăm şi în cazul cupelor cu picior de la Sâncrăieni. Rezultat al iradierii elenistice, care în sec. I î.Hr. s’a făcut simţită din plin în interiorul arcului carpatic, cupele cu picior erau la început cantaroide (adică similare vaselor greceşti cu picior scurt şi două toarte, numite din această pricină cantaros – cărăbuş). Analiza cupelor de la Sâncrăieni (îndeosebi cele notate cu nr. 9 şi 8 în studiul lui Dorin Popescu: Dacia, II, 1958, pp. 164-167) vădeşte maniera originală de evoluţie a acestui motiv, care, finalmente, se eliberează complet de prototipul elenic. Însăşi cupele vaselor se modifică devenind din ovoidale, hemisferice.

Picioarele cilindrice se lungesc, capătă o nodozitate centrală, încât existenţa piciorului înalt anulează utilitatea toartelor, care nu fac altceva decât să mărească instabilitatea vasului. Această supraetajare de elemente seamănă, întrucâtva, cu grandilocvenţa pe care barocul o va aduce mai târziu în istoria artelor. Să nu uităm însă că civilizaţia romană procedase la fel, etajând elemente, unele incomparabile, ale arhitecturii elene. Evoluţia cupelor cu picior de la Sâncrăieni vădeşte, aşadar, voinţa toreutului de a descoperi noul, de a crea o monumentalitate compusă din elemente diferite, puternic profilate. În sfârşit, original este şi aspectul decorativ. Exterioarele cupelor hemisferice cu picior sunt împodobite cu motive tipice aşa‑ziselor cupe deliene de ceramică, descoperite cu precădere în aşezările de la sud de Carpaţi.

Tezaurul de la Sâncrăeni (Harghita), Cupă de argint

Mai rămâne să subliniem un aspect al semnificaţiei tezaurului de la Sâncrăieni. Vreme de două secole, tezaurele monetare au constituit, după cum am văzut, o formă de stocare a argintului. O dată cu înaintarea legiunilor romane în Balcani şi cu slăbirea economiei elenistice, argintul pentru baterea monedelor – procurat din sudul Peninsulei Balcanice – a scăzut cantitativ. Aceasta are drept urmare faptul că, pe de o parte, ultimele monede getice au sâmburele din bronz şi doar o pojghiţă exterioară de argint, iar, pe de altă parte, tezaurizarea puţinului argint încetează de a se face prin monede, ci sub formă de vase.
Cele două monede descoperite împreună cu vasele de la Sâncrăieni arată care era sursa argintului – Peninsula Balcanică. Vasele înseşi, ca şi multitudinea de mărunte tezaure descoperite pe întreaga arie getică, vădesc noua formă sub care va fi acumulat metalul tradiţional al economiei de schimb în lumea egeică şi traco‑dacică.

Una din caracteristicile tezaurelor monetare geto‑dacice ca şi ale celor celtice (aşa‑numitele tezaure ”barbare”) este numărul mic al pieselor din care sunt compuse. De cele mai multe ori, ele conţin câteva zeci de monede; doar în câteva cazuri s’au descoperit sute de piese la un loc. Fiind în număr restrâns, monedele getice sunt în mod firesc rare şi, ca atare, valoroase şi căutate de colecţionari. Această raritate a avut însă de’a lungul timpului şi repercusiuni negative, în sensul că numeroase descoperiri au fost dispersate îndată după găsirea lor, monedele trecând dintr’o colecţie în alta, ceea ce a dus la pierderea informaţiilor privitoare la locul unde au fost descoperite, mărimea şi structura tipologică a tezaurului din care făceau parte iniţial.

La Luşca, în judeţul Bistriţa‑Năsăud, de exemplu, au fost descoperite, în 1842, 34 monede – din care nici una nu a ajuns până în zilele noastre; la Tonciu, acelaşi judeţ, din 160 piese depistate în 1907 s’au păstrat doar 19, la care s’ar mai putea adăuga şapte despre care se crede că ar fi făcut parte din acest tezaur; la Almaş, jud. Arad – din 200 monede găsite în 1964 s’au pierdut 186. Şi înşiruirea unor astfel de exemple ar putea continua…

În aceste condiţii, analiza contextului istoric şi arheologic în care a fost ascuns un tezaur sau altul este foarte dificilă, iar în unele cazuri imposibil de realizat. Situaţia (valabilă în bună măsură chiar şi pentru cele mai judicios organizate fonduri numismatice din lume) facilitează emiterea de către diverşi amatori a unor teorii dintre cele mai fanteziste, fără acoperirea unei temeinice cunoaşteri.

Protoma şi coama uneia dintre brăţările fragmentare de argint aurit de la Peteni (Foto: Daniel Spânu)

Viaţa obişnuită a geților

Amănuntele din viaţa zilnică a geților au ieşit la suprafaţă din negura vremurilor, de sub pământul scor­monit de arheologi cu mare grijă. Viaţa lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai moale. S’au găsit greutăţile acelea spe­ciale folosite la război, care întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau. Pe lângă ele aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfu­rioare sau păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită. Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea fierului. Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor.

Şi fierul prelucrat aici era de o calitate excepţională. Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi tencuite cu pământ. Până şi unel­tele erau aceleaşi cu cele folosite în bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa. Şi, deşi erau practic nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din sticlă colorate, fibule sau pandantive lu­crate de mână, cu mare măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira.

Brățară getică, MNIR

Perioadă: Antichitate, Secolul I
Material: aur, realizare prin ciocănire la rece, poansonare, gravare
Dimensiuni: Dimensiuni: 6,5 spirale; H=9 cm; D. exterior la capete=10,5 – 11,5 cm; D. barei=5,6 – 5,9 mm; L. totală desfășurată=2,51 m; G = 933,4 g

”Traiul geto-dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din sa­tele mai izolate. Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu Imperiul Roman i’a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au tra­iul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi azi trăim la ţară şi în America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei. Dacă în peri­oada Cucuteni aveam deja temple şi locuinţe cu etaj, de ce să credem că 4 mii de ani mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate.”

În sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite în inima Transil­vaniei. Monedele romane, unele bătute chiar în colonia Dacia, arată că exista un comerţ intens şi că dacii se adaptau vremurilor. Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splen­dide, cel de la Pădureni sau cel de la Peteni, fibu­lele din argint descoperite la Cristuru Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni ne arată o altă faţă a geților „barbari”, ce trăiau misterios, învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei.

Din păcate, o parte dintre comorile găsite au luat drumul Buda­pestei, fie înainte de 1900, fie după. În 1944, mai multe piese importante au fost în­cărcate într’un tren care… a fost bombar­dat imediat după in­trarea în Ungaria. Aşa s’a spus oficial.

Cetatea Zânelor

Ileana Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într’o cetate, pe vârf de munte, apă­rând o veche comoa­ră. Locul este păzit de un şarpe uriaş, înco­lăcit în jurul muntelui, într’o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel mo­ment are acces la co­moară. Au fost câţiva care au reuşit să trea­că de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte.

Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s’a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo. Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune că s’ar afla comoara: Cetatea Zânelor.

 

Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.

În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de ur­genţă la Cetatea Zânelor. Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, întregul versant era plin de gropi uria­şe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai pu­tuse rămâne dintr’o veche cetate dacică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protec­tor. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de geți.

„Ce am descoperit acolo e uimitor”,  spune Viorica Crişan.

„Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care în­conjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu ac­cesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 în­tors, pe jos. Până în ’98, am
Comorile getice din estul Transilvaniei studiat printre res­turile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cerce­tările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Getică de la Covasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri ma­sive din piatră care au înconjurat’o”.

 

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor, păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate getică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecu­tului şi a identităţii unui neam.

Aici în apropiere de oraşul Covasna, în vârful munţilor, se spune că ar fi locaşul unde cândva sălăşluiau personaje feminine de o frumuseţe rară – zânele. Povestea interesantă a acestui loc de basm este dată, în special, de faptul că aici, în adâncurile munţilor, ar fi îngropate comorile acestor fete frumoase.
Cetatea Zânelor, aşa cum este cunoscută, se află la o altitudine de 960 de metri, între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca. Piscul pe care se află cetatea este la rândul său înconjurat de alte trei masive montane mult mai înalte ca el. Poziţia cetăţii nu a fost aleasă întâmplător de geți, astfel că jumătate din munte este înconjurat de prăpastie sau zone greu accesibile. Ascuns între munţi şi înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte care’i asigurau protecţie, atât în faţa inamicilor, dar şi în faţa naturii, masivul pe care se află cetatea are şi o largă deschidere spre zonele depresionare.

Dacă doriţi să vizitaţi cetatea, trebuie să aveţi în vedere faptul că malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereţi de stâncă, aproape imposibil de urcat. Drumul este predominant forestier nermarcat cu semne, compus din văi abrupte. Drumul până la cetate durează undeva la 2 ore şi nu este indicat pentru cei care vor să se aventureze şi nu au o condiţie fizică bună. Deşi se face pe jos, traseul merită urmat, deoarece peisajele întâlnite sunt mirifice, de pe Muntele Cetăţii fiind vizibilă întreaga depresiune a Târgului Secuiesc.

Descoperirea cetăţii

Cetatea a intrat în vizorul arheologilor pe la jumătatea secolului XIX când acolo au fost descoperite vase vechi din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu. Între anii 1942-1943 au fost iniţiate primele săpături arheologice de către un cercetător clujean, pe nume Alexandru Ferenczi. El a reuşit atunci să dezlege o parte dintre tainele cetăţii şi a demonstrat faptul că cetatea a aparţinut geților. Săpăturile întreprinse de arheologi au dus la descoperirea zidurilor cetăţii şi au scos la iveală părţi ale unor obiecte din ceramică şi monezi care datează din vremea geților. Aşadar, cetatea a fost construită cu mii de ani în urmă, în epoca getică.

În anii ce au urmat s’au întreprins noi cercetări arheologice privind această tainică cetate. În anul 1949, de către un grup de cercetători în fruntea căruia se afla binecunoscutul arheolog clujean Constantin Daicoviciu, şi în anul 1968, de către un alt cercetător pe nume Székely Zoltán. Următorii 30 de ani au fost pentru cetate cei mai urâţi, întrucât aceasta a fost devastată la propriu de cei care au venit să găsească comorile ascunse în munte. O parte din incinta şi zidurile cetăţii au fost distruse.
Interesanta cetate a fost dată uitării ani la rând. Timp de 26 de ani nici o autoritate nu a mai trecut pe la cetate şi a lăsat’o în paragină. Paradoxal vorbind, o ”minune” a naturii a făcut ca cetatea să intre iarăşi în atenţia arheologilor, după ce o furtună năprasnică a smuls copacii din rădăcini şi astfel s’au descoperit părţi de ziduri şi complexe de locuit ale Cetăţii Zânelor.
În ansamblul ei, cetatea nu a fost nici pe departe uşor de realizat, strămoşii noştri daci au construit amplasamentul printr’un efort enorm, dacă ar fi să ne gândim în primul rând la poziţia din vârful muntelui şi zona abruptă în care se află. Dimensiunile zidurilor depăşesc 700 de metri lungime, iar suprafaţa totală a cetăţii amenajate are 30.000 de mp.

Legendele comorilor ascunse în munte

Mai multe legende au fost vehiculate în jurul acestei cetăţi, însă cea mai importantă rămâne cea legată de existenţa unor comori ascunse în munţi şi de prezenţa unor personaje feminine de o rară frumuseţe, printre care una dintre zâne ar fi fost la fel de frumoasă ca şi Ileana Cosânzeana.
Legenda spune că aceste comori, care aparţineau frumoaselor zâne, ar fi ascunse într’o cămară în inima muntelui. Cetatea are şi un duh al ei care păzeşte cu străşnicie aceste comori. Acest lucru înseamnă şi faptul că ele ar fi blestemate, şi nu degeaba cetatea a fost mereu privită cu admiraţie, dar şi cu frică.

Povestea zânelor şi a comorilor ascunse face ca această zonă să fie cu totul deosebită, începând de la explorarea pe munte timp de două ore ca să ajungi la cetate, la locul mirific creat de prezenţa acestor creaturi de basm şi până la ”căutătorii de comori” care au distrus cetatea sperând a se îmbogăţi.

Adevărat sau nu, dar cu siguranţă interesant, este că legenda mai spune că o dată la şapte ani, porţile secrete ale cetăţii se deschid, iar comorile pot fi văzute întreaga noapte până la cântatul cocoşilor. Cei care ajung să împărtăşească această adevărată minune şi se aventurează în descoperirea comorilor din cămara ascunsă, trebuie să iasă afară din cetate până la răsărit, altfel vor fi înghiţiţi de o forţă necunoscută care închide porţile şi vor rămâne blocaţi în ea.

Localnicii povestesc o astfel de întâmplare, care ar fi avut loc în anul 1936. Un cioban din zonă ar fi intrat în cetate cu gândul de a găsi comorile. Nu se ştie dacă a făcut săpături sau poarta i s’a deschis, însă ciobanul a găsit o pivniţă cu mult aur, şi’a umplut buzunarele cu el, însă a fost blocat de porţile cetăţii. Până nu a golit buzunarele de aur şi desagele sale, ciobanul nu a putut să scape din mâna ”forţei necunoscute” care închide şi deschide în mod surprinzător porţile cetăţii.
Specialiştii au ajuns la concluzia că Cetatea Zânelor este una dintre cele mai impunătoare cetăţi getice din afara Munţilor Orăştiei (unde se regăsesc cetăţile getice) şi este unicat în lumea getică. Astăzi, însă, cu tristeţe în suflet putem să zicem că din falnica şi unicata cetate a strămoşilor noştri au rămas doar legendele comorilor ascunse în adâncul muntelui.

Specialiștii sunt de părere că la Olteni se află cea mai veche marturie despre un sat getic documentat, iar zona cuprinde dovezi incontestabile despre prezenta dacilor aici pana in secolul V, vreme de un mileniu, înainte, în timpul și cel mai important dupa eliberarea zonei.

Satul Olteni se află situat în depresiunea Sfântu Gheorghe și aparține, din punct de vedere administrativ, comunei Bodoc din județul Covasna. Este situat la 10 km nord de orașul Sfântu Gheorghe, de ambele părți ale D.N-12, Brașov – Miercurea Ciuc.

fig 1 pozitionarea geografica jpg

Satul este străbătut de la nord spre sud de râul Olt, după ce acesta părăsește trecătoarea Tușnad.

Și în satul Olteni este atestată existența milenară a geților înainte, în timpul și după ocupația romană. Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Romania demonstrează existența geților în Transilvania și continuitatea lor în Ardeal pe parcursul unei perioade mari și greu de determinat în timp. Pentru prima oara, specialiștii au scos la lumină o așezare completă, formată din sat și cimitir, pe șantierul arheologic de la Olteni, din comuna Bodoc.

fig 2 jpg

Munții Baraolt sunt mărginiți la est, vest și sud de valea Oltului. Ei delimitează această zonă pe partea dreaptă a Oltului cu înălțimi netezite ce ating 1000 m. Pe partea stângă a Oltului sunt situați munții Bodoc, ce au altitudini ceva mai mari, cuprinse între 800 și 1200 m, și sunt constituiți din gresii, micro-conglomerate și marne de vârstă cretacică, aparținând zonei flișului intern. Terasele înalte aflate pe ambele maluri ale Oltului au fost preferate pentru stabilirea așezărilor începând din perioada preistorică și până în zilele noastre. Terenurile oferă condiții optime pentru practicarea agriculturii și creșterii animalelor. Un avantaj al zonei îl constituie faptul că în apropierea așezărilor, alături de izvoarele de apă minerală, se află un izvor cu apă minerală sărată.

Valeriu Sarbu, cercetător științific gradul I și director adjunct la Muzeul Brăilei:

„Este prima data când în Transilvania avem documentată o comunitate getica prin mai multe vestigii, printr’o asezare, un sat și un cimitir, o necropolă. Avem locuințe, dar și cimitirul, care datează din sec. IV-III î.Hr. Așa putem demonstra existența geților în acea zonă, de atunci până la cucerirea romană și după stăpânirea romana. În apropiere, este o alta așezare getică din secolele IV-V d. Hr., care arată continuitatea geților pe parcursul unui mileniu, într’un areal de câțiva kilometri.”

În toamna anului 2000, în zona carierei de nisip deschise de către o firmă la marginea de sud a satului Olteni, au fost descoperite două situri arheologice (Situl A și Situl B). Ambele situri au fost afectate de lucrări de construcție. Situl A, în partea sa sudică de exploatările mai vechi de nisip, iar în partea estică de calea ferată Brașov Miercurea-Ciuc. Situl B a fost distrus în mare parte de vechea carieră de nisip ce a funcționat la începutul sec. XX și de DN 12 Brașov-Miercurea Ciuc.

În anii 2001-2009, conform unui contract de eliberare a terenului de sarcină arheologică încheiat între S.C Domarkt și Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, ambele situri au făcut obiectul unor săpături arheologice preventive.

fig 12 locuinta dacica jpg

Cercetările efectuate pe suprafața de circa 15000 mp în cadrul Sitului A (2001-2005) și respectiv 15000 mp în cadrul Sitului B (2005-2009), au scos la iveală peste 500 de complexe ce datează din: neolitic (Cultura Ceramicii Liniare cu note muzicale); eneolitic (Boian-Giulești, Precucuteni I-II și Cucuteni – Ariușd); epoca bronzului (Cultura Noua); a doua epocă a fierului (cultura geto-dacică) și perioada post-romană (Cultura Sântana de Mureș – Cerneahov).

Dan Buzea, arheolog, șeful Secției de cercetare și valorificare a patrimoniului, la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.

”Este o descoperire foarte importantă, mai ales necropola getică, pentru că este singura din secolele IV-III î.Hr. găsită până acum în Transilvania.”

Morminte vechi de peste 2000 de ani

Până în momentul de față au fost descoperite șase morminte ale necropolei dacice, dar se estimează ca în împrejurimi mai sunt cateva sute. Recent, au fost cercetate doua dintre ele, care se adaugă altor patru, descoperite în 2005 și 2006. Cele șase morminte se afla la 6-10 metri distanta unul de altul și au multe caracteristici comune (s’a practicat inclusiv incinerația, depunerile au fost protejate de structuri din lemn, toate vasele utilizate ca urne ori cu ofrande sunt modelate cu mâna). Specialiștii au găsit vase din morminte, tronconice, ori bitronconice (în forma de trunchi de con), și străchini, plus un picior de la un vas, ceea ce indica o utilizare preferențială a unor tipuri de recipiente pentru practicile funerare. La Olteni, săpăturile au început in urma cu șapte ani, inițiate de Muzeul National al Carpaților Răsăriteni (MNCR) și finanțate de o firmă din Brașov care are acolo o carieră de nisip și este obligată, conform legii, să suporte cheltuielile de cercetare, întrucât terenul îi aparține.

fig 14 jpg

Obiecte descoperite la Olteni

Materialul arheologic descoperit este format din vase ceramice (oale, străchini, castroane, pahare etc), fragmente de vase ceramice, obiecte din piatră (râșnite, cuțite, răzuitoare), os (ace) și lut ars (plastică antropomorfă și zoomorfă, elemente de cult). Obiectele se afla in patrimoniul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe si vor fi expuse. Săpăturile continuă, iar arheologii se așteaptă să descopere și oase mineralizate ale geților, care nu s’au distrus prin ardere, precum și alte vase.

fig 15 jpg

Situl A

Situl ocupă o primă terasă înaltă situată pe partea dreaptă a Oltului și se întinde spre sud, de la marginea de sud a satului pe lungimea de circa 800 m (nord-sud), pe o fâșie de teren lată de 80-200 m (est-vest). Este delimitat din vest de DN 12, iar din est de calea ferată Brașov – Miercurea-Ciuc și de râul Olt. Suprafața sitului este plană.

Stratigrafia generală. Stratul de cultură este sărac. Solul arabil are grosimea de 0,3-0,4 m și este reprezentat de un strat de humus negru. Imediat sub acesta apare solul steril format din argilă de culoare galbenă. Lucrările agricole practicate cu mijloace mecanizate au distrus în timp stratul de cultură, doar complexele adâncite în solul steril au rămas neafectate de intervențiile antropice.

Locuirea din perioada finală a epocii bronzului. Cultura Noua (sec. XV – XII î.Hr.)

Perioada târzie a epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei este reprezentată de cultura Noua, care, parțial, este contemporană cu ultimele manifestări ale culturii Wietenberg și nemijlocit precede începutul Hallstatt-ului. Cele mai importante descoperiri privind această cultură s’au făcut la Zoltan (așezare) și Brăduț (complex ritual).

Densitatea siturilor culturii Noua în sud-estul Transilvaniei era mult mai mică decât în Moldova. Pe teritoriul județelor Covasna și Harghita, în prezent sunt cunoscute doar circa 33 situri arheologice atribuite acestei culturi.

Descoperirea aparținând culturii Noua de la Olteni Sud prezintă strânse legături cu așezarea de la Zoltan ”Nisipărie”, care este una dintre cele mai amplu cercetate stațiuni ale epocii bronzului din Transilvania, și cel mai reprezentativ sit pentru cultura Noua în această provincie.

La Olteni au fost descoperite și cercetate 119 complexe, reprezentate de gropi ”menajere” ce au fost atribuite culturii Noua.

Complexele au fost delimitate la adâncimea cuprinsă între 0,4-0,6 m de la suprafața actuală a terenului și s’au delimitat la nivelul solului steril (reprezentat de pământul argilos de culoare galbenă) prin pete circulare de pământ ce aveau culoarea brună.

Gropile ”menajere” au în general forma de clopot, cu gura circulară rareori ovală (diametrul gurii cuprins între 0,6-1,4 m) pereții oblici spre exterior uneori chiar verticali și fundul drept.

Dacă avem în vedere forma și umplutura, gropile pot fi încadrate în categoria gropilor de provizii, utilizate apoi la umplerea lor cu resturi menajere și astupate intenționat. Nu excludem posibilitaea ca unele dintre acestea să fi fost săpate în vederea extragerii lutului. Adâncimea maximă până la care au fost săpate aceste complexe este de 1,8-1,9 m de la suprafața actuală a terenului.

fig 16 jpg

În ceea ce privește ceramica, se observă că se caracterizează prin răspândirea largă a vaselor de categorie semifină (lut în amestec cu nisip cu bobul mărunt), bine netezite sau lustruite, arse atât oxidant cât și reductant. De o frumusețe aparte sunt ceșcuțele cu toarte supraânălțate. Acestea au gura ușor evazată cu marginea buzei rotunjită, gâtul scurt uneori abia sesizabil, corpul bitronconic și baza plată sau sferică. De buză sunt aplicate în bandă două toarte supraânălțate ce sunt prinse de corp în zona diametrului maxim.

fig 17 jpg

Dintre piesele descoperite se remarcă cele lucrate din bronz: străpungătoare; os: ace, netezitoare, dăltițe; lut ars: fusaiole, rotițe de car miniatural și din piatră (râșnițe întregi și fragmentare; cute etc).

În urma cercetărilor arheologice preventive de la Olteni Sud, s’au adus noi contribuții privind așezările din perioada târzie a epocii bronzului aparținând culturii Noua (date despre dispunerea complexelor, cultura materială, umplutura gropilor ”menajere” etc.), din arealul său intracarpatic.

fig 18 jpg

Locuirea din a doua epocă a fierului

În cuprinsul Sitului A, au fost descoperite și cercetate o locuință și 3 gropi ”menajere” getice din sec. V-III î.Hr.

Locuința fost descoperită la 0,35 – 0,4 m de la suprafața terenului. Partea păstrată a locuinței a fost adâncită în solul steril (lut galben). Conturul gropii sale avea forma aproximativ ovală, groapa avea pereții verticali și fundul orizontal și drept. Dimensiunile gropii locuinței: 6,5 m x 4,3 m, adâncimea de 0,55-0,65 m de la suprafață terenului actual. În jurul gropii locuinței, în solul steril, au fost identificate gropi de stâlpi. În interiorul gropii locuinței a fost identificată o altă groapă de stâlp care probabil sprijinea acoperișul.

fig 39 jpg

În partea superioară a umpluturii locuinței au fost descoperite mai multe vase ceramice sparte fragmente ceramice izolate, fusaiole, un fragment de râșniță, pietre neprelucrate de dimensiuni neînsemnate și resturi de oase animaliere.

fig 20 jpg

Ceramica descoperită în umplutura gropilor ”menajere” este similară cu cea descoperită în locuință. Într’o groapă a fost descoperită o verigă din bronz, circulară în secțiune și decorată cu trei grupe de câte două nodozități, așezate la distanțe egale.

fig 21 jpg

Locuirea din perioada Post-Romană (sec. IV, cultura Sântana de Mureș – Cerneahov)

În cuprinsul Sitului A, au fost descoperite și cercetate 8 locuințe, 2 complexe de cuptoare și 101 gropi ”menajere”.

Descoperirile privind cultura Sântana de Mureș – Cerneahov sunt cunoscute pe teritoriul României încă de la începutul secolului XX, în urma săpăturilor efectuate de István Kovács în cimitirele de la Sântana de Mureș și Târgu Mureș (județul Mureș). Cercetarea redusă a așezărilor Sântana de Mureș a determinat ca și lucrările referitoare la această cultură să se bazeze de cele mai multe ori pe informațiile oferite de necropole.

În sec. IV estul și sud-estul Transilvaniei se extinde complexul cultural Sântana de Mureș – Cerneahov. În privința apartenenței etno-lingvistice a purtătorilor acestei entități arheologice în literatura de specialitate părerile sunt împărțite: în timp ce unii cercetători o atribuie goților, alții susțin caracterul etnic mixt al populației respective și aduc argumente în favoarea prezenței în acest conglomerat atât a elementelor alogene (asiatice), cât și a celor autohtone de sorginte getică. Cert este doar faptul că goții, la un moment dat, au stăpânit politic acest teritorii. Acestei culturi i’au fost atribuite până în prezent, circa 80 obiective. Numărul descoperirilor din sec. IV este mai mare, dar constă din piese izolate și așezări necercetate, a căror apartenența culturală nu a fost definită expres, fiind astfel posibil ca și printre acestea, o bună parte să aparțină culturii menționate.

Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov își încetează existența în perioada marii invazii hunice, o dată cu care are loc plecarea goților și a sarmaților. Nesiguranța creată de pătrunderea vijelioasă a cetelor hunice a dus la întreruperea activității în majoritatea așezărilor Sântana de Mureș-Cerneahov, a căror populație s’a retras în locuri mai ferite.

Locuințele.

fig 22 jpg

Cercetările au permis câteva observații privind modul de construcție a locuințelor, a materialelor folosite și a instalațiilor de încălzit. S’au descoperit locuințe ușor adâncite și locuințe adâncite în solul steril. Forma acestora este de două tipuri: rectangulară (Loc. 3, 4, 5, 6 și 7) și oval-rotunjită (Loc. 1, 2, 8). Suprafața lor este cuprinsă între 20-30 mp și sunt adâncite până la 1 m în solul steril. Acoperișul era construit probabil în două pante și se sprijinea pe stâlpi. Urmele de pari de la pereții și acoperiș au fost surprinse atât în perimetrul locuințelor de’a lungul pereților dar și în exterior. Locuințele descoperite aveau instalații de încălzit (vetre și cuptoare) în interior (Loc. 4, 5, 6, 7 și 8) dar și în exterior (Loc. 1). Într’un singur caz (Loc. 3) instalația de încălzit nu a fost descoperită.

fig 23 jpg

Umplutura constă din pământ negru, tasat, amestecat cu resturi de lut și lemn carbonizat, în care au fost descoperite resturi de cultură materială, în special ceramică. Materialul sărăcăcios descoperit în aceste locuințe se referă numai cu aproximație la ocupațiile locuitorilor, care erau totuși preponderent agricole.
Majoritatea gropilor ”menajere” descoperite au forma de sac, au gura circulară sau ovală, pereții verticali sau arcuiți, fundul sferic sau plat. O categorie de gropi, au gura circulară, pereții oblici spre fundul sferic. O altă categorie de gropi au forma neregulată, pereții săpați în trepte și fundul plat.

fig 24 jpg

Complexele au fost delimitate la adâncimea cuprinsă între 0,4-0,6 m de la suprafața actuală a terenului și s’au delimitat la nivelul solului steril (reprezentat de pământul argilos de culoare galbenă) prin pete de pământ ce aveau culoarea diferită.

Gropile erau adâncite între 0,3-2,6 m, în solul steril. Umplutura era formată din pământ brun-negricios, în amestec cu resturi de lemn și lut ars și din pământ brun-gălbui în amestec cu nisip.

fig 25 jpg

Inventarul gropilor este reprezentat de: ceramică lucrată atât cu mâna cât și la roată; pietre prelucrate, râșnițe, gresii, piese din os, sticlă, fier și oase animaliere etc. Într’o groapă a fost descoperit un opaiț din lut, modelat la roată și prevăzut cu o toartă și o singură gură de ardere.

fig 26 jpg

Este evident că se atestă existența unei comunități însemnate în zonă, întrucât s-au descoperit toate vestigiile caracteristice: locuințe, vetre, cuptoare și gropi cu diverse utilități. Având în vedere vestigiile descoperite în suprafața mare săpată, putem spune că avem un șir de gospodării (locuințe) aliniate paralel cu marginea terasei și unul perpendicular pe aceasta.

fig 28 jpg

Situl B

Situl ocupă o primă terasă înaltă situată pe partea dreaptă a Oltului și se află la vest de DN 12 în fața sectorului nord-vestic al Sitului A. Situl B cuprinde suprafața de circa 80 (est-vest) x 100 (nord-sud) m. Suprafața sitului este relativ plană cu o ușoară pantă spre vest.

fig 29 jpg

Stratigrafia generală. Stratul de cultură s’a păstrat pe alocuri și are grosimea cuprinsă între 0,2 și 0,4 m. Solul arabil are grosimea de până la 0,3 – 0,4 m și este reprezentat de humusul negru. Imediat sub acesta apare solul steril format din argilă de culoare galbenă. În urma cercetărilor preventive au fost descoperite complexe arheologice ce datează din neolitic, eneolitic, epoca bronzului și a fost cercetată o necropolă getică cu 10 morminte ce datează din a două epocă a fierului.

Locuirea din perioada neolitică și eneolitică (Mil. VI – V î. Hr.)

În urma cercetărilor arheologice preventive desfășurate în Situl B, s-a constatat faptul că stratul de cultură a fost în cea mai mare parte distrus de lucrările agricole practicate în această zonă. Complexele arheologice au fost descoperite la adâncimea de 0,4 – 0,6 m de la suprafața actuală a terenului, fiind săpate în argila locală.

fig 30 jpg

În anii 2005 – 2009, situl a fost cercetat o suprafață de 15.000 mp . Cu ocazia acestor cercetări au fost descoperite complexe ce datează din următoarele perioade: neolitic – cultura ceramicii liniare cu note muzicale, 14 complexe de locuit, 4 vetre de foc, 2 cuptoare; circa 30 de gropi ”menajere”; eneolitic, culturile Boian – Giulești și Precucuteni – 7 complexe de locuit, 3 șanțuri ”de apărare”, circa 10 gropi ”menajere”; Epoca bronzului târziu – cultura Noua (o groapă ”menajeră”); a două epocă a fierului – cultura getică (10 morminte de incinerație, 1 groapă cu depuneri de oase animaliere și 8 gropi ”menajere”).

fig 38 jpg

Ceramica Notenkopf descoperită în complexele cercetate este modelată din lut în amestec resturi vegetale și cu nisip fin. Vasele și fragmentele ceramice sunt bine netezite uneori prevăzute cu slip și arse reductant. Decorul vaselor a fost realizat prin tehnica incizării, excizării și aplicării. Dintre motivele ornamentale remarcăm următoarele: liniile incizate terminate cu capete de note muzicale; șiruri de alveole; ciupituri de deget și unghie; proeminențele. În umplutura complexelor cercetate au fost descoperite și greutăți de lut, de formă relativ triunghiulară.

fig 42 jpg

Ceramica eneolitică timpurie are în amestec cioburile pisate, nisipul și pleava. Tehnicile decorarative ale ceramicii au fost incizia, excizia, pliseurile, barbotina și aplicarea. Motivele decorative des întâlnite sunt: ”tabla de șah”, ”dinți de lup”, benzi formate din linii excizate; linii orizontale incizate; pliseuri orizontale combinate cu benzi formate din linii incizate umplute la rândul lor cu împunsături circulare; benzi formate din linii incizate dispuse în formă de semicercuri; motive în bandă spiralică formată din linii incizate și altele.

fig 44 jpg

În umplutura complexelor cercetate au fost descoperite unelte din silex (lame, gratoare, vârfuri de săgeată), piatră (râșnițe, fragmente de râșniță, pisătoare) și puține piese păstrate fragmentar lucrate din os și corn.

Un rol important la datarea complexelor descoperite îl au obiectele modelate din lut ars: fusaiole, suluri din lut, plastica antropomorfă, plastica zoomorfă și elemetele de cult (fragmente de altărașe). Remarcăm descoperirea unor figurine antropomorfe antropomorfe ce pot fi atribuite cu certitudine culturilor Boian-Giulești și Precucuteni II.

fig 49 jpg

În umplutura complexelor cercetate ce datează din acest nivel cronologic au fost descoperite și importuri de tip Hamangia, o statuetă antropomorfă și Gumelnița, o statuetă antropomorfă.

fig 50 jpg

Necropola getică timpurie (sec. IV – III î.Hr.) descoperită la Olteni ”Cariera de Nisip” jud. Covasna

În urma cercetărilor arheologice preventive s’au descoperit o necropolă și o așezare dacice care datează din perioada secolelor IV – III î. Hr. Cercetările arheologice de până acum indică o necropolă plană, cu 10 morminte aranjate pe două rânduri, distanțele dintre ele fiind variabile (între 6-10 m). Deși toate mormintele sunt de incinerație, gropile sunt mari, ca pentru mormintele de înhumație: au lungimea între 2,00 -3,00 m, lățimea între 1,00-1,30 m, iar adâncimea între 0,30-0,80 m.

Săparea unor gropi mari de formă rectangulară pentru mormintele de incinerație, ca și cum ar fi vorba de morminte de înhumație, nu și’a găsit încă o explicație pe deplin acceptabilă. S’ar putea presupune și ipoteza că asemenea gropi sunt rezultatul unor practici funerare în două etape: mai întâi defuncții au fost înhumați iar după o vreme ei au fost deshumați, apoi incinerați și redepuși în aceleași gropi.

fig 51 jpg

Rugul funerar reprezintă locul în care indivizii au fost arși, dar în zona cercetată până în prezent acel loc nu a fost identificat. În urma analizei osteologige s’a constatat că arderea indivizilor a avut loc la o temperatură de peste 800 ˚C.

Mobilierul funerar (inventar și ofrande) descoperit în morminte.

Prin inventar funerar înțelegem acele piese care au fost în mod nemijlocit legate de defunct (îmbrăcăminte, piese de port sau de toaletă etc.) ori de unele activități pe care acesta le’a desfășurat (unelte, arme etc.)

Ofranda funerară include o depunere de bunuri care este în strânsă conexiune cu credințele în ”viața de dincolo”; în general, este vorba de alimente crude ori gătite (carne, băuturi, mâncăruri), depuse pentru defuncți ori divinități.
Vârsta și sexul. Analiza antropologică, a fost efectuată de Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu, de la Institutul de Antropologie ”Fr.J. Rainer” București.

Din cele 10 morminte analizate, au fost identificați 15 indivizi, din care 1 copil și 14 adulți. În ceea ce privește sexul indivizilor: 7 de sex feminin, 5 de sex masculin și 2 de sex nedeterminabil. Vârsta defuncților analizați, cu excepția copilului (2-4 ani) este cuprinsă între 20-50 de ani. În apropierea necropolei a fost descoperită o groapă în care au fost depuse resturi de oase animaliere puternic incinerate, rezultate probabil de la un ospăț ritual.

Mormântul 1, Individ vârsta de circa 14 – 30 ani, sexul feminin. Mormântul conținea o strachină-urnă întreagă și 2-3 vase ceramice fragmentare.

fig 53 jpg

Mormântul 2, Individ vârsta de circa 50 ani, sexul feminin. Mormântul conținea o urnă întreagă și un capac.

fig 54 jpg

Mormântul 3, Mormânt dublu, cu o incinerație în urnă (Individ vârsta de 30-45 ani, sex feminin) și o alta în groapă (Individ matur, sex masculin). Mormântul conținea 7 vase ceramice și o râșniță primitivă.

fig 56 jpg

Mormântul 4, Mormânt cu o incinerație în urnă și în groapă (Individ adult, sex feminin). Mormântul conținea 7 – 8 vase ceramice.

fig 57 jpg

Mormântul 5, Mormânt cu o incinerație în urnă (Individ adult 30 ““ 40 de ani, sex feminin). Mormântul conținea 2 – 3 vase ceramice.

Mormântul 6, Mormânt cu o incinerație în groapă (Individ adult, sex nedeterminabil). Mormântul conținea 2 aglomerări de pietre, 3 râșnițe primitive și circa 10 – 11 vase ceramice.

fig 60 jpg

Mormântul 7, Mormânt cu o incinerație în groapă – Individ adult, sex nedeterminabil. Mormântul conținea o strachină spartă intenționat și un vârf de săgeată din bronz.

fig 63 jpg

Mormântul 8, Mormânt cu o incinerație în groapă și alta în urnă (defunct: adult 25-40 ani, sex feminin). Mormântul conținea 7-8 vase ceramice.

Mormântul 9, Mormânt cu o incinerație în groapă și alta în urnă (Individ adult 20 – 35 ani, sex masculin). Mormântul conținea 3 vase ceramice și un pumnal din fier.

fig 65 jpg

Cel mai spectaculos mormânt descoperit până în prezent la Olteni, este reprezentat de Mormântul 10. Numărul mare de indivizi descoperiți în groapă și incendierea gropii, indică faptul că groapa mormântului a fost utilizată în cel puțin două etape.

fig 66 jpg

Mormântul 10, Mormânt comun cu 5 indivizi, s’au identificat trei depuneri în groapă, de vase și oase umane: în partea centrală; în partea nordică; în partea sudică. Groapa mormântului avea pereții arși pe 3-5 cm adâncime. Mormântul conținea circa 12 vase ceramice și 2 mărgele din sticlă, singurele piese de podoabă descoperite până în prezent în această necropolă.

fig 67 jpg

În partea centrală – Individ 1: copil 3-4 ani, sex nedeterminabil; Individ 2: adult 25-40 ani, sex feminin;

În partea nordică – Individ 1: adult 35-40 ani, sex masculin; Individ 2: adult 30-35 ani, sex masculin;

În partea sudică Individ; adult 25-30 ani, sex masculin.

Teritoriul intracarpatic va fi în totalitate dominat de geți începând din sec. II î. Hr. până la cucerirea romană din anul 106 d.Hr.

În urma cercetărilor arheologice de la Olteni, putem vorbi de o adevărată comunitate geto-dacică ce a locuit în această zonă în perioada secolelor IV- III î.Hr. Vorbim de o comunitate deoarece s’au descoperit toate tipurile de complexe caracteristice acestui tip de sit: locuințe, gropi, morminte, inventar. Deși s’a descoperit în site doar o locuință, prezența în gropi a unor fragmente de pereți arși, de grosimi și cu structuri diferite, demonstrează existența și a altor locuințe în zonă. De asemenea, numărul mormintelor este o dovadă clară că este vorba de mai multe locuințe. Comunitatea este getică pentru că toate aceste forme de vase ceramice, inclusiv decorul lor, sunt similare cu cele descoperite în zona dintre Carpați și Balcani. Noutatea detaliilor privind modul de amenajare al mormintelor și practicile rituale, aduc un plus de importanță sitului getic de la Olteni.

Am insistat pe această descoperire, deoarece în prezent situl getic de la Olteni este singurul din toată Transilvania în care apar vestigii getice timpurii, în perioada în care după mulți cercetători Transilvania ar fi fost dominată în totalitate de geți-celți.

Sursa: MihaiGramatopol.ro, mncr.ro (foto Olteni), en.wiki2.org/wiki/List_of_hoards_in_Romania  Cătălin Manole (FormulaAs.ro), lessingimeges.com, stiri.acasa.ro, Financiarul.ro 

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE&8221;

  1. Pingback: HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE-postat de Ciucur Aurelia- RadioMetafora.ro

  2. Pingback: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR | Lupii Daciei

  3. Pingback: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA | Lupul Dacic

  5. Pingback: FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s