TEZAUR GETIC

A vrut să’și are pământul și s’a trezit artizanul unei descoperiri arheologice unice în România. Un buzoian din satul Băbeni, comuna Topliceni, a dezgropat, la finalul lunii ­fe­bruarie, 11 monede dacice din argint, bărbatul ajutându’se și de un detector de metale. Potrivit arheologilor, este pentru prima dată când se găsesc laolaltă mai multe astfel de monede, la nivel național fiind descoperite până acum doar 17 și acestea dispersate.

Concluzia reprezentanților Muzeului Județean este că, cel mai probabil, la Topliceni avem de’a face cu un tezaur dacic, ipoteză care va fi verificată în perioada imediat următoare prin săpături arheologice.

Va primi 30 % din valoarea descoperirii

„Bărbatul a respectat legea și ne’a anunțat după ce a făcut descoperirea. După eva­l­uare, acesta va primi 30 % din valoarea monedelor. Momentan el nu mai are voie să sape. Urmează ca noi, arheologii, să continuăm cerce­tările. Suntem încreză­tori că avem de a face cu un tezaur dacic, pentru că în toată România s’au descoperit până acum doar 17 monede asemă­nătoare, dar în locuri diferite. Faptul că la Topliceni monedele erau în același loc este un lucru rar”, a declarat arheologul Sebastian Matei.

„Mai grele decât cele obișnuite“

Potrivit aceleiași surse, monedele provin din anul 150 î. Hr. și sunt de tipul Dumbrăveni.

„Interesant este că ele sunt mai grele decât cele desco­perite până acum, au 10-12 grame, față de 3-4 grame. Ele se fabricau prin batere cu o ștanță. Pe o față este ștanțat capul lui Zeus cu lauri, iar pe cealaltă un călăreț, probabil o imitație a imaginii lui Filip al II-lea, pentru că geto-dacii au imitat monedele macedonene. Aceste monede au dispărut în momentul în care au fost înlocuite cu cele romane. De obicei ele erau îngropate în momentul izbucnirii unui conflict. Cel mai probabil, dețină­torul lor a murit și nu a mai apucat să le dezgroape”, a mai precizat Sebastian Matei.

În baza descoperirilor de până acum, cercetătorii cred că fiecare șef geto-dac bătea monedă proprie, ceea ce înseamnă că vorbim despre diferite zone monetare în funcție de numărul de uniuni de trib.

Ce știm despre seria de imitație a monedelor macedonene?

În această serie sunt incluse imitaţiile după monedele macedonene, cu precădere, care nu omit nici un element figurativ esenţial al prototipului. Foarte bogata serie se subîmparte în două mari grupe: imitaţii conformante şi imitaţii interpretative. Cele conformante par a avea ca principal obiectiv artistic o cât mai mare asemănare posibilă (în funcţie de mijloacele tehnice şi meşteşugul gravorilor monetari) cu originalele. Dimpotrivă, imitaţiile interpretative, respectând elementele figurative constitutive, desfăşoară o largă gamă de reprezentări, mai ales ale tipului de pe avers (acelaşi cap laureat al lui Zeus, în cazul tetradrahmelor tip Filip al II-lea), care îmbracă uneori aspectul unor adevărate portrete monetare, individualizante, dar, bineînţeles anonime, cum este cazul câtorva piese din tezaurul de la Şilindia, asupra cărora voi reveni.
Nu intenţionez să mă opresc asupra tuturor „tipurilor” monetaje geto-dacice discutate şi ilustrate ca atare în MGD. În fond, aceste „tipuri” sunt variante interpretative din punct de vedere artistic şi figurativ ale prototipurilor pe care le imită diverşii gravori monetari geto-daci. Mi se pare însă necesar să menţionez unele aspecte particulare ale monedelor aparţinând celor două mari subgrupe amintite.
Dintre imitaţiile conformante, pe primul loc se situează cele care ridică problema raportului dintre tetradrahmele originale Filip al II-lea, antume şi postume, şi imitaţiile lor de foarte bună calitate (MGD, 27-47). E. T. Newel afirma în 1923, cu ocazia publicării marelui tezaur descoperit în 1905 la Demanhur, în Egipt, că la începutul domniei sale Alexandru cel Mare a hotărât să destine comerţului cu nordul tracic tetradrahmele de argint bătute de tatăl său E. T. Newell, Alexander Hoards II, Demanhur, 1905, în „Numismatic Notes and Monographs”, New York, 1923, pp. 72-73 şi passim.

Raţiunea acestui gest nu putea fi alta decât că respectivele monede erau deja bine cunoscute la acea vreme în lumea tracică şi geto-dacică, iar cauza acestei cunoaşteri nu era alta decât comerţul intens cu regiunile salinifere nord-dunărene de unde venea sarea necesară tăbăcăriilor care furnizau tovalul pentru platoşe şi scuturi, sandale şi pălării, fabricate în atelierele regale în vederea realizării visului obsedant al tânărului rege: campania antipersană. Tot Newell ne asigură că rezervele în monedă de aur ale Macedoniei, la acelaşi orizont cronologic, erau destul de reduse şi oricât de active vor fi fost minele din Pangeu, acestea nu le puteau spori substanţial în scurt timp. Pentru a face deci faţă daricului persan, bine implantat economiceşte în Asia şi asigurat de imensul tezaur al Marelui Rege, Alexandru va fi încercat concomitent, să capete, în schimbul argintului ca metal monetar tipic în tot sud-estul Europei, cantităţi de aur corespunzătoare (raportul 1-10/11) din Munţii Apuseni.
Ideile lui Newell au fost acceptate mai târziu şi de Charles Seltman, Greek Coins, Londra, 1960, p. 219, iar Peter Robert Franke, în convorbirile pe care le-am avut la Olympia, cu câţiva ani în urmă, considera că nimic nu stă în calea deducţiilor noastre abia expuse, după cum nimic nu le poate confirma numismatic sau arheologic, cel puţin deocamdată.
Tot Newell stabilea că atelierul monetar de la Amfipolis bate, cu începere de pe la 320 î.e.n., tetradrahme postume Filip al II-lea, în cantităţi considerabile, cu alte cuvinte după moartea lui Alexandru cel Mare. Dar Georges le Rider avea să conchidă în 1968 că şi atelierul monetar de la Pella a bătut monede postume Filip al II-lea între 330 şi 320 î.Hr., aşadar încă în timpul vieţii lui Alexandru. Cantitatea acestor monede a fost însă mai mică decât cea emisă de monetăria de la Amfipolis, unde ele continuă să fie bătute până către sfârşitul domniei lui Casandru (297 î.Hr.). Pentru istoricul problemei şi raportarea ei la numismatica geto-dacică a se vedea Bucur Mitrea, Problema monedelor postume de tip Filip al II-lea aflate în Dacia, în „SCIV”, 22, 2, 1971, pp. 165-177.. Caracteristice atelierului de la Amfipolis, afirmă Le Rider, îi sunt tetradrahmele postume Filip al II-lea care au pe revers litera greacă lambda şi torţa aprinsă, ca simbol monetar. Acestea dăinuie până la închiderea emisiunilor postume originale (bătute în monetăria de la Amfipolis).

Fig.35

Imitaţii ale monedelor în chestiune au fost desigur bătute şi la nord de Dunăre. Iată două exemplare, primul mai conformant decât cel de al doilea, unde lambda şi torţa aprinsă figurează pe revers; în primul caz, care pare a fi mai timpuriu, torţa nu a fost prea bine înţeleasă, ca imagine, de către gravorul monetar (il. 35, 36). Ambele monede sunt însă de certă factură getică şi caută a se conforma cât mai mult emisiunilor originale, excepţie făcând, bineînţeles, inscripţia cu numele regelui.

Fig. 36

Problema este când au început a fi imitate, mai întâi de către triburile tracice de la sud de Dunăre, monedele lui Filip al II-lea. În favoarea unei datări timpurii, C. Preda invocă descoperirea în Bulgaria a unei ştanţe a reversului (MGD, pl. V/6; il. 37). El pretinde că procesul de imitaţie a luat amploare „în momentul în care în zona Balcanilor se generalizase moneda lui Alexandru cel Mare”. Adept al celtismului monetar geto-dacic, C. Preda se situează pentru prima dată pe drumul realităţii istorice când afirmă că: „triburile celtice, chiar şi cele stabilite în Balcani după 280 î.e.n. nu puteau fi autorii primelor imitaţii. Primele imitaţii din seria care copiază direct originalul (şi C. Preda dă lista unor astfel de piese descoperite la nord de Dunăre) au început să fie emise încă de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., deci înainte de venirea celţilor în Peninsula Balcanică”.  C. Preda, Despre începuturile imitaţiilor monetare de tip Filip al II-lea, în „Studii clasice”, XI, 1969, pp. 69-83, în special p. 78 şi 79. Cu alte cuvinte, acestea sunt imitaţii după monedele originale postume bătute în monetăria de la Amfipolis.

Aşa stând lucrurile, este limpede că înaintea acestor imitaţii descoperite şi la nord de Dunăre şi probabil într-o oarecare măsură bătute chiar acolo, nu pot fi plasate decât monedele emise în Dacia, care au fost inspirate (poate, de ce neapărat?) de alte prototipuri, ele însele apărute pe piaţă la finele veacului al V-lea şi în prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Ne referim aşadar la monedele aparţinând seriei de noi conturate şi denumite ca având o iconografie monetară autohtonă.
Trebuie să atragem atenţia asupra unei impreciziuni perpetuate în literatura românească de specialitate. Se spune, de pildă, astfel: „în Muzeul din Ruse se păstrează trei imitaţii bune sau postume Filip al II-lea, cu urme de legendă şi simbol…” (MGD, 40). Ori sunt postume, ori sunt imitaţii bune! Dacă sunt postume (deci originale, bătute, să zicem la Amfipolis) ele nu pot avea „urme din legendă şi simbol”. O monetărie greacă de tradiţia celor de la Pella şi Amfipolis nu bătea la finele secolului al IV-lea î.Hr. exemplare ambigue, barbarizate. Cine nu le poate distinge cu precizie, e mai bine să se lase de meserie! Newell a ştiut să facă deosebirea chiar între monedele antume şi postume ale lui Filip al II-lea!

*

Chestiunea imitațiilor tip Filip al II-lea, de factură conformantă, cunoaşte în Dacia un aspect deloc neglijabil.
Ne referim la aşa-zisul „tip” Huşi-Vovrieşti (MGD, 111-131), răspândit în estul Daciei, în Moldova, dar nu numai acolo. Majoritatea covârşitoare a acestor monede au tăieturi percutante ale flanului (uneori până la patru pe o singură piesă) şi de foarte multe ori una până la trei contramărci. Aria lor de răspândire nu coboară mai jos de Focşani. Nu au apărut până acum nici în Dobrogea, în Muntenia sau Oltenia. Urcă în schimb pe la nordul Carpaţilor şi se extind spre vest, apoi coboară spre sud, în câmpia Tisei, Mureşului şi Târnavelor, în Banat şi în nordul Serbiei. Faptul că ele nu trec Carpaţii Orientali şi nu s-au găsit în podişul estic al Transilvaniei ar putea însemna că au fost antrenate de circulaţia diverselor etnii care au ocolit masa compactă a dacilor. Asupra identităţii respectivelor etnii s-a speculat mult (MGD, 130-131). Brutala verificare a metalului prin tăieturi, contramarcarea pieselor, cât şi aspectul lor în genere foarte circulat, tocit, subliniază intensa şi îndelunga lor folosire de către populaţii diverse. Cu decenii în urmă presupuneam că în lipsa unor imitaţii interpretative în Moldova aceste imitaţii conformante atestă carenţa argintului monetar în acea zonă de eventuală batere a lor. Acum nu mai sunt convins că au fost bătute acolo; cred că au fost mai degrabă preferate, „colecţionate” de pe o largă arie unde erau sau fuseseră bătute, pentru că cei ce le utilizau, din hinterlandul nord-pontic, mai obişnuiţi decât alţii cu asemenea tip monetar, continuau să’i acorde o oarecare încredere sau pur şi simplu le era familiar. Cei nefamiliarizaţi, „barbarii” accidentali ori incidentali, le aplicau grosiere tăieturi verificante. În favoarea ipotezei „colecţionării” pledează extrem de bogata gamă de variante care exclude provenienţa lor unică din atelierele monetare ale microzonei în chestiune, oricât de numeroase vor fi fost ele. Dacă mai ţinem seama că în tezaurele respective apar şi imitaţii Alexandru cel Mare, deci tot replici ale unor monede de mare prestigiu, atunci ipoteza mai sus formulată câştigă un plus de verosimil.
Din tezaurul de la Epureni (judeţul Vaslui), aflat în Colecţia dr. George Severeanu a Muzeului Municipal Bucureşti, pe lângă cele 76 monede (il. 38) mai fac parte patru fibule şi două brăţări de argint. Cât de puţin datante sunt acestea din urmă este un fapt evident. Nici săpăturile mai vechi sau cele în curs de la Buneşti, întreprinse de Muzeul din Huşi în dava getică de acolo, nu sunt mai relevante în privinţa datării, cu toate că mai multe monede au fost descoperite printre locuinţele aşezării, extinsă cronologic între secolele IV-II î.Hr. După contextul lor arheologic, monedele descoperite la Buneşti-Huşi par să dateze mai degrabă din a doua jumătate a intervalului de locuire.
Un reper ceva mai circumstanţiat îl constituie prezenţa unei tetradrahme a lui Eumenes I al Pergamului, emisă în 260 î.Hr., deci la trei ani după venirea sa la putere, în tezaurul descoperit în 1972 în comuna Turulung, judeţul Satu Mare, Tiberiu Вader, Un tezaur monetar de argint descoperit în comuna Turulung (jud. Satu Mare), în „SCN”, VI, 1975, pp. 173-174, tezaur din care s’au recuperat cca 60 piese de „tip” Huşi-Vovrieşti. Atare prezenţă îl îndreptăţeşte pe editorul tezaurului să dateze formarea lui în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr.
Un alt grup de imitaţii conformante sunt cele rezultate din combinarea ab libitum a aversurilor cu alte reversuri monetare decât cele originale (MGD, 325-343), în măsura în care se străduie să păstreze elementul epigrafic, o parte a sa, ori măcar o impresie de scriere pe revers. Cred că aceste din urmă deziderate ale meşterilor monetari geto-daci se apropie de mentalitatea acelor olari care contrafăceau amforele cu vin din Tasos sau din Sinope, înjghebând o ştampilă pe toartă ce ar fi putut părea „autentică” consumatorilor mai puţin avizaţi, nepricepuţi în a deosebi vinul grecesc de cel local, Victoria Eftimie-Andronescu, Ştampilă pe o amforă de producţie locală, cu imitarea literelor greceşti, în „SCIV”, 18, 3, 1967, pp. 401-420. Desigur, strădaniile conformante ale acestor imitaţii nu puteau avea intenţia şi nicidecum efectul de a înşela pe cineva. În fond, acestor mici lingouri monetizate li se aplicau ştanţele fie disponibile, fie preferate.

Fig.43

Din aceste motive nu se poate conchide că atare „emisiuni” sunt de plasat către sfârşitul monetăriei geto-dacice, căci calitatea argintului în care sunt bătute este foarte bună, iar greutăţile destul de apropiate de cele ale tetradrahmelor originale.
Spre ilustrare, cităm doar câteva asemenea combinaţii: Filip al II-lea – Alexandru cel Mare (il. 39); Filip al II-lea – Filip al III-lea Arideul (il. 40); Alexandru cel Mare – Filip al II-lea (il. 41, piesă descoperită la Jiblea-Călimăneşti); Alexandru cel Mare – Filip al III-lea Arideul (il. 42). Această din urmă combinaţie este răspândită aproape pe tot cuprinsul Daciei, tezaure cu atare monede masându-se pe linia Dunării şi în Bulgaria, la sud de vărsarea Argeşului în fluviu, deci pe direcţia principală a pătrunderii argintului către zăcămintele de sare (MGD, 339). Sunt destul de răspândite şi drahmele acestei monede combinate. Aversul cu capul lui Alexandru cel Mare al respectivelor tetradrahme are nu de puţine ori aspectul unei piese circulare de harnaşament, în vreme ce reversul este mai mult sau mai puţin inteligibil (il. 43). Faptul se datorează desigur deteriorării matriţei monetare în care „gravorul”, conform legii minimului efort, executa doar o adâncitură pe profilul capului de odinioară.

*

Grupa imitaţiilor interpretative, bogată în „tipuri”, constituie de fapt câmpul larg de manifestare al artei monetare geto-dacice. Libere de orice constrângere „stilistică”, aceste produse ale gravorilor monetari geto-daci dau măsura exactă a poziţiei şi specificului lor creator faţă de reprezentarea figurii umane. Cum am subliniat şi mai înainte, această atitudine se remarcă prin nedezminţita organiciate a redării capului din profil, pe avers, sau a călăreţului şi calului, pe revers. Chiar exemplarele cele mai „abstractizate” păstrează în esenţă organicitatea de factură elenică şi nu se abandonează unei viziuni barbare pe care dealtminteri nici nu o cunoaştem la geto-daci decât sub forma unei coruperi artizanale a naturalismului elenic. Atare organicitate este tot cea pe care o întâlnim la toate reprezentările de pe produsele toreutice şi de pe puţinele piese păstrate ale plasticii în lut ars (vase, figurine animaliere, câteva capete umane). A se vedea, de pildă, Mircea Babeş, Săpăturile geto-dace de la Cârlomăneşti (jud. Buzău), în „SCIVA”, 28, 3, 1977, pp. 319-350. O astfel de constantă, remarcabilă pe majoritatea exemplarelor cunoscute, ne permite să osebim acele influenţe fireşti ale artei celtice, etnie cu care geto-dacii se învecinau în vestul teritoriilor pe care le ocupau. Discutarea lor va forma obiectul capitolului următor şi materia acelei „serii de influenţă” pe care am denumit’o astfel din raţiuni analitice, metodologice, de clasificare a materialului, dar care nu capătă o consistenţă anume, la nivelul unor tezaure unitare, decât spre sfârşitul monetăriei geto-dacice.

Fig.44

Înainte de a enumera şi ilustra câteva „tipuri” ale imitaţiilor interpretative, vom prezenta un gen de monede ieşit oarecum din obişnuit prin micimea pastilei lor metalice, mai mică decât chiar a tipului Bendis din seria cu iconografie monetară autohtonă. Cu toate că modulul lor este doar de 18-20 mm, ele cântăresc între 12 şi 13,90 g, ceea ce indică apartenenţa la ponderea tetradrahmelor. Un tezaur de circa 60 de exemplare a fost descoperit pe la începutul veacului la Voloşcani (comuna Vidra, judeţul Vrancea), dintre care doar cinci piese au ajuns la Cabinetul numismatic al Academiei. Alte câteva au mai fost găsite prin nordul Serbiei (MGD, 178-179). Relieful ambelor feţe este foarte înalt, iar ştanţa reversului, de diametru mic, este puternic adâncită în flanul monetar. Pe avers figurează capul lui Zeus laureat (ca de obicei), executat pe o ştanţă de dimensiuni parcă ceva mai mari decât cea a reversului, dar nu prea bine centrată. Datorită caracteristicilor tehnice amintite, aspectul acestor monede (il. 44, cele cinci piese aflate în Colecţia Academiei) pare al unora mai vechi decât datarea lor reală şi relativă pe care o indică gradul de abstractizare al imaginilor.
Imitaţiile interpretative sunt în general anepigrafe. Accidental figurează însă pe reversurile unora câteva litere (il. 45, Banat) sau „cifre” latine. În afară de monedele de aur cu legenda Koson, despre care am vorbit mai înainte, în Colecţia Academiei există opt piese, iar în colecţia regretatului Mihai Bibra (Sănătescu), ale cărei mulaje se află în posesia noastră, figurau două monede, deci toate zece purtând pe revers, sub cal, în litere punctate, inscripţia ΔVOHΣ (Dyoes). Este, după părerea mea, vorba de numele unui şef de trib dacic din zona Râmnicului Vâlcea, unde au fost descoperite cele zece monede, din care opt au fost vândute Academiei de amintitul lor deţinător (il. 46).
C. Preda a contestat autenticitatea şi a acestor monede,  MGD, 63, pl. VIII, 11. Indiferent de contestările sale, pro domo, un lucru rămâne cert: radicalul dyo- = strălucitor figurează în lista cuvintelor dacice alcătuită de  I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1967, p. 104 şi el poate foarte bine fi baza unui antroponim care, după cum atestă monedele însele, este chiar princiar, deci concordant cu semantismul său. Monede cu legendă similară (incompletă: ΔVOH, situată tot sub cal, au fost cunoscute şi de Pink, 91, iar o alta s’a descoperit în „tezaurul” mult discutat (vezi capitolul anterior) de la Copăceni pe care o şi ilustrăm (il. 47), precizând că literele sunt în duct continuu, iar ultima din ele, sigma, lipseşte cu desăvârşire. C. Preda, după ce completează legenda cu sigma atestat de monedele de noi publicate (MGD, 63 şi nota 158), se exprimă în obişnuita’i manieră pítică, nu pitícă: „Nu ştim dacă această legendă poate fi pusă în legătură cu numele unui şef de trib (şi îmi citează studiul).

Koson

Ar fi pentru numismatica est-celtică sau celto-dacică prima mărturie de acest fel (dar monedele celtice purtând inscripiţa Biatec, de pildă? Dar cele celto-dacice! cu «legenda» Koson. Am mai atras atenţia că unele monede de aur au antroponimicul Koson înscris cu litere punctate). O asemenea ipoteză nu este uşor de dovedit, dar nici cu totul exclusă. Noi am vedea mai degrabă aici prezenţa unor resturi de legendă, ca şi în cazul altor monede”. Atât de „ştiinţific” este C. Preda, încât pentru d-sa şi evidenţa trebuie dovedită, doar acuza de fals nu are nevoie de dovezi! Şi totuşi resturi de legendă dac’ar fi, de ce completează pontificalul autor pe sigma final, în paranteză, ca fiind ultima literă a unui nume? Procedeele „ştiinţifice” de acest gen trebuie să’şi aibă, totuşi, limitele unei minime decenţe!

Fig.48

Printre imitaţiile interpretative sud-carpatice (exceptând, bineînţeles, succedaneele tipului Jiblea pandacic al seriei cu iconografie autohtonă) pot fi enumerate ca deosebit de plastice şi caracteristice monetăriei geto-dacice următoarele: monedele cu cap uman sub cal (MGD, 164-169), cu relief puţin înalt, dar cu suprafeţe şi detalii ample (il. 48); monedele din Tezaurul de la Jiblea (a nu se confunda cu cele de tip Jiblea pandacic, aflate, unele din ele, în acelaşi tezaur) care au pe revers de două ori litera K şi sub cal un simbol reduplicat pe verticală, neindentificat (il. 49);

Fig.49

unele dintre ele par turnate sau bătute cu ştanţe uzate (avers) şi chiar sparte (revers), deşi sunt relativ bine întipărite în flanul monetar (il. 50); monedele de la Bugiuleşti, cu aversul destul de ortodox, figurând însă pe revers imaginea poznaşă a unui călăreţ cu frâul calului petrecut după umărul stâng şi braţele ridicate în sus, cu degetele desfăcute; calul are trupul masiv aşezat pe picioare fragile; imaginea pare a fi a unui gryllos autohton (il. 51);

Fig.50

monedele de „tip” Aninoasa-Dobreşti (MGD, 274-288), specifice Olteniei, cu câteva exemplare penetrând până în nordul Transilvaniei; aversul şi reversul lor par caricaturale: lui Zeus îi lipseşte maxilarul inferior, iar pe cealaltă faţă calul are cioc de raţă (sic!), pe unele exemplare chiar şi mai bine marcat decât pe cel pe care’l reproducem (il. 62). În fine, menţionăm un grup de monede, restrâns pe vremea lui Pink la câteva exemplare denumite de el „cu călăreţ cu cruce” (der Kreuzelreiter) pe revers, dar numeric sporit de curând prin descoperirea de la Dumbrăveni, judeţul Vrancea (MGD, 185-195) care constă dintr’un tezaur de 263 monede de acest fel (il. 52), ţinând, sub raport ponderal (între 3,50 şi 5 g) de nominalul drahmei. După cum se poate observa, abstractizarea avansată, mult mai reţinută decât a ultimelor succedanee ale tipului Jiblea pandacic, nu sparge organicitatea reprezentărilor, cu toate că suprafeţele plastice sunt desfiinţate în favoarea liniilor care acoperă în întregime aversul. Deşi contemporane cu ultimele faze ale tipului Jiblea pandacic, aversurile monedelor de la Dumbrăveni par dominate de un adevărat horror vacui satisfăcut prin cumulare de linii drepte. Cu excepţia frunzelor cununii de laur, singura reperabilă cu certitudine, restul figurii pare a fi dominat de barbă, considerată ca pars pro toto. Invers stau lucrurile în cazul fazelor ultime ale tipului antecitat. Monedele de la Vârteju şi Bucureşti (il. 53), ori cele de la Inoteşti şi Răcoasa (il. 54) sugerează elementele esenţiale ale capului şi părului doar prin câteva linii şi puncte. Provenite din Vrancea, ca şi monedele de la Voloşcani (despre care am vorbit mai sus), cele de la Dumbrăveni par să le urmeze deopotrivă ca evoluţie a abstractizării şi ca involuţie ponderală.

Fig.56

În ce priveşte aspectul monedelor din interiorul arcului carpatic, trebuie să constatăm de la bun început că în grupa imitaţiilor interpretative găsim mult mai multe variante de adevărată forţă plastică decât în regiunile de dincoace de munţi. În Banat, de pildă, pe lângă imitaţii conformante de bună calitate (MGD, 54-59), cu mai multe litere din numele lui Filip, iar pe avers capul lui Zeus redat aproape „reglementar” (il. 55), se găsesc şi imitaţii interpretative unde, spre deosebire de primele, barba pare a fi dispusă de la gură spre gât (il. 56). Acest detaliu este redat mai frust şi mai pronunţat pe aversurile „tipului” Ramna (MGD, 62-66) pe care abia poate fi citit (il. 57) şi ca o masă nediferenţiată pe monedele aşa-zisului (MGD, 66-69) tip Agriş (il. 58). El este însă din nou reabilitat plastic pe aversul monedelor denumite (MGD, 71-75) „călăreţul cu pasăre”, după figurarea de pe revers (il. 63), exemplarul ilustrat aparţinând tezaurului de la Jiblea. Frumuseţea acestuia este remarcabilă prin ductul deosebit de clar şi curgător al liniilor, prin prospeţimea liniilor care, împreună cu striurile radiante din afara cercului perlat al aversului, indică minima circulaţie a monedei după baterea ei cu ştanţe de bună calitate şi încălzirea puternică a pastilei.

Fig.58

Monedele din nordul Transilvaniei sunt remarcabile şi ele ca realizări interpretative nu numai ale capului bărbos al lui Zeus, ci şi ale celui imberb şi laureat al lui Apolo, imitat după aversul staterilor de aur ai lui Alexandru cel Mare. Grupa monedelor de „tip” Tulghieş-Mireşu Mare (MGD, 75-97) cuprinde foarte multe imitaţii interpretative şi reprezintă, am putea spune, un studiu „clasic” al artei monetare geto-dacice (il. 59), în care întrezărim experienţa plastică a gravorilor de ştanţe ai tipului Jiblea pan dacic din seria cu iconografie monetară autohtonă.

Fig.6

Faţa capului lui Zeus, cu cunună de laur cu frunze romboidale bine trasate, pe aversul unei monede descoperită în bazinul Oltului Mijlociu (il. 64) este realizată, inclusiv barba, în acelaşi chip cu cea a capului nelaureat de pe aversul tipului Jiblea pan dacic (vezi il. 6). În aceeaşi zonă abia amintită au fost descoperite monede cu capul lui Apolo laureat (tip Tulghieş-Criciova) pe avers, acuzând acelaşi clasicism figurativ al gravorilor monetari autohtoni (il. 65, 66).

Fig.60

Monedele de „tipul” Crişeni-Berchieş (MGD, 97-104) vădesc şi ele acelaşi echilibru clasic în interpretarea locală, din nordul Transilvaniei, a prototipului tetradrahmei lui Filip al II-lea, deopotrivă în ce priveşte aversul şi reversul. Un detaliu asupra căruia vom reveni în capitolul următor este plasarea cununii de laur a lui Zeus, cu vârful nu spre creştetul capului, ci spre ceafă (il. 60). În fine, o fază involutivă, sub raport atât imagistic cât şi tehnic, a monedelor mai înainte amintite o constituie cea a descoperirilor de „tip” Tonciu (MGD, 104-108), cunoscute lui Pink şi Dessewffy, piese sărăcite din punct de vedere plastic şi care prin raport cu cele prezentate mai sus scot şi mai bine în relief maniera „clasică” a imitaţiilor interpretative, despre care tocmai am vorbit (il. 61).

Fig.68

Despre monedele tezaurului de la Şilindia (judeţul Arad) s’a mai amintit în paginile capitolului anterior. În acest mare depozit monetar găsim imitaţii interpretative vizând clasicismul monetar autohton (il. 67), dar şi oarecare intenţii caricaturale (il. 68), ambele cu trăsături individualizante ale portretului monetar. Faţa capului de pe aversul primei monede evocate este aproape cu certitudine chipul hotărât, dârz al unui principe local. Cea de a doua monedă înfăţişează pe avers, fară omisiunea nici unui detaliu conotativ, figura caricaturală a unui bărbat în vârstă. Aceste consideraţii nu rămân doar de un subiectivism nedemonstrabil, dacă ne gândim că în acelaşi tezaur figurează prima şi până acum unica monedă-gryllos din numismatica geto-dacică şi chiar din numismatica antică, în genere (a se vedea mai sus il. 34).

Fig.34

Întrucât monedele de diferite feluri, din seria cu iconografie monetară autohtonă dar şi, încă un număr şi mai mare, din seria de imitaţie, fie ele conformante ori interpretative, se află în componenţa multor tezaure din interiorul arcului carpatic şi din afara lui, vădind o circulaţie şi o compenetraţie deosebit de însemnate, se impune ca viitoarea lucrare ce va ordona cibernetic totalitatea materialului monetar emis în Dacia preromană, nădăjduim în lumina clarificărilor teoretice din acest eseu numismatic, să pună neapărat în evidenţă, de o manieră cât se poate de clară, atare răspândire a „tipurilor” monetare, pierdută în MGD în noianul sutelor de pagini descriptive.

Monede cea au circulat în antichitate si au fost descoperite pe teritoriul României:

Sursa: mihaigramatopol.ro, opiniabuzau.ro

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;TEZAUR GETIC&8221;

  1. Pingback: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR | Lupii Daciei

  2. Pingback: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: URMAȘII MASSAGEȚILOR TRĂIESC ȘI ÎN CHINA | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: GEȚII-SICULI (SECUI !) ȘI GEȚII-AUSONI (OȘENI) | Vatra Stră-Română

  5. Pingback: TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s