UN COLȚIȘOR DE ROMÂNIA – BRAȘOV

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt, Brastovia sau Braßov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al județului Brașov, România. Potrivit recensământului din 2011, are o populație de 253.200 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară (totuși în scădere în ultimele două decenii din cauza exodului sașilor și a reducerii activității industriale).

Stemă

Stațiunea de iarnă Poiana Brașov se află la 12 km distanță de centrul municipiului, dispunând de o infrastructură dezvoltată pentru practicarea sporturilor de iarnă. Patron al orașului este considerată a fi Fecioara Maria. Statuia acesteia se află pe unul dintre contraforturile Bisericii Negre, îndreptat spre Casa Sfatului, având stema Brașovului sculptată dedesubt în relief.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/1071b-img_0785.jpg

Brașovul este cunoscut și datorită Festivalului Internațional „Cerbul de Aur”, ce se ținea aproape în fiecare an în centrul orașului. Acesta a avut pe scena sa nume celebre precum Thomas Anders, Toto Cutugno, Tom Jones, Coolio, Ray Charles, Pink, Kylie Minogue sau Christina Aguilera.

Municipiul Brașov a reprezentat, de secole, unul dintre cele mai importante, puternice și înfloritoare orașe din zonă. Datorită poziției geografice privilegiate și a infrastructurii sale de astăzi, el permite dezvoltarea multor activități economice, culturale și sportive.

Brașovul este cel mai important oraș din regiunea de dezvoltare Centru.

Dar câți din brașoveni cunosc cu adevărat Brașovul?

De asemenea, câți români?… Dar mai ales câți maghiarofoni cunosc Brașovul pe care vor să pună…”labele” ?!!!

Biserica Neagră ocupa un loc deosebit printre monumentele istorice și de artă ale țării noastre. Din punct de vedere arhitectonic ea domină centrul medieval al Brașovului. Biserica Neagră este cel mai mare edificiu religios între Viena și Istanbul (Constantinopol), cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 65 de metri înălţime, 89 de metri lungime şi 38 de metri lăţime. Din lungimea totală a construcţiei, 31 de metri sunt reprezentaţi de cor, 42 de metri de naos şi 16 metri de baza turnului. Biserica Neagră este celebră nu doar prin dimensiunile sale, ci şi prin faptul că aici se află cel mai mare clopot din România, un clopot din bronz care cântăreşte 6.300 de kilograme. Acesta a fost făurit în 1858 de către meşterul Johann Andraschowsky din Cluj.

Cunoscutul filolog şi istoric Sextil Puşcariu nota în însemnările sale despre Biserica Neagră şi momentul montării clopotului:

„Urcarea «boancănului» în turn s’a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui“.

Arhitectul Marius Ţiclean, spunea:
„Arhitectura în stil gotic a Bisericii Negre se potriveşte perfect cu aerul istoric din centrul oraşului. Culoarea cenuşie îi dă un farmec aparte, chiar dacă iniţial nu a fost aşa şi un dezastru a făcut-o celebră. Este cea mai înaltă şi impunătoare clădire din Braşov, fiind vizibilă şi de pe muntele Tâmpa şi de pe drumul spre Poiana Braşov. Putem spune că este o capodoperă arhitecturală, o clădire extrem de frumoasă şi nu este de mirare că atrage atât de mulţi turişti. Noi nu putem decât să ne bucurăm că este în Braşov“.

Biserica Neagră de astăzi se înalţă pe locul unei biserici romanice mai vechi din secolul al XIII-lea. Construcţia ei a început în anul 1383, când Braşovul se afla într’o perioadă de puternică dezvoltare culturală şi economică. În momentul finalizării ei, în anul 1477, parohia braşoveană, la acea dată de rit catolic, a primit hramul Sfintei Maria. În prezent, Biserica Neagră aparţine cultului Evanghelic.

De’a lungul timpului biserica a fost afectată de mai multe cutremure, iar devastatorul incendiu din 21 aprilie 1689 a distrus’o aproape în totalitate. Numele de Biserica Neagră l’a primit biserica parohiala evanghelică luterană din Brașov, după marele incendiu al orasului. Fumul și flăcările au înnegrit zidurile, însa nu au putut distruge măreția edificiului. Focul a cuprins biserica parohială, distrugând acoperişul şi mobilierul din interior. Credincioşii au reuşit să strângă fondurile necesare şi să înceapă reconstrucţia edificiului. Lucrările de renovare extinse care au conferit interiorului un aspect baroc, au durat mai bine de 30 de ani, fiind încheiate în 1722, când a avut loc o nouă inaugurare. Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meşteri veniţi din oraşul Danzig (actualul Gdansk, Polonia), pentru că meşterii locali nu ştiau cum să închidă bolţi de dimensiuni atât de mari. De atunci, ruina înnegrită de fum s’a numit Biserica Neagră, iar culoarea exterioară cenuşie a fost păstrată.

Celebrul edificiu aflat în oraşul de la poalele Tâmpei este cea mai vizitată clădire de cult din România. Pe lângă acest „titlu“, biserica mai deţine şi alte nominalizări la capitolul „cea mai“. Este cel mai fotografiat obiectiv turistic din România şi cel mai mare lăcaş de cult din sud-estul Europei.

Biserica Neagră din Braşov este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România. Însă numai persoanele avizate sau pasionate de istorie şi arhitectură ştiu că celebrul edificiu are câteva recorduri greu de egalat: este cel mai vizitat obiectiv turistic religios din România, are o orgă unică în Europa de sud-est, un clopot de peste şase tone şi este cel mai înalt edificiu construit în stil gotic din sud-estul Europei. Potrivit Google Panoramio, un portal care permite distribuirea fotografiilor cu diverse obiective din toată lumea localizate pe hartă, Biserica Neagră este pe primul loc în România în ceea ce priveşte cele mai fotografiate obiective turistice. Acest fapt poate sta şi la baza recordului de cel mai vizitat edificiu de cult din ţara noastră. Conform datelor furnizate de administratorii bisericii în 2014 au fost vândute 258.000 de bilete turiştilor dornici să admire combinaţia dintre stilurile gotic, la exterior, şi baroc, la interior, care ornamentează impresionanta clădire.

Exteriorul bisericii fascinează prin construcția în stil gotic; construcție începută în anul 1383 în timpul parohului Thomas Sander, pe locul unei străvechi biserici în stil romantic din prima jumătate a secolului al XIII-lea. La prima invazie a turcilor în anul 1421, biserica, înca neterminată, a fost distrusă în mare parte. Din cele două turnuri proiectate inițial la fațada vestică a bisericii a fost ridicat numai turnul sudic cu o înălțime de 65 m. În turn au fost așezate trei clopote, din care cel de 6.300 kg este cel mai mare clopot din România. Marele incendiu din anul 1689 a distrus îndeosebi acoperișul și interiorul clădirii. Renovarea a durat aproape 100 de ani răstimp în care a fost ridicat acoperisul înalt de 20 m în forma care se pastreză și astăzi. Cu aceasta ocazie acoperisul s’a prelungit si deasupra galeriei, care inainte era descoperita. Galeria este sculptata cu patru lobi ajurați și înconjoară biserica la baza acoperișului.

Interiorul și’a pierdut parțial aspectul gotic ca urmare a renovarii bisericii în secolul al XVIII-lea. Totuși, Biserica Neagră este în continuare considerată cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 89 de metri lungime și 38 de metri latime. Corul bisericii, susținut de contraforți exteriori decorati cu edicole care adăpostesc statui de sfinți, constituie unul din puținele exemple de acest tip din Transilvania. Colecția de covoare orientale a Bisericii Negre este cea mai bogată de acest tip din România. Orga se încadrează în categoria orgilor baroce și a supravietuit perioada de la construcție până în prezent aproape neschimbată. Începând din anul 1953 au loc recitaluri de orga, tradiție începută de organistul Victor Bickerich și continuată de Hans Eckart Schlandt.

„Acest instrument reprezintă, într’adevăr, posibilitatea unei viziuni asupra secolului al XIX-lea. Când cineva vine la noi şi cântă pe acest instrument, aude secolul XIX. Pe acest instrument s’au cântat foarte multe slujbe care au avut loc în Biserica Neagră, dar şi în cinstea unor oaspeţi de seamă, începând cu Împăratul Germaniei, care a venit la Biserica Neagră la începutul secolului al XX-lea, şi pentru numeroase delegaţii din multe ţări“, a spus Steffen Schlandt. Şi prinţul Charles a ascultat celebra orgă când a vizitat Biserica Neagră.

Nașterea unui oraș rămâne, în genere, obiectul aproximărilor. Datele sunt de cele mai multe ori disparate și insuficiente. În genere, din istoria scrisă a unui loc s’a pastrat un procent mai mic de 1:1000. La rândul lor, izvoarele scrise reflectă mai puțin de 1:100 000 din ceea ce s’a întâmplat de fapt. Tocmai de aceea dovezile materiale găsite de arheologi completează un portret care altfel ar avea insuficiente trăsături pentru a închega imaginea locurilor în vremurile de demult. Sub casele, bisericile si strazile sale vechi, Brașovul ascunde multe dintre aceste semne ale trecutului.

La începutul secolului al XX-lea, Julius Teutsch, un localnic pasionat de arheologie, descoperea chiar în apropierea porții centrale a Bisericii Negre cele mai vechi vestigii gasite între zidurile orasului, datând din perioada de trecere de la neoliticul târziu la epoca bronzului: este vorba de un mormânt de înhumatie al unui păstor nomad, originar din stepele de la nordul Mării Negre. La poalele versantului sudic al Tâmpei, pe Valea Cetății, numeroase urme arheologice descoperite în  anii ’80 au atestat locuirea zonei înca din neoliticul timpuriu. Cea mai mare concentrație de populatie în timpurile preistorice a fost atestata pe colinele orașului în epoca bronzului de arheologul Alfred Prox, care a descoperit pe Dealul Melcilor o mare asezare, cu un inventar deosebit de bogat (ceramica, unelte de piatra si bronz) care a dat chiar numele unei culturi preistorice (Schneckenberg, dupa denumirea germana a locului). Multe dintre obiectele gasite în campaniile arheologice de dinaintea primului razboi mondial sau în perioada interbelica (podoabe de bronz si aur, ceramica) se află astazi în colectiile Muzeului de Preistorie din Berlin. Vechea vatră a orașului a fost un loc propice așezărilor omenești: alimentată de câteva pârâuri de munte și apărată de colinele orașului, zona a fost populată relativ intens pâna în timpul razboaielor daco-romane, când o mică fortificație dacică, situata în Scheii Brasovului, la Pietrele lui Solomon, a fost distrusă de romani. Harta geografului Ptolemaios și inscriptia descoperită în castrul pe care romanii l’au întemeiat la Râsnov, pomenesc de tribul dacic al cumidavenșilor, care se afla în zonă. Vestigii de epocă romana s’au găsit la Brasov pe dealul Sprenghi (care străjuiește vechea biserică din Bartolomeu) și la Stejeriș, pe dealurile dinspre Poiana Brașov. În acest timp, ca și în Evul Mediu, zona era una a frontierei cu ținuturile din sud.

O dată cu epoca migrațiilor, în aceste locuri se stabilește o importantă comunitate de slavi, care au dat chiar numele orașului, menționat ca atare (Brașov), într’un document din 1294, b r a s fiind termenul slavilor din sud pentru «fortificație». În zorii Evului Mediu, în secolele XI-XII, au fost ridicate aici două cetăți, una pe Dealul Sprenghi și cealalta pe șaua Tâmpei, întarite cu valuri duble de pamânt și palisade de lemn, înalte de aproape 7 m. Ele străjuiau actualul perimetru al orașului, unde dovezile arheologice atestă o populație mixtă de români, slavi si pecenegi, având strânse legaturi cu spațiul sud-carpatic. În 1878, o descoperire întâmplatoare proba aceste legături: la saparea unei fundatii de casa a fost scos la iveala un tezaur bizantin, datând din secolul al XII-lea: diademele, brațările și inelele din aur si argint sunt similare cu cele descoperite cu câteva decenii în urmă la Dunărea de Jos, în centrul bizantin de la Dinogetia.

Regalitatea apostolică nu și’a întins suzeranitatea asupra acestor ținuturi din sud-estul Transilvaniei, rămase o zona a „târgurilor libere“, după cum o atestă diploma acordata de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cavalerilor teutoni în 1211. Primele încercări de colonizare și catolicizare de la mijlocul secolului al XII-lea au dat greș, ceea ce a dus la construirea în zonă la fortificații de piatră (așa cum teutonii au ridicat la Feldioara sau Codlea) și a atras alungarea teutonilor din Țara Bârsei. Brașovul nu a fost ocolit de marea năvălire a tătarilor, când în martie 1241 un corp din oastea lui Subotai intră în Transilvania pe la Pasul Oituz, fără ca secuii conduși de voievodul Posa sa li se poată opune. Același cercetător german, Alfred Prox, descoperea în 1937 pe Dealul Sprenghi o aplică de șa, pe care o atribuia unui călăreț kirghiz din oastea lui Subotai.

Între timp, orașul își dobândise „certificatul de naștere“. Prima sa atestare documentară certa o da abatele Fredericus din Hamborn, care vizitează mănăstirile Transilvaniei în 1235, menționând’o și pe cea din Dioceza Corona, nu departe de Villa Hermani (Hermannstadt, Sibiu). Într’adevăr, sub actuala clădire a liceului „Honterus“ s’au gasit urmele unei mănăstiri de maici, asezamânt care purta numele Curtea Ecaterinei și fiind foarte probabil chiar cel vizitat de abate la 1235.

De acum înainte, izvoarele scrise vorbesc în paralel de BraSo, în documentele maghiare, care preiau vechiul nume al locului, sau Corona în cele germane. Un act din 1399 este dat chiar „in oppido de Corona seu vulgariter Brascho nuncupato“ („în orasul numit Corona sau mai popular Brascho“). Istoria propriu-zisa a orașului începe o data cu secolul al XIII-lea, când teutonii aduc aici coloniști sași din zona Sibiului. După ce, în 1222, o diplomă regală interzice așezarea în Țara Bârsei a „supușilor regali“ din zonele învecinate, teutonii colonizează regiunea cu țărani aduși de pe posesiunile lor de pe malul stâng al Rinului, din zonele învecinate orașului Koblenz. Colonizările sunt intensificate de regalitatea maghiară dupa marea năvălire tătara, când sporește numărul populației.

Poarta Ecaterina

Tradiţii geto-dace păstrate sub Tâmpa: Obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului

Originea obiceiului o aflăm în vremuri mult îndepărtate. Tradiţia a păstrat numeroase legende, iar toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului sat, devenit Şcheiul de azi. În cadrul săpăturilor arheologice s’a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor (1900-1700 î.Hr.).  Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în perioada geto-dacă, urme constând din numeroase vase de lut ars, lucrate cu mâna sau la roata olarului, vase pictate, pinteni de fier, vârfuri de săgeţi, ace, surle, brăţări, inele, fibule de bronz şi fier, râşniţe rotative, o monedă grecească de bronz, ceşti şi căţui – fiind dovezi ale unui stadiu înaintat de cultură a populaţiei geto-dacice.

Alte vestigii ceramice descoperite la Pietrele lui Solomon aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hr., anterioare colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă de cei veniţi.

Cronicarul german Julius Teutsch descoperă la începutul secolului al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acces, loc care, tradiţional, se numea „Salamonsburg”. La fel, E. Jekelius apreciază că în trecut i se spunea locului „Cetatea lui Solomon”, întrucât aici a fost o cetate. Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de „Cetate a Junilor” pentru Pietrele lui Solomon, iar pe cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în „Cetatea lui Solomon”, ei le numesc „Poarta de piatră”, căci aici se postau Junii care pretindeau „vamă” celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrele lui Solomon.

În urma săpăturilor din anul 1962 – căci de atunci nu s-a mai făcut nici o săpătură – efectuate de colectivul Muzeului Judeţean Braşov şi al Institutului de Arheologie Bucureşti, pe dealul Păducel, situat între Tâmpa şi Goria, s-â’au identificat aşezări dinainte de secolele X-IX î.Hr. şi ceramica de tip Hallstadt, întocmai ca în Poiana Braşov.

Tot aici exista, cu mult înainte de înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, o veche aşezare românească cu numele „Cutun” sau „Cotun” de formă circulară, limitată de actualele străzi „Pe Coastă”, „I. Barac”, „Valea Morilor” şi „Coastei”, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetăţii de pe Tâmpa. Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându’se astfel poziţia de inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu circa 20 ani în urmă mai străjuia aici celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292, dar fiind la cheremul trecătorilor, care i’au distrus acoperişul şi îngrădirile din lemn pentru a le folosi la încălzitul caselor, crucea a fost instalată în cimitirul Bisericii „Sfânta Treime” din Cetate, cu concursul muzeului din Şcheii Braşovului. Crucea încă mai confirmă aşezarea sătească de altădată în această zonă.

An de an, în Şcheii Braşovului, odată cu învierea naturii şi sărbătorile Sfintelor Paşti, asistăm la manifestări ce sunt moştenite din vremuri străvechi. O privire atentă asupra obiceiului îngăduie cu uşurinţă să se constate elemente preistorice prin care se arată legătura pe care românii din Şchei o au cu aceste locuri scăldate de legende şi mituri. Surprins de particularităţile arhaice ale obiceiului, cronicarul sas din Braşov Julius Teutsch aprecia: „Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”.

Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, de care pomenea cronicarul german, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. Astfel, de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi toţi ai casei plecau de cu seară spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi băteau din poartă în poartă, folosindu’se de ciocanul în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă – în zilele noastre mai sunt doar trei -, pentru a ieşi toţi din casă. Încolonaţi, ajungeau târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toată noaptea, îngheţând adeseori, până dimineaţa, când apărea soarele. La apariţia soarelui, într’o emulaţie colectivă, aruncau cu toţii cu diverse obiecte spre soare, ca nu cumva „vârcolacii” să le răpească soarele. Era cultul întâlnit la daci, conservat simbolic în poarta maramureşeană şi în efigia stemei moldoveneşti.

Dacă acest cult al soarelui nu se mai practică azi, în schimb îngroparea vătafului, ca şi un joc burlesc, „căţeaua”, şi „aruncarea în ţol” mai pot fi întâlnite. Îngroparea vătafului la „Podul Dracului” este un obicei în care se recunoaşte caracterul îndepărtat istoric de factură tribală. De obicei acest ceremonial se făcea la sfârşitul unor petreceri ale Junilor. Vătaful este legat fedeleş pe o scară, pe care se pune un strai gros sau o pătură (de obicei în joia Paştilor), purtat de patru juni, în timp ce alţi doi se maschează, unul în preot, altul în dascăl cântăreţ (element preluat evident în epoca creştină).

Junele este dus pe străzile Şcheiului, pe unde s’a umblat în lunea Paştilor după ouă roşii, cu opriri la cârciumi. Dacă plouă îl mai aşază şi sub streaşina casei să’l ude, spunând „că’l înmoaie, c’a fost cam aspru”. Către zorii zilei ajung aproape de Crucea Muşicoiului, la Podul Dracului (căruia popular îi mai zic „La chişătoare”), fiind aruncat (ca fiul de domn în ţepii furcii) în fundul văii, azi fără apă. Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă, junele nu era scos din groapă. Au fost situaţii în care nu s’au înţeles, motiv pentru care, în semn de protest, junii îl aşezau cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice, astfel că într’un an a fost sprijinit de zidul Bisericii Negre. Supunerea fără murmur faţă de vătaful ales dintre cei mai buni juni, păstrarea cu sfinţenie a steagului şi a buzduganului pe tot timpul sărbătorilor dovedesc reguli ale unui cod nescris întâlnite la Junii din Şchei.

Cea mai cunoscută manifestare culturală a Junilor este „Ziua de călări” sau „Coborârea în Cetate”, o defilarea călare a cetelor de juni prin Șchei și centrul vechi al Brașovului. Grupurile de Junii Tineri, Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanți, Brașovecheni, Roșiori și Albiori coboară călare din Șcheii Brașovului și defilează pe străzile din centrul vechi al Brașovului, după care urcă la Pietrele lui Solomon, unde, după aruncarea buzduganului și Hora Junilor începe o petrecere în aer liber.

Manifestarea culturală are loc în fiecare an în Duminica Tomii, prima duminică după Paști.

Cetatea de la Pietrele lui Solomon este o fortificație antică aflată pe teritoriul Brașovului. Se află situată în zona „Între Chietri”, cu vedere directă înspre nord-estul Tâmpei și cu dealul Stejeriș, în ambele locuri fiind regăsite alte vestigii dacice. Avea rol de refugiu pentru populația dacă a așezărilor civile dimprejur.

Primele săpături arheologice datează din anii 1913, fiind efectuate de către cercetătorul Julius Teutsch. Alte lucrări au fost făcute în anii ’50 (de către A. D. Alexandrescu și I. Pop) și în anii ’80 (de către Fl. Costea, el publicând și un amplu studiu pe această temă).

În urma acestor cercetări s’a putut constata o continuă locuire a cetății pe întreaga durată a neoliticului, epocii bronzului și cea a fierului. Cetatea era compusă dintr’o incintă împrejmuită cu ziduri dacice, val de pământ și palisade. Aceasta din urmă este presupusă a fi având rol de drum de rond pentru străji ori platformă pentru lupte. În incinta fortificației se mai afla și un turn-locuință. După o vreme, construcțiile s’au înmulțit prin terasarea unei părți a incintei. În acestea s’au descoperit urme de ceramică, atât comună cât și de lux, precum și obiecte de fier. Totodată s’a semnalat existența unei cisterne săpată în stâncă, pentru apă ori provizii.

Tot prin metode arheologice a fost stabilit și sfârșitul cetății, care s’a petrecut în timpul războaielor daco-romane.

Astăzi, zona care se afla cetatea este de nerecunoscut, pe locul acesteia aflându’se una din mesele junilor iar pe una din laturile turnului găsindu’se câteva trepte de piatră.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/25/Biserica_Sfantu_Nicolae.JPG

Șcheii Brașovului, colocvial Șchei, (Șa/ Defileu / Chei; în germană Belgerei, mai recent Obere Vorstadt, în maghiară Bolgárszeg (în traducere din maghiară „Bulgărimea”), este un cartier din municipiul Brașov, fost cartier slavo-românesc al Brașovului vechi. Această zonă a orașului, cu aspect mai mult rural, este constituită în special din case mici construite de’a lungul unor străzi înguste, cu grădini pe partea dinspre munți.
În teritoriile intracarpatice „Șcheii” sunt înregistrați de cancelaria maghiară ca simple toponime românești, nu ca realități etnice vii. Schei (șcheau) mai era folosit pentru a denumi cartiere de credincioși de rit slavon.

De’a lungul timpului localitatea a fost menționată sub diferite nume: „Șchei” (1595), Bolgarszek (1611), Scheu Brașovului, orașul Schei lângă Cetatea Brașovolui (1700), Bolgarsek, Șchei de lângă Brașov (1701), Șchiiaii Brașovului (1708), Bolgaria Brașovului (1723), Șchei lângă cetate Brașovului unde’i zic Bolgara, Șchiai (1724), obștea din Bolgarseghi (1773), sărăcimea obștii Bolgarsegului (1774), Bolgarsec, Biserica Bolgarseghiului (1813), Bolgarsechi (1816), Bolgarsăchiu (1817).

Sextil Pușcariu consideră că cei ce cred că Șcheii e numele ce s’a dat unui cartier al Brașovului după salahorii bulgari veniți să lucreze la zidirea Bisericii Negre în secolul 14 comit un anacronism (comunitatea română a Scheiului era constituită înainte de venirea acestor bulgari).

„Cu toate acestea, unii istorici continuă să pună începuturile Șcheilor în legătură cu venirea acestor bulgari prin faptul că numele lor de „bulgari” n’ar trebui luat în sens etnic, ci geografic”. Chiar dacă originea Șcheilor Brașov este românească, este posibil ca prezența slavilor, incluzând pe bulgari, să fi fost păstrată în denumirea de șchei.

Aici exista, cu mult înainte de înființarea cetății Brașovului medieval, o veche așezare românească cu numele Cătun, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetății de pe Tâmpa. Această așezare a continuat să existe și după înființarea cetății Brașov, dar după înălțarea zidurilor și a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei. Așezarea de sub cetatea Tâmpa sau „Cătunul” din Șchei este vatra românilor brașoveni. În cătun locuiau paznicii din afara cetății care tocmai din cauza acestei îndatoriri militare erau numiți șchei, adică „iobagi iertați” de stăpânii cetății.

Germanii din Brașov nu au cunoscut în marginea cetății lor (Corona) decât pe români: Wallachi ex Suburbio Coronensi. Toate sursele istorice românești din secolul 16 știau că Șcheii Brașovului este o zonă cu populație exclusiv românească.

Istoricul Dimitrie Onciul, în 1899, citează pe Miklosich din Die Sprache „der Bulgaren in Siebenburgen. Denkschriften der Akademie der Wissenschaften, Vienna, 1855:
„În ducatul româno-bulgar din Ardeal, cucerit de Ștefan cel Sfânt, cronicele ungurești arată ca locuitorii și pe Șchiai (Sclavi = Slavi). Încă până astăzi, o suburbia a Brașovului se numește Șchei, Aceștia sunt vechii Sloveni, respândiți peste tot teritoriul Daciei; sub stăpânirea bulgară, ei au fost numiți și Bulgari, ca și Slovenii din Bulgaria. Un rest din această populațiune sloveană s’a păstrat în Ardeal, cu numele de Bulgari încă până în seculul, trecut. Românii le’au păstrat vechiul nume din timpul anterior stăpânirii bulgare, numindu’i Șchiai sau Șchei (derivat conform foneticei române din Sclavi)”
și specifică în continuare:
„Cum pe sine, așa și pe conlocuitorii lor slavi, românii nu’i considera ca bulgari, cum numea străinii și pe unii și pe alții în urma stăpânirii bulgare. Acești slavi au dispărut apoi, fiind mai ales românisați, lăsându’ne însă numeroase slavisme în limbă și în nomenclatura topografică a terilor noastre.”

Conform copiei manuscrisului lui Radu Tempea, publicat în anul 1899 sub titlul Istoria besérecei Șchéilor Brașovului (reeditată de Octavian Șchiau și Livia Bot în 1969), venirea bulgarilor în suburbia Brașovului datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea: „Anul 1392 au vinit Bolgarii într’acesta loc, care să zice Bolgarsec.”

Vasile Olteanu precizează că acest manuscris contine de fapt o copie a cronicii popei Vasile (nepăstrată decât în interpolări și copieri în cronicile germane de la Brașov sau în cronica protopopului Radu Tempea II) care este o istorie a familiei protopopului Vasile, al cărei prim descendent era popa Patru cel Bătrân (1484), deci nicidecum o cronică a Șcheiului. Tot Vasile Olteanu continuă „prima frază este o evidentă epenteză impusă intenționat de autoritățile brașovene, ulterior scrierii cronicii, în scopul lipsirii locuitorilor din Șchei de drepturile lor istorice”.
„Pornind de la aceste supoziții, autoritățile locale au numit Șcheiul „Bolgarsek” sau „Belgerai”, iar românii din Șchei „bulgarus”, în același timp în care Poarta Șcheiului era numită „Walachisches Tor” (Poarta românească), strada principală „Walachiches Burgasse”, iar uneori Șcheiului i se zicea „Walachische Vorstadt”, timp în care domnii de peste munți și autoritățile românești nu foloseau decât numirea de „Șchei”, cum apare și în hrisovul de danie al lui Aron Vodă al Moldovei de la anul 1595.”

Venirea bulgarilor, macedonenilor și aromânilor la Brașov, presupusă a fi legată de nevoia de mână de lucru pentru reconstrucția Bisericii Negre, care fusese distrusă de incursiunile tătarilor din sec. al XIII-lea, rămâne foarte controversată. Lucrările de reconstrucție au debutat în anul 1385 și au durat un secol.

Pe de altă parte, toponimia locală dovedește continuitatea populației prin păstrarea și perpetuarea peste veacuri a unor numiri autohtone ca: Variște, Cutun, Tâmpa, cât și acelor formate în cadrul simbiozei sclavo-române: Ciocrac, Gorița, Cacova, Vagleniște. „Până și pentru limba slavă, în Șchei se folosea în documentele vechi «limba sârbă» și nu «bulgară».”

Locuitorii Șcheilor nu puteau intra în cetatea Brașovului decât la anumite ore și trebuiau să plătească o taxă la poartă pentru a avea privilegiul de a’și vinde produsele în oraș.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C8%99ov  https://www.facebook.com/gabriela.constantin.547/media_set?set=a.1545793338996241.1073741869.100006967692545&type=1 videoguide.ro, ziarullumina.ro

De văzut: UN SITE DIN RUSIA RECOMANDĂ ROMÂNIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RDS-RCS…NU E CAM MULT ÎN MÂNA UNUI SINGUR OM (Zoltan Teszari)?

Tot ce ştim, din date oficiale, este că piaţa de televiziune prin satelit din România este controlată în proporţie de ”peste 90%” de trei mari companii: RCS&RDS – Digi, Romtelecom – Dolce şi UPC – Focus Sat. La jumătatea anului trecut existau 5,92 milioane de abonaţi la serviciile TV, din care 3,67 milioane de abonaţi la serviciile TV prin cablu, 2,21 milioane de abonaţi la serviciile DTH (satelit) şi 35.000 de abonaţi la serviciile IPTV, potrivit datelor ANCOM.

Raportându’ne strict la numărul de abonaţi, presa a relatat de curând că RCS&RDS a depăşit binişor pragul de 3 milioane de clienţi, iar din alte surse (Forbes) aproape de 4 milioane. Şi acest ”peste 90%” demonstrează că ceea ce au calculat specialiştii pieţei este real: RCS&RDS a trecut pragul de 50%, în condiţiile în care ceilalţi doi operatori au împreună maximum 40%. De altfel, în ultimii ani, operatorul a făcut mai multe achiziţii, printre cele mai recente numărându’se şi Telemach din Piatra-Neamţ, firmă care a aparţinut lui Radu Petric, nimeni altul decât şeful Asociaţiei Cabliştilor din România.

În prezent, acționarii RCS & RDS sunt de Cable Communications Systems N.V. (Olanda) cu sediul în Olanda, cu 88.54 %, RCS & RDS SA cu 7.8 %, Teszari Zoltan cu 1.7 %, 14 asociații individuale cu 1.8 % și 2 asociați firme, cu 0.000048 %, care nu au fost numiți.

Acționarii din Cable Communications Systems N.V. (Olanda) sunt: RCS Management SA (57.87 %), Carpatica prin cablu Investment Limited (19,67 %), Comunicatii prin Cablu Systems NV (8,75 %), Celest Limited (Cipru) (5,32 %), Teszary Zoltan (4,60 %), Oprea Alexandru (0,93 %), ING Bank (0,68 %), Tal Joshua Moses Almog (0,65 %), G. Mag. Wurmbock (0,46 %), Bendei Ioan (0,38 %), Maftei Gheorghe (0,36 %), Iordania Mariuma (0,34 %).

Acționarii RCS Management SA sunt Teszari Zoltan (59.23 %), Bugarszki Sfetozar (7,23 %), Schelean Nicusor Dorel (6,98 %), Patap Mihai (5,31 %), Docea Maria (4,56 %), Bendei Ioan (4,51 %), Maftei Gheorghe (4,51 %), Schelean Dorina (3,02 %), Cable Communications Systems N.V. (Olanda) (2,47 %) și Sirian Traian Aurelian (2,18 %).

Să recapitulăm:

Teszari Zoltan deține 60% (RCS Management SA), din 60% (Cable Communications Systems N.V. Olanda) + 4,6% din 89% (RCS & RDS) + 1,7%, care are peste 50% din abonații de internet din România… cu alte cuvinte, control total, sau monopolul internetului din România în mâna unui om !?

Monopol, monopol, dar e bine să’l ştim şi noi.

Cine se află în spatele acestui om, care a depășit cu mult nivelul de siguranță națională?

O altă întrebare firească care se naște este: a putut influența din poziția de lider al internetului valul online din 16 Noiembrie 2014?

Fiind la rândul lui minoritar este de presupus că a avut o influență majoră. Cunoaștem că există posibilitatea tehnică de filtrare a anumitor mesaje sau restricționarea diverselor situri. Aceste practici se folosesc pe scară largă în diverse țări ceea ce distorsionează procesul electoral, datorită limitării accesului la informație a electorilor.

Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU a adoptat o rezoluție prin care se stipulează faptul clar cum că:

Toți indivizii au aceleași drepturi umane și libertăți fundamentale fie că sunt pe Internet sau în lumea reală”. Textul este susținut de 83 de state și afirmă că drepturile care se aplică ”offline”, în special libertatea de exprimare, trebuie să fie protejate și ”online” indiferent de mediul folosit și independent de frontiere.

Sunt unele guverne în lumea asta mare a noastră care nu se înteleg deloc bine cu libera exprimare în lumea virtuală sau reală.

Situația libertății de exprimare nu ne situează în top în clasamentul pe țări, precum este cel în cazul vitezelor de descărcare de mai jos:

În timp ce libertatea de informare este uneori doar puțin restrânsă în unele țări ale Uniunii Europene, este în mod repetat și ostentativ încălcate în altele. Acesta este cazul Greciei, care a scăzut cu mai mult de 50 de locuri în indicele libertății presei în decurs de doar cinci ani. Aceasta este o scădere amețitoare pentru cea mai veche democrație din lume.

La fel și România, cum vedeți în clasamentul efectuat de Reporteri fără Frontiere, care este un adevărat barometru al libertății de exprimare, a scăzut 3 locuri față de 2013, când se afla pe locul 42.

Există o zi, 12 martie, marcată ca fiind Ziua mondială împotriva cenzurii pe Internet, prin care se urmărește mobilizarea pentru a asigura un internet liber și accesibil tuturor. Această zi a fost lansată în anul 2008 de organizația Reporteri Fără Frontiere (RFF), ce are ca obiectiv apărarea drepturilor și libertății presei. Reporteri Fără Frontiere a fost fondată în 1985 de către patru jurnaliști, Robert Ménard, Rémy Loury, Jacques Molénat și Emilien Jubineau. Are statut de consultant în cadrul Organizației Națiunilor Unite și al UNESCO.

Controlul Internetului are aspecte diferite în diverse locuri de pe glob. Este oarecum evident că strângerea de informații este practicată cu mai mult sau mai puțină sărguință de cam toate seviciile de informații, vorba lui nenea Iancu, dupa buget. Nu știm exact dacă providerii și serviciile se mulțumesc cu așa-zisele ”metadate”, adică datele informative: ce site s’a accesat sau pe cine am sunat și la ce oră. De altfel, aceste informații, cel puțin în cazul operatorilor de telefonie, sunt adunate oricum pentru că pe baza lor se emite factura, deci oricum sunt disponibile la cerere și pe baza unui mandat.

Este o diferență între a le accesa pe baza unei suspiciuni și a le accesa global, fără discernământ, dar nu e deocamdată aici locul acestei discuții. Cum în principiu un infractor nu ar trebui să fie chiar atât de naiv încât să folosească telefonul personal pentru acte de terorism (ba să și plătească abonament pe numele lui) aceste date nu ar fi de prea mare folos dacă nu ar conține și conținutul propriu-zis. Cel puțin nu în cazul terorismului. Folosirea conținutului este însă o provocare majoră, deoarece sunt necesari algoritmi de analiză complecși, fiind vorba de o cantitate imensă de date, varianta unei armate de ”ascultători” cred că se exclude.

În afară de strângerea de informații, în unele părți ale lumii se practică însă și filtrarea accesului. Cel mai cunoscut caz este China, și totodată cel mai complex. Celelalte cazuri sunt relativ simple: diverse dictaturi care încearcă să cenzureze referiri negative la adresa unor persoane sau ”afaceri”, s’a discutat despre asta referitor la Egipt în anii trecuți și la unele țări arabe sau africane în anumite perioade.

În China lucrurile sunt mai complexe pentru că pe de o parte vorbim despre o ideologie, nu despre ”anumite aspecte”. Din punct de vedere tehnologic, cenzura pe care guvernul chinez o practică este o provocare, pentru că este vorba de traficul produs de un sfert din populația globului și problema nu se pune în a bloca doar câteva siteuri, ci idei.

Un prim avantaj pe care il are guvernul chinez este proprietatea de stat asupra providerilor. Nu stiu precis dacă operatorii ISP locali sunt cu toții de stat, probabil că da, dar cei opt provideri care asigură conexiunile externe sunt sigur. La acești provideri s’a implementat un sistem complex de filtrare, la a cărui punere în funcțiune a contribuit, evident, Cisco. Cisco a fost deseori acuzat de activiști că a favorizat regimul punând la dispoziție tehnologia, ceea ce este adevărat, însă e adevărat că inspecția de conținut poate fi folosită în multe moduri și de regulă e problema clientului.

Se pare că pentru a simplifica lucrurile, Marele firewall are mai întâi un set de IP-uri pe care le blochează din start, de exemplu Facebook și Tweeter nu sunt accesibile conform unor relatări.

Este clar că rețelele de socializare sunt o preocupare principală a regimului, deoarece coagularea de grupuri neoficiale e un pericol permanent. Există “alternative locale” la acestea, care pot fi mai ușor controlate ( și la nevoie închise) însă există se pare și un echivalent semioficial al cunoscuților ”postaci” cu care ne întâlnim și în online-ul nostru, persoane plătite pentru a direcționa discuțiile în sensul dorit de regim.

O altă metodă, practicată și pentru Google câtă vreme a funcționat în China, este redirectarea bazata pe DNS hijacking. Practic un chinez nu poate accesa google.com, ci e redirectat către google.cn, unde rezultatele căutării sunt epurate.

Abia la ultimul nivel intervine filtrarea de conținut. Fiindcă vorbim de Cisco ( între timp probabil că și Huawei a început să producă echipamente pentru așa ceva) cam știm despre ce e vorba: filtrare după cuvinte cheie în special.

Bineînțeles că filtrarea după cuvinte cheie nu funcționează dacă folosim criptare, se pare însă că traficul SSL este interceptat prin metoda ”man in the middle”, deci singura variantă fezabilă ar fi VPN-ul. Cele mai noi rapoarte vorbesc însă despre blocarea sau cel puțin limitarea traficului VPN.

Pentru că tot traficul trebuie să treacă prin aceste filtre, este de așteptat ca interesul autorităților să fie ca acesta să fie cât mai redus. Așa se face că vorbim de o lume în care cel mai popular serviciu de căutare e Baidu, iar cea mai cunoscută platformă de socializare, Weibo. China a fost mereu o lume exotică, în definitiv. Acestea sunt interne, deci ușor de controlat și cenzurat. Ușor… e un mod de a spune, se dezvoltă și acolo fenomene pe care unii ni le amintim: limbajul cu subînțeles, metaforic, figurat. E o societate complexă și în curs de emancipare, deci lucrurile sunt mereu în schimbare.

https://i0.wp.com/www.sikharchives.com/wp-content/uploads/2011/12/internet_censorship.jpg

Cât va mai rămâne România o pată verde pe harta Europei?

Oricând România poate deveni o victimă a cenzurii, cu atât mai mult cu cât accesul la internet se filtrează prin controlul discreționar al unei super-companii ce se află la degetul mic al unei singure persoane, și poate intra în acel ”patrulater roșu” în 24 de ore, cum a devenit Franța de curând care a dat un decret prin care guvernul poate interveni pentru închiderea site-urilor care fac ”apologia terorismului”, dar și cele ce promovează pedofilia. Absența verigii Justiției din mecanismul de luare a deciziei a stârnit controverse aprinse în Franța.

Într’o circulară, Ministerul Justiției din Franța explică: apologia ”consistă în a prezenta sau comenta acte de terorism emițând despre ele judecăți morale favorabile”. Și precizează că un act de terorism urmărește să ”tulbure grav ordinea publică prin intimidare sau teroare”. De aplicarea Decretului se va ocupa un ”Oficiu Central de Luptă cu Ciber-Criminalitatea” !!!

După ce Oficiul cere unui site să’și retragă conținutul, el poate solicita furnizorului de internet blocarea site-ului, iar acesta trebuie să se execute în termen de 24 de ore. Listele negre cu site-urile care trebuie blocate vor fi avizate de ”Unitatea de Coordonare a Luptei Anti-Teroriste”, iar ”Comisia Națională pentru Informatică și Libertăți” va controla buna desfășurare a operațiunii. În ciuda atâtor comisii, nici un judecător nu va fi consultat!!! Se știe cât de politică este definiția dată tulburării ordinii publice. Este doar un pas până la numirea unor ecologiști radicali ”jihadiști verzi”, iar un adversar politic un criminal în serie…

Iar asta într’o țară ca Franța!

Din punct de vedere tehnic, există riscul unui supra-blocaj: blocarea unui site poate antrena blocarea altor site-uri perfect legale. De exemplu, în Statele Unite, blocarea a 10 site-uri pedo-pornografice de către autorități a dus la blocarea a alte 84.000 de site-uri legale, care împărțeau același furnizor de nume de domeniu.

Numărul cererilor de cenzură pe internet a crescut cu 68 % în 2013. Google a primit aproape 4.000 de solicitări de la guvernele mai multor ţări pentru a şterge videoclipuri sau bloguri care ar fi adus prejudicii de imagine. Cele mai multe cereri de ştergere a informaţiilor au venit din Turcia. România nu a făcut nicio solicitare de acest gen. Dar nu suntem departe de tendința unor parlamentari care vor să faca o lege speciala pentru Internet, prin care chipurile, să ”curețe” lumea virtuală de înjuraturi și mesaje certate cu bunul simț.

Evoluția accesului la internet în România a depășit pragul de 50% în 2013.

Se ridică tot mai multe voci impotriva oricărui demers coercitiv, care devine deosebit de periculos pentru viitorul internetului.

Bogdan Manolea, director executiv Asociatia pentru Tehnologie si Internet:

”Care e riscul? Unul dintre riscuri este ca titularii de drepturi sa se inteleaga direct cu furnizorii de internet fara sa iti ofere drept de apel. Se sare peste instanta? Este una dintre probleme. Se poate sări peste instanță. ISP-istul devine și procuror și judecător și executor”.

https://i0.wp.com/www.moomumedia.com/wp-content/uploads/2012/04/Political-interference-on-the-internet.png

Din fericire România nu se află în lista țărilor care reprezintă o amenințare la adresa Internetului liber, potrivit organizației ”Reporteri fără Frontiere” sunt Bahrain, Belarus, China, Cuba, Etiopia, India, Iran, Coreea de Nord, Pakistan, Rusia, Arabia Saudită, Sudan, Siria, Turkmenistan, Emiratele Arabe Unite, Marea Britanie, SUA, Uzbekistan, Vietnam.

Iată o situație globală a accesului la informație online:

Grad penetrare Internet

România se afla pe locul al patrulea în topul țărilor cu cea mai mare viteză de Internet în bandă largă (broadband).

Țara noastră are o viteza de descărcare (download) de 60,2 megabiți pe secundă (Mbps), potrivit clasamentului Internet Net Index realizat de Ookla, pe baza datelor colectate în decembrie 2014.

Suntem depășiți de trei state asiatice, dar ne clasăm pe primul loc în Europa. Iată topul țărilor dupa viteză de Internet:

1. Singapore 104,69 Mbps
2. Hong Kong 96,71 Mbps
3. Japonia 67,06 Mbps
4. Romania 60,2 Mbps
5. Suedia 53,96 Mbps
6. Elvetia 45,35 Mbps
7. Lituania 45,15 Mbps
8. Macau 45,09 Mbps
9. Olanda 44,89 Mbps
10. Islanda 43,69 Mbps.

Țările vecine României stau mai slab la acest capitol, având în vedere că Bulgaria se află pe locul 23 cu 32,11 Mbps, Ungaria pe 25 cu 32,08 Mbps, Serbia pe 84 cu 11,81 Mbps, iar Ucraina pe 47 cu 23,81 Mbps. Pentru R. Moldova nu există date disponibile.

 

Pe de altă parte, Bucureștiul este orașul din România cu cea mai mare viteză de Internet (80,38 Mbps), Capitala aflându’se pe locul 14 din 158 de centre urbane luate în calcul de Ookla. În țara noastră exista alte trei orașe unde viteza de Internet depășește 70 Mbps, anume Timișoara, Brașov și Cluj Napoca.

Compania lui Teszari și’a exercitat aroganța și puterea și în piața TV, în relațiile comerciale cu alți producători de conținut. Ultima ”victimă” a fost canalul Eurosport România, care a fost eliminat brutal din grila de televiziuni pentru câteva zile, după ce acesta cumpărase drepturile TV ale campionatului englez de fotbal (decembrie 2013). Până atunci, Digi Sport, canalul operatorului RCS & RDS, deținea aceste drepturi. Între timp, RCS a reintrodus Eurosport România în grilă.

A fost un incident care a arătat nu numai puterea RCS în calitate de distribuitor TV pe piață, dar și disprețul față de clienții săi, care îi plătesc abonamentul de cablu. Conflictul cu Eurosport vine după ce, în ultimii ani, RCS & RDS a avut mișcări abuzive cu Discovery Channel, Animal Planet și televiziunile grupului Intact. Această putere a RCS & RDS este dată și de dublul său statut: distribuitor și frunizor de conținut TV. Legilația românească în audiovizual permite, din păcate, cabliștilor să dețină și posturi TV, fapt care le dă posibilitatea să elimine din grilă televiziuni care fac concurență propriilor canale. Este de așteptat ca astfel de conflicte să apară și în 2014 în grila RCS & RDS.

Nu în ultimul rând, trebuie urmărit ce va face operatorul de cablu cu cele trei licențe radio pe care le’a câștigat la ultima licitație a Consiliului Național al Audiovizualui. RCS & RDS a concurat pentru prima dată într-o astfel de sesiune, înscriindu’se pentru 11 licențe locale, dar a obținut numai trei pentru Digi FM: Sibiu (89,0 MHz), Sighişoara (94 MHz) și Reşiţa (89 MHz). Sunt orașe relativ mici, care nu permit o audiență regională consistentă, așa încât, n’ar fi o surpriză ca, după lansarea acestor stații, să asistăm la o campanie de ”cumpărături” și pe piața radio. RCS & RDS se află în plină ofensivă, pe toate fronturile: cablu, televiziune, radio, digital și… politică.

Cine sunt jucătorii de pe piaţa românească cablu şi DTH (antene satelit), dar mai ales  cât acoperă din această piaţă, sunt informaţii pe care te’ai aştepta să le găseşti cu un simplu click. În realitate, însă, cifrele cu pricina sunt date confidenţiale, puse sub cheie de aşa zisul secret comercial şi care lasă loc de multe calcule, care în unele cazuri depăşesc pragul de 50%, ceea ce se poate traduce în poziţie de monopol.

Este şi cazul RCS&RDS, unde poziţia de monopol a fost invocată în repetate rânduri, atât la nivel central, cât şi local, în mai multe judeţe.

Aşa ar spune Caragiale dacă şi’ar adapta replicile la situaţia din piaţa de telecomunicaţii, în special pe zona de cablu tv şi antene satelit. Specialiştii pieţei susţin că, unul dintre operatori-care de altfel se autointitulează  ”lider pe piaţa din România în furnizarea serviciilor de internet şi de televiziune prin cablu şi satelit şi este cel mai mare furnizor alternativ de servicii de telefonie fixă”, RCS&RDS are de ceva vreme poziţia de monopol, atât la nivel naţional, cât şi în unele judeţe unde este practic stăpân la acest capitol. Informaţia se bazează pe datele specialiştilor, însă verificarea lor la autorităţi este imposibil de realizat. Instituţiile care reglementează, verifică, autorizează astfel de activităţi spun că, cifrele sunt ”sub cheie”, nu pot fi confirmate, dar nici infirmate, pe motiv de secret comercial.

Poziţia de monopol pe această piaţă a fost în discuţie în urmă cu 3-4 ani, când se negocia preluarea UPC. Atunci însă cifrele erau mult prea evidente chiar şi pentru cei care nu au acces la ele, astfel că tranzacţia nu a fost finalizată. Acum, însă, ajutat de secretul comercial, operatorul îşi poate trăi, în pofida perioadei grele din punct de vedere financiar pe care o traversează, aproape liniştit monopolul. Şi asta pentru că, Consiliul Concurenţei a finalizat acțiunea ”unei investigaţii sectoriale privind serviciile de comunicaţii electronice oferite sub forma pachetelor de servicii (cunoscute sub denumirea multiplay), cât şi separat, în cadrul căreia a fost supus analizei şi segmentul serviciilor de acces la infrastructura de telecomunicaţii din Bucureşti, în scopul evaluării puterii de piaţă a companiilor active în acest sector”, cum au spus oficialii Consiliului Concurenţei.

Dincolo de secretul cifrelor, o simplă căutare pe forumuri arată că în multe locuri, monopulul RCS&RDS este literă de lege:

”În Arad este monopol RCS RDS, nu mai există alt operator de distribuţie pe cablu, sunt cei de la Dolce şi cei de la Focus, dar numai cu antenă aşa că trebuie să înghițim în continuare cele 30 de programe ungureşti la care nu ne uităm precum şi restul de ”digi” locale care nu ne prea interesează. Până de curând aveam posibilitatea să şterg din grila de programe şi să modific ordinea programelor la care nu mă uitam, dar acum nici asta nu mai pot. RCS&RDS are monopolul şi asta e… ”, scrie un client din Arad pe unul dintre forumuri.

Un alt oraş captiv acestui operator este Braşovul, iar lista poate continua. De fapt, acesta este principala consecinţa a unei poziţii dominante pe piaţă: îți poți face propriile reguli convins fiind că nimeni nu ţi le va contesta pentru că nu are de ales. Iar abundenţa de mesaje ce invocă abuzurile RCS&RDS ne arată că astfel de lucruri chiar se întâmplă.

Practici monopoliste

Cea mai noua metodă găsită de managementul RCS&RDS pentru înșelarea clienților este ”melodia preferată” pe care utilizatorii acestui furnizor de servicii de cablu TV, telefonie și Internet sunt nevoiți să o asculte de fiecare dată când sună să reclame prestația mediocră în relația cu abonații.

Orice reclamație din partea clienților privind proasta funcționare a rețelei de Internet, sau miile de purici și bruiajul cu care sunt transmise programele TV, poate fi făcută numai telefonic, la sediul central din Dr. Staicovici, pentru că niciunul din centrele zonale nu preiau sesizari.

Totul este o mare incertitudine în a reuși să contactezi serviciul de asistență

Certitudini sunt, însă, înșelarea clientului, serviciile mediocre și poziția monopolistă. Ce înseamna aceasta? Vocea unui robot te informeaza, preț de aproape un minut, că discuția va fi înregistrată (chipurile pentru îmbunătățirea serviciilor), după care, pe fundalul unei melodii cu acorduri languroase, ești pus pe așteptare.

Din când în când, o voce pisicoasă te anunță:

”Ne pare rău, momentan toți operatorii noștri sunt ocupați” sau ”Mențineți legatura pentru a vă păstra prioritatea”.

Cu alte cuvinte, ”Mai stai fraiere pe fir să’ți luam noi banii”, pentru că în tot acest timp ești taxat.

La abonamentul RDS.Tel Conect 3 tariful este de 12 lei abonament pe luna si 0,01 euro (fără TVA) pe apel, iar la abonamentul RDS.Tel Conect 5, tariful este de 20 lei pe luna, și 0.01 euro (fără TVA) pe apel.
Și astfel, 5, 10, 15 minute asculți obligatoriu muzică proastă, în speranța că cineva va raspunde și’ți va rezolva problema.

Din aceste tarife pentru apeluri, înmulțite cu cel putin 100 de “fraieri” înșelați pe zi, din cei 55.000 de abonați raportați de companie, rezultă o cifră de încasări serioasă, pe care RDS o prezintă ca un important succes pe segmentul său de telefonie.

Rețeaua de fibră optică introdusă de RDS cu agresivitate în blocurile din cartierele bucureștene, în urmă cu mai mulți ani, fără aprobarea prealabilă a Inspecției de Stat în Construcții, nu mai face față solicitărilor, deoarece sistemele nu au fost modernizate.

Ce înseamnă tehnica de vârf la RCS&RDS? Sute de cutii de metal ruginit, de aproape un metru pătrat, sunt amplasate în scările de bloc, pe perete, din etaj în etaj, în fața ușilor de apartament, acestea fiind, potrivit ”specialiștilor” RCS&RDS distribuitoarele de fibră optică.

O încurcătură de mănunchiuri de cabluri și piese, din care dacă nu fură ceva comercianții ad-hoc de fier vechi și sticle goale, se aprovizionează chiar echipele de teren, care ofera ”service privat”.

Decodoarele HBO sunt o profitabila ”realizare tehnică” a RCS&RDS.

Adică acestea sunt oferite la negru chiar de angajații firmei, contra sumei modice de 50 de lei, spun ei, și astfel poți capta transmisiile HBO fără să plătești abonament.

Cu cât sunt platiți acești angajati, dacă recurg la asemenea practici pentru a’și completa veniturile? Pe pagina de Internet a firmei, neactualizată de multa vreme, totul este ”pe scurt”, adică clientul nu poate afla mai nimic care să’l ajute în a beneficia de cât mai bune servicii.

Iată de pe pagina de asistență un exemplu de logoree ”în folosul clienților”:

”RDS înseamna RCS&RDS. Oferim servicii integrate de comunicație de cea mai înaltă calitate și suntem compania cu cea mai rapidă dezvoltare în domeniu. Ce înseamna asta pentru dumneavoastră? Folosiți mai simplu și mai eficient comunicațiile (Internet, date, televiziune și, de curând, voce) de mare viteza, cu siguranță pe care v’o dă fiabilitatea unei rețele naționale independente de fibră optică.

În plus, va puteti alege si configura aplicatii de Internet pentru afaceri. Totul, cu suportul celei mai mari conexiuni externe pe care o puteti găsi in România: 3×155 Mbps. (Da, suntem ceva mai rapizi decât viteza gândului. De unde credeați că vine sloganul nostru ”providing the future”?…)”.

Nici unul din reprezentanții companiei nu a fost de gasit, deoarece chiar și la telefoanele de contact cu top managementul RCS&RDS este transmisă ”melodia preferată”.

Grija față de client culminează cu ”Testimoniale & Studii de caz”, postate tot pe pagina RDS.net, model de dispreț și aroganță.

”Când bei un Ursus sau o Timișoreana, nu te gândești decât la gustul berii și, poate, la procesul de fabricare. Comunicațiile între fabricile Companiei de Bere România, însă, reprezintă partea nevăzută a aceluiași proces de fabricare a berii”.

Fără cuvinte!

Alte inconveniente ale aceleiași practici monopoliste:

Facturile sunt expediate după expirarea termenului de plată, societatea neputând dovedi că, într’adevăr, transmite facturile prin poştă, dar îl consideră pe client ca fiind un mincinos care ”pretinde” că nu a primit factura.
RDS poate solicita ”împrumuturi” de la clienţi, iar aceştia trebuie să plătească a doua zi.
Societatea nu răspunde pentru pierderile cauzate clienţilor.
RDS poate anunţa majorarea tarifelor prin lipirea unui afiş la buda din Gara de Nord!…etc.

Contractele sunt confidențiale

Şi pentru ca nu cumva potenţialii clienţi să afle ”în avans” ce’i aşteaptă, RDS impune actualilor clienţi să nu dezvăluie vreo informaţie despre contract, nici măcar după reziliere! O societate de tipul RDS, care prestează servicii de interes general/public, ar trebui să aibă contractul (cadru) la vedere, eventual postat pe site-urile pe care le deţine. Astfel încât, potenţialul client să îl poată ”savura” înainte de a bate la uşa RDS. Este clar că nu îl poate negocia, alt motiv pentru care documentul ar trebui să fie disponibil pentru orice persoană interesată.

În momentul contactării reprezentanţilor RDS, la ce nebunie este la sucursalele firmei, clientul nu are timp să citească cele aproximativ 20 pagini (două contracte, unul pentru internet şi unul pentru telefonie). Semnează şi pleacă. Abia când apar probleme, observă că nu are nici un drept, ci numai obligaţii… Degeaba te plângi la ”Protecţia Consumatorului”. Vor invoca acel contract semnat, te vor pasa la ANRC sau la asociaţia cabliştilor… Iar dacă este vorba de o firmă, şi mai frumos, pentru că ”Protecţia Consumatorului” apără (aşa se spune) doar persoanele fizice…

Mai multe detalii, aici:

http://www.financiarul.ro/2005/09/10/romania-data-systems-rds-isi-bate-joc-de-clienti/

Piaţa de cablu a înregistrat în 2011 o cifră de afaceri de 672,7 milioane de euro, iar numărul companiilor de profil a fost în scădere, de la 583 în 2010 la 557 în 2011. Din acestea un număr de 49 erau fie în lichidare, fie aveau cifre de afaceri de 0 lei şi raportau pierderi.

Alte companii din cele cu activitate în 2011 şi 2012, chiar dacă în funcţiune, au fost vândute marilor operatori. Marii operatori de comunicații s’au adâncit în datorii și pierderi în 2013, singurul avantaj care le țineau în picioare în fața creditorilor fiind cash flow-ul sigur de pe urma abonamentelor la serviciile de televiziune. Astfel, RCS&RDS mai avea puțin până ajungea la un miliard de euro datorii. Rezultatele financiare pentru anul 2014 nu sunt încă publicate, dar le avem pe cele din 2013:

RCS&RDS a înregistrat afaceri de 2,1 miliarde lei și pierderi de 13,8 milioane lei. Afacerile companiei lui Zoltan Teszari au crescut ușor, cu circa șase milioane lei, dar profitul de 8,8 milioane lei din 2012 s’a transformat în pierdere, probabil pe seama posturilor de televiziune Digi, dar și a investițiilor în noi produse, precum telefonia mobilă și creșterea vitezei internetului.

Ceea ce e și mai grav e faptul că datoriile RCS&RDS au ajuns la aproape patru miliarde de lei, aproape duble față de cifra de afaceri, veniturile lunare constante asigurate de cei aproximativ trei milioane de abonați fiind scut și avantaj în fața creditorilor.

Pe partea cealaltă, UPC despre care s’a vorbit acum trei ani, iscând un imens scandal că va fi preluată de RCS&RDS  cu circa 1,8 milioane de abonați a ajuns la afaceri de 455 milioane lei și pierderi de 257,7 milioane lei. Dacă afacerile s’au majorat cu circa 15 milioane lei, pierderile au crescut și ele cu aproape 30 milioane lei. Compania americană are datorii de 1,2 miliarde lei, aproape de trei ori mai mari decât cifra de afaceri. În acest moment nu mai este posibil ca fuziunea să se producă, datorită în principal reglementărilor anti-monopol europene.

Omul de afaceri Zoltan Teszari, care controlează operatorul telecom RCS&RDS, a încasat dividende de aproape 6 milioane de lei doar de la RCS Management, societate unde deţine aproape 60% din capital, sume aferente doar anului 2012. Aceasta rezultă dintr’un comunicat a al acționariatului RCS Management:

”Cu unanimitatea voturilor acţionarilor prezenţi se aprobă (…) distribuirea sub formă de dividende a sumei totale de 10 milioane de lei. De asemenea, se aprobă că dividendul, nedistribuibil către acţionarul Cable Communications Systems NV, să fie distribuit proporţional către ceilalţi acţionari (…)”, se arată într’una din hotărârile acţionarilor RCS Management.

Liderul RCS & RDS nu și’a oficializat niciodată numărul de abonați. Secretomania este una dintre caracteristicile companiei omului de afaceri Zoltan Teszari, denumit de presă ”milionarul fără chip”.

”Forbes România” estimează că numărul de abonați ai RCS & RDS (TV și DTH) a atins în 2013 cifra de 4 milioane. Asta în timp ce concurenții UPC România și Romtelecom (Dolce TV) au fiecare câte 1,3 milioane, respectiv un milion de abonați. Restul pieței de cablu ar avea circa 600.000 de abonați. Așadar, avem un lider detașat, cu un cuvânt greu în piața de cablu TV. Cu siguranță, RCS & RDS nu se va opri nici în 2015 din cursa de atragere de noi clienți și nici din politica agresivă de achiziție a firmelor locale de cablu. Asta în ciuda faptului că anul trecut, compania a vândut rețeaua de satelit Digi TV pe care o opera în Croația companiei Telekom Austria.

Mai trebuie precizat că RCS & RDS, cu o cifră de afaceri de 459,3 milioane euro și un profit net de 19,7 milioane euro în 2012, a depășit demult statul de companie națională, fiind în prezent unul din cei mai importanţi operatori regionali, furnizând servicii de telecomunicaţii în Romania, Ungaria, Cehia, Spania şi Italia. Tot anul trecut, RCS & RDS a cumpărat 50% din pachetul de acțiuni a televiziunii de muzică populară Hora TV (ați auzit de această televiziune?), adăugând’o la porfofoliul său de televiziuni muzicale: Music Channel, H!T Music Channel și UTV.

Dar cea mai mare afacere pe care a făcut firma lui Zoltan Teszari în 2013 a fost atragerea printr’o emisiune internaţională de obligaţiuni a unei finanţări record de 450 de milioane de euro. Această tranzacție pe piața de capital a fost considerată, pe bună dreptate, afacerea anului în România. Succesul este cu atât mai mare cu cât, cererea inițială a fost de 350 milioane de euro, iar oferta de pe piața internațională s’a ridicat la 2,25 miliarde de euro. În final, RCS&RDS a acceptat doar 450 de milioane de euro. Așadar, aveam de’a face cu o veritabilă corporație românească ce se finanţează din surse alternative, nu doar bancare, ci şi de pe piaţa de capital. Mai mult, RCS&RDS demonstrat prin această mișcare că există bani care pot fi atrași în România, ceea ce pentru o companie privată nu e rău.

RCS&RDS a organizat un concurs pentru ocuparea funcției de prezentator și a pus condiția ca toți candidații să cunoască limba maghiară. Alexandra Schianu, reprezentant al companiei lui Teszari, menționa pe site-ul cu oferte de slujbe bestjobs.ro că cei care vor să se angajeze la DIGI trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:

”Cunoașterea la perfecție a limbii maghiare, cunoașterea foarte bună a limbii române, capacitate de lucru în condiții de stres etc.” Altfel spus, românii care n’au învățat maghiara n’aveau voie, în țara lor, să se angajeze la RCS&RDS.

Pentru criticile publice primite, cel mai probabil se vor asigura doar în particular cine cunoaște sau nu limba minoritarilor maghiarofoni.

Pentru că îngrădeau drepturile persoanelor de naționalitate româna, ori aparținând altor minorități naționale decât cea maghiară, au modificat ulterior mesajul de angajare:

Poreclit ”milionarul fără chip”, Zoltan Teszari se află în fruntea imperiului RCD-RDS și figurează pe locul șase în topul celor mai bogați romani cu o avere de peste 700 de milioane de euro.

Dar care este ”chipul” liderului pieței de cablu din România?

El duce o viață extrem de retrasă și nu apare la niciun eveniment public, de unde și porecla. Federația Patronatelor din Bihor i’au acordat lui Teszari ordinul ”Vulturul negru” pentru succesul afacerii pe care a dezvoltat’o și pentru ca a adus notorietate naţională municipiului de pe Crişul Repede şi judeţului Bihor.

A ales sa trăiască în anonimat, departe de tumultul cotidian, fără ca publicul larg sa’l cunoască. E greu de spus, dar nu ar fi exclus ca el să fie chiar cel mai bogat român, mai bogat chiar decât Dinu Patriciu, Frank Timiș sau Ioan Neculaie, cei care dominau topul miliardarilor români. În urma cu cațiva ani, Teszari a avut o ofertă de cumpărare a afacerii sale de peste un miliard de euro. De atunci, însă, compania sa aproape s’a dublat în cifra de afaceri, valoarea crescandu’i mai mult decât triplu. Și valoarea continuă să crească, el extinzandu’și afacerile și în Europa.

Pe de altă parte, vorbim despre un om care practic are o influență majoră, controlând, într’un fel, piața televiziunilor de la noi din țară. Programele TV din Romania, stațiile de televiziune, ajung în casele românilor prin intermediul firmei sale de distribuție, RCS&RDS, prima companie din Romania ca valoare de piață. Deși, Teszari se află între primii bogați ai României, potrivit topurilor celor mai avuți români ieșite pe piață, nimeni nu’i știa chipul, nimeni nu știa unde locuiește și cum trăiește, nefiind niciodată interpelat sau fotografiat, căpătând astfel porecle pe masură: ”miliardarul fără chip” sau ”fantoma”.

O întâmplare, o banală plângere depusă de însuși Teszari la poliție, când câțiva ziariști se aflau într’o investigatie de presă, având ca subiect un temut interlop care timp de mai mulți ani a dominat orașul de la granița cu Ungaria, dar și legăturile lui cu alte personaje cheie din Capitală, a dus la aflarea unor detalii din viața sa. La un filtru în Oradea, trei mașini de poliție, dintre care una neoficială, ofițeri de la investigații criminale legitimau persoanele oprite, și o parte erau conduși la sediul poliției, să dea declarații cu privire la o sesizare a cetățeanului Zoltan Teszari, domiciliat în Oradea, dar cu reședința în apropierea localității. Teszari se plângea organelor că viața familiei sale ar fi fost pusă în pericol. Petiția lui avea o caligrafie impecabila, randurile erau aproape perfecte. Frumos scris.

Barbatul care se arătase deranjat de prezența în zonă a unor ziariști, nu era nici interlopși nici vreun localnic reclamangiu de profesie, ci taman unul dintre cei mai bogați români: patronul RCS&RDS. Un om a cărui avere este estimată de presă la aproape jumătate de miliard de euro! Așa s’a aflat unde trăiește magnatul RCS&RDS de 43 de ani, trăind absolut modest, într’o pădure de lângă Oradea, printre oameni simpli.

Zoltan Teszari s’a mutat acolo, când a părăsit domiciliul din centrul orașului în schimbul vieții la țară. Practic, el locuiește într’o anexă a unui hotel de două stele aflat la câțiva kilometri de Oradea. Mai toată lumea crede că patronul complexului este un anume Cosmin.

Soția miliardarului și copilul acestora sunt aproape invizibili și nimeni nu îi poate identifica. Teszari își iubește enorm soția, care a fost la un pas să’l părăsească în urmă unei boli.

Fost vicecampion european la judo, magnatul s’a lansat în afaceri în 1990, când avea doar 20 de ani, cu o tonetă de îngheţaţă, trecând apoi la afaceri cu programe prin cablu. Deși toată lumea a auzit de el, foarte puțini sunt cei care l’au văzut în realitate. Paparazzii au reușit, anul trecut, să’l fotografieze în exclusivitate. Celebrul magnat locuiește la marginea unei păduri din Oradea, printre oameni simpli, acolo unde s’a mutat în urma cu trei ani. El stă într’o anexă a unui hotel de două stele aflat la câțiva kilometri de oraș. A ales simplitatea în locul opulenței, fără să iasă în evidență sau să participe la vreun cocktail monden, deși a ajuns un om bogat ca patron de televiziuni, distribuție prin cablu a televiziunilor și IT.

Reporterii au aflat că nici măcar angajații nu’i cunosc chipul, ci doar vocea, pentru că ține legătura cu ei prin intermediul sistemelor electronice de conferință. La fel procedează și cu puținii prieteni care i’au mai ramas. Miliardarul are o viață extrem de normală, singurul lucru care îl scoate în evidență fiind un Porsche Cayenne cu care circulă foarte rar și asta doar atunci când merge în oraș sau trece pentru scurt timp granița în Ungaria. În rest, nimic nu te face să crezi că barbatul mereu îngândurat care trece pe lângă tine este un om cu o avere impresionantă. Omul preferă să meargă pe jos cele câteva sute de metri de la locuință la birou, uneori cu capul plecat, aleargă prin padure și vorbește natural cu oamenii care ajung în zona respectivă.

A ales simplitatea în locul opulenței, fără să iasă în evidență sau să participe la vreun cocktail monden, deși a ajuns un om bogat ca patron de televiziuni, distribuție prin cablu a televiziunilor și IT.

Centrul ”Mediclinic” din Oradea, rebotezat “Sf. Maria”, a fost cumpărat de „miliardarul invizibil” al RCS-RDS, Zoltan Teszari, pe bani mărunţi, de la contrabandistul Attila Borsi, judecat pentru evaziune fiscală de zeci de miliarde!

Aici sunt banii ”regelui alcoolului!”

Mediclinic SRL (str. Cuza-Vodă, nr. 23), a fost, până de curând, o clinică privată, patronată de fostul “rege al alcoolului” din partea de Vest a României, Attila Borsi, care, cu banii obţinuţi din dubioasele afaceri cu spirtoase, pentru care a avut şi are şi azi mai multe dosare penale pe rol, fiind la un pas de a fi condamnat definitiv la închisoare, a pus pe picioare un centru de radiologie si imagistică medicală.

La clinica rebotezată ”Maria” de cumpărătorul Zoltan Teszari, nimeni altul decât ”tartorul” holdingului RCS&RDS, se fac investigaţii de rezonanţă magnetică nucleară (RMN), tomografie computerizată (CT), radiologie convenţională, osteodensitometrie, ecografie şi ergometrie. În cadrul clinicii funcţionează şi un cabinet de medicină de urgenţă. Conform estimărilor unor specialişti, clinica medicală de pe strada Cuza Vodă este estimată la peste 3 milioane de euro! Simţind că, odată cu libertatea şi’ar putea pierde şi banii investiţi în Mediclinic, Borsi a scos clinica la vânzare în mod discret.
”Vând Centru de Radiologie şi Imagistică Medicală – Oradea, judeţul Bihor. Suprafaţa utilă: 636 mp. Piaţa format, aparatură performantă: CT, RMN, ecograf multidisciplinar, osteodensitometru – prin preluare leasing”, a fost anunţul găsit pe site-ul infofirme.ro, unde ca reprezentat figura Adriana Postoveanu, asistent manager, tel. 072………

TEST TRADING SRL Bucureşti are de recuperat de la Mediclinic SRL un debit de 12.760 RON (127,7 milioane lei vechi). Conform listei antițepari.ro. Mediclinic SRL era prezentă şi pe lista firmelor care emit cecuri şi bilete la ordin fără acoperire!
În cursul anului 2008, în presa locală a fost publicat un articol în care se arăta că Attila Borsi a vândut Centrul Mediclinic patronului holdingului RCS-RDS, Zoltan Teszari, pentru suma de 300.000 euro. E uşor de presupus faptul că banii cu care Borsi a pus pe picioare clinica erau din contrabanda cu alcool. Cu toate acestea, nu s’a autosesizat nici Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi nici Oficiul pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor! Motivele vă lăsăm să le ghiciţi dvs….

”Miliardar invizibil” sau agent secret?!

Dar să vedem cine este cumpărătorul! Pionul principal al holdingului RCS&RDS, Zoltan Teszari se poate socoti, la doar 38 de ani, cel mai bogat om din România (!).
În primăvara lui 2007, Teszari a cumpărat policlinica Mediclinic de la Borsi Attila, un alt afacerist etnic maghiar din Oradea. Tranzacţia a avut loc rapid, iar conform presei locale, preţul a fost ‘mai mare de 300.000 de euro”. În acelaşi articol din săptămânalul ”Bihoreanul”, care ”miroase” a reclamă mascată, se spune că Teszari nu a negociat preţul. Poate ne ajută domnii de la Garda Financiară să aflăm care a fost preţul real!

”Pacienţii vor plăti un preţ simbolic, diferenţa până la valoarea reală urmând s’o suporte domnul Teszari”, afirmă unul din medicii Clinicii ”Maria” în articolul citat. Cu toate că a făcut avere din televiziune şi telecomunicaţii, Zoltan Teszari e un miliardar discret, care se fereşte de presă.

În tinereţe, împreună cu prietenul său, Ludescher Csaba, Teszari vindea îngheţată. Tot ei au înfiinţat firma Rubin&King, prin care a importat şi distribuit cornete şi praf de îngheţată. ”Creierul” RCS-RDS a intrat în afaceri cu cablu TV la începutul anilor ‘90, cand a preluat televiziunea locală din Oradea, TVS, fondată de Alexandru Kiss, preşedintele UDMR Bihor, actualmente vicepreşedinte al CJ Bihor şi a oferit servicii de televiziune prin cablu orădenilor. Compania acestuia a achiziţionat echipamente din Ungaria.

Potrivit săptămânalului ”Magyar Narancz”, Kiss a cumpărat echipamentele de la statul maghiar, ”profitând de faptul că ungurii schimbau tehnologia”.
Emisiunea de certificate globale de depozit (GDR) a RCS&RDS pe bursa de la Londra a fost în 2009 subiectul câtorva articole din publicaţii internaţionale de business. Valoarea la care presa străină a estimat RCS&RDS a fost de 3,5 miliarde de dolari. Adică, aproape 3 miliarde de euro, o cifră ce depăşeşte chiar pe cea la care a fost vândută ROMPETROL, considerată cea mai mai tranzacţie a unei firme româneşti.

Prin prisma celor de mai sus, unii jurnalişti şi analişti economici susţin că Teszari ar fi de fapt ofiţer acoperit al unuia din serviciile secrete româneşti, ceea ce explică multe din ”succesele” rapide ale acestuia în afaceri, inclusiv pe plan internaţional. Presa germană pomeneşte chiar o altercaţie pe care misteriosul afacerist ar fi avut’o în urmă cu circa un an cu un fotoreporter care’l pozase la o recepţie, şi căruia Teszari i’a cerut să şteargă fotografia.

”Die Presse”, un ziar austriac, a publicat în august 2007 un articol despre listarea RCS&RDS la Londra, în care a ţinut să precizeze că nu există nici o fotografie disponibilă a omului de afaceri şi că ”până şi fotografia de pe podiumul de la Ankara”, e vorba de campionatul european de judo din 1990, la care Teszari a căştigat argintul, ”a dispărut din arhive”…Deși nu e chiar așa…

Despre miliardarul orădean circulă o legendă conform căreia, acum mai bine de un deceniu, când a suferit un accident de maşină care putea fi fatal, el ar fi făcut un jurământ, cum că nu va mai da vreodata presei ocazia să scrie măcar un rând despre el. Chestiune care i’a reuşit doar parţial!..Pasiunea pentru judo i’a adus lui Teszari prietenia cu un alt cunoscut om de afaceri orădean, Marius Vizer. Şi, se spune, prin intermediul acestuia, cu un alt judoka celebru, Vladimir Putin.

Ce are UDMR cu RDS-RCS?! Banii se spală în ”famiglia” UDMR!
SC RCS & RDS SA avea în 2008 următorul acţionariat:
93,71% din acţiuni sunt deţinute de CABLE COMMUNICATIONS SYSTEMS N.V. din Amsterdam – Olanda. Restul acţiunilor sunt deţinute în cote infime de persoanele fizice: Iosif Francisc Alexandru Kiss (vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor şi al UDMR Bihor), Rozalia Ibolya Biro (viceprimăriţa Oradei şi vicepreşedinte al UDMR Bihor, preşedintele CRU din UDMR la nivel naţional), Ioan Felician Ciordaş, Jozsef Tibor Tolmacs, Janos Antal Suta,  Zoltan Horvath, Alin Gabriel Naghi, Csaba Ianos Ludescher şi… Zoltan Teszari. Societatea are un profit brut de ordinul miilor de miliarde de lei vechi! Interesant e că printre acţionari se regăsesc lideri marcanţi ai UDMR Bihor!  Alexandru Kiss a ieşit între timp din acţionariatul holdingului.

Ce li s’a părut suspect celor care au demarat o anchetă din cadrul Compartimentului Combaterea Macrocriminalităţii Economico-Financiare din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Oradea ?

”În anul 2000, contul SC VETROLUX a fost alimentat de la S.C. RCS SRL cu 14,092 miliarde lei (vechi n.n.) contravaloarea facturii nr. …”….”.

În anul 2001, contul a fost alimentat de la RCS SRL cu 14.941.117.420 lei, cu titlu restituire credit de la SC PRO IDEA SRL. În urma analizei a rezultat că Alexandru Kiss a încheiat în 1997 un contract de cesiune, în urma căruia avea de primit de la RCS SRL (firma de telefonie controlată de Zoltan Teszari şi alţi ”băieţi deştepţi”n.n.) 29,9 miliarde lei vechi. Operaţiunile suspecte s’au înregistrat în anul 2002, când Kiss a efectuat plăţi din contul său pentru alţi doi asociaţi (Biro şi Mudura) cu motivarea „depunere capital social”, cu toate că aveau disponibil în cont”.

Era mult mai simplu să nu se aştepte atâta vreme după un răspuns, pe care, mai mult ca sigur, Kiss oricum, şi l’a pregătit încă dinainte de a ajunge după gratii, în 1996.
Ca şi ofiţerii de informaţii, Teszari este un afacerist foarte discret.

Pe Internet şi în presa locală nu există fotografii ale lui. Cu toate că a avut mai multe oferte de a vinde afacerea RCS&RDS, cel mai cunoscut pretendent fiind gigantul german Deutsche Telecom, Teszari a preferat însa sa nu cedeze controlul operaţiunilor. Ceilalţi actionari ai grupului RCS&RDS sunt fondurile de investiţii EPIC si Quadrant, la care se adaugă manageri ai companiei şi foşti proprietari ai unor reţele preluate de RCS&RDS. EPIC, din Austria, a fost fondul de investiţii care l’a ajutat pe Teszari să obţină finanţare de pe pieţele externe în perioada 1998-1999. Ulterior, în afacere a intrat şi Quadrant, un fond de investiţii din Statele Unite.

De’a lungul anilor, ING a fost principala banca finanţatoare a RCS&RDS. În primăvara lui 2007, grupul financiar olandez a acordat companiei un împrumut de circa 200 de milioane de dolari pentru extindere, în special pe telefonie mobilă.

RCS&RDS are operaţiuni în România, Ungaria si Slovacia şi oferă servicii de cablu TV, televiziune prin satelit (prin brandul Digi TV), telefonie fixă şi Internet. Conform estimărilor, grupul are aproximativ 2,5 milioane de clienţi, din care circa 1,5 milioane sunt abonaţi la serviciile de cablu în România, cel mai profitabil segment, unde marjele de profit se apropie de 50%. RCS&RDS a câştigat o licenţă 3G, prin care oferă şi servicii de telefonie mobilă.

”Spălătoria” lui Borsi şi tăcerea lui Teszari

Revenind la tranzacţia dintre Teszari şi contrabandistul de alcool, e la mintea cocoşului că Borsi a vândut ”Mediclinic” pentru că, fiind la un pas de o condamnare cu închisoarea, intenţiona să o şteargă din România şi să îşi ia şi banii cu el! Dar, cu corupţia de’a dreptul scandaloasă din Justiţia românească, nu ar fi exclus, ca şi în atâtea alte cazuri, şi Attila Borsi să fie scos în cele din urmă ”basma curată”.

Banii nu au miros!..Iar pe criza asta, ”foamea” de bani e mare!..

Potrivit oficialului GE Healthcare, Radu Lupu Gorduza, director pentru Bulgaria şi România al firmei, între proiectele dezvoltate recent ale grupului se numără construcţia a două clinici în Oradea, fiind amintite Mediclinic şi Eurorad, în valoare de şase milioane de dolari. Se pune întrebarea: dacă Mediclinic o fi costat trei milioane de dolari, cum de a vândut’o Borsi cu doar 300.000 de euro?! Părerea noastră este că afacerea pute tare a spălare de bani şi evaziune fiscală, iar autorităţile ar trebui să cerceteze dedesubturile acestei tranzacţii, precum şi provenienţa fondurilor cu care a fost finanţată Mediclinic!

Nu cumva din contrabanda cu alcool pentru care este judecat Borsi?!  Vom reveni…

Sursa: rsf.org, statista.com, financiarul.ro, business-review.eu, incomemagazine.ro, forbes.ro, flardeleanu.wordpress.com, cancan.ro, florincuc.blogspot.ro, enational.ro, businesscover.ro, contributors.ro, evz.ro

Citiți și: CLASA POLITICĂ, UN NOU ÎNCEPUT, PE FONDUL ZĂNGĂNITULUI DE CĂTUȘE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

„Platformele comerciale populare din RFG -gen Ebay, etc.- oferă cumpărătorilor “steagurile”… Transilvaniei, unde culorile Tricolorului românesc sunt evident inversate, iar vulturul german domină centrul (semantic sinonim controlului), iar cele 7 oraşe transilvane, vizate de nemţimea revanşardă şi hapsână, sunt simbolizate de către 7 turnuri/cetăţi (aidoma stemei Bathory).”

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2014/05/tricou-germania1.png

Nu doar în materie de steaguri Germania este un bun comerciant antiromânesc, care insuflă idei separatiste, dar şi în domeniul vestimentar asistăm la aceeaşi agresivitate. „Tricouri germane cu «emblema» Transilvaniei, sunt oferite amatorilor din RFG. Motivul: Revendicările politice, indiferent de natura lor, nu necesită un sprijin popular, deoarece deciziile se iau în cadrul oligarhiei şi plutocraţiei, dar acestea necesită cel puţin o cunoştinţă de cauză, ceva atenţie sau o afinitate din partea populaţiei (terminologie comunicaţie: awareness). Asemenea obiective sunt atinse prin operaţii discrete, subtile, de propagandă, nu în ultimul rând prin articole de îmbrăcăminte, tricourile fiind un mediu uzual, ieftin şi efectiv.”

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2014/05/tricou-germania-21.png

Germania vrea să dezmembreze Romania, la fel cum a procedat cu Iugoslavia şi Cehoslovacia! Nu’i o noutate, deoarece şi în trecut prusacii „ne’au purtat sâmbetele” şi prin Pactul odios Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 Germania a fost de acord ca prietenii lor de la vremea aceea, sovieticii, să’şi pună labele jegoase pe Basarabia! Ceea ce şi fac în iunie 1940! Prietenia germano-rusa din 1940 a reînviat în anii aceştia şi Germania ne obligă şi acuma să recunoaştem acelaşi pact ticălos, o dovadă că istoria este ciclică şi se repetă:

http://adevarul.ro/international/europa/rusine-germania-rusia-someaza-romania-recunoasca-pactul-ribbentrop-molotov-1_5253fd44c7b855ff5613639d/index.html

Aceiaşi nemţi, care i’au urât pe romani dintotdeauna, considerându’i rasă inferioară, au dat ungurilor jumătate din Transilvania prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940! În plus, Germania sprijină şi acuma Ungaria în pretenţiile ei revizioniste, fiindcă ungurii au fost aliații cei mai de nădejde ai nemţilor de’a lungul istoriei! În multiplele întâlniri dintre Helmuth Kohl şi Mihail Gorbaciov (11-15 iunie 1989 în RFG, 19 iulie 1990, la Jeleznovodsk şi septembrie 1990, la Geneva) când s’a pecetluit soarta blocului estic comunist, s’au trasat viitoarele zone de influenţă, exact cum o făcuseră pe vremuri Ribbentrop şi Molotov.

Radu Mazăre nu are nimic împotriva autonomiilor:

Secuii nu vor autonomii:

În linii mari cam astea erau cele stabilite:

– Rusia să nu se opună divizării Cehoslovaciei, viitoarea republică Cehă va trece sub „aripa ocrotitoare” a Germaniei în scop de asimilare ulterioară;

– Ungaria, susţinută de Germania, va recâştiga teritoriile pierdute prin Tratatul de la Trianon (1920);

– Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieții mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria;

– După dezmembrarea Iugoslaviei, Croaţia si Slovenia vor intra în sfera de interese economice a Germaniei;

– Unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, daca naţionaliştii ucraineni ar desfăşura „activităţi distructive”;

– În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să nu intervină în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice.

Citiți și: CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Cancelarul german a insistat ca Transilvania să revină Ungariei. Acesta a fost şi scopul luptelor stradale din martie 1990 de la Târgu Mureş: Transilvania trebuia sa fie primul „Kosovo” din Europa, dar nu a ţinut şmecheria, din fericire pentru România! Germanii, în ura lor istorică faţă de sârbi, au dezmembrat Iugoslavia şi tot ei au împărțit în două Cehoslovacia! După căderea Cortinei de Fier, doar Germania s’a unificat în Europa, în timp ce alte ţări s’au dezmembrat şi se vor mai fragmenta!

De ce nu s’a unit şi Romania cu Moldova? De aceea, pentru că nu au vrut germanii şi ruşii!

Iată cum face campanie secesionistă mascată în ziarul „Tribuna”, al infractorului Ilie Carabulea din Sibiu:

„Lolele, peste 120, se vor întâlni la ora 9.00, acolo unde s’au întâlnit de când se ştiu, adică unde mai demult a fost o fabrică numită IMIX şi apoi, în acorduri de fanfară autentic să­sească, vor porni spre centrul oraşului poc­nind din bice şi scuturându’şi şoldurile pentru a suna tălăngile. Pe traseu îşi vor face încăl­zirea şi mânuitorii de cercuri cu paharele de vin ridicate spre cer şi căluţul croitorilor şi ursarul cu imitaţia regelui Carpaţilor legată de lanţ şi toţi ceilalţi reprezentanţi ai istoricelor bresle.
Marele spectacol va avea loc în faţa pri­măriei unde oficialităţile vor face cuvenitele urări iar lolele vor striga, HIRAAAI! Se va cânta bilingv imnul Transilvaniei adică Sieben­burgen şi se va porni mai departe, până unde mai demult a fost FIPA.”

(http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/vin-lolele-93844.html)

După câte că obiceiul „lolelor” din Agnita au fost continuate de români, din lipsa de saşi, fiind resuscitate de învăţătorul Pătru Bogdan, iată că ele militează, prin acelaşi organizator coada de topor şi trădător de neam, pentru separarea de România!

Ia auziţi:

„Se va cânta bilingv imnul Transilvaniei, adică Sieben­burgen”. Bravo slugilor, nu aţi preluat doar obiceiul de la saşii care, mascaţi fiind, îi biciuiau şi îi ciomăgeau pe românii surprinşi pe străzi, ci si ura lor faţă de români şi Romania! Pentru aceste „merite deosebite”, preşedintele asociaţiei „Breasla Lolelor”, învăţătorul Pătru Bogdan a fost răsplătit cu un post de învăţător în Germania.

Serviciul de informaţii german (BND) construieşte cea mai mare clădire din Europa, unde va funcţiona şi Centrul de Propagandă, pe lângă serviciile de informaţii externe şi interne. „Finalizarea acestei clădiri, cea mai scumpa structura guvernamentala şi cu tehnologia cea mai înaltă din Germania, este programată până în 2014 şi va adăposti 4000 de angajaţi. A fost construită pe un teren dintr’o zonă la moda, cunoscuta pentru galerii de arta moderna. Sediile BND s’au aflat timp de decenii în satul bavarez Pullach, din apropiere de München. Guvernul a decis să mute BND din Bavaria în Berlin după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite.”

Germania şi’a reactivat Coloana a V-a din ţările cu minoritate germană, la fel ca pe vremea Propagandei germane conduse de Goebbels. Mişună pe forumurile româneşti o grămadă de saşi şi şvabi care postează din Germania în scopuri propagandistice şi manipulatorii.

Citiți și: PROPUNERE Angela Merkel: STATELE INSOLVENTE ISI VOR PIERDE SUVERANITATEA

Românilor li s’a inoculat ideea, tot prin propaganda germană, că suntem trădătorii Germaniei prin întoarcerea armelor din 23 august 1944! Aiurea, Germania ne’a trădat prima, prin înţelegerea făcută cu sovieticii pentru ruperea Basarabiei de Romania şi prin ruperea unei jumătăţi din Ardeal, cedat Ungariei ordinul Germaniei prin Dictatul de la Viena!

Bineînţeles că Sabin Gherman, iniţiat şi pe la şcoala de propagandă germană a preluat şi el vechea placă uzată! Iată cum îi explică aşa-zisa „trădare” g(h)ermanului, în zeflemea, un român isteţ:

„Dragă domnule Gherman. Nu este prima oară când te aud că noi românii i’am trădat pe nemţi în al II-lea Război Mondial, lucru cu care nu sunt de acord. Hai să dăm un exemplu: Dumneata bine înarmat, pus pe fapte mari, vii la mine şi’mi propui să’l batem pe vecinul Vasile cu care am avut şi eu probleme cândva. Zis şi făcut! Numai că pentru a fi siguri că’l batem, apelezi şi la Laci, un prieten de nădejde care a fost alături de tine în orice împrejurare, dar pentru a’l convinge şi a’i intra în graţii îi dai acestuia un hectar din pământul meu, căci vezi bine el este deştept iar eu sunt un prost. N’am curaj să comentez deoarece mă poţi strivi cu vârful bocancului ca pe o gânganie. Deci pornim să’l batem pe Vasile însă nu prea reuşim căci de partea lui sunt toţi sătenii, aşa că ne retragem, iar eu simţindu’mă păcălit şi defavorizat îmi vreau înapoi pământul pe care mi l’ai luat cu japca, dându’i’l lui Laci. Simţind că mi’ai făcut o nedreptate este normal că nu mai ţin cu tine, ocazie cu care tu mă faci pe mine trădător. Nu seamănă acest scenariu cu ceea ce a făcut Hitler rupând o bucată din teritoriul Ardealului de nord dându’l ungurilor? Ce zici? Nu cred că românii ar fi întors armele împotriva nemţilor dacă ar fi fost trataţi în mod egal cu ceilalţi aliaţi ai lor, tocmai de aceea mi se pare că acel act a fost unul normal când cineva este pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă.”

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Tot din Clujul lui Gherman se bate monedă calpă pe ideea că românii nu se pot conduce singuri şi musai să aibă conducători străini. Aici a apărut lozinca: „Arafat preşedinte, Johannis premier!”

http://ziuadecj.realitatea.net/politica/tot-mai-multi-clujeni-in-strada-arafat–presedinte-johannis–premier-foto–video–81996.html

Ba, s’a găsit şi un ’telectual să scrie un articol pe tema asta: „Soluţia Raed Arafat – Klaus Johannis”

(http://www.observatorcultural.ro/Solutia-Raed-Arafat-Klaus-Johannis*articleID_24150-articles_details.html).

Acum că a ieșit Johannis președinte vom auzi poate ”Johannis președinte, Arafat premier”.

Distractiv este că şi ăla „cultu’n cap” este şi el tot alogen, adică armean, Bedros Horasangian. La ăştia întotdeauna numele rimează cu etnia: armean / Vosganian / Arachelian / Horasangian ş.a.m.d. Dar atât „manifestanţii” de la Cluj, cât şi armeanul de la mama dracului cultural i’au ortografiat greşit numele primarului sibian, fiindcă el este trecut în acte Iohannis, cu „I”, „nema” cu „J”! Iată ce zice Bedros-ul nostru:

„E chiar imposibil să ajungă unde trebuie un om capabil şi fără darul de a fi slugă? Greu însă să fie acceptat un «minoritar» la conducerea românilor.” Parcurgeţi încă o dată citatul cu atenţie şi o să vedeţi cum reiese clar că în, viziunea alogenilor – aşa ca armeanul scribălău –, românul are „darul de a fi slugă”, pe lângă evidenţa că este incapabil! Această evidenţă este întărită de propoziţia următoare: „Greu însă să fie acceptat un «minoritar» la conducerea românilor.”

Deci, doar ei, „minoritarii”, nu sunt slugi şi sunt capabili! Ca să nu susţină cineva că cele două propoziţii „au fost scoase din context”, fiindcă se poartă eschiva asta tembelă, menţionez că anterior celor două propoziţii, deci contextul, se rezuma la o odă adusă lui Raed Arafat. Cert este, „pour les connaisseurs”, că atât Arafat, cât mai ales Iohannis, nu sunt nici pe departe modele de integritate morală, aşa cum le’a fost confecţionată imaginea de către o presă mercenară, ticăloşită şi antiromânească. În pofida tuturor avertismentelor din campania electorală, românii au ales un minoritar, evident nu din aceste rațiuni invocate de propaganda transilvanistă secesionistă. Ci pentru că în naivitatea românului ei mai cred în buna-credință a neamțului corect care nu este o simplă unealtă în mâna unei montruoase mașinării de propagandă anti-românească și poate în speranța că investițiile germane se vor înmulți.

Dar acum nu ne’am propus să scriem despre cei doi, ci despre alţi alogeni cu imaginea trucată, aşa că nu mai insistăm asupra celor două personaje împinse permanent în prim-plan de către mass-media.

Poate vreți să’l revedeți pe sătulul de România dacă a evoluat din 1998:

Pe forumurile transilvănene dacă încerci să aduci argumente în favoarea României mari, imediat eşti atacat de postaci de profesie, agresivi şi injurioşi. Cine nu’i de acord cu ei este catalogat imediat ca fiind comunist sau securist! Mulţi au căzut deja în plasa de minciuni a propagandei iredentiste, fiind chiar convinşi că Ardealul ţine în cârcă tot restul ţării şi că „miticii” de la Bucureşti sunt de vină pentru toate relele, uitând că au fost mai mulţi premieri ardeleni care nu au făcut nimic bun pentru această ţară chinuită şi trădată din toate părţile!

Citiți și: SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

Cică ardelenii sunt mai cinstiţi decât restul românilor… Aiurea, în iarnă a fost arestat infractorul sibian Carabulea, recidivist, care a fentat legislaţia tot timpul şi s’a îmbogăţit ilicit!!! O dovadă concretă a „cinstei” ardelenilor, mai ales că procurorii „mitici” l’au depistat pe puşcăriaş! Sigur, hai să ne rupem de România ca să poată fura borfaşii noştri în linişte fiindcă sunt pe o mână cu autorităţile locale, la fel cum pe o mână au fost Iohannis şi Carabulea!

(http://sibiu.justitiarul.ro/tartorii-carabulea-si-iohannis-au-transformat-sibiul-nostru-in-orasul-lor-2/)

Prin propagandă ticăloasă s’a inoculat în conştiinţa colectiva o identitate ardelenească, alta decât cea naţională! Se clamează de către Sabin Gherman şi alţii ca el superioritatea culturală şi economică a Transilvaniei faţă de restul ţării, determinându’i pe oameni să creadă că Ardealul este motorul care susţine economic toată ţara, aspect care este total fals. În emisiunile sale de pe „Transilvania live”, Sabin Gherman afirmă pe un ton indignat că cei de peste munţi au avut capitala la Istanbul, iar ardelenii au avut’o la Viena, concluzionând superioritatea civilizaţiei provinciei care a fost subordonată Austro-Ungariei. De aici „vina” românilor din Muntenia şi Moldova că au fost ocupați de turci, fără să aibă „cinstea” să fie sub dominaţia civilizatoare austro-ungară, ca românii din Transilvania, care erau iobagi fără drepturi sociale şi politice! Să fie clar, există o singura identitate naţională, cea de român, trăitor în diferite regiuni ale ţării cu numele România!

Pentru cei care doresc să încredinţeze destinele neamului românesc pe mâinile unor străini, nu ar strica să ia aminte la vorbele rostite de Nichifor Crainic în 1938, dar la fel de actuale şi acuma, înainte de a pune ştampila de vot pe numele unor alogeni:

„Pe pământul neamului românesc trăiesc astăzi şi oameni de alte rase şi credinţe. Aceştia au ajuns aici prin invazii (ca maghiarofonii și maghiarizații), prin colonizare (ca germanii) sau prin infiltrări meşteşugite (ca evreii). Iubindu’şi mai mult propriul popor decât pe al nostru, nici unul dintre ei nu prezintă garanţii de securitate pentru organismul oficial al statului”.

După 17 ani sătulul de România, are mai puțin păr pe creștet, sub el aceleași idei învechite:

Sursa: justitiarul.ro

Citiți și: CE AU ÎN COMUN ADEPȚII SEPARATISMULUI?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Discuţiile privind unirea dintre România şi Republica Moldova din ultimii ani au început să prindă contur, mai ales în contextul în care crizele politice şi economice de la Chişinău devin o constantă. Analiza EUObserver privitoare la crearea în Parlamentul din Bucureşti a grupului Prietenii Unirii. Un sondaj realizat în perioada ianuarie-februarie 2014 la Chişinău de Centrul Român de Studii şi Strategii arată că un procent de 25% din populatia Republicii Moldova este de acord total cu unirea cu România şi alţi alti 27% sunt mai degrabã favorabili acestei idei. 54% dintre cei intervievaţi au declarat că Unirea se poate realiza, faţă de 32% care consideră că acest act nu ar putea avea loc.
Ideea reunificării deschide răni istorice, dar şi recente, pe fondul războiului din Ucraina şi al zonei de conflict separatist din Transnistria şi ar putea mări ruptura dintre Rusia şi UE. Totul vine într’un moment crucial pentru Moldova care suferă de pe urma unei căderi economice şi a corupţiei în creştere. Politicienii români îşi declară susţinerea profundă pentru unire, însă trebuie să şi practice ceea ce susţin, notează Michael Bird, jurnalist pentru „EUObserver“.

În același timp, tot mai multe voci autorizate, vorbesc îngrijorați de intențiile Rusiei.
Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Alianței Atlantice, a declarat că adevăratul scop al Kremlinului este de a sparge solidaritatea NATO și să reafirme poziția dominantă rusă în Europa de Est.
Există o mare probabilitate că va interveni în țările baltice pentru a testa aplicabilitatea articolului 5 al NATO, clauza de solidaritate care stă la baza securității colective.

Anders Fogh Rasmussen:

„Nu e vorba de Ucraina. Putin vrea ca Rusia să redevină o mare putere. Putin știe că dacă va trece linia roșie și atacă un aliat NATO, el va fi învins. Să ne fie clar despre asta. Dar el este un specialist în război hibrid”.
Teama este că Kremlinul va genera un conflict greu de combătut în Estonia sau Letonia, unde există mari minorități ruse, folosind arme de acțiune la mare distanță sau „omuleții verzi” fără însemne pentru a ascunde orice intervenție directă. Acest lucru poate ispiti membrii mai slabi ai NATO să nu aprecieze agresiune incidentul, fie pentru a’și proteja relațiile comerciale cu Rusia sau din cauza simpatiilor pro-Kremlin, precum Ungaria sau Grecia.
Relațiile Estoniei cu Rusia s’au înrăutățit semnificativ în septembrie anul trecut, când o echipă de agenți de securitate ruse ar fi trecut în teritoriu estonian și l’au răpit pe Eston Kohver, un ofițer veteran în Serviciul de Securitate din Estonia.
Kohver a fost declarat la televiziunea rusă că pe un spion și este în prezent deținut într’o închisoare de înaltă securitate din Moscova. Analiștii cred că răpirea care a avut loc la două zile după o vizită la Tallinn a lui Barack Obama, a fost concepută pentru a demonstra penetrarea Rusiei în țările baltice.
NATO a angajat deja forțele sale în regiune cu escadrile de avioane de luptă, mai ales ca demonstrație de forță și ca o mișcare strategică pentru a reasigura aliații.
Articolul 5 prevede că un atac militar asupra oricărei țări NATO este un atac asupra tuturor acestora, declanșând mobilizarea colectivă. Acesta a fost invocat doar o singură dată în istoria de 66 de ani a alianței, după atacurile teroriste din 9/11 de la New York.

Nimeni nu știe ce s’ar întâmpla dacă unul dintre statele baltice ar invoca protecția Articolului 5, și i’ar fi refuzată de către Consiliul NATO. Imposibilitatea de a răspunde ar devasta credibilitatea NATO și subminează principiul descurajării, deși aliații ar putea acționa în continuare ca o coaliție de voință în afara structurii tratatului.
Dl Rasmussen, care a trebuit să se confrunte cu criza care s’a intensificat în Ucraina ca șef NATO, în septembrie, a declarat că tactica imediată a lui Putin este de a crea un conflict înghețat în Donbass, mai degrabă decât încercarea de a o cuceri și a deține o mare parte a țării. „Vrea să păstreze apa în clocot”, a spus el.
El a cerut măsuri urgente de către NATO a crea o forță de desfășurare rapidă a mai multor trupe de câteva mii de soldați, într’o stare permanentă de „pregătire ridicată” și în măsură să acționeze în termen de 48-72 de ore ca un factor de descurajare, dar se dovedește că acest cost este prohibitiv.

„Este foarte scump. Doar câteva țări sunt capabile să o facă „, a spus el.

Rasmussen a declarat că europenii au redus cheltuielile militare atât de profund, datorită crizei financiare încât abia dacă se pot apăra fără ajutor american. Situația este critică. Avem o mulțime de soldați, dar nu îi putem mișca”, a spus el.
„Țările NATO au redus cheltuielile de apărare de 20 % în termeni reali în ultimii cinci ani, și unele de 40 %. În timp ce Rusia a crescut cu 80 %, iar agresiunea din Ucraina este un apel de trezire”.
„Am învățat din criza libiană că Europa este total bazată pe americani cum ar fi realimentarea în aer, drone, și comunicații inteligente. Nu avem transport aerian.”
Belgia este cazul cel mai extrem, renumit pentru fondul de pensii bine înzestrat în timp ce capacitatea de luptă dispare. Aceasta își consumă 96% din bugetul apărării pe salarii, pensionari, și cantinele sale burgunde. Cota cheltuit pe un kit militar a fost redus la 4%.

„Încrederea Militară se apropie de punctul de colaps”, a declarat Alexander Mattelear de Universtiteit Vrije din Bruxelles.

Dl Rasmussen, a declarat că nu sunt adevărate afirmațiile Kremlinului când susține că Occidentul a încălcat angajamentele de la sfârșitul Războiului Rece, și nu ar fi nici o extindere spre est a alianței pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

„Un astfel de angajament nu a fost făcut vreodată, și declasificarea documentelor de la Washington demonstrează acest lucru. Este propagandă pură „, a spus el.

„E foarte probabil ca Putin sa atace o tara europeana.Țările baltice, sunt prima țintă a lui Putin”.

În ce situație România poate ajunge în război cu Rusia

Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Aliantei Nord-Atlantice, a avertizat de curând într’un interviu asupra riscului unui razboi cu Rusia: ”Liderul de la Kremlin are ambiții mari, care trec de granitele Ucrainei si care ar putea duce la un razboi deschis în țările baltice”.

Acestea sunt concluziile lui Anders Fogh Rasmussen, secretar general al NATO până acum patru luni. Război în care și România, ca membră a Alianței, ar putea fi implicată. Rasmussen a mai spus că obiectivul real al lui Vladimir Putin nu este reluarea controlului asupra Ucrainei, ci slăbirea NATO astfel încât estul Europei să revină sub dominație rusească .

“Exista o mare probabilitate ca Putin va interveni în Țările Baltice pentru a testa articolul 5”,  referindu’se la prevederea din tratat conform careia un atac asupra unei tari NATO e considerat un atac impotriva tuturor. Ținta unei astfel de agresiuni ar putea fi Estonia sau Letonia.
Ce este războiul hibrid?
Potrivit definitiei oferite de Robert G. Bell, reprezentantul Secretarului Apararii SUA in Europa, razboiul hibrid este „un model militar diferit, asimetric, de agresiune neatribuita, cu forțe surogat, sprijin ascuns, atacuri cibernetice, oameni în verde fără însemne militare, la care se adaugă campanii de propagandă și presiuni economice, politice, precum și presiune militară deschisă la frontieră, pentru trimiterea mesajului, ba chiar invocarea amenințării cu opțiunea nucleară”.
Un exemplu concret ar fi conflictul din estul Ucrainei, pe care chiar și fostul președinte Băsescu l’a descris drept „razboi hibrid”. Generalul american Philip Breedlove, comandantul forțelor aliate din Europa, a sugerat chiar, acum cateva luni, că un scenariu de acest tip ar putea fi început să fie aplicat și la granițele României, în Republica Moldova.

Ce spune articolul 5, baza NATO
În cazul unui astfel de atac asupra unei țări baltice – scenariu foarte plauzibil, din moment ce îl confirma și fostul sef al Alianței Nord-Atlantice – va intra țara noastră în razboi, ca stat membru NATO? Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, baza apărării comune a statelor Alianței, afirmă că:
„Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Ce se va întâmpla cu România în cazul unui atac rusesc
În cazul unui război neconventional, „hibrid”, așa cum este cel din Ucraina sau cum sunt alte conflicte înghețate de pe teritoriul fostei URSS (inclusiv cel din Transnistria), aplicarea articolului 5 este ambiguă. Dacă NATO decide că nu este vorba de un atac armat și lasă țara respectiva pe cont propriu, Kremlinul practic a câștigat și nimic nu’l va impiedica să reia scenariul și în alte țări est-europene, nu doar în cele baltice. Moldova ar putea fi vizată, mai ales că nici nu este membră NATO, iar într’o asemenea situație poziția României va fi extrem de delicată. În plus, dacă Alianța nu va interveni în cazul în care o țară baltică devine victima agresiunii rusești, soliditatea NATO va fi grav afectată.
Pe de altă parte, în cazul in care NATO intervine, considerând că și un „război hibrid” constituie „un atac armat”, astfel că articolul 5 se aplică, Rusia va putea da vina pe Occident pentru escaladarea conflictului. În plus, există riscul să se ajungă chiar la folosirea armelor nucleare tactice, deoarece doctrina militară a Moscovei prevede utilizarea acestora într’o gamă variata de cazuri: de pilda, caz de agresiune împotriva Rusiei sau a aliaților săi, dar și în caz de „amenințare la adresa existenței statului”.

Comandantul trupelor americane în Europa, generalul Ben Hodges, a declarat că Rusia are 12.000 de militari în estul Ucrainei și că Moscova încearcă să obțină controlul asupra gurilor Dunării, ceea ce i’ar oferi o poziție de forță asupra economiilor din sud-estul Europei. Generalul Hodges se alătură vocilor – din ce în ce mai multe, în special din rândul militarilor – care consideră că Rusia vrea să testeze capacitatea de reacție a NATO și unitatea alianței.

„Sunt sigur că Putin vrea să ne distrugă alianța, dar nu atacând’o, ci divizând’o”, a spus generalul Hodges într’un discurs susținut la Berlin, în fața unor lideri politici și militari. În absența unui atac deschis al Rusiei, membrii NATO ar putea fi reticenți în a invoca Articolul 5 din Tratatul de la Washington, care prevede că un atac asupra unuia dintre membri va fi considerat ca un atac asupra tuturor, a arătat oficialul.

„Din momentul în care Articolul 5 dispare, alianța este terminată”, a punctat Ben Hodges.

El a pledat pentru poziționarea de tancuri americane de’a lungul flancului estic al NATO, pentru a’l descuraja pe Putin. Generalul a spus că a propus poziționarea de tancuri în Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România și Bulgaria.
Pe de altă parte, Hodges a cerut țărilor NATO să nu’și micșoreze cheltuielile militare, o aluzie la Marea Britanie, al cărei premier, David Cameron, refuză să mai aloce 2% din PIB pentru armată, scrie The Daily Telegraph. Numai patru dintre membrii NATO mai respectă acest angajament.
Aflat în Germania, generalul american nu s’a sfiit să spună că neajunsurile echipamentului militar al acestei țări sunt „inacceptabile”.
„Pentru cea mai puternică națiune din Europa, care are rol conducător în UE, este inacceptabil să ai elicoptere care nu zboară sau aeronave pe care să nu le poți folosi”, a spus generalul.
Din cauza unor probleme de mentenanță, numai 42 dintre cele 109 avioane de luptă de tip Typhoon ale Germaniei pot fi folosite și numai 38 din cele 89 de bombardiere Tornado.
Forțele speciale germane au fost nevoite să se retragă de la un exercițiu comun, pentru că nu aveau funcțional niciun elicopter. Mai mult, s’a aflat de curând că soldații germani au folosit cozi de mătură în loc de puști în timpul unui exercițiu NATO de anul trecut.

Strategia americană în Ucraina este de „a crește costurile pentru președintele Putin” sprijinind forțele guvernamentale, a mai arătat generalul Hodges.
Europa și Statele Unite nu sunt pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește înarmarea Ucrainei. Hodges a arătat însă că sprijinul popular al lui Putin în plan intern poate fi erodat în momentul în care mamele își vor vedea fiii aduși acasă morți și când prețurile vor crește.

https://i0.wp.com/www.condei.ro/wp-content/uploads/2014/05/new_york_post_russian_plan.jpg

Editorialiştii New York Post au făcut o analiză a teritoriilor dorite de preşedintele rus Vladimir Putin, pentru reconstituirea imperiului rus, unde singurele ţări protejate de „pofta“ liderului moscovit sunt statele membre NATO..

Preşedintele rus Vladimir Putin anexează teritorii din ţările vecine sub pretextul că ruşii de acolo ar fi suferit abuzuri din partea autorităţilor din aceste state, notează editorialistul Ralph Peters în New York Post. Acesta mai susţine că liderul de la Moscova ar intenţiona să alipească teritoriile din estul Ucrainei la „casa de nebuni“ separatişti din aşa-zisa republică transnistreană, lăsând Republica Moldova la sfârşit, pentru „desert“.  Suportul vestic pentru oprirea avansului Rusiei către gurile Dunării fiind mai degrabă inexistent.

New York Post mai notează că apetitul expansionist al lui Putin de reconstituire a imperiului rus e curmat de Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia, state membre NATO în care președintele moscovit nu poate acționa precum în estul Ucrainei. Analiza jurnaliștilor americani este una de expectativă, o analiză de la distanță și relaxată. Statele din zonă nu pot fi la fel de relaxate, Ucraina ar putea rămâne în curând fără ieșire la Marea Neagră, iar Republica Moldova ar putea avea probleme mari cu Transnistria și Găgăuzia în sistuația în care Rusia ajunge la gurile Dunării. Poate o participare activă a SUA în zonă ar putea fi mai indicată decât analizele relaxate de peste ocean…

Generalul Ion Costaș: ”Putin este un nebun dirijat” (interviu)

Nostalgic după Bucovina și Bugeac, generalul Ion Costaș lansează ipoteza pe care toți reprezentanții armatei române se tem s’o expună, și anume că s’ar putea realiza în actualitate un schimb de teritorii între România și Ucraina, astfel încât Ucraina să’și ia Transnistria, pe care a sprijinit’o în războiul din 1991 și a susținut dintotdeauna că e pământul lor, iar sudul Basarabiei și Bucovina să revină în componența țării-mamă.

Un om onorabil de modest și trecut la vârsta a treia se conturează în fața noastră la nivelul secundelor distanță de ora stabilită a interviului. Un adevărat general, care pe lângă obiectivitatea militărească cu care vorbește, are de transmis informații importante legate de frontul transnistrean de acum 23 de ani și este în măsură să analizeze noua situație geostrategică creată în Europa și lume. Știe mai bine decât oricine situația de război din estul Ucrainei, pentru că el a fost cel care a luptat în mod direct împotriva separatismului din anii 1990-1992 din Transnistria și a dus un război cu Armata a 14-a a Rusiei, fiind numit ministrul Internelor și Apărării din Republica Moldova în perioada respectivă.

Născut dintr’un vânător de munte care a luptat pentru Tricolorul românesc la Cotul Donului și crescut în lagărele de concentrare rusești din Kurda și Karaganda, generalul Ion Coștaș nutrește sentimentul nobil patriotic, pe care’l simți din fapte, nu din vorbe, astfel că ultima sa luptă o va duce până va vedea realizabilă Unirea Basarabiei cu România.

Deși a fost școlit în Rusia, a absolvit Şcoala superioară de aviaţie militară de la Harkov (Ucraina), Facultatea de comandă a Academiei Militare de Aviaţie „Iuri Gagarin”, Academia Marelui Stat-Major al armatei URSS, la Moscova, și a devenit cel mai tânăr general (la 40 de ani) din armata sovietică, el a fost printre puținii oameni care au contribuit la renaşterea şi consolidarea spiritului românesc în stânga Prutului.

Astfel, de la un simplu pilot militar pe supersonice şi de inginer de aviaţie, a fost promovat până la rangul de general în aviaţia supersonică, apoi a fost numit comandat de regiment de aviaţie tip MIG-25RB în Germania de Est, apoi adjunct şi comandant de divizie de aviaţie tip vânători-bombardament în Transbaikalia, ca după absolvirea celei mai prestigioase instituţii militare în armata sovietică, cu mare greu obţine repartizarea pentru serviciul militar în Moldova, în funcţia de adjunct de comandant al Armatei a 14-a sovietice pe aviaţie.

Anume acest lucru l’a și ajutat să opună rezistență forțelor separatiste din Transnistria, ba chiar să aibă un succes relativ, fiindcă conflictul transnistrean trebuia să se extindă până la Prut.

Pe lângă acest aspect, care poate fi rezolvat la nivel politic, generalul Ion Costaș prevede că Rusia va deveni o amenințare din ce în ce mai mare, iar un alt nou conflict poate izbucni cât de curând în Kazahstan.

Proiectul „Novorusia” este pe cât se poate de real și este alcătuit și plănuit de clanul militar care’l dirijează pe Vladimir Putin. În acest context, conform fostului ministrul al apărării de la Chișinău, Rusia poate deveni vecin cu România, iar pentru a evita o nouă amenințare, România trebuie să’și reîntregească teritoriile.

Ce ar trebui să știe generația mea, cea care nu a învățat în manualele de istorie despre Transnistria?

Acest teritoriu a fost inclus în componența Republicii Moldova după ce teritoriul de peste Prut a fost ocupat de armata rusă imperială. Acest teritoriu de facto și de jure aparaține Republicii Moldova și nici într’un caz nu trebuie de cedat nici un centimetru de pământ care aparține statului Republicii Moldova, a românilor din stânga Prutului, fiindcă asta nu corespunde normelor internaționale.

Totuși s’ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria și să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul și Bucovina. Ar fi o variantă și exemple din acestea sunt o sumedenie, schimburi de populație sau de teritorii realizate cu bunăvoință. Până atunci generația tânără trebuie să rețină că pământul acesta nici într’un caz nu se poate de dat așa cum unii zic «Să dăm Transnistria și ne putem integra în Uniunea Europeană și în NATO». Aceasta este o tâmpenie și un primitivism de zile mari.

Credeți că Ucraina ar fi de acord cu preluarea Transnistriei?

Oricum Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii, doar prin prisma împrejurărilor și situația geostrategică internațională care s’a creat acum, poate impune acceptarea unui asemenea gest, pe care ei evident că nu’l doresc. Ucrainenii încă în 1990-92, trimiteau echipele, brigăzile și batalioanele militare să lupte împotriva Republicii Moldova, pentru a crea republica transnistreană, ei înșiși susțineau separatismul.

Și acest lucru a fost la nivel de președinție și guvern, ministrul de interne de atunci transmițându’ne că acest teritoriu nu ne aparține, deși cealaltă parte a frazei nu o ziceau, precum că nici Bucovina sau sudul Basarabiei nu le aparține. Atunci ar fi un schimb de teritorii viabil. Însă ei așteptau mărul acesta copt, cum era Transnistria, să le cadă lor în brațe fără nici un efort și să se mai pricopsească cu un teritoriu românesc, fiindcă Ucraina e alcătuită din bucăți ale diferitelor state, din Polonia, Ungaria, România, Rusia, iar ca stat e un mare semn de întrebare. În actualitate, Bugeacul și Bucovina constituie o problemă politică și care trebuie discutată la nivelul UE, SUA și Rusia.

De ce credeți că acest conflict transnistrean revine abia acum în agenda publică internațională în contextul războiul din Ucraina, deși s’a petrecut acum 23 de ani?

În 2010 cu mari eforturi fizice, morale și materiale am lansat cartea „Zilele eclipsei. Cronica unui război nedeclarat”, unde am pus pe tapet toate documentele pe care le’am păstrat în arhiva personală și prin care am demonstrat că, de fapt, a fost o ocupație fățișă a teritoriului Republicii Moldova, iar crearea acestei statalități false transnistrene a fost susținută de la Kremlin, care au avut și au anumite scopuri. Ei au dorit să creeze o structură prin care să dirijeze și să interzică Republicii Moldova să înainteze spre UE și NATO, atunci s’a creat acestă republică transnistreană.

Iar această carte a dezvăluit toate aceste lucruri în detaliu, amănunt cu amănunt, și comportamentul lui Snegur, și comportamentul lui Lucinschi, și comportamentul lui Voronin, în privința acestei probleme, și cel al deputaților care au fost în timpul acestor guvernări. Cartea a fost ca o bombă, fiindcă nu întâmplător de două ori s’a judecat în instanță existența acestei cărți. A apărut mai întâi în limba rusă, iar după doi ani am lansat’o aici la București și în limba română. A avut un ecou răsunător, fiindcă a elucidat conflictul din Transnistria, care a fost, de fapt, un război între Rusia și Republica Moldova.

În urma acestor conflicte Occidentul și’a dat seama că rușii au metodele lor de a duce un război, numit hibrid, pe care l’au practicat și în Republica Moldova. Acest război înseamnă o pregătire ideologică, mediatică, implicarea grupelor de diversanți, implicarea tacită a armatei ruse. În cartea respectivă am și prezis faptul că metodele respective vor fi repetate, și nu o dată. Ei nu vor declanșa un război, însă vor cuceri alte teritorii. Același lucru l’au făcut și în Georgia, acum în Ucraina.

V’ați gândit vreodată că Ucraina și Rusia pot fi într’un război?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/harta-ucraina.jpg

Nu, niciodată, fiindcă ei sunt același popor, iar Rusia s’a format din regiunea kieveană. Acest război este un non-sens, dar din cauza că rușii sunt agresivi, ei au posibilitatea de a ține sub influența lor zona Belarusului, Kazahstanului, nu numai a Ucrainei. Eu nu exclud că următorul conflict de acest gen va fi în Kazakstan, după Ucraina, din cauză că șase regiuni din componeneța Rusiei au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hrușciov.

Nu întâmplător Nazarbaev (președintele Kazahstanului), fiind azilat, a mutat capitala din Alma-Ata la Astana, mai aproape de frontiera cu Rusia, pentru ca populația kazahă să vină masiv în aceste regiuni pentru a se putea realiza un schimb de populație. A fost luată o măsură inteligentă în acest caz, dar asta nu’i salvează, prentru că rușii sunt agresivi, ocupanți, și ei cu asta se mândresc.

Cu toții știm că există asemănări zdrobitoare de felul în care au acționat forțele ruse în Transnistria și Donbas, ne puteți enumera câteva deosebiri?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/romania-moldova-920.jpg

Prima diferență e faptul că noi eram abia în stadiul de creare a statalității Republicii Moldova, când s’a declanșat războiul din Transnistria, în anii ’90-’91. Atunci noi nu aveam nici armată, nici structuri militare, iar nu numai în Transnistria, dar și pe teritoriul Republicii Moldova era coloana a 5-a a armatei sovietice, în care intrau ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Aceștia la rândul lor erau instigați împotriva moldovenilor sau creării statului Republica Moldova, iar noi am luptat împotriva lor.

„Conflictul din Ucraina era programat”

Acum Ucraina a avut 20 de ani pentru a’și crea statalitatea, armata și să se înzestreze cu o logistică puternică, să fie instruți ofițerii. Iar ei erau pregătiți ca să înfrunte sau să reziste unui atac local din partea Rusiei. Totuși după datele pe care eu le cunosc, imediat după ce a fost pus Ianukovici președinte în Ucraina, de către Putin, ei au primit dispoziții de a distruge încet forțele armate, de securitate și internele. Totul era făcut intenționat pentru a nu exista aceste forțe de rezistență în eventualul unui atac, care era deja programat.

Adevărul despre flota rusească de la Marea Neagră

Nu întâmplător Crimeea a fost cedată, fără nici un foc de armă. Încă de acum 5-6 ani, Ianukovici a distrus practic armata ucraineană, a demoralizat’o, lăsând’o fără logistică și salarii pentru militari. Plus la asta, televiziunea în mod masiv era o propagandă rusească. După care au fost plasate în centrele regionale ale Ucrainei, grupe puternice de provocatori, de oameni care pregăteau terenul și populația pentru realizarea unui stat comun, o comunitate slavă împreună cu Rusia, Belarus și Kazahstan.

Am vorbit cu colegii mei de la Academia Marelui Stat-Major de la Moscova, cu generalul Suvorov și Lanțov, care mai au câte o posibilitate de intrare în Kremlin, și mi’au spus că Putin este un nebun dirijat, care face tot ceea ce este programat. El deja nu se mai apaține pe sine, el e o uneltă moartă, care este dirijată de două clanuri, unul economic și altul militar. Aceste două forțe prevalează între ele și îi dictează ce să facă. Dacă nu va face ceea ce i se zice, el va sfârși precum Gaddafi. El doar reproduce ceea ce doresc echipele din stânga sau din dreapta. Acum prevalează clanul militar, care a gândit și pregătit planul Novorusiei, începând de la Donețk și Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odessa, pentru a se uni cu Transnistria și sudul Basarabiei, Bugeacul, pentru a ajunge la gurile Dunării, pentru a fi vecin cu România. Acesta e planul strategic. Asta e Novorusia. Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu trebuie de exclus.

Cum vedeți parcursul european al Republicii Moldova, cu sau fără Transnistria?

Noi trebuie să ne integrăm cu Transnistria, însă până atunci trebuie de schimbat guvernanții de la Chișinău. Până nu se va schimba elita politică de acolo, care sunt niște hoți de zile mari și au venit nu la guvernat, ci la furat, atunci nu poți face nimic. Acum comuniștii au susținut guvernarea și l’au promovat ca premier pe Gaburici, care este nașul de cununie al nepoatei lui Vladimir Voronin. Republica Moldova e un sat mare, în care toți aceștia se țin morțiș unul de altul.

A mai apărut un Filat, a mai apărut un Plahotniuc și tot așa. Ei au privatizat Republica Moldova și au transformat’o într’un SRL care le aparține. Aceștia nu sunt capabili să rezolve vreodată conflictul transnistrean și nici nu’și doresc, pentru că și ei la rândul lor au spălat foarte mulți bani și au făcut contrabandă pe acolo. Transnistria este o zonă gri, neagră, dar bună atât pentru Rusia, pentru Ucraina, cât și pentru Moldova.

Republica Moldova – statul fără coloană vertebrală

Eu am organizat reținerea lui Smirnov, în secret, cu acordul președintelui Snegur. Cel care a făcut o lovitură de stat, a luat o fâșie de pământ de’al nostru și a creat un alt stat a fost eliberat de către Snegur cu lașul procuror general Postovan, pentru că era deputat și nu poate fi arestat.

După ce eu l’am adus cu mari eforturi în țară pe la Soroca, l’am sunat pe la ora 5 dimineață pe Snegur și l’am anunțat că marfa este pe loc și îl voi plasa în subsolul instituției ministerului apărării, pentru ca mai apoi să fie predat justiției și să fie judecat pentru abuz de putere și lovitură de stat. Însă mulți atunci au fost niște lași, cu coada între vine cum se zice la noi, iar peste o săptămână l’au eliberat. În acel moment eram în stare să mă îngrop de rușine.

De ce ministerele de la Chișinău îl lasă pe Șevciuk să sircule liber prin Moldova, ba chiar să și zboare spre Moscova prin aeroportul de la Chișinău?

Pentru că nu vor să’l supere pe fratele cel mai mare, ursul. Dacă el se supără atunci impun embargouri la fructe, legume, carne, care provoacă daune economice și ei sunt foarte sensibili și se sperie când ursul mișcă din deget, nu din pumn. Și atunci îi permit orice lui Șevciuk.

Eu am observat imediat după ce m’am stabilit timp de 7 ani în România că din ce în ce mai mult se vorbește limba rusă în Chișinău. Însă din ’90 până în ’92, rușii mereu luau cartea’n mână și învățau română, însă după aceia s’a dat frâu liber și se circula liber din Transnistria. Chișinăul era și este împânzit de mașini cu numere de înmatriculare transnistrene. Republica Moldova e un stat fără coloană vertebrală.

Ce ați schimba, dacă ați putea întoarce timpul acum 23 de ani?

Aș schimba multe. L’aș fi eliminat pe primul președinte, Snegur, trimițându’l la închisoare pentru că a acceptat crearea Transnistriei. Aș face posibilul și imposibilul pentru a stopa propaganda rusească care spală creierii moldovenilor timp de două sute de ani. Televiziunile rusești nu au ce căuta pe teritoriul Republicii Moldova. Apoi pe toți tinerii i’aș trimite să studieze în România de la Chișinău, pentru că acolo toți profesorii au viciul rusesc de a lua mită.

Aș crea un puternic minister de externe, unde oameni de valoare, diplomați care ar prezenta și apăra interesele Republicii Moldova, ar spune adevărul și s’ar lupta pentru extragerea armatei de ocupație de pe teritoiul Republicii Moldova și întoarcerea Transnistriei în componența statului Republica Moldova, care este recunoscut ca un stat unic, integral, indivizibil și de Rusia, și de ONU, și de toți. Și aș aduce la guvernare un parlament sănătos, care ține la neamul românesc, la Unire și la țara-mamă, care vrea în UE și NATO.

„Transnistria ar putea crea al doilea front în Ucraina”

Pe teritoriul Ucrainei este un front deschis în Donbas, însă rușii au posibilitatea de a deschide al doilea front împotriva Ucrainei din Transnistria, unde au un depozit de 21.000 tone de armament și muniție, unde au 4,5 mii de soldați bine pregătiți, sau chiar dublu, staționați în Transnistria, unde au Garda Națională, numeroși cazaci, miliție sau armata națională, care ar însuma vreo 30 de mii de oameni, care ar putea mâine să fie angajați într’un atac militar, care ar putea deschide al doilea front în Ucraina.

Și eu nu exclud că se va deschide un alt front. Mai ales că acum, actuala guvernare de la Chișinău a cesionat aeroportul unor ruși, iar ei într’o singură noapte mai pot aduce încă alte câteva mii de militari.

Unde se plasează România în acest context?

România, astăzi, ne poate ajuta doar la nivel internațional. Nu e precum atunci când a fost conflictul din Transnistria, când ministrul apărării Nicolae Spiroiu, cu consimțământul lui Iliescu, ne trimitea pe la Ungheni tot ce îi ceream, TAB-uri , armament, muniție, aruncătoare de mine, grenade, care ne’a ajutat să rezistăm.

În 2003, s’au împlinit 20 de ani de la absolvirea Academiei de Forțe Militare Stat-Major și ne’am reîntâlnit promoția respectivă la Moscova. Am fost și eu invitat, iar fiind în aceeași promoție cu fostul ministrul al apărării din Rusia, Graciov, l’am întrebat ce s’a întâmplat atunci de am luptat unul împotriva altuia, iar el mi’a răspuns că nebunii de politicieni ne’au pus să fim dușmani și că a primit ordin ca Armta a 14-a să se implice în conflict.
La mine pe masă era o dispoziție a comandantului suprem al Rusiei ca la ordin suplimentar, districtul armatei respective să ajungă până la Prut. Însă noi i’am oprit la Nistru. Noi am câștigat. Orice nu s-ar spune despre acest conflict, noi am biruit. Am făcut față și am rezistat. Și ei văzând atunci că sunt mari vărsări de sânge, l’au chemat pe Snegur la Moscova să semneze armistițiul de încetare a focului.

Chiar și din SUA, generalul Wesley Clark mi’a spus că a sunat pentru a cere încetarea focului, pentru că aici în Balcani este un butoi cu pulbere, iar dacă se întâmplă ceva în Basarabia, de aici poate să explodeze toată Europa. Și atunci Boris Elțîn l’a chemat pe Snegur să semneze împreună cu Smirnov. Cam acesta a fost marele pacificator Mircea Snegur, un „Ștefan cel Mare” al zilelor noastre.

Problema este că rușii, cei care ne’au pus în genunchi și ne’au nimicit, distrus, omorât, schingiuit și ne’au făcut copii orfani, ei au reușit să’i impună lui Snegur să semneze armistițiul de încetare a focului din care făcea parte și Transnistria.

Ce simțiți atunci când treceți Prutul?

Pentru mine e același sentiment „de acasă”. Însă când sunt la Chișinău, simt că sunt o mulțime de alogeni care sunt împotriva noastră, care nu sunt predispuși să ne stimeze și se uită urât la mine. Eu nu sunt privit acolo cu ochi buni, pentru că am organizat și i’am ridicat pe oameni să lupte, să reziste pentru a apăra demnitatea, integritatea și cinstea acestui neam. Eu sunt un dușman pentru președinți, comuniști sau restul nomenclaturiștilor de la guvernare.

Proiectul Unirii Basarabiei cu România este realizabil?

Totuși Unirea se va realiza. Chiar în 90-91, am avut o întâlnire la Huși, unde eram eu, Snegur, Iliescu, Roman și Spiroiu, și am discutat mai multe probleme printre care și cea de Unire, pe care eu am propus’o. Ei au spus că districtul militar Odesa și Uniunea Sovietică stă aici pe Prut, iar noi nu putem să ne unim. Mă considerau nebun, însă atunci era momentul oportun.

Acum din datele pe care le dețin eu, circa 35-40% dintre moldoveni și’ar dori Unirea cu România și e o cifră destul de bună. Iar odată cu schimbarea noii generații și cu schimbarea atitudinii aici la București, cât și la Chișinău, va da Dumnezeu și va veni Unirea.

Cum vedeți Republica Moldova peste 10 ani?

Republica Moldova atunci va fi în componența țării.

La 23 august 1939, Uniunea Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler au semnat un document controversat, tragic pentru România, cunoscut publicului larg sub numele de Pactul Ribentrop- Molotov.

În urma acestui tratat, Uniunea Sovietică a smuls României, cu acceptul Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Ulterior, în 1940, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, respectiv judeţele Cetatea Albă – cunoscută şi sub numele de Bolgrad -, Ismail şi Cahul, au intrat în componenţa Republicii Sovietice Ucrainene, iar Republica Sovietică Moldova a primit Transnistria.

Acest amestec de teritorii avea drept scop stabilizarea influenţei ruseşti în zonă. După 1990, războiul din Transnistria şi cel actual din Ucraina au condus la formarea unor enclave controlate de Moscova în această regiune a Europei. Ruşii au luat Kievului toată Crimeea, iar acum vor să invadeze sud-estul Ucrainei şi Transnistria, adică estul Republicii Moldova. Pentru a atinge acest scop, ruşii au, cel puţin pentru moldoveni, şi un plan diplomatic.

După ce în 1940 Rusia a răpit României Bucovina de Nord şi Basarabia, a dat Bugeacul Ucrainei şi a alipit la Republica Moldova un teritoriu de dincolo de Nistru, care nu fusese niciodată al României, numit Transnistria. Acum, după 74 de ani, Moscova cere înapoi Transnistria în schimbul cedării Bugeacului

Rusia a depozitat în subteran muniţie, susține generalul Emil Străinu, doctor în probleme de război geofizic, ameninţări neconvenţionale şi asimetrice:

“Rusia, cu acceptul Germaniei, a propus unor cercuri politice din Basarabia ca în schimbul cedării Transnistriei către Moscova, Republica Moldova să reprimească judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, cunoscute şi sub denumirea generică de Bugeac. Este un fel de rescriere a Pactului Ribentrop-Molotov, dar în sens invers. Interesul ruşilor pentru Transnistria este dat nu numai de poziţia sa strategică, ci şi de uriaşul sistem de amenajări subterane din stânga Nistrului, unde sunt depozitate 32.000 de vagoane de tehnică militară şi muniţie cu care se poate echipa o armată”.
Chişinăul a greşit în 1991, când a cedat teritoriile istorice

Conform unor surse ale diplomaţiei româneşti, în timpul dezmembrării Uniunii Sovietice, în 1991, conducerea Republicii Moldova a avut o întâlnire cu reprezentanţii de vârf ai Kremlinului, invitată la convorbiri fiind şi o delegaţie românească.

Deşi, conform discuţiilor anterioare dintre români şi moldoveni, Chişinăul ar fi trebuit să cedeze Transnistria şi să pună problema judeţelor Cernăuţi, Hotin, Cahul, Ismail şi Bolgrad, Republica Moldova nu a renunţat la Transnistria, teritoriu controlat de celebra Armată a XIV-a, vârful de lance al URSS în sud-estul Europei. Transnistria este o piatră de moară care încetineşte integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Evoluţie geopolitică

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

File:GUVERNAMANTUL BUCOVINEI.png

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s’a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s’a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.

După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându’i autonomia prin Constituţia din 1849. În urma alegerilor din 1861 s’a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.

La 28 iunie 1940, în urma ultimatum-urilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.

Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică a partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948 va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.

În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populaţie de 940.801 locuitori, din care românii, datorită deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

În sinteză, situaţia Bucovinei a fost următoarea:

1359-1775 (416 ani) ea a făcut parte din Principatul Moldovei.
1775-1918 (143 ani) s’a aflat sub dominaţia Habsburgilor.
1918-1940 şi 1941-1944, prin voinţa naţională a majorităţii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu România.
1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 ani), prin rapt, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa au fost anexate la U.R.S.S.
Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi) împreună cu sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor (înglobate în regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei U.R.S.S.

2. Evoluţia demografică a Bucovinei
2.1. Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918

Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia – de fapt, atît emigrările cât mai ales, imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.

Ca o consecinţă a războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, densitate populaţiei Bucovinei, la data anexării ei de către Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autorităţile de la Viena să încurajeze imigraţia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze şi ruso-lipoveneşti.

Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându’se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică. Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană, au bătut monetă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv, Kiev, s’ar fi întins până la Dunărea de Jos. Aceiaşi specialişti în falsificarea adevărului istoric susţin că, atât Dragoş Vodă cât şi Bogdan I, descălecând Moldova, ar fi găsit aici o populaţie compactă ucraineană care în decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost românizată, în timp ce ucrainenii din Galiţia, aflaţi sub dominaţie poloneză, s’ar fi polonizat.

Mergând pe linia mistificării istorice, s’a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor.

Este evident că existenţa unui important segment de populaţie slavă (ruteană sau ucraineană) în Moldova de Nord nu poate fi negată, ea fiind prezentă aici încă din primele secole ale evului mediu, îndeosebi după ce „Principatul Haliciului şi-a pierdut independenţa şi a ajuns sub dominaţia polonilor“.

Atunci, „(… ) asuprirea exercitată de cuceritori asupra populaţiei rutene devenise atât de insuportabilă încât foarte mulţi ruteni şi-au părăsit patria şi s’au stabilit în Bucovina. Această emigraţie din Galiţia a continuat şi în timpul când Bucovina a ajuns sub stăpânirea austriacă, fiind şi mai mult favorizată prin faptul că aici domina scutirea de recrutare, ceea ce îi făcea pe mulţi oameni să se aşeze aici pentru totdeauna («ansässing zu machen»). Din acest timp a început populaţia ruteană din Bucovina să crească rapid şi neîntrerupt“.

Monografia Comandamentului Jandarmeriei (austriece) din Bucovina din care a fost preluat acest citat este o sursă de autoritate care nu poate fi negată. Problema rutenilor (inclusiv a huţulilor sau huţanilor) trebuie studiată în contextul mai larg al evoluţiei populaţiei ucrainene şi a spaţiului ei de „roire“, din varii motive, începând cu statul kievean (secolele X-XI), cnezatul Haliciului (secolul XII, prima jumătate a secolului al XIII-lea), raporturile acestor formaţiuni politice cu regatul polonez, uniaţia cu Roma (1596) etc.

Referitor la procesul de asimilare a populaţiei, acesta a fost biunivoc, el făcându’se atât prin asimilarea de către români a rutenilor, cât mai ales în sens invers, adică a românilor de către ruteni (ucraineni).

În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi, sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori. Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, menţionăm faptul că ele au fost dintotdeauna pe Ceremuş, Colacin şi Nistru. Într-adevăr, vechiul hotar dintre Moldova şi regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apă amintite cu prilejul înţelegerii dintre regele Poloniei şi logofătul Tăutu, reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a fost „dăruit“ cu şase sate de către craiul leşesc, fapt amintit şi de Ion Neculce în cronica sa. Că hotarul moldo-polon era pe Nistru rezultă şi dintr-un document mai puţin cunoscut, Convenţia polono-otomană din 14 octombrie 1703, încheiată între reprezentanţii regatului Poloniei şi cei ai Înaltei Porţi, ultima în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara că: „Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adică „Între noi şi Valahia (Moldova, n.n.) însuşi Dumnezeu a pus graniţă fluviul Nistru“.

Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899: „După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Ulterior, datorită colonizărilor şi imigrărilor amintite, ponderea românilor a scăzut sistematic: de la 68% (1786), la 34,4% (1910). În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut prin imigraţie (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia Ţaristă) datorită cauzelor enumerate mai sus, atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910.

Tot datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi. Între aceştia, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul Ţarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei.

Dintre celalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germani şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an).

Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena în cei 143 de ani de stăpânire austriacă, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic: români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc.

Evoluţia populaţiei Bucovinei şi structura pe naţionalităţi între anii 1786-1910

Anul            Total        Români        Ruteni        Alţii         Români (în %)      Ruteni (în %)      Alţii (în %)

91.823 31.691 12.000 67,8 23,4 8,8 1786 135.494
377.581 209.293 108.907 59.381 55,4 28,8 15,8 1848
1869 511.364 207.000 186.000 11.836 40,5 36,4 23,1
33,4 1880 568.453 190.005 239.960 138.758 42,2 24,4
32,4 41,8 25,8 1890 642.495 208.301 268.367 165.827
730.195 229.018 297.798 20.337 31,4 40,8 27,8 1900
1910 794.929 273.254 305.101 21.657 34,4 38,4 27,2

2.2. Bucovina între 1918-1941 şi 1941-1944

După 28 noiembrie 1918, Bucovina istorică a revenit României, îndreptându’se astfel raptul istoric din 1775.

Conform recensământului populaţiei din 1930, efectuat de autorităţile române după criterii ştiinţifice şi prelucrat cu metode moderne (s’a avut în vedere naţionalitate exprimată expres de cel recenzat, limba maternă şi religia căreia îi aparţinea), ponderea românilor (din totalul de 853.009 locuitori) a ajuns la 379.691 locuitori, adică 44,5 %, urmaţi de ucraineni, ruteni şi huţani (248.567 locuitori reprezentânt 29,1% din populaţia provinciei).

Numărul evreilor, care în recensămintele dublei monarhii erau trecuţi la germani (în Bucovina) sau la unguri (în Transilvania şi Banat) a fost stabilit corect, pe baza indicelui religios, iar nu al „limbii uzuale“ sau „de conversaţie“, stabilindu’se la 92.492 (10,8%), iar al germanilor şi polonilor la 75.533 (8,9%), respectiv 30.580 (3,6%).

Populaţia Bucovinei după neam şi dispunerea ei în mediul urban şi rural, conform recensământului din 1930

Neamul                                 Total        %             Urban           %         Rural           %
Bucovina                             853.009    100,0       228.056     100,0     624.953       100,0
Români                               379.691     44,5          75.171      33,0      304.520         48,7
Ruteni, ucraineni şi huţani  248.567      29,1         31.600      13,9      216.967         34,7
Evrei                                     92.492     10,8          68.349       30,0       24.143           3,9
Germani                               75.533        8,9          33.481      14,7       42.052           6,7
Poloni                                  30.580        3,6         14.442         6,3        16.158           2,6
Alte neamuri                        26.146        3,1           5.013        2,1         21.113           3,4

Preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, domnul Gheorghe Gavrilă-Copil, i’a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui rus, Vladimir Putin, în care îi cere acestuia să denunțe tratatul Ribbentrop-Molotov şi să retragă trupele ruseşti din oraşul Tighina, actualmente incorporat prin forţă în aşa-zisa Republică Transnistreană.

Comunicat către Vladimir Putin

„Vă propunem un prim pas, retragerea necondiţionată a armatei din Tighina, la răsărit de Nistru, deoarece oraşul Tighina (Bender), de la apus de râul Nistru, face parte dintotdeauna din Basarabia, acum din R. Moldova. Este inclus, abuziv, de către URSS, în Transnistria. Atât partea de sud a Basarabiei (până la Marea Neagră), cât şi nordul Basarabiei, fac parte din întreaga Basarabie, acum, în continuare alipite Ucrainei, în interiorul Basarabiei constituindu-se statul Republica Moldova, din care face parte şi Transnistria.

Această reparaţie teritorială, reintegrarea oraşului Tighina în Basarabia (în R.Moldova!) va fi un bun semnal pe planul politic internaţional, spre luare aminte la pasul următor, o declarţie clară, conformă adevărului: URSS a anexat Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei de la România, le-a alipit Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, temporar. Federaţia Rusă consideră că relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, cât şi cu Uniunea Europeană, trebuie să se stabilizeze pe încredere. Propunerile noastre sunt singurele variante autentice, de încredere„, afirmă semnatarul comunicatului.

Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău îi aminteşte lui Vladimir Putin că tratatul Ribbentrop-Molotov este „una dintre cele mai mari crime la adresa umanităţii” şi îi cere şefului rus să nu semneze acolo unde au semnat Stalin şi Hitler.

„Pentru anexările provinciilor româneşti sunt de vină Stalin şi Hiler, Guvernul sovietic şi Guvernul nazist, URSS şi Germania nazistă, aceste provincii româneşti fiind anexate de către URSS. Domnule Vladimir Putin, vă rugăm să fiţi cu luare aminte, să nu semnaţi Dumneavoastră în locul lui Stalin şi Hitler, în locul URSS şi al Germaniei naziste, în locul lui Molotov şi Ribbentrop, reactivarea acestui Tratat, pe cale militară şi totodată prin diversiuni şi conflict armat în Basarabia şi în R. Moldova. Tratatul acesta este una din cele mai mari crime la adresa umanităţii, consecinţele contină şi azi, fiind o rană deschisă pentru poporul român”, scrie Copil.

Autorul comunicatului îi propune lui Vladimir Putin să accepte unirea Republicii Moldova, incluzând Transnistria, cu România, pentru a putea da semnalul unei relaţii bazate pe încredere între cele două ţări.

„V’aţi propus să împiedicaţi cu orice mijloace Unirea R. Moldova cu România? Pe cale militară , prin diversiune internă? Considerăm că aceste căi nu fac parte din planurile reale ale Moscovei, drept pentru care vă facem o propunere, Unirea necondiţionată a R. Modova, cu România, deci şi cu Transnistria. În Transnistria cea mai mare comunitate etnică o formează românii. Ştiţi prea bine că Transnistria a fost anexată de imperiul ţarist. În Transnistria din timpul anexării, marea majoritatea populaţiei era constituită din români. Un mare om de stat, ca să fie respectat şi glasul său să fie auzit în întreaga lume, trebuie să înlăture răul săvârşit de conaţionalii săi din trecutul mai îndepărtat sau apropiat.

Meditaţi d-le preşedinte Vladimir Putin şi la această propunere şi la avantajele stabilizării bunei vecinătăţi între Federaţia Rusă şi România, între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană„, încheie Gheorghe Gavrilă Copil.

Acesta a trimis un mesaj şi pentru poporul ucrainean, căruia îi cere să renunţe la teritoriile româneşti luate prin forţă de către URSS, respectiv Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

„Războiul poate fi evitat şi Ucraina salvată. În partea de sud şi de răsărit a Ucrainei trăiesc milioane de rusi. În partea de apus a Ucrainei, ucrainienii şi’au păstrat aspectul etnic şi când Ucraina se învecina cu România Mare, îl păstrează şi azi în partea de răsărit a României (Basaarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei) anexat de către URSS şi alipit Ucrainei. Etnicitatea ucrainienilor se poate constata şi pentru ucrainienii care trăiesc azi în România. E vorba de profilul sufletesc al românilor, de oameni prietenoşi. Pentru a evita războiul, care ar pune în pericol existenţa poporului ucrainian, vă rugăm, să fiţi cu luare a minte la propunrea noastră. Renunţaţi la partea de răsărit a României, cu o declaraţie clară, că aceasta nu aparţine Ucrainei, ci României.

În felul acesta considerăm că veţi fi primiţi cu prioritate şi în UE. În UE graniţele nu există, funcţionează libera circulaţie a persoanei şi vom trăi în bună pace, românii cu ucrainienii şi poporul ucrainian va fi salvat de la un dezastru”, scrie Gheorghe Gavrilă Copil.

Sursa: Telegraph.co.uk, presalibera.net, roncea.ro, stirileprotv.ro, libertatea.ro, activenews.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

2.123.685 de cereri de participare la ora de religie, înregistrate până vineri, 6 martie, ora 18:00.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice (MECS) a centralizat situaţia preliminară a opţiunilor exprimate de elevi sau de părinţii/reprezentanţii legali ai acestora privind participarea la ora de religie.
După ce Curtea Constituțională a decis că ora de Religie este opțională și o urmează doar cei care se inscriu, 89,75% dintre elevii prezenți în școală au fost înscriși de părinți să facă Religie la școală, potrivit unei noi raportări intermediare transmise de ministrul Educației.

Până la ora 18:00, Ministerul Educației a înregistrat în sistemul electronic 2.123.685 de cereri pentru religie, potrivit ministrului Sorin Cîmpeanu. În ceea ce privește opțiunile părinților care acum își înscriu copiii în clasa pregătitoare pentru anul școlar 2015-2016, peste 90% și’au înscris copiii și la Religie – este vorba despre copii care în septembrie vor începe clasa pregătitoare cu opționalul religie ales.

Situația centralizată intermediară a inscrierilor la opționalul Religie, în ultima zi de inscrieri, pana la ora 18:00, este urmatoarea:
– numărul de cereri de înscriere la religie înregistrate în sistem: 2.123.685
– numărul cererilor de înscriere, raportat la numărul de elevi: 89,75%
– Înscrierea în clasa pregătitoare în anul scolar 2015-2016: 138.663 de cereri depuse, dintre care 129.582 cereri de înscriere și la opționalul Religie, adica 93,45%

Cel mai mic număr al inscrierilor este în județul Caraș-Severin (80,4% elevi înscriși la opționalul Religie), urmat de Constanța (80,6%). La polul opus, cele mai multe cereri de înscriere la opțional au fost înregistrate până acum în Dâmbovița – 97%, potrivit datelor parțiale comunicate de ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu.

Comunicarea anterioară a ministrului Educatiei a fost pentru ora 12:00. Situația intermediară până la acea ora arăta că 88,06% dintre elevii prezenți în școală fuseseră înscriși la Religie, adică până la acea oră în sistemul electronic fuseseră introduse 2.082.476 de cereri pentru religie. În ceea ce privește opțiunile părinților care acum își înscriu copiii în clasa pregătitoare, situația la ora 12:00 era următoarea: 93,45% dintre copiii înscriși la clasa pregatitoare fuseseră înscriși de părinți și la Religie, în anul scolar 2015-2016. Cu alte cuvinte, 93,45% dintre copiii de 6 ani care încep în septembrie clasa pregătitoare o sa facă opționalul Religie.

Potrivit raportării intermediare realizate de Ministerul Educației, pe baza cererilor de inscriere introduse in sistemul electronic pana astazi, 6 martie, ora 12:00, au fost depuse 137.293 de cereri de inscriere in clasa pregatitoare, dintre care 128.300 cu optiunea de studiere a Religiei.
Amintim ca judecatorii Curtii Constitutionale au decis in noiembrie ca Ora de Religie este Optionala pentru elevi si ca face Religia in scoala doar cine depune cerere de inscriere
Ministerul Educatiei a anuntat ca elevii care vor sa faca Religia la scoala in continuare in semestrul acesta pot sa depuna cerere de inscriere pana pe 6 martie
Nu trebuie sa depună solicitare elevii care nu vor ora de Religie, pentru ca aceasta disciplina este optionala
Urmatorul pas, dupa inscrierea celor care vor religie, este ca Ministerul Educatiei sa stabileasca unde pune ora de Religie in ziua de cursuri, astfel incat sa nu interfereze cu programul normal al elevilor – atâta vreme cât Religia este optională pentru elevi.

De la Revoluția română din 1989, care a pus capăt regimului comunist din România, există 19 culte religioase recunoscute de autorități în România, culte care au șansa de a recâștiga bunuri pierdute după 1945, anul când dr. Petru Groza din Frontul Plugarilor, apropiat comuniștilor, a devenit prim-ministru. De la acea dată, Partidul Comunist Român a început o campanie de secularizare, încercând să transforme țara într’un stat ateu de’a lungul liniei marxist-leniniste.

După Revoluția din 1989 au existat presiuni asupra autorităților post-comuniste de a introduce educația religioasă în școlile publice, de a oferi un sprijin financiar substanțial pentru instituțiile teologice pentru a permite reluarea rolului lor în societate prin postarea clerului în spitale, în casele de bătrâni și în închisori. Deși învățământul a fost un domeniu în care biserica a înregistrat un succes în primele etape ale tranziției post-comuniste, educația religioasă a rămas opțională.

La scurt timp după 1945, educația religioasă a intrat sub controlul autorităților comuniste. Un departament de culte religioase, un organism guvernamental care se ocupa de chestiunile religioase, exista din perioada pre-comunistă, el continuând să existe, dar a fost transformat într’o agenție de stat care se ocupa de un control strict asupra afacerilor religioase din țară. Recent s’a arătat că Securitatea avea inclus un departament special de supraveghere a vieții religioase, care a încercat să rezolve așa-numitele probleme ale cultelor, în special a grupurilor religioase și a persoanelor fizice ostile noului regim.

După decenii de ateism susținut oficial, una din primele cereri ale bisericilor a fost reluarea educației religioase pre-universitare în școlile publice. În ianuarie 1990, mai puțin de o lună după ce liderul comunist Nicolae Ceaușescu a fost ucis de un pluton de tragere, după ce autoritățile post-comuniste au avut timp să modifice sistemul educațional, noul secretar de stat pentru culte religioase, Nicolae Stoicescu, împreună cu structura de conducere colectivă a Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod, a promis sprijinul lor pentru introducerea educației religioase în școlile publice, la toate nivelurile învățământului pre-universitar. Religia este o materie opțională, la care participă elevii care aparțin respectivului cult sau cei care doresc. Elevii care sunt atei sau nu doresc să învețe religia, au posibilitatea de a renunța la acestă materie.

Senatul român a discutat proiectul de lege cu privire la învățământul pre-universitar la 13 iunie 1995, în prezența ministrului educației Liviu Maior (social-democrat), iar cea mai mare parte a discuțiilor a fost centrată pe articolul 9, care recunoștea educația religioasă în școlile publice. În primul rând, Gheorghe Dumitrașcu, reprezentatul comisiei pentru educație, a propuns ca articolul 9 să fie formulat astfel:

„Curriculumul școlar include ca materie de studiu religia. Studierea religiei este obligatorie în școala primară și opțională în liceu, materia opțională fiind de morală religioasă . Studiul religiei este, de asemenea, opțional, în funcție de religia și conștiința fiecărui elev.”

Curtea Constituțională a României a decis la 12 noiembrie 2014 că dispozițiile Legii învățământului nr.84/1995 și ale Legii educației naționale nr.1/2011 care prevăd că „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie” sunt neconstituționale. Argumentația Curții pornește de la ideea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Prin urmare, înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie încalcă dreptul la libertatea conștiinței. De aceea, „părinții care vor să își înscrie copiii la materia Religie trebuie să depună o cerere”, materia nemaifiind obligatorie.

O schimbare a fost reorganizarea educației religioase, în special în școlile primare. România are mai mult de 86% din populație de religie creștin-ortodoxă. Alți 6 la sută aparțin Bisericii Catolice și 3% sunt membrii ai bisericilor protestante. Musulmani si evrei constituie mai puțin de 1% și, de asemenea, au început să pună în aplicare educația lor religioasă în școli. În societatea românească, numărul de persoane fără nici o credință (ne-botezați și care nu au fost căsătorit într-o cununie religioase) este foarte mic, sub 0,1%.

În prezent, sondajele arată Biserica Ortodoxă Română este cea mai de încredere instituție din România. În acest moment, există peste 10.000 de profesori calificați în școlile publice și numărul nu este de ajuns.  Entuziasmul lor a asigurat o bună asistență pentru persoanele care au fost lipsite de educație religioasă timp de decenii. În pofida unui deficit de cadre didactice calificate în religie, mulți preoți și studenți în teologie acoperă lipsurile. Biserica Ortodoxă Română are 37 de licee (seminarii), precum și, în învățământul superior, 12 facultăți de teologie, cu peste 9400 studentii specializat în:

– Preoție
– Școală
– Servicii sociale
– Artă Sacră.

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă), este o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe naționale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naționale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.

În România ardelenii, bihorenii și bănățenii sunt cei mai bisericoși sau credincioși, anatemă insinuată de secesioniști, românilor din ”regat”, dar și de către catolici asupra ortodocșilor, cu totul inexplicabil și fals. Realitățile din unele județe cu maghiarofoni ne spun că numărul bisericilor cresc, tocmai datorită acestora.
TOP 5 – BISERICI / județ:
1. JUDEȚUL CLUJ
2. JUDETUL BIHOR
3. JUDEȚUL MUREȘ
4. JUDEȚUL TIMIȘ
5. JUDEȚUL HUNEDOARA

http://www.templomok.org/index.php?menu=BI

Intrând pe link, puteți studia pe fiecare județ, câte biserici și cărei confesiuni îi aparține fiecare locaș de cult.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho – drept, corect) și δοξα (doxa – slăvire sau, într’un înțeles mai general, opinie), traducându’se deci literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de’a lungul a două milenii de viață creștină într’o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s’a produs gradual o separare oficializată în 1054, cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι – catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (Ορθόδοξια – ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s’au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Sursa: wikipedia.org. hotnews.ro

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CE AU ÎN COMUN ADEPȚII SEPARATISMULUI?

Steagul secuiesc, cel pe care liderii formațiunilor extremiste maghiare, fie că e vorba de UDMR, PCM sau PPMT, îl vor arborat pe instituțiile publice ale statului român sau chiar pe Parlamentul României, este o invenție a propagandei revizioniste maghiare.

O spun chiar ei, extremiștii maghiari. Bedo Zoltan, un jurnalist propagandist al revizionismului maghiar o spune clar în paginile publicației ”Szekely hirmondo” unde afirmă faptul că steagul secuiesc, similar celui al regiunii separatiste Transnistria, a fost inventat în 2009. Bedo nu spune că acest steag ar fi fost al secuilor din secolul XII sau XIV, ci afirmă cât se poate de clar faptul că acest steag a fost adoptat în 2009.

Heraldistul Szekeres Attila:

”Așa-zisul steag secuiesc este de fapt o FAȚĂ DE PERNĂ. Eu NU l’aș arbora!”

Redăm mai jos traducerea din limba maghiară a articolului semnat de Bedo Zoltan:

”Vrem să trăim cu identitate maghiară!

Secuii reprezintă grupul etnic, care, datorită istoriei, modului de gândire şi obiceiurilor sale specifice, ocupă un loc deosebit în sânul naţiunii maghiare. În 5 septembrie 2009, acest grup etnic a hotărât ca simbolul său să fie drapelul cu o dungă aurie pe fond albastru, pe care figurează şi o stea aurie cu opt colţuri şi o semilună argintie.

Importanţa creării simbolului este inestimabilă, având în vedere că acesta are menirea să simbolizeze solidaritatea comunitară, adică un popor întreg. Drapelul ne solidarizează, ne însufleţeşte, sub el ne aliniem în mod unitar în zilele de sărbătoare, în momente în care ne loveşte necazul sau atunci când trebuie să luptăm pentru un anumit scop. Acest simbol este dovada faptului că am existat şi existăm şi în prezent. Reprezintă garanţia existenţei noastre din viitor, având în vedere că o comunitate unită în jurul simbolurilor sale nu poate fi intimidată şi constrânsă să renunţe la propria identitate. Cel care nu respectă drapelul, insultă de fapt comunitatea, poporul sau ţara pe care o reprezintă acesta.

Evident, puterea română ce ne asupreşte este conştient de acest lucru, nu întâmplător a întreprins şi întreprinde toate măsurile posibile în vederea împiedicării utilizării acestuia, şi dacă ar depinde de ea, ar şterge din mintea noastră chiar şi memoria acestuia. Însărcinatul guvernamental de pe glodul secuiștilor a încercat să ne determine să’l negăm invocând legea, apoi recurgând la ameninţări, iar acum se urmăreşte ca prin sentinţă judecătorească să fim constrânşi la acest lucru.

Măsurile respective au fost întreprinse în mod ilegale, având în vedere că, în România, nu există nici o lege care să interzică utilizarea simbolurilor unei comunităţi naţionale care trăieşte aici, şi trebuie precizat imediat că nici în cazul în care ar exista aceasta nu ne-am supune prevederilor sale, ci am lupta pentru anularea ei. Noi nu putem fi forţaţi, nici prin ameninţări, nici prin presiuni exercitate, dar nici prin sentinţe judecătoreşti, să ne negăm simbolurile şi să renunţăm la identitatea noastră, pentru că vrem să trăim nu în robie, ci în mod paşnic şi cu identitate maghiară, motiv pentru care nu vom ceda deloc din drepturile noastre!”

Oricine privește cele două așa-zise steaguri făcute de bolșevicii și maghiariofonii separatiști din Har-Cov și Transnistria, nu pot scăpa din vedere izbitoarea asemănare, care nu poate fi definită  decât ca un simbol al separării sau ruperii unui întreg. Banda mediană astfel poate fi interpretată, ca un întreg separat, în două printr’o linie ce separă. Nu este niciun secret pentru nimeni că separatiștii rusofili își întâlnesc interesele cu ale maghiarofonilor separatiști de dincoace de graniță, unii susținând aberant o regiune a Moldovei până la Carpați, care ar presupune o desprindere a Moldovei din România, iar cei din interiorul graniței un Ardeal independent.

Declarațiile sforăitoare ale unor reprezentanți de seamă ai maghiarofonilor, au scopul de a liniști în opinia lor sau de a deturna atenția celor vigilenți de la adevăratele lor scopuri:

Kelemen Hunor:

”Autonomia nu înseamnă secesiune, independenţă, nu dorim un stat în stat”.

Laszlo Tokes:

”Avem dreptul la autonomie conform normelor şi sistemului democratic european. Nu dorim independenţă, nu dorim secesiune, respectăm integritatea teritorială a României”.

Tokes își continuă ofensiva sa împotriva Statului Român sub stindardul unei autonomii teritoriale extinse, în dorinţa de a reconstitui Ardealul de Nord, răpit de horthyşti între 11 septembrie 1940 şi 25 octombrie 1944, ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Astfel, dacă în anii trecuţi milita doar pentru autonomia Har-Covului, acum Tokes susţine faptul că doreşte introducerea autonomiei teritoriale ”cu consimţământul politicului românesc (!!!) şi prin înţelegere reciprocă, şi în Bihor şi Satu-Mare“.

Tokes: ”Avem de gând să introducem autonomia teritorială – cu consimţământul politicului românesc, desigur, prin înţelegere reciprocă – şi în alte regiuni în afara secuimii, în ţinuturile aşa-numite Partium, adică Bihor şi Satu-Mare, unde suntem în relativă majoritate într’o oarecare regiune restrânsă. Ţinem la autonomia comunităţii maghiare din România, respectiv la autonomia teritorială a unor regiuni unde majoritatea este maghiară”.

Antal Arpad:

”Românii (din HarCov) …, ar putea să aibă soarta sârbilor din Kosovo”.

KOSOVO secuiesc

Politica UDMR susține kosovarii în drumul lor spre independența deplină, salutând’o prin prezența unor reprezentanți maghiarofoni la momentul când a fost aniversată independenţa fostei provincii iugoslave. În opinia lor, precedentul Kosovo ar trebui folosit în mod inteligent de către reprezentanţii comunităţii maghiare de acasă pentru promovarea autonomiei lor:

”Este evident că, prin recunoaşterea provinciei Kosovo ca stat independent, se recunosc într’un fel soluţiile violente din această regiune. Din câte se ştie, noi, maghiarii din România, am militat pentru autonomie exclusiv prin mijloace democratice şi considerăm că un sprijin din partea autorităţilor europene şi a SUA ar legitima în Europa rezolvarea unor potenţiale conflicte fără conflicte, deci ar legitima soluţiile nonviolente”, a declarat Antal Arpad.

Minoritatea maghiară din Romania crede ca a venit timpul să ceară independența, comentează și International Herald Tribune. Minoritatea maghiară nu susține nicăieri mai mult ca în România cererea de independență, scrie cotidianul International Herald Tribune, într’un material ce analizeaza consecintele episodului Kosovo, precizând ca situația din România constiuie o realitate iminentă. Publicația notează ca intensificarea solicitărilor de autonomie prezentate de secuii din România sugerează ca independența Kosovo ar putea avea influență și în țări membre UE, nu numai în cele din afara spațiului comunitar. Cei care au susținut că apariția statului Kosovo stabilește un precedent negativ se refereau la conflictele înghețate din afara UE, cum sunt cele din Abhazia si Osetia de Sud (Georgia) sau Transnistria (Republica Moldova), însa, chiar și în spațiul european, granițele sunt adesea arbitrare. Ziarul comenteaza faptul că propunerea privind un stat semiautonom, constituie o realitate iminentă, în condițiile în care minoritatea maghiară crede ca a venit timpul să ceară independența.

”Șansele lor de succes par reduse, dar secuii insistă pe această cale, spre mâhnirea românilor din zonă, care afirmă că, în calitate de minoritate locală, au mai puține drepturi decât au etnicii maghiari, minoritari la nivel national”.

Toți românii cunosc doleanțele maghiarofonilor din ultimii 25 de ani, ei ridicând ștacheta de la simple drepturi culturale, trecând prin cereri de autonomie ”culturală”, iar azi amenințând fățiș populația majoritară cu o soarta similară precum cea a sârbilor kosovari. Trebuie să’nțelegem că politica pașilor mici sfârșește în acest punct: solicitarea independenței unei minorități în interiorul țării. Sunt suficiente semnale și acțiuni ale acestor secesioniști, care frizează penalul.

Nu se urmărește nicidecum prosperitatea conaționalilor lor, odată ce le doresc moartea, știindu’se că într’un conflict niciodată nu s’a murit doar de o singură baricadă.

Poate că mulți dintre noi nu cunoaștem ce urmează, dar exemplele din trecutul imediat ne pot ajuta să găsim similitudini. Doar când ne amintim cum a fost și este (vezi Găgăuzia) destrămată Republica Moldova și este suficient pentru a ne imagina un scenariu pe care cu siguranță aceștia îl urmăresc asiduu de 25 de ani. Vă mai amintiți conflictul din Basarabia care a încetat în 1992?

În 1989, populația din R.S.S.M. avea următoarea compoziție etnică: moldoveni 65%, ucraineni 14%, ruși 13% și restul găgăuzi, bulgari, evrei, țigani, care și în prezent împărtășesc viziunile pro-ruse. Cu toate acestea, atât populația ucraineană cât și cea rusă au fost puternic concentrate în estul Republicii Moldova, în Transnistria, unde formau respectiv 28% și 26% din populație, și unde moldovenii nu constituiau decât 40% din populația locală, pentru că grupul rusofonilor depășeau numeric populația băștinașă, care astfel devenea din punct de vedere tehnic – minoritate.

inchide

Proiectul minoritarilor noștri asta și țintește. Să aibă pe un areal bine definit ce cuprinde trei județe, o majoritate relativă, deși la nivel național au doar 3%. Din minoritari devin cu 60% vioara întâi, iar românii cu 40%, devin astfel minoritari (vezi harta). Populația celor trei județe totalizează 1.065.892 locuitori, maghiarofonii ar fi 629.118 și ar reprezenta 59-60 % din total.

După ultimul recensământ din 2011, aici mai trăiesc sau mai au curajul să se declare 377.366 de români, 56.408 țigani și 3000 alte naționalități decât maghiarofoni.

În prezent Transnistria sau Pridnestrovie cum obișnuiesc s’o numească rusofilii, este teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului și cuprinde 4163 km2  inclusiv și orașul de pe malul drept al Nistrului Tighina (Bender). Conform Acordului de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, orașul Dubăsari de pe malul stâng al Nistrului a rămas sub administrarea Chișinăului, iar orașul Tighina (Bender) a intrat sub jurisdicția Tiraspolului, pentru a păstra cuplate cele două maluri ale Nistrului. Se consideră că secesionisimul nistrean a fost motivat de considerente economice mai mult decât de cele etnice, pentru că regiunea estică a R.S.S.M. aproviziona până la conflictul armat, 40% din P.I.B. – ul R.S.S.M., și producea 90% din energia electrică, cu toate că pe malul stâng a fost concentrată 17% din populația țării. Primul-Ministru a Republicii Moldova, bucovineanul, Mircea Druc susținea că principala cauză a fost de natură economică și adăuga că pe teritoriul Transnistriei a fost armament în valoare de 4 miliarde de dolari care nu trebuia să ajungă în mâinile moldovenilor sau ucrainenilor (Toma Roman Jr., Mircea Druc: ”Ucraina vrea să se extindă în Republica Moldova și Transnistria”).

Criza Transnistreană nu este rodul unei întâmplări neprevăzute sau a unui colaps necontrolat, ci mai degrabă un plan de secesiune bine gândit (Ion Costaș, op.cit.,  p. 222), rezultat din confruntarea a două tendințe: evitarea unirii R.S.S. Moldovenească cu România și păstrarea controlului asupra complexului militar – industrial transnistrean. Această evoluție s’a manifestat în trei etape distincte (Adrian Cioroianu,op.cit.,  p. 315-316):

  1. Prima etapă, secesiunea politico-economică (1989-1992) – acțiunile separatiste din Transnistria au derulat concomitent cu afirmarea primelor tendințe spre identitate și independență a R.S.S.M.;
  2. A doua etapă, secesiunea teritorială (02 martie-21 iulie 1992) – conflictul armat, moldo-rus de pe Nistru, provocat de către separatiștii transnistreni, cu implicarea Armatei a 14-a sovietice;
  3. A treia etapă, întreruperea oricăror negocieri rezultat din refuzul Chișinăului de a semna Memorandumul Kozak (2003), varianta rusă de reglementare a crizei transnistrene.

Cum întregul scenariul pare a fi copiat și aplicat, se pare că sunt totuși câteva elemente din peisaj care le lipsesc din acest puzzle complicat și riscant în care sunt angrenați. Aș aminti doar câteva: logistica, inferioritatea numerică, reglementările internaționale, care evident, nu sunt deloc de partea acestora. Dar în pofida piedicilor vom mai auzi declarații belicoase, sau comentarii despre posibile scenarii, cum este cel pe care’l redăm mai jos și din care reiese speranța unor maghiarofoni mai tineri pe care și’o pun în viitor de a se subordona unui stăpân mai mare de la est, doar ca să se ”’elibereze” de sub ”ocupație românească”:

”…oricum și sârbii au zis că îs stat indivizibil etc… și dacă unii au vrut, nu mai e. Mai nou și ucrainienii au zis că sunt stat unitar, indivizibil, bla, bla, bla și iacătă că nu mai sunt… Și s’au retras… Și cred că azi – mâine vom fi vecini direct cu Rusia, pentru că vor cuceri pe rând Mariupol și apoi Odessa, după care se vor uni cu mama Rusie. După care vor urca în sus, în Transnistria și vor începe, să ne bage sula în coaste, așa că țări ca România, Yugoslavia, Polonia, Ucraina etc. astăzi sunt, mâine se transformă în altceva. Așa că visele astea erotice sunt doar frecție la piciorul de lemn și din visele erotice se vor transforma în coșmaruri.”

Acesta este ”tineretul” de care vorbește Antal Arpad, care este educat cu bună știință cu această mentalitate de manualele secuiești de la o vârstă fragedă și de care iredentiștii își leagă speranțele că se ”vor răzvrăti” cândva…

Transilvania și Kosovo

La Transilvania se gândesc și liderii extremiști ai maghiarimii. La Târgu Mureș Secretarul Biroului Permanent al Consiliului Național Secuiesc, Andrassy Arpad, a declarat că recunoașterea independenței Kosovo “ar trebui să fie un precedent care să accelereze problema rezolvării autonomiei….”. “Răbdarea poporului secuiesc este fără sfârșit și e legată de a obține drepturile, libertățile și de a redobândi aceste lucruri. Problema autonomiei dateaza de 5 secole. A existat autonomie totală a secuilor în Transilvania. A existat autonomie totală, aș putea spune, ceea ce dorim noi să refacem”, a spus Andrassy. Și Liderul Uniunii Civice Maghiare (UCM) din zona Sfântu-Gheorghe, Gazda Zoltan, consideră că proclamarea independenței provinciei Kosovo, ar reprezenta un mesaj în vederea obținerii autonomiei teritoriale.

Miza Partidului Civic Maghiar este impunerea ca fapt împlinit a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a așa-zisului lor glod, oficializarea de facto a limbii maghiare, în detrimentul limbii române. Pe mai departe autonomia va duce la crearea unei enclave strict delimitate, ceea ce va crea un precedent, se va semnaliza ruperea frontierei interioare a României și se va ajunge la anularea unor paragrafe din Constituție !!!

Academia Română trăgea un semnal de alarmă în legatură cu “situația de o gravitate exceptională a comunității românilor din județele Harghita și Covasna, în contextul politic intern și internațional actual”. Cercetătorii Academiei Romane au avut în vedere “în special utilizarea forțata a situației din Kosovo ca și precedent pentru România de către înalți oficiali străini și lideri ai minorității maghiare din România”.

Doi deputați UDMR din Covasna, Antal Arpad Andraș și Tamaș Șandor, au elaborat un proiect ce vizează prezentarea în Parlament a modelelor de autonomie funcționale din țările Uniunii Europene. Paralela dintre Kosovo și Transilvania a revenit mai acut decât oricând în presa maghiara. Cotidianul maghiar “Maghiar Hirlap” scria: “Noi, maghiarii stăm și visăm la o universitate independentă maghiară în Transilvania, iar albanezii din Kosovo au inființat în case particulare gradinițe, școli generale, medii, universități în limba albaneză, pe lângă sau în locul sistemului școlar oficial din Iugoslavia. Ținând seama de această deosebire de mentalitate, putem constata în ce anume diferă mentalitatea albanezilor din Kosovo de cea a maghiarofonilor din Transilvania. Problema vitală a albanezilor, țelul la care ei nu renunță, este independența. Iar maghiarii, secuii mei dragi, taie porcul, pun zacuscă în borcane i stau să aștepte să primească autonomia. Au învățat de la români ca nu doar mămăliga, dar nici gustoasa zacuscă nu explodează. Din păcate doar atât au invatat”.

MUREȘ, HARGHITA, COVASNA

Trei județe ce nu pot fi rupte din trupul țării pe niciun criteriu. Nici istoric, nici economic, nici etnic. Cele trei județe înseamnă România, au însemnat Transilvania, au însemnat Dacia, sunt și vor face parte din acest neam care a trăit pe aceste meleaguri din vremuri imemoriale. 

Stema Județului Mureș

Chiar daca situația actuală este puțin diferită ca cea de acum 2000 de ani, iar cei interesați susțin că „în Uniunea Europeană autoguvernarea şi autonomia reprezintă o realitate naturală şi obişnuită, iar dacă pentru alţii este posibil, atunci este şi pentru maghiari posibil, întrucât nu sunt un popor mai prejos decât altele”, asta nu le da niciun drept asupra pamântului românesc. Proiectul pregatit a fi dezbatut în privinta unui statut special pentru aceste trei județe susține și include și părăsirea județelor de către cei cărora nu le’ar conveni noua situație. Cu alte cuvinte, mai fără perdea spus, UDMR doreste epurarea etnică a României cu acordul românilor. Așa ceva pentru orice om cu bun simț, nu poate fi calificat decât aberant, ca să fim eleganți.

Istoricul Vasile Lechintan punctează:

”Dieta de la Sebeş din 24 mai 1659 a hotǎrât ca pe stema Transilvaniei sǎ fie reprezentate cele trei etnii privilegiate transilvane prin câte un simbol, românii majoritari în ţarǎ nefiind deloc reprezentaţi prin niciun simbol, neavând statut de naţiune politicǎ. Aşa apar secuii reprezentaţi prin simbolul soarele şi luna. Dar acest simbol nu era nicidecum steagul unui ţinut, nici steagul autonomiei statale a unui ţinut, nici steagul autonomiei pe criteriul etnic secuiesc / maghiar, mai ales cǎ printre secui locuiau şi români, mai ales cǎ foarte mulţi secui locuiau şi în oraşe precum Clujul, unde o numeroasǎ sǎrǎcime secuiascǎ s’a aciuiat în secolele XVI-XVII (despre un secui din Cluj se spunea atunci cǎ nici cǎmaşǎ nu avea pe el, darǎmite sǎ mai plǎteascǎ darea faţǎ de oraş, despre altul se spune cǎ a murit sǎrac şi n’a rǎmas nimic în urma lui, deci nici de la acesta nu se putea recupera darea faţǎ de oraş), deci nicidecum simbolurile nu erau pentru unitǎţi administrativ-teritoriale. “Deştepţii” care au inclus în stema României o stemǎ a Transilvaniei din care sunt excluşi românii, poartǎ responsabilitatea acestui act deosebit de “inteligent” şi se pot felicita cǎ ne’au pricopsit cu aceastǎ pecete ruşinoasǎ de pe obrazul românilor transilvǎneni”.

Aparent, istoricul Lechințan are dreptate când susține aceste lucruri, dar cum vom vedea într’un material viitor însemnele respective nu sunt nicidecum ale minorităților, ci întreaga stemă a Transilvaniei cuprinde simboluri ancestrale românești.

Stema Județului Harghita

Dar dacă noi românii putem repara eventualele scăpări și ne putem ierta greșelile, nu putem trece peste ceea ce se uneltește de ani buni în privința românilor din aceste județe. Mai mult chiar, o sentință a Curții de Apel Târgu Mureș stabilește faptul că steagul secuiesc al județului Harghita (anulat definitiv și irevocabil de aceeași înstanță) este discriminatoriu la adresa românilor din județ.

În Covasna, Harghita și Mureș locuiesc și români. Acesti români care au, tradițiile și obiceiurile lor, precum și o istorie milenară pe aceste meleaguri nu au fost intrebati daca vor statut special pentru o minoritate nationala de 5-6%. Despre ce autonomie mai poate fi vorba când este ignorata voința a jumătate de milion de localnici sau a 19 milioane de concetațeni? Oare nu a sosit ceasul sa tranșăm definitiv și să îngropăm aceasta idee printr’un referendum național?

 

Stema Județului Covasna

Sursa: dantanasa.ro, e-diplomatia.blogspot.ro, ziaristionline.ro, cotidianul Szekely hirmondo, nr. 89 din 12.05.2014, autor Bedo Zoltan (traducere din limba maghiară a Centrului European de Studii Covasna-Harghita)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A RUMÎNILOR DIN ARDEAL (1867-1918)

î

STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN ARDEAL ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru ARDEAL nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal.

Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzînd măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional.

Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s’au desprins la sfîrşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă.

Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s’au aflat până la 1918 sub controlul Vienei [1].

Primul recensămînt organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensămînt dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910.

Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atît teritoriul fostului principat autonom, cît şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzînd unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr. 1).

Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.

În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr. 1).

Astfel, cu prilejul recensămîntului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s’a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s’a ridicat la -3,4%.

În primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu [2].

În Transilvania (toare regiunile rumînești), dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificînd dezechilibrul provocat de holeră.

Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s’au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr. 2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii s’a mai coroborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente [3] etc.

În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s’a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori.

Între recensămintele din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzînd unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avîntul economic sesizat după 1880, cînd s’au pus bazele procesului de industrializare, s’au extins suprafeţele cultivate, s’a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876 [4].

Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei,etc [5].

Au existat fireşte şi cîteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete.

În Ţara Bîrsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi Rumînia precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă [6].

Calculele s’au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

Ultima decadă a sec. al XlX-lea a înregistrat continuarea procesului de creştere a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.1).

Pînă la recensămîntul din 1900, sporul real a fost de 410.552 locuitori, ceea ce corespunde unei creşteri cu 9,2%. Rata medie anuală a fost superioară valorii din deceniul anterior (0,8%) deşi nu a ajuns la acelaşi nivel ca în perioada 1858-1870. Reducerea mortalităţii, paralel cu menţinerea unei rate înalte a natalităţii reprezintă indicatori ai aşa numitei tranziţii demografice, al cărei debut îl putem plasa la mijlocul deceniului nouă.

Fenomenul nu a fost caracteristic doar pentru Transilvania. Tranziţia (revoluţia) demografică s’a manifestat aproape simultan în această parte a imperiului cu ”revoluţia industrială” [7].

Înmulţirea investiţiilor industriale, sporirea suprafeţelor de pământ cultivate introducerea unor maşini în agricultură (deocamdată pe scară redusă), obţinerea unor recolte mai bune etc. au avut ca efect creşterea căsătoriilor şi implicit, a naşterilor [8].

Ca urmare a politicii agrare pe care au promovat’o în mediul rural băncile rumîneşti din Transilvania, s’a observat extinderea loturilor de pămînt rumîneşti.

Graficul nr. 2 privind mişcarea naturală din satele ce compun eşntionul de lucru relevă pentru anii 1880-1910 tendinţele natalităţii şi ale mortalităţii, confirmând declanşarea şi dezvoltarea tranziţiei demografice.

Între 1901 şi 1910 (ultimul recensământ efectuat de autorităţile maghiare înainte de primul război mondial), populaţia Transilvaniei a cunoscut un spor de 387.551 locuitori, corespunzător unei crestei cu 8%. Ritmul de creştere s’a diminuat comparativ cu deceniul anterior, iar rata medie anuală a fost de numai 0,8%.

Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii [9].

Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus cîţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rînd în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pămînt suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural.

Generaţiile rezultate în urma ”exploziei” demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pămînt. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a’şi plasa forţa de muncă în agricultură.

Chiar dacă unii au îngroşat rîndurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s’a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale.

Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două:

a) înspre oraşe pentru a’şi găsi plasament în industrie, şi

b) în afara provinciei spre Rumînia, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii.

De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei.

În alte localităţi, în special cele din zona de cîmpie, unde lipsa de pămînt a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 cîţi fuseseră înregistraţi la recensămîntul din 1900.

De asemenea, tot în Banat, din Sînmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori [10].

Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Rumînii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste pînă în ultimele decenii ale sec.XIX.

Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre Rumînia.

Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit’o ”explozia demografică” (cu decalaje cronologice în estul continentului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pămînt şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare.

Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decît proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă [11].

În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în Rumînia numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane [12].

Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându’se acasă la sfârşitul anului sau la sfîrşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi’a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr. 2).

Între anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s’au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani [13].

Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr. 3).

Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

Proporţia emigrărilor a depins de cele mai multe ori de avântul sau depresiunea din economia americană. De exemplu, în urma crizei din industria fierului şi oţelului din Statele Unite ale Americii din 1907 numărul emigranţilor transilvăneni a scăzut brusc în anul 1908.

Era destul de frecventă în epocă lozinca Mia şi drumul [14]. Aceasta semnifica intenţia emigranţilor de a economisi în Statele Unite 1.000$, după care la reîntoarcere în Transilvania şi’ar putea cumpăra câteva hectare de pământ pentru a’şi ameliora poziţia social-economică.
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913.

Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari.

Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei.

Pentru rumîni, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranților maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei.

Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană.

Pînă la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre Rumînia. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în Rumînia au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor [15].

S’a remarcat faptul că înspre Rumînia se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbîca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc.

Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere.

De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tînără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.

Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején….; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.

Aşa cum se poate observa din tabelul nr.3 şi graficul nr. 4, eşntionul format din satele Gledin, Susenii Bîrgăului şi Mijlocenii Bîrgăului a avut o evoluţie demografică aproape identică cu cea a întregii Transilvanii.

Între 1870-1910 populaţia din cele trei sate a sporit cu 326 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 12%. Curba de creştere sau descreştere între diferite recensământuri a urmat îndeaproape pe cea a provinciei (vezi pentru comparaţie şi graficul nr.1).

Perioada a debutat cu reculul demografic din deceniul opt. În primul rînd, mortalitatea a fost ridicată datorită epidemiei de holeră din 1873 (numai în satul Mijlocenii Bîrgăului au fost înregistrate 41 de decese datorate holerei). În acelaşi timp, epidemiile locale de difterie, angină, etc. din anii 1874, 1876, 1878 au provocat în special în rândul copiilor o dublare şi chiar o triplare a numărului de decese.

În deceniul nouă, dinamica populaţiei din cele 3 sate s’a situat din nou pe o linie ascendentă, însă abia spre 1900 a fost posibilă depăşirea numărului de locuitori înregistrat la 1870, înainte de izbucnirea crizei. Pînă la 1910, procesul de creştere s’a diminuat, la fel ca al întregii Transilvanii, datorită conjuncturilor social-economice şi politice amintite în prima parte a lucrării.

N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.

Analiza tabelului nr. 4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensăminte efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru.

În general, curba natalităţii s’a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinînd valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite.

De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a’şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale.

Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare.

Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfîrşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sînt semnele evidente ale acestui fenomen.

Tabelul nr. 5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural.

Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s’au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s’a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.

Notă: RN = rata natalităţii; RM = rata mortalităţii; RsN = rata sporului natural;

Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei.

Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰) [16].

Din păcate, deşi rata mortalităţii s’a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s’a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborîte sub 20‰.

Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori.

Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori [17].

Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural.

De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bîrgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bîrgăului.

Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese).

De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori.

Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s’au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s’au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante).

În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.

Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor.

La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi’au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori.

Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându’se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%).

Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.

Calculele s’au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.506-507.

Este uşor sesizabil că aceste oraşe cu creşteri spectaculoase erau situate preponderent în zonele de câmpie, de unde atrăgeau surplusul de populaţie agricolă lipsită de pământ. De altfel, fenomenul absorbţiei populaţiei rurale de către mediile urbane, avansul sporit al oraşelor faţă de mediul rural s’a petrecut şi în alte zone din monarhie sau din vestul Europei [18].

Graficul numărul 5 permite observarea dinamicii populaţiei urbane şi rurale între diferitele recensămanturi efectuate în epocă. Se observă că populaţia urbană prezintă anumite particularităţi faţă de evoluţia populaţiei rurale. De exemplu, între 1870-1880, populaţia rurală a înregistrat un regres, în timp ce populaţia urbană a cunoscut uşoare creşteri, datorate exclusiv fenomenului migrării de la sat la oraş.

În judeţul Cluj bunăoară, deficitul populaţiei rurale în deceniul opt a fost de 6.528 persoane, iar creşterea populaţiei oraşului Cluj a fost de aproape 4.000 locuitori [19].

Cele mai înalte rate de creştere ale populaţiei urbane s’au înregistrat între 1890-1910, ca urmare a derulării rapide a procesului de industrializare. Aceaşi tendinţă se poate constata în aproape toate oraşele din teritoriile sub stăpânirea Ungariei până la 1918.

Dimensiunile populaţiei urbane a Transilvaniei între 1870-1910 se situează sub ponderea deţinută de mediul urban în Ungaria, dar la fel cu cea din Serbia. Astfel, populaţia urbană a Ungariei a crescut de la 13,7% în 1869, la 18,9% în 1910.

În acelaşi timp, populaţia urbană din Serbia a evoluat de la 8,1% în 1859 la 13,1% în 1910 [20].

Evident, întreaga zonă a avut o structură a populaţiei diferită de cea a vestului Europei, unde ponderea urbană era mult mai mare, iar dimensiunile oraşelor vizibil altele decît în centrul şi sud-estul Europei.

Conform datelor din Az 1881 év elején …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie …

La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea rumînii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr. 7).

După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări.

Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat’o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea rumînilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr. 7).

În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910.

Creşterea nu s’a făcut numai pe cale naturală ci şi printr’o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensămintelor, etc.

De exemplu, după 1867, în recensămintele efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei.

Multă vreme rumînilor le’a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea rumînilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întîmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21].

Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu’se atît persuasiunea cît şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul rumînilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].

În decurs de cîteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămînînd doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania rumînilor.

Conform datelor din Az 1881 ev elejen …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr. 8) confirmă faptul că rumînii reprezentau populaţia majoritară.

Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei.

Se remarcă totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei) [23].

Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de cîmpie (Timiş, Arad, Caraș Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă.

Şi confesiunea luterană (aparţinînd aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.

Aşa cum s’a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensăminte din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s’a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907.

Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale.

În acea perioadă s’a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe.

Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale.

În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, rumînii au continuat să rămînă populaţia majoritară a provinciei.

Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu Rumînia prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale.

Superioritatea numerică a rumînilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.

1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.

III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l’exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.179-184.
3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.365-378.
6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.
7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs – und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6.

[1] L.Thirring, Esquisse de l’accroissement de la population de la Hongrie d’avant et d’apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.

[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874

[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.

[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.

[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în „Ziridava”, 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.180.

[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.

[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.

[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6, p.83.

[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.

[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în „Sociologie românească”, I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.374.

[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în „Magyar története tanulmányok”, 10, 1977, p.140.

[12] I.I.Adam, Considérations sur l’exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în „populaţie şi societate”, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.

[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.666-675, 739-742.

[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării …, p.375.

[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie …, p.18.

[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.

[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.

[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.

[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj…, p.179.

[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În Rumînia (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în „AIIAI”, 19, 1982, p.40.

[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor rumîni din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale arădene: „Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputîndu’se însufleţi de nimic ce’i rumînesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească”… Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal „Dr.Octavian Lupaş”, dosar 23, f.5.

[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în „AIIACN”, XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.

[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.

Sursa: Istoria României. Transilvania, Volumul -II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 1-174. Dr. Ioan Bolovan, Dr. Dumitru Suciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. [Onisifor Ghibu], Dr. Gelu Neamţu, Dr. Nicolae Cordoş, Dr. Liviu Botezan, Dr. Dumitru Firoiu.Capitolul -I- …

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

sau: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

1200px-Rumânia_văzută_de_Cezar_Bolliac

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român.

Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva.

Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru.

Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”…

Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară.

Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.

Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬