BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

„Ar fi caraghios să purtăm o cruciadă pentru conservarea purității bucureștene (admițând că ar exista așa ceva). Doar sclavii prejudecăților pot vedea un pericol în fiecare om care se stabilește în Capitală. În ce mă privește, spaimele de genul „Vai, ce ne facem, ne’au năpădit județele” ascund o mare doză de fățărnicie. Iar uneori mă fac să râd. Nu cred ca Bucureștii reprezintă o redută asediată de poluanți provinciali, nu cred că oltenii și moldovenii trebuie priviți cu neîncredere și trecuți prin carantină și decontaminare, nu cred că Ardealul, Banatul sau Maramureșul sunt enclave ale perfecțiunii. Judecățile casant-maniheiste pe această temă cad în ridicol și deformează realitatea. Există oameni admirabili și la Barlad, și pe Calea Rahovei, după cum există nemernici și la Cluj, și în Piața Palatului. Nu mă simt periclitat, stânjenit sau sufocat de cei care vin în București. Le doresc să se adapteze ritmurilor din acest loc, dacă se poate, fără concesii de temperament și atitudine”.
(Radu Paraschivescu)

Ceea ce vom încerca să dezbatem acum și aici este imposibil de analizat de un adept al separatismului autohton, pentru că provoacă în primul rând un blocaj mental, incapabil de a digera un adevăr pe cât de simplu pe atât de greu de acceptat de o minte îngustă.

Adevărata organizare teritorială a României o creează românii și nevoile lor economice imediate, nicidecum ”nevoile” meschin-artificiale de afirmare ale unor lideri de carton. Chiar dacă nu s’a discutat aproape deloc serios despre împărţirea teritorială a României în ultimele două decenii, studiile ştiinţifice s’au făcut tot timpul. Unele sunt accesibile public, dar ignorate cu totul în luarea deciziilor, iar altele sunt ascunse publicului larg. Orice discuție despre reorganizare teritorială va renaște mereu discuții aprinse despre separatism etnic ale câtorva minți înfierbântate de ambiții, uneori neclare.

Separatismul sau revendicările autonomiste, indiferent de mobilurile lor reale sau doar declarate, reprezintă un fenomen specific epocii noastre. Chiar dacă declarații precum cele ale lui Kelemen Hunor sau Gherman & co. nu recunosc pe față intențiile lor reale de a obține independența unui areal mai mic (2-3 județe) sau mai mare (Ardealul), și protestează împotriva comparaţiei care s’a făcut între cazul Scoţiei de a se desprinde din Regatul Unit şi proiectul autonomiei minoritarilor, ori că nu se dorește decât o autonomie financiară pentru ca ”România să nu mai trăiască pe spinarea Ardealului (!!!)”, acest adevăr zace dincolo de simplele lor declarații.

Ambițiile politice ale unor pseudo-lideri regionali dovedesc însă, o impotență electorală vădită, atunci când sunt verificate la scrutinele electorale naționale. De aici și dorința de a se impune granițe noi, dar restrânse la un spațiu mai mic, doar pentru ambițiile lor înguste. Evident, eșecurile ideilor lor utopic-separatiste nu’i determină să renunțe de a le propaga în continuare cu aceeași vehemență, și de a însămânța acest germen în capul naivilor. Primii care răspund afirmativ acestor chemări, sunt evident minoritarii, alogenii sau cei interesați de a pescui în apele tulburi ale politicianismului.

Kelemen Hunor:

„Nu exista nicio asemănare între (proiectul nostru) şi Scoţia. Din punctul meu de vedere, e o greşeală uriaşă să faci astfel de comparaţii, acolo e cu totul şi cu totul altă situaţie, iar dacă cineva face o astfel de comparaţie, înseamnă că nu a înţeles nimic sau vrea să creeze o diversiune”.

Citiți și: NEM AUTONOMIA! MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, SECUII NICI ATÂT

Proiectul UDMR de formare a regiunilor din Romania și reducerea lor de la 16 la 8 există în Parlament aprobat tacit, datorită lipsei de cvorum. Acest proiect este o fidelă reeditare a Dictatului de tristă amintire de la Viena din 1940, când Nordul Ardealului a fost rupt din trupul țării.

În ce priveşte istoria şi condiţia politică actuală, liderul UDMR are dreptate. Scoţia are deja mai mult, mult mai mult decât au pretins maghiarii din România în proiectul de autonomie publicat recent. În 1999, ca urmare a unui referendum ţinut cu doi ani mai devreme, a fost instituit Parlamentul scoţian, care deţine puteri inclusiv în ce priveşte stabilirea regimului fiscal. Dar, în realitate, încă de la origini, de la 1707, atunci când au fost abolite parlamentele naţionale şi a fost instituit un singur Parlament la Londra, Scoţia a continuat să păstreze un sistem propriu de legi, iar de’a lungul timpului a reuşit să obţină un transfer tot mai larg de putere în beneficiul său. În 1885 Scoţia dobândea o anumită autonomie administrativă, prin înfiinţarea în cadrul guvernului de la Londra, a aşa-numitului Scottish Office, care avea în competenţe justiţia, educaţia, agricultura şi pescuitul şi care era condus de un secretar de stat anume dedicat.

În fine, după o evoluţie autonomistă accelerată puternic în ultimii 25 de ani, Scoţia îşi are astăzi un parlament şi un guvern propriu condus de premierul Alex Salmond.

E prea limpede acum că maghiarofonii din secuime nu deţin nici pe departe autonomia de care se bucură de foarte multă vreme scoţienii. În plus maghiarofonii au insistat mult pe diferenţa dintre autonomie şi independenţă tocmai pentru că sunt conştienţi de limitele demersului lor şi pentru că speră ca tocmai această diferenţă bine pusă în valoare să le aducă un oarecare succes. Proiectul autonomiei secuieşti prevede de altfel în mod expres o trimitere la ”statul naţional şi indivizibil România”, tocmai pentru a trasa din start limitele propriilor revendicări.

Dirijorul Emil Aluaş este iniţiatorul Partidului Ardelenilor, printre ai cărui co-fondatori mai apar profesorul Liviu Zăpârţan şi ”jurnalistul” Sabin Gherman, celebrul personaj negativ care deși sătul de statul căruia i’a dat totul, sapă continuu la fundația lui. Aluaş spune că nu doreşte “destrămarea României”, ci doar independenţă financiară pentru Ardeal şi Banat. Aluaş susţine că naşterea noii formaţiuni politice este “moşită” de doi ani:

“N’am stat ascunşi până acum, am activat în cadrul fundaţiei mele, Pro Vest, dar n’am ieşit public până nu ne’am simţit pregătiţi”.

Practic, el şi’a lansat partidul printr’un interviu în cotidianul clujean de limbă maghiară (cum altfel? de ce altundeva ???) Kronika. De la bun început, el precizează că noul partid nu este unul secesionist (oare cine se scuză, nu se acuză?):

“Nu dorim să destrămăm România, dorim doar ca ardelenii şi bănăţenii să se auto-administreze economic şi financiar. Administraţiei centrale de la Bucureşti i’am da 7% (!), să se ocupe de politica externă, de politica monetară, iar în rest, să ne lase să ne administrăm singuri. Sunt convins că ne’am descurca mult mai bine economic. Cu siguranţă că noi n’am fi luat 25% din salariile oamenilor (clujeanul Emil Boc, din câte ne amintim nu a redus salariile doar la ardeleni și bănățeni !). Am discutat cu foarte mulţi mari oameni de afaceri din Cluj şi mi’au spus că nu mai vor să plătească impozit Bucureştiului, pentru că Bucureştiul nu face nimic pentru ei, nu se vede nimic. Bucureştiul nu se va schimba nici peste 1.000 de ani”.

Sigur, Aluaș dovedește un imens nerealism, afirmând că Bucureștiul va rămâne încremenit 1000 de ani. Nimic mai fals. Evoluția PIB realizat de tandemul București-Ilfov, ne’o demonstrează cu vârf și îndesat. Dimpotrivă, ritmul accelerat de creștere și dezvoltare a capitalei va duce la depășirea multor orașe europene la care acum 20 de ani, noi românii priveam cu invidie.

Citiți și: PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

El susţine că auto-administrarea Ardealului şi Banatului ar fi în avantajul României:

“Am umblat mult prin lume şi am mai văzut asemenea partide şi pot spune că o astfel de mişcare duce ţara înainte, pentru că generează concurenţă între regiuni. Noi suntem o mişcare de orientare liberală, nu suntem conservatori şi considerăm că progresul este generat de competiţie”.

Nimeni nu ignoră totuşi că separatismul scoţian, sau cel catalan creează o emulaţie şi că, în ciuda tuturor diferenţelor istorice, stimulează revendicările autonomiste. Dacă lumea, tot mai omogenă ca mod de gândire şi principii politice, mai ales în spaţiul restrâns european, acceptă o autonomie într’un loc, de ce nu ar accepta’o şi într’altul? Acesta este raţionamentul care încurajează, fireşte, o mişcare politică de acest tip.

Citiți și: CE AU ÎN COMUN ADEPȚII SEPARATISMULUI?

Dar întrebarea pe care ar trebui să ne’o punem e dacă naţionalismul este adevăratul sau unicul motor al acestor sciziuni sau revendicări autonomiste. Unii par să creadă că unicul agent rămâne naţionalismul revigorat, în mod paradoxal, tocmai în epoca Europei post-naţionale.

De exemplu, americanul George Friedman (Stratfor) pare să nu aibă nicio îndoială că independenţa Scoţiei va fi de natură să stimuleze peste tot în lume punerea mai strictă în aplicare a principiului autodeterminării naţiunilor, ceea ce, în opinia sa, ar avea consecinţe şi în România, Slovacia, Ucraina (Galiţia), adică peste tot acolo unde naţiunile unitare au fost divizate de ordinea politică instituită după Primul şi cel de’al Doilea Război Mondial. Chiar dacă îşi trădează principiile, lumea democratică nu poate rezista impulsului de a da curs principiului de autodeterminare naţională. Atracţia compulsivă a principiului naţional este, mai puternică uneori decât criteriul economic.

Totuşi există puternice înclinaţii separatiste în nordul Italiei, apoi la Veneţia care, foarte recent, într’un referendum fără valoare oficială şi’a declarat independenţa faţă de restul Italiei, a existat, de asemenea, în anii 40-50 ai secolului trecut, un separatism sicilian şi nici catalanii nu pot invoca adversităţi sau incompatibilităţi istorice aşa cum ar face’o maghiarofonii cu românii sau cu slovacii. Replierea pe conturul vieţii naţionale se confundă uneori pur şi simplu cu o repliere regională în care principiul naţional poate fi destul de slab. Altceva pare să conteze într’o mult mai mare măsură, fie că vorbim de economie, de principii sociale sau de altceva mai misterios care nu a fost încă bine definit. Ceea ce uneşte toate mişcările separatiste şi care nu pot fi puse întotdeauna, în ciuda a ceea ce crede Friedman, pe seama naţionalismului compulsiv pare a fi, mai curând, dorinţa pură de a trăi departe de lumea globală, de a crea o ruptură cu acest curs al lumii al cărei orizont este destul de nebulos şi nu pare a oferi prea multe speranţe.

În orice caz e posibil ca şi atunci când invocă naţionalismul ca princpiu, aşa cum au făcut deunăzi scoţienii, adevăratul motor al separaţiei pare să fie altul. Din păcate motivele ascunse ale acestor dorințe de separare ar putea fi chiar mai meschine, decât sunt cele la nivel declarativ. Nu putem exclude posibilitatea ca acestor lideri regionali răsăriți peste noapte, care provoacă renașterea orgoliului regional, în detrimentul celui național să plece dintr’o banală invidie pe aceste performanțe ale Bucureștiului, precum mulți români sunt invidioși pe neamțul din Frankfurt sau Munchen. Să vedem în continuare care ar putea fi motivul invidiei unui alogen autohton pe capitala țării.

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Conform datelor Eurostat, Capitala şi zona adiacentă se află pe locul 76 din 264 de regiuni europene din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor calculat pe baza puterii de cumpărare. Bucureştiul şi localităţile învecinate au ajuns să fie, potrivit Eurostat, mai productive decât 72% din regiunile Uniunii Europene.

Cele mai recente date disponibile (din 2010, însă în perioada 2011-2013 situaţia din zona Capitalei nu s’a înrăutăţit, ci dimpotrivă) indică un lucru greu de crezut în urmă cu 10-15 ani: regiunea Bucureşti-Ilfov este pe locul 76 în rândul celor 264 de regiuni ale UE din punctul de vedere al produsului intern brut pe cap de locuitor (ajustat în funcţie de standardul puterii de cumpărare PPS). Cu 27.100 de euro per capita, Bucureştiul a depăşit în acest clasament toate regiunile maghiare, poloneze, bulgăreşti, slovene, croate, precum şi Ciprul, Malta şi ţările baltice.

Mai mult, Bucureşti-Ilfov are un PIB pe cap de locuitor PPS mai mare decât cel înregistrat în 25 din cele 26 de regiuni franceze, 12 din cele 13 regiuni greceşti, şapte din cele opt regiuni cehe, şase din cele şapte regiuni portugheze, 14 din cele 19 regiuni spaniole, 30 din cele 37 de regiuni britanice ori trei din cele patru regiuni slovace. Destul de bine stăm şi dacă ne gândim că regiunea Capitalei excelează la acest capitol faţă de trei din cele cinci regiuni finlandeze, 13 din cele 21 de regiuni italiene, şase din cele 11 regiuni belgiene, una din cele două regiuni irlandeze, patru din cele opt regiuni suedeze, două din cele cinci regiuni daneze, patru din cele nouă regiuni austriece, 15 din cele 38 de regiuni germane şi patru din cele 12 regiuni olandeze.

Printre regiunile surclasate se numără Dresda şi Leipzig în Germania, Castilla, Valencia şi Andaluzia în Spania, Alsacia şi Provence în Franţa sau Toscana şi Liguria în Italia. În plus, Bucureşti-Ilfov le suflă în ceafă unor regiuni similare, create în jurul capitalelor: Lisabona, Berlin, Lazio (Roma) sau Attica (Atena). Sau unei regiuni vestite pentru prosperitatea sa, Catalunia.

În cifre absolute (adică fără a ajusta PIB-ul cu puterea de cumpărare), lucrurile stau un pic mai altfel: Bucureşti-Ilfov avea în 2010 un produs intern brut pe cap de locuitor de 13.800 de euro, în timp ce în Berlin se înregistrau 28.900 de euro, în Attica – 25.900 de euro, în Catalunia – 26.600, în Lazio – 29.700, iar în Lisabona – 22.700 de euro. Pentru unii, cifrele de mai sus ar putea părea dezamăgitoare, dar în realitate, distanţa dintre bucureşteni şi restul lumii pare să fie în continuare semnificativă, iar clasamentele prezentate mai devreme, doar un artificiu statistic. Totuşi, luând în calcul cât costă produsele şi serviciile în Capitală şi cât valorează ele în alte mari oraşe europene, ajustarea PIB cu puterea de cumpărare este mai mult decât explicabilă. Totuși, cifrele devin relative, deoarece de la chirii la benzină, de la pâine la taxele locale şi de la o masă la restaurant la factura la gaze, toate sunt, deocamdată cel puţin, mai ieftine (uneori semnificativ mai ieftine) decât în marea majoritate a ţărilor din UE.

Cu cele 27.100 de euro pe cap de locuitor, Bucureşti-Ilfov este, desigur, mult deasupra celorlalte regiuni autohtone (care înregistrează, în acelaşi clasament, între 7.000 de euro per capita în Nord Est şi 12.900 de euro în Vest). Nu doar în România există această discrepanţă majoră între regiunea capitalei şi restul ţării. În majoritatea fostelor state comuniste situaţia este aproape trasă la indigo.
De exemplu, conform aceloraşi date Eurostat valabile pentru 2010, produsul intern brut pe cap de locuitor ajustat cu standardul puterii de cumpărare era 43.100 de euro în Bratislava şi 16.700 de euro în Zapadne Slovensko, următoarea regiune slovacă din punctul de vedere al dezvoltării economice. Sau 42.200 de euro în Praga şi 17.500 în Jihovychod, regiunea cehă de pe locul al doilea. Diferenţe semnificative erau şi între Közep-Magyarorszag (regiunea Budapestei), cu un PIB per capita PPS de 26.100 de euro, şi următoarea regiune maghiară din clasament, Nyugat-Dunantul (cu 15.900 de euro), între Mazowieckie (regiunea Varşoviei), cu 24.900 de euro, şi regiunea poloneză de pe locul doi, Dolnoslaskie, cu 17.200 de euro, dar şi între Yugozapaden (regiunea Sofiei), cu 18.400 de euro PIB per capita PPS, şi Yugoiztochen şi Severoiztochen, regiunile de pe locurile doi-trei, care aveau numai 8.700 de euro.

Iar prăpastia dintre regiunea capitalei şi restul ţării este vizibilă şi în câteva din statele occidentale – regiunea Bruxelles avea în 2010 un PIB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare de 223% din media Uniunii Europene, la mare distanţă faţă de următoarea clasată, Anvers, cu 137%. Île de France (regiunea Parisului) înregistra 180% din media UE la acest capitol, faţă de 108% următoarea clasată, regiunea Rhone-Alpes, iar Inner London avea un PIB per capita de nu mai puţin de 328% din media continentală, faţă de regiunea de pe locul doi, North Eastern Scotland, cu 168%.

Există, desigur, şi state cu economii structurate în mod diferit. În Germania, de pildă, 24 din cele 38 de regiuni aveau în 2010 un PIB per capita între 100% şi 150% din media UE, zece (cu preponderenţă din fosta RDG) aveau un PIB între 80% şi 99% din media UE, iar patru depăşeau 150% din media europeană (Hamburg, Bremen, Darmstadt şi Oberbayern, regiunea cu capitala la München). În Spania, Madridul se bate de la egal la egal cu Ţara Bascilor, Navarra şi Catalunia, în timp ce în Italia topul regiunilor în funcţie de PIB pe cap de locuitor este condus de Bolzano, urmată de Valle d’Aosta şi Lombardia (Milano), toate trei fiind situate în nordul ţării. Vin apoi Emilia-Romagna (centru), Trento (din nou în nord) şi Lazio (Roma), urmată la foarte mică distanţă de Veneto şi Friuli Venezia Giulia, ambele din nord-est.

În general, aceste diferenţe pot fi explicate istoric – statele cu un centru puternic şi periferii slabe (ca Marea Britanie sau Franţa) au evoluat economic în alt mod decât cele născute din agregarea mai multor poli de putere (ca Italia ori Germania). Chiar dacă România a fost creată aparent după a doua reţetă (prin unirea a două principate în 1859 şi apoi printr-un act asemănător în 1918), ceilalţi poli economici din teritoriu nu au avut încă de la început nicio şansă în faţa Capitalei. La mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureştiul era deja cel mai important oraş din zonă, cu 121.000 de locuitori, comparativ cu 65.000 în Iaşi, 21.000 în Braşov, 19.000 în Cluj ori 18.000 în Timişoara. Bucureştiul era, de altfel, cel mai mare oraş din Balcani (cu excepţia Instanbulului), având pe atunci o populaţie de trei ori mai mare decât Atena şi Salonic, de şase ori mai mare decât Sofia sau Belgrad şi de circa zece ori mai mare decât Tirana sau Skopje. În plus, după unirea lui Cuza, România a copiat modelul administrativ francez, care favorizează existenţa unui centru de putere unic.

Trebuie spus că statisticile privind PIB-ul pe cap de locuitor nu ţin seama de un fenomen foarte răspândit în jurul marilor oraşe din Vest şi destul de comun şi în zona adiacentă Bucureştiului – navetismul. La produsul intern brut din Londra, Luxemburg, Praga sau Bucureşti-Ilfov contribuie zeci, dacă nu sute de mii de persoane care lucrează acolo, dar locuiesc în alte regiuni adiacente. Conform unui studiu realizat de Paul Chesire, de la London School of Economics, şi Stefano Magrini, de la Universitatea din Veneţia, „PIB per capita este unul din indicatorii cu cele mai mari şanse de a fi distorsionat, având în vedere că PIB-ul este estimat la locul de muncă, iar oamenii sunt număraţi acolo unde locuiesc. Din cauza navetismului dincolo de limitele administrative, rezultă că PIB per capita este sistematic supraestimat în marile oraşe care sunt şi regiuni statistice“.

În plus, există întotdeauna în marile oraşe o cantitate deloc neglijabilă de locuitori neînregistraţi oficial, iar Bucureştiul nu face excepţie, ci dimpotrivă. Numărul celor cu buletin de provincie care locuiesc şi muncesc în Capitală a fost estimat la cel puţin câteva zeci de mii, iar în perioada de boom economic din 2006-2008 se vorbea chiar de peste o sută de mii de persoane aflate în această situaţie. La fel ca navetiştii, şi aceştia ar duce, dacă ar fi luaţi în calcul, la un PIB per capita mai mic. Nu în ultimul rând, criticii acestui indicator menţionează un fenomen larg răspândit – companiile importante au de obicei sediul în centrul economic al ţării, dar au puncte de lucru pe întregul teritoriu. Cu toate acestea, valoarea produselor sau serviciilor lor se contabilizează în dreptul regiunii unde sunt înregistrate oficial. În cazul României, situaţia pare a fi similară: 11 din cele mai mari 20 de companii româneşti (şi 33 din primele 50 de firme după cifra de afaceri pe 2012) aveau sediul în Bucureşti-Ifov. Iar cum multe din ele aveau afaceri la nivel naţional (ca giganţii energetici OMV Petrom, Rompetrol Downstream, Lukoil România sau Hidroelectrica, lanţurile comerciale Kaufland, Carefour, Real sau Auchan sau liderii telecom Orange, Vodafone sau RCS&RDS), este evident că PIB-ul din regiunea Capitalei este „ajutat“ să crească de clienţii din toată ţara. În apărarea Bucureştiului, acelaşi lucru se întâmplă însă în majoritatea statelor din UE.

Regiunea capitalei se detașează net, cu o valoare a PIB situate în echivalent la peste două regiuni și relativ la exact 25% din PIB-ul României atât în 2013 cât și în 2014.

După cum se poate vedea, și pe calea diferențelor de populație, regiunile sunt destul de echilibrate ca rezultat al activității economice (în afară de excepția constituită de zona Capitalei, doar regiunea Sud-Vest Oltenia are o valoare sensibil mai mică a PIB). Această realitate nu recomandă tulburarea acestui echilibru prin reorganizarea administrativ-terirorială. Fără a intra mai adânc în cifrele prezentate de INS, trebuie subliniat că adevăratele disparități sunt intraregionale, și din motive de mărime a populației, ele ating aproximativ nivelul de 4/1 în cazul perechilor Iași-Vaslui, Constanța-Tulcea, Prahova-Ialomița, Dolj-Mehedinți, Timiș-Caraș-Severin, Cluj-Sălaj, Brașov-Covasna.  ”Scorul” București – Ilfov este de circa 9 la 1 din motive obiective.

Revenind la nivel regional, din păcate, și în perspectivă, regiunea cu cel mai redus nivel de dezvoltare la nivel național, cea de Nord-Est, va bate pasul pe loc la mai puțin de 2/3 din media generală (cu valori estimate constant la 62,2% până în 2017). Similar, Regiunea de Sud-Est și regiunea de Sud-Vest Oltenia se vor menține ușor peste 80% din media națională.

Perechea disparată geografic Sud Muntenia – Nord-Vest se va situa ceva mai sus, spre pragul de 85% din PIB/locuitor înregistrat de România. Doar două regiuni se vor situa peste medie, cu București-Ilfov la mare distanță de restul țării și regiunea de Vest cu o șeptime deasupra nivelului național. Dacă se face corelația între cele 49% din PIB/locuitor față de media UE și cele circa 230% ale Bucureștiului, se poate oberva că Bucureștiul se situează deja și se va menține lejer peste media UE.

După anul 2001, PIB / locuitor al regiunii de Nord-Est a scăzut de la circa două treimi din cel al regiunii Vest la ceva mai mult de jumătate. Practic, raportul care se conturează pe termen mediu în profil regional este un nivel dublu al PIB/locuitor față de regiunea Vest, a doua cea mai avansată ca nivel de dezvoltare economică din România. La rândul ei, regiunea Vest va avea un nivel dublu al PIB/locuitor față de cele șase județele din Moldova incluse în Regiunea Nord-Est.

De remarcat că decalajul de dezvoltare sintetizat în nivelul PIB / locuitor este mai mare în profil regional decât întregul PIB / locuitor al regiunii de Vest. El a crescut până în 2010 și se va stabiliza undeva la o dată și jumătate din referința stabilită de INS pentru prima regiune ca nivel de dezvoltare în afara Capitalei.

Este adevărat că o delimitarea între regiuni nu este chiar atât de netă, iar raportările ar trebui ajustate deoarece o bună parte din realizările contabile ale țării se realizează în teritoriu și se văd la sediile centrale al firmelor, concentrate inevitabil în București și împrejurimi. Totuși, trecând dincolo de schematismele politicii de egalizare a dezvoltării de dinainte de 1989, factorii de decizie ar trebui să ia măsuri clare de apropiere între diferitele părți ale teritoriului național.

Cât de importantă este Capitala în economia României? Generează Bucureştiul 25% din PIB?

Spiritele românilor mândri de regiunea lor, se încing ușor. De ce? Că regiunea Bucureşti-Ilfov este „inima” economică a României, care produce 25% din PIB-ul naţional este un adevăr greu de combătut. De ce sunt deranjați alogenii de acest adevăr? Ar fi comic dacă n’ar fi atât de trist. Ar fi bine dacă n’ar fi rău, cum s’ar zice, dar această situație este astăzi datorită tocmai deciziei românilor din momentul istoric alegerii capitalei țării. De unde atâtea orgolii când vine vorba de locurile de baştină? De ce toate ”tunurile” sunt îndreptate împotriva centrului de decizie? În cele ce urmează, să descoperim cât de important este Bucureştiul în economia României… cu cifre reale şi calcule logice, demontând punct cu punct dezinformarea caracteristică secesioniștilor de ”profesie”.

Să trecem la chestii cu adevărat serioase: este sau nu Bucureştiul “buricul” economic al României? În Bucureşti, PIB-ul per capita ajustat la paritatea puterii de cumpărare este de 3-4 ori mai mare decât în alte regiuni ale ţării.

Nota bene, nu avem statistici despre marile oraşe din ţară, doar despre judeţele şi regiunile din care fac parte. Dacă împărţim PIB-ul zonei Bucureşti-Ilfov la PIB-ul ţării, vedem că reprezintă cam 25% din produsul total al României. Cifra rezultă în urma datelor comunicate de Eurostat şi ale Comisiei Naționale de Prognoză. Este sau nu corectă această cifră?

Separatiștii care vorbesc doar de ”autonomie financiară” și care contestă aceste cifre reale, vin cu următoarele argumente: foarte multe firme sunt înregistrate în Bucureşti şi din această cauză ar apărea aici în statistici; în plus, Capitala n’ar “produce” nimic. Veţi vedea câtă ipocrizie zace în aceste afirmații, și că astfel de dezinformări nu contează absolut deloc, doar poate dacă sunt luate ca argumente de și pentru ignoranți.

Începem cu puţină teorie economică. Există două formule prin care se estimează valoarea nominală a produsului intern brut: varianta pe utilizare şi cea pe formare. Sunt destul de clare aceste denumiri.

PIB-ul Bucureştiului, după varianta pe utilizare

Produsul intern brut se calcuează, aşadar, după următoarea formulă în varianta pe utilizare: consumul privat (preponderent consumul populaţiei, mai sunt şi ONG-urile şi puţin din sectorul public în serviciul populaţiei) + consumul guvernamental + formarea brută de capital (adică investiţii) + exportul net (exporturi-importuri).

Produsul intern brut estimat pentru trimestrul IV 2014 a fost de 169518,4 milioane lei preţuri curente, în creştere, în termeni reali, cu 0,5% faţă de trimestrul III 2014 şi cu 2,5% faţă de trimestrul IV 2013.

Cea mai mare parte a PIB-ului este generat de consumului final al populaţiei. Potrivit ultimelelor date ale INS, ponderea în PIB a acestui sector era, în primele trei trimestre din 2014, de 62,5%. Tot de la INS, în buletinul statistic judeţean, vedem că în Bucureşti existau, în martie 2014, peste 893.000 de salariaţi. Cu alte cuvinte, unul din cinci angajaţi din toată ţara lucrează în Bucureşti. În total, aceştia au un venit salarial net (2284 lei) cumulat de 2,04 miliarde de lei pe lună (peste 2,22 miliarde dacă punem şi Ilfov). În total, la nivel naţional vorbim de 6,8 miliarde de lei pe lună. Cu alte cuvinte, în jur de 32,6% din câştigurile salariale nete însumate revin angajaţilor din Bucureşti.

O prezumţie de bun simţ ar suna aşa: consumul este direct proporţional cu sumele disponibile pentru cheltuieli. Aşadar, 32% din 62,5% (cât reprezintă consumul în PIB) înseamnă 22%. Cam atât ar putea fi ponderea Bucureştiului în PIB strict după contribuţia consumului populaţiei. Ar putea fi chiar şi mai mare, dacă ţinem cont că în Capitală s’au acordat cele mai multe credite (cam 40% din toate împrumuturile băncilor au fost parafate în Bucureşti). Ar putea fi mai mică această valoare dacă ne gândim că unii trimit ceva bani rudelor din alte părţi ale ţării. Deci o păstrăm la această valoare, deşi ar putea fi mult mai mare.

Avem apoi cheltuielile statului. Dar administraţia desfăşoară cea mai mare parte a activităţii în Bucureşti, deci cheltuieşte cei mai mulţi bani aici. În privinţa formării brute de capital (care generează cam 32% din PIB), aceasta probabil că se duce mai ales în restul ţării. Totuşi intră ceva bani şi în zona Bucureşti-Ilfov, fiindcă mai există şi aici destule fabrici. Dacă adunăm totul, vedem că aportul Capitalei depăşeşte bine de tot 20% din produsul intern brut, calculat după această metodă (probabil ne apropiem de acel 25% din economie menţionat mai devreme). Trecem la cealaltă metodologie.

PIB-ul Bucureştiului, după varianta pe formare

Această formulă se referă la două mari categorii: valoarea adăugată brută şi impozitul net pe produs.

Industria și agricultura: Să luăm sectoarele pe rând. Pentru un calcul mai uşor, putem presupune că zona Bucureşti-Ilfov nu face nimic în domeniul agricol, deşi o exista ceva. Nici în industrie nu există mare lucru, dar să zicem că există ceva fabrici în zonele din jurul Capitalei cât să genereze 1-2% din PIB (cum ar fi fabrica Pepsi din Dragomireşti, cele mai mari fabrici de ciocolată din ţară sunt în Capitală şi aşa mai departe). Deci regiunea Bucureşti-Ilfov produce şi ceva bunuri, contrar opiniei multora, care ştiu doar de Dacia şi de Petrom. Vom vedea ceva mai jos Bucureştiul produce altceva mult mai valoros.

Construcțiile: Se construieşte cel mai mult în Bucureşti? Da. Cât de mult? Greu de zis. O cercetare recentă a Colliers International spunea că Bucureştiul atrage cam jumătate din achiziţiile de terenuri pentru proiecte imobiliare noi, iar restul se duc în restul oraşelor din ţară. Aşadar, construcţiile din Bucureşti pot ajunge să genereze 3-4% din produsul intern brut al României, jumătate din cifra de care vorbim la nivel naţional.

Serviciile: Remarcaţi că acestea sunt mai valoroase ca pondere în PIB decât industria, dacă le adunăm pe toate. O situaţie oarecum normală. În aceste categorii intră cea mai mare parte a banilor produşi efectiv în Capitală. Am văzut mai sus că bucureştenii (plus cei din Ilfov) câştigă a treia parte din toate salariile acordate de angajatorii din România. Vreo 60% din veniturile în industria de turism sunt generate de turismul de afaceri (iar Bucureştiul aduce, în mod clar, cea mai mare contribuţie aici). În decembrie 2010, 40% maşinile noi au fost înmatriculate în Bucureşti. Cu alte cuvinte, să zicem că 40-50% din contribuţia subsecţiunii “comerţ, hoteuri, transport, telecomunicaţii” este “produsă” în Bucureşti. Adică 7,4 – 9,2% ar putea veni din capitală când vorbim despre acest domeniu.

Finanțe: Trecem la următoarea categorie, cea cu activităţile financiare, de închirieri şi aşa mai departe. 40% din toate creditele s’au dat în Capitală, în Bucureşti este principala piaţă pentru asigurători, aici există cele mai multe clădiri pentru care se plăteşte locaţie. Să zicem că 40% din această subsecţiune este generată în Bucureşti. Aşadar, încă o contribuţie de 5,9% la PIB-ul României.

Alte servicii… aici intră preponderent servicii oferite de administraţia publică. Cum Bucureştiul are cea mai mare populaţie, estimată la peste 2 – 2,5 milioane de români şi cele mai multe firme, să estimăm o cifră decentă: 10-15% din aceşti bani sunt produşi în Capitală. Aşadar, un aport de 1,2-1,8 puncte procentuale la PIB.

Investițiile și angajamentul antreprenorial: diferențele dintre șansele de recuperare economică

Aceleaşi zone cu PIB şi venituri mici înregistrează şi cele mai mici procente de firme pe cap de locuitor. Dacă media naţională la mia de locuitori de aproape 24 de societăţi comerciale, în Mehedinţi, Vaslui, Botoşani, Teleorman, procentele nu sar de 18 la mie.

În ceea ce priveşte investiţiile străine directe (ISD), soldul celor din Regiunea Nord – Est, la sfârşitul anului 2012, nu ajungea nici măcar la jumătate din valoarea celor înregistrate din Regiunea Centru sau Vest.

În Bucureşti – Ilfov se concentrează 60,6% din ISD, cu menţiunea că localizarea în teritoriu s-a făcut după sediul social al întreprinderilor, ceea ce nu corespunde întotdeauna cu locul de desfăşurare a activităţii economice.

Impozite nete pe produs: În Capitală se consumă cel mai mult, deci statul oricum încasează cel mai mult de aici. Să zicem că 40% din taxele directe pe produs sunt strânse în Bucureşti.

Nota bene: impozite nete pe produs înseamnă taxe colectate minus subvenţii pe produs… şi cum în Capitală se acordă mai puţine subvenţii din cauza venitului mai mare decât în restul ţării, ne gândim că acel 40% s’ar putea să fie chiar mai mare. Aşadar, 40% din 12% vine 3%, contribuţia Bucureştiului la PIB în acest sector.

Tragem linie şi vedem că Bucureştiul are o contribuţie la PIB-ul României de 21,5% dacă ţinem cont de prognozele mai conservatoare. Cifra ajunge la 27,1% în cazul prognozelor care văd o contribuţie mai mare a Bucureştiului la economia ţării. În rest, datele de mai sus reprezintă doar o observaţie, o constatare interesantă, cu menţiunea că şi în alte ţări, Capitala poate ajunge să reprezinte 25%, deci nu’i nimic special. Problema vine din decalajul mare al productivităţii în comparaţie cu alte regiuni ale României. Iar acest decalaj mare de productivitate se traduce, aţi ghicit, şi în discrepanţe salariale.

PIB-ul pe locuitor din Vaslui a fost în anul 2012 de numai 2.642 de euro, de 6 ori mai mic decât cel mai mare PIB din România, înregistat în Capitală – 15.774 de euro per capita, şi de aproape 10 ori mai mic decât cel din zona euro – 25.600 de euro. PIB înregistat în Capitală la care se adaugă cel al Ilfovului, știindu’se că foarte mulți bucureșteni ridică această zonă și care este al treilea în țară după Timiș, va reprezenta un tandem imbatabil în următorii ani.

Iată un pachet robust de analize întocmite de Universitatea din Iaşi, centrul Cuguat-TIGRIS, în cadrul programului european Espon, şi publicate chiar pe site-ul Ministerului Dezvoltării.

Sistemul urban

Din totdeauna Capitala Romaniei a fost un magnet pentru provinciali. Sute de mii de oameni au luat calea Bucureștiului, atrași de mirajul banului. Specialiștii cred că Bucureștiul este „buricul pamântului” în România din motive economice evidente, culturale și dintr’o tradiție a centralizării care caracterizeaza societățile în curs de dezvoltare.

Resursa umană înalt calificată este o sursă de valoare adăugată mare

Aceleaşi judeţe au şi rate mici de populaţie cu studii superioare, acesta fiind un indicator ce arată resursele umane de care dispune o zonă pentru a realiza creştere economică rapidă. Potrivit Eurostat, în 2012, în Europa existau doar 19 regiuni cu mai puţin de o persoană cu studii superioare la cinci locuitori, în categoria celor cu vârste între 30 şi 34 de ani. Şase din aceste 19 regiuni se aflau în România.

Ponderea celor cu studii superioare în total populaţie:

Multe dintre personalitățile pe care astăzi le cunoaștem poate că nu ar fi ajuns nicăieri dacă nu era orașul acesta, cu mizeriile și apăsarea, dar și norocul care te pândește la fiecare colț. Numeroși oameni politici mai mult sau mai puțin controversați au cautat afirmarea politică, sau o carieră în afaceri.

Intensitatea polarizării urbane (dependenţa de oricare centru):

Sociologul Alfred Bulai crede ca migrația românilor din provincie ține de faptul că România este o societate înca nedezvoltată economic:

„Cultura noastră e marcată de un centralism foarte important, totul gravitează în jurul Capitalei. În general, când o societate se dezvoltă, își estompeaza centralismul. E cazul Italiei, de exemplu, unde sunt foarte multe alte orașe mari importante în afara Romei. Sau Statele Unite, sau Canada. Dezvoltarea dezmembrează centralizarea. Există totuși o bază reala a acestui fenomen. E de înțeles de ce vin oamenii la București, daca ne gândim la toate instituțiile, evenimentele culturale. Cantitativ, vom vedea că Bucureștiul e cu mult peste alte zone. Dacă ne gândim numai la serialele, soap-operas românești care au apărut acum, vedem ca în niciuna acțiunea nu se petrece în altă parte decât în București. Cum ar fi să vedem un serial a cărui acțiune se petrece în Călărași, de exemplu?!”

Orientarea polarizării urbane (dependenţa de un anumit centru):

Analistul economic Daniel Dăianu explica fenomenul ca fiind unul firesc:

„În orice spațiu geografic fluxul de migrație intern este din mediul rural, către cel urban, iar în ce’l priveste pe cel urban, centrul este în metropole. Asta pentru că acolo unde aglomerația este mai mare, ai șanse mai mari să gasești un loc de muncă. În ultimii ani, vestul țării a început să prindă un val de dezvoltare care anunță formarea altor centre puternice economic în afara Capitalei. Însa Bucurestiul „va pierde relativ. Bucurestiul are un avantaj competitiv incontestabil. Inclusiv cultural. De asta întreaga pepiniera de regizori tineri de acum, Mungiu, Porumboiu, au venit toți la București”.

Sisteme Altele regionale:

Punctul pe „i” în chestiunea provinciei care ia cu asalt Capitala, nu’l putea pune decât un bucurestean get-beget. Dan C. Mihailescu, „bucureștean sadea (chit că născut la mahala)”, cum însuși criticul se definește, a văzut cum provincia a „invadat” Capitala natală de’a lungul timpului:

„Știm din „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian că numai frecventarea Capitalei, sau a norocoșilor ei locuitori, îi poate aduce bietului muzician din provincie capitalul necesar pentru cumpărarea unui…corn englezesc…nu se poate spune că procentul de olteni sau ardeleni, de ieșeni, bucovineni sau bănățeni, va fi dăunat vreodata cu ceva. Despre fluviile de provinciali care se lasă, de secole, absorbiți de „tentaculele” și mirajul Bucureștilor, ei nu fac mai mult rău decât bine. Bogăția rezidă și în diversitate, nu doar în unitate și omogenitate”.
El ar fi totuși adeptul filosofiei de pe vremea lui Ion Creanga: „decât codaș la oraș, mai bine’n satul tău fruntaș…Eu astfel aș fi procedat. Sa fie vorba de resemnare? Sau de un simplu si binecuvantat realism? Dar cine’l poate judeca pe cel care alege plecarea?”

Reţeaua de aşezări

În luna decembrie 2014, efectivul salariaţilor a fost de 4.423.300 persoane, cu 20,5 mii persoane mai mic decât în luna noiembrie 2014. Iar în București în martie 2014, peste 893.000 de salariaţi, peste 20% din salariații României. Nu întâmplător cele mai scăzute rate ale şomajului au fost în judeţele: Municipiul Bucureşti (2,0%), Ilfov, dar şi Timiş (1,6% fiecare).

Fluxuri teoretice

Deservire bancară

Regiunea Bucureşti-Ilfov este, după cum era de aşteptat, capitala recordurilor: cea mai mare productivitate, măsurată în PIB/cap de locuitor, de 14.416 euro, cel mai mic şomaj, de 2,1%, şi cele mai mari salarii medii nete, de aproximativ 2200 de lei.

În ceea ce priveşte valoarea economiei, a PIB, din Bucureşti, de peste 165 miliarde de lei, aceasta este cât pentru două regiuni de dezvoltare, de exemplu cât cea de Nord-Est şi de Sud-Est la un loc. În ceea ce priveşte productivitatea trebuie subliniat că Bucureştiul are aproximativ 21% dintre toţi salariaţii din România şi produce 22% din PIB-ul naţional, trăgând practic după el întreaga ţară.

Salariul mediu net din Capitală va fi anul acesta de peste 2.200 lei pe lună, conform estimărilor Comisiei Naţionale de Prognoză, cu 35% peste media naţională.

Comune dependente de un judeţ vecin

Infrastructura aeroportuară

u„Având probleme de infrastructură şi o aerogară mult prea mică pentru un trafic ce a ajuns la 390 de mii de pasageri (2012), aeroportul din Bacău are poziţia cea mai fragilă în sistemul de relaţii aeriene al României. (…) Mult prea ancoraţi în teritorialitatea locală atât băcăuanii, cât şi ieşenii nu văd decât ameninţări şi o neproductivă competiţie între cele două aeroporturi. Băcăuanii sunt convinşi că există o conspiraţie în jurul aeroportului local. (…) Creşterea cu 35% a traficului de pasageri poziţionează aeroportul ieşean pe locul al VI-lea în ierarhia aeroporturilor româneşti după Otopeni, Cluj, Timişoara, Bacău şi Târgu Mureş. În ecuaţia relaţiilor aeriene regionale, aeroportul ieşean, ce are potenţial de creştere, pare să ameninţe, pentru prima dată în istoria ultimilor 5 ani, primatul aeroportului din Bacău.”

Aceste pasaje fac parte dintr’o sintetică analiză a sistemului aeronautic românesc, sub semnătura profesorului George Ţurcănaşu, lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie a Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi. Un articol care ar trebui lecturat cu atenţie nu doar de factorii băcăuani de decizie, ci şi la nivel regional, pentru racordarea sustenabilă a Moldovei la sistemul european de transport. Asta dacă se doreşte cu adevărat…

Reţeaua rutieră

Programul Operațional Infrastructura Mare (POIM) nu se referă doar la infrastructura de transport, aici fiind incluse mai multe obiective tematice. Programul se adresează nevoilor de dezvoltare din patru sectoare: infrastructura de transport, protecţia mediului, managementul riscurilor şi adaptarea la schimbările climatice, energie şi eficienţă energetică, contribuind la Strategia Uniunii pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, prin finanţarea a 4 din cele 11 obiective tematice stabilite prin Regulamentul nr. 1303/2013.

Valoarea totală a proiectelor de infrastructură rutieră din România pentru următorii ani se ridică la peste 28,68 de miliarde de euro. Proiectele propuse în Masterul Planul General de Transport și a căror implementare va începe chiar din acest an sunt: Sibiu-Pitești (129 km), Craiova-Pitești (114 km), Ploiești-Brașov (103 km), Brașov-Sibiu (128 km), Brașov-Bacău (160 km), Borș – Nădășelu (177) – primul tronson de la Borș la Suplacu de Barcău (64,5 km – fiind realizat de Bechtel în proporție de 50%, acum se află în procedura de licitație), Tg-Neamț-Iași-Ungheni (135 km), Centura Capitalei la nivel de autostradă (102 km).

Justifică traficul prezent autostrăzile?

Precum se vede din harta de mai jos, doar traficul de la, și din București este justificat a suporta cheltuielile pentru autostrăzi din 1990-2015, ceea ce face toată critica adusă guvernele post-decembriste pentru nerealizare a autostrăzilor, total deplasată. Toată polemica legată de inexistența acestor autostrăzi ar trebui cantonată cu adevărat pe costurile lor și nu pe necesitatea lor…

Potrivit specialiştilor în trafic de la firmele de construcţii, un drum naţional poate face faţă la o MEDIE ZILNICĂ ANUALĂ  (MZA) de 15.000 de vehicule. Într’adevăr, odată depăşit acest nivel, drumul intră în clasa E (cea mai scăzută calitativ, în care viteza scade dramatic, iar riscul accidentelor creşte).

O autostradă poate deservi în condiţii calitative medii un volum de 60.000 de vehicule MZA. Când se face însă proiectarea se consideră că un drumul naţional poate deservi optim 3.500-4.500 de vehicule MZA. Iar autostrada 13.000-15.000 vehicule MZA. O autostradă dublată de un drum naţional pe două benzi poate satisface în condiţii optime nevoile de transport pentru aproximativ 20.000 de vehicule. Traficul existent între Braşov şi Sibiu, Piteşti şi Craiova sau Bucureşti şi Alexandria este însă la jumătate.

Potrivit recensământului rutier din 2010,  între cele două oraşe din Transilvania au circulat 7.000-10.000 vehicule MZA, între Piteşti şi Craiova 8.500-9.500, iar între Capitală şi Alexandria  10.000-12.000 MZA. Valorile superioare se înregistrează în jurul localităţilor. Cele trei autostrzăi au însumat 350 de kilometri iar construirea lor va costa împreună 2,1 miliarde euro. Potrivit standadelor de cost aprobare de Ministerul Transporturilor construirea a două benzi de drum naţional nou ar costa 1,2 milioane euro deci de 5 ori mai puţini bani decât realizarea unei autostrăzi. Corespunzător celor 350 de kilometri, economiile ar fi putut fi de aproape 2 miliarde de euro, bani ce ar fi putut fi folosiţi pentru la Curtea de Argeş-Sibiu. Aceleaşi calcule pot fi extinse şi la propusa autostradă Buzău-Brăila-Galaţi, municipii între care traficul variază între 5.000 şi 10.000 vehicule MZA.

„Brasov-Sibiu nu are trafic nici de 4 benzi. Drumul este pe trei sferturi lărgit la patru benzi. Mai faci şi o autostradă paralelă? Eventual trebuiau realizate încă două benzi în plus, acolo unde lipsesc. În plus, drumul prin Braşov e mai lung cu 30 de kilometri, faţă de Piteşti-Sibiu. Din banii cheltuiţi suplimentar cu carburanţii se făcea autostrada pe valea Oltului. Aceeaşi situaţie este între Piteşti şi Craiova. O lărgire a drumului la patru benzi şi trei centuri ocolitoare rezolvau toată problema”, spune el. Autostradă spre Alexandria, fieful vicepremierului Liviu Dragnea, ”este o glumă”, consideră şeful unei importante firme româneşti din domeniul construcţiei de drumuri.

De ce trebuia realizat Piteşti-Sibiu?

Autostrada Piteşti-Sibiu este singura autostradă (exceptând tronsoanele în lucru spre graniţa de vest) inclusă în noile coridoare incluse în reţeaua europeană TEN-T, după cum au fost acestea stabilite în luna octombrie la Tallinn, în Estonia.

Rm. Vâlcea-Piteşti nu costă  cele trei miliarde de euro invocate de premier. Singurele estimări datează din perioada de boom imobiliar când preţurile la terenuri şi materiale de construcţie erau mai mari. Autostrada e si mai simplu de făcut decât Comarnic-Braşov.

”Piteşti Sibiu nu costă trei miliarde de lei. Pitesti-Sibiu se poate face în 2 ani şi jumătate- 3 ani, Comarnic-Braşov nu se termină nici in 5 ani, cu constructori buni. Aceasta deoarece pe aici sunt multe tunele şi viaducte lungi. Pe Curtea de Argeş-Sibiu tunelurile sunt mai scurte”, spune constructorul menţionat.

Realizarea Comarnic-Braşov va presupune transportarea pe DN1 a câteva milioane de tone de materiale.

”Va fi un şir de camioane cu care vei putea înconjura Ecuatorul. Cred că nu s’a gândit nimeni la acest aspect”.

Dincolo de polemica Curtea de Argeş-Sibiu versus Braşov-Sibiu, schiţa guvernului indică dorinţa de a fi satisfăcute pozitiv cerinţe nejustificate venite din lumea politicului. Frângerea autostrăzii Bucureşti Craiova spre sud, astfel încât aceasta să treacă prin Alexandria, lungeşte traseul cu 30 de kilometri. La un cost minim de 6 milioane euro pe kilometru, dorinţele lui Liviu Dragnea costă suplimentar bugetul 180 milioane euro.

La o zi după ce a prezentat public aşa zisa ”strategie”, harta autostrăzilor a mai suferit o modificare. De unde iniţial se prevedea ca Buzău, Brăila şi Galaţi să fie legate direct printr’o autostradă,  o nouă hartă prezentată pe situl de internet al Guvernului stabilea că ruta urmează să treacă mai intâi pe la nord de axa Buzău-Brăila, adică prin Focşani. De aici autostrada coboară spre sud, spre oraşele dunărene. În varianta iniţială focşănenii ar fi trebui să aştepte după 2022 legarea lor prin autostradă de Buzău-Ploieşti.

România a transmis la Bruxelles, noul program de convergenţă, pentru perioada 2014-2017, anunţând că angajamentul de adoptare a monedei euro “va deveni un obiectiv realizabil şi necesar” la data de 1 ianuarie 2019.
Deși România îndeplineşte criteriile tehnice pentru aderarea la euro, indicatorii de convergenţă reală arată însă că ţara, cu excepţia Capitalei, este departe de standardele zonei. În această analiză, existența a nu mai puțin de 4 ”Românii”, care explică atât dificultățile pe care le vom avea la integrarea în zona euro, cât și disfuncționalitățile structurale din economie.

În raportul de convergenţă prezentat în 2014, Comisia Europeană constata că România îndeplineşte trei din cele cinci criterii fixate pentru adoptarea adoptării monedei unice: nivelul datoriei, deficitul şi ratele dobânzilor pe termen lung şi, parţial, criteriile calitatitve. Nu îndeplinea însă criteriul ratei inflaţiei şi al stabilităţii cursului de schimb, pe care le’a bifat peste puţin timp, în luna august. Rata medie a inflaţiei pe anul ce a precedat luna aprilie 2014 a fost de 2,1%, peste valoarea de referinţă de 1,7%, iar la capitolul privind stabilitatea cursului de schimb, Comisia preciza că în cei doi ani de la raportul anterior leul s-a depreciat faţă de euro cu 1,9%.

Deocamdată, România s’ar putea integra cu doar 2 milioane de persoane – Bucureștiul

Mugur Isărescu: ”Bucureştiul poate intra în zona euro şi mâine, pentru că are un nivel de dezvoltare similar cu zona Lisabona sau Berlin. Eu aş vrea să schimbăm destul de repede, pentru că, o să revin pe gluma aceea, trebuie să intre în zona euro şi cei de la Las Fierbinţi, nu? Vă daţi seama că lumea nu se schimbă uşor, se schimbă mai greu. Bucureştiul poate să intre în zona euro (…) Numai că nu poţi să’l desprinzi. Se agaţă cei de la Las Fierbinţi de noi şi’l trag în jos“.

Potrivit Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP) indicele de disparitate (diferenţa între nivelul regiunii şi cel naţional) era, în anul 2012, de 62,7%, la capitolul PIB pe cap de locuitor, iar ultima estimare a CNP arată că în 2017 va fi de 62,2%.

Regiunea Bucureşti-Ilfov este responsabilă pentru 25% din totalul economiei naţionale. În Capitală îşi au sediul aproape toate marile companii din România, de la OMV Petrom (afaceri de trei miliarde de euro în 2009), la Rompetrol Downstream (1,22 miliarde de euro), Orange România (un miliard de euro), Vodafone (930 de milioane de euro), British American Tobacco (un miliard) la Romtelecom (807 milioane de euro) şi Cosmote (423 milioane de euro).

OMV Petrom şi companiile de telecomunicaţii au avut o cifră de afaceri cumulată de 6,1 miliarde de euro, echivalentă cu 5% din valoarea totală a economiei naţionale în 2009.

Cea mai mare companie din Ilfov este Metro Cash & Carry, cu afaceri de 1,35 miliarde de euro în 2009, urmată de Philip Morris România, cu afaceri de peste 516 milioane de euro şi de Coca-Cola HBC, cu o cifră de afaceri de 440 de milioane de euro.

Rata de urbanizare

Zona metropolitană București (ZMB) este un proiect local pentru crearea unei unități administrative integrate între municipiul București și localitățile limitrofe și care ar cuprinde actualmente aproximativ 2,4 milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane). Există proiecte de mărire substanțială a ZMB astfel încât ea va include 94 de unități administrativ-teritoriale, situate pe circa 5.000 km², va fi gată în aproximativ 10-12 ani, din cauza că mai întâi vor fi efectuate studii, iar urmatorii trei-patru ani vor fi alocați consultărilor publice. Astfel ZMB ar urma să cuprindă șase orașe (printre care Giurgiu, Oltenița, Otopeni) și 87 de comune din județele Ilfov, Giurgiu si Călărași. La nord, metropola s’ar învecina cu județul Prahova, iar la sud cu Bulgaria. Astfel, ZMB s’ar intinde pe 5.046,1 km², o arie de 20 de ori mai mare decât actualul oraș.

Chiar dacă populaţia ţării a scăzut cu vreo 4 milioane de oameni din 1990 (iar scăderea cea mai pronunţată a fost în oraşele mari), suburbiile centrelor urbane au crescut cu vreo 300.000 de oameni – o creştere semnificativă dacă ne găndim că s’a petrecut pe fondul undei reducerii generale a populaţiei cu vreo 17%.
Ca o notă aparte, populaţia totală a acestor suburbii, care acum sunt definite ca zone rurale, este de vreo 2 milioane – adică mai bine de 10% din populaţia ţării. Având în vedere că ele se află în zona de influenţă metropolitană a centrelor urbane, ar trebui regândit modul în care populaţia urbană şi populaţia rurală este definită în România. La momentul actual, se consideră ca numai 55% din români trăiesc în mediul urban, cu unităţile administrative teritoriale fiind împărţite în municipii, oraşe, şi comune. Dacă s’ar lua în schimb în considerare aria de influenţă metropolitană, populaţia urbană a României ar putea să fie în mod efectiv mai mare de 65%.

Iar dacă populaţia per ansamblu a scăzut, masa urbană a cunoscut o extindere în mai toate cazurile. Cel mai mult s’a construit în municipiile mari, dar o mare parte din noul fond locativ s’a creat în localităţi limitrofe. Din toate localităţile din ţară, Clujul a cunoscut una din cele mai semnificative creşteri a masei urbane. În 2008, anul apogeu al exploziei imobiliare din România, s’au construit mai multe locuinţe în Floreşti, decât in orice altă localitate din România – inclusiv Bucureştiul (detalii în tabelul de mai jos). Din 1990 până în 2011, Floreştiul a adăugat mai multe locuinţe decât orice altă localitate din ţară exceptând Bucureştiul, Clujul, şi Constanţa. Luate la un loc, numărul de noi locuinţe construite în această perioadă în zona metropolitană a Clujului reprezintă mai mult de jumătate din ce s’a construit în Bucureşti în aceiași perioadă (aproape 30.000 de noi locuinţe) – chiar dacă populaţia zonei metropolitane Clujene este de 5 ori mai mică decât populaţia Bucureştiului.
Localităţile din România cu cele mai multe noi locuinţe în 2008, când s’a instalat criza imobiliară au fost Bucuresti 3021 + Ilfov (Popești Leordeni) 1697 = 4718 de locuințe, Cluj (Floresti) cu 4180 locuințe și Sibiu cu 2263 locuințe.

București, istoria, statistică și origine a populației
Statisticile au darul de a destrama mituri, Bucurestiului atribuidu’i’se destule.
Bucureşti, capitala ţării şi oraşul numit altădată “Micul Paris”, se bucură de o arhitectură cosmopolită, ca şi locuitorii săi şi de o istorie care, pe alocuri, stă sub semnul întrebării. Aşa cum se întâmplă şi în dreptul originii numelui său, care se pierde în negura vremurilor. Nu se ştie cu exactitate de la cine sau de unde provine şi, mai ales, când a fost el prima dată folosit pentru cetatea de pe malul Dâmboviţei. Dacă în ceea ce priveşte istoricul oraşului există o serie de repere concrete, de certitudini, în cazul originii numelui încă persistă misterul. Cele câteva informaţii de ordin ştiinţific nu sunt suficiente pentru a răspunde unor întrebări naturale, ele deschizând doar unele căi de cercetare, documentate şi demne de luat în calcul. De aproximativ 150 de ani oameni de litere si reputaţi istorici s’au străduit să descifreze misterul alegerii numelui de “Bucureşti” pentru centrul politic al spaţiului românesc.

Din punct de vedere etimologic, termenul provine dintr’un “nume vechi şi de tradiţie la români, Bucur” şi face parte “din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros. Originea pare a fi albaneză, din adjectivul bucure-frumos”. Termenul s’a păstrat până astăzi în zona Braşovului şi desemnează pruncii până la botez, ceea ce poate sugera că “la baza numelui personal ar putea sta şi sensul bucurie”. Nume înrudite cu toponimul sunt atestate din cele mai vechi timpuri,
Ca denumiri de aşezări sunt atestate trei cazuri: un fost sat din judeţul Vâlcea în 1392, Bucureşti cetatea de scaun şi actuala capitală a ţării naostre, care este menţionată într’un document de la 1459 şi, un alt fost sat cu acelaşi nume din judeţul Mehedinţi, în 1483. De asemenea, mai există o serie de nume de aşezări, din aceeaşi rădăcină, precum: “Bucura – în Oltenia, Muntenia şi Transilvania – Bucureasa în judeţul Gorj – Bucuroaia, în judeţele Bihor şi Dâmboviţa, Bucureni, Bucuru în judeţul Alba.”
În aceeaşi ordine de idei, există informaţii noi în jurul anului 1800, într’o lucrare apărută la Viena, care pleacă de la ipoteza că denumirea oraşului de pe Dâmboviţa “se trage de la pădurile de fag ce se numesc Bukovie”.
Ion I. Russu, in Limba traco-dacilor, 1967, Editura științifică ne propune ca Bucuresti este de origine geto-tracica: bucuros „bucuros”; din albaneză bukuroj „a înfrumuseța”, Bukurosh „frumos”, ambele de la bukur „frumos, minunat” ( wikipedia). Tradiția spune că întemeierea orașului s’a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.
O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr’un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”
Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându’l reședinței Târgoviște.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București. Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.
Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi. În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.
În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei. La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și a incendiat orașul.
Dar obărșia Bucureștiului este cu mult mai veche, activitate umana regasim din paleolitic. Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureștiul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică (așchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă și Radu-Vodă). Au fost scoase la iveală numeroase așezări neolitice; din perioada culturii Dudești s’au descoperit urme la Dudești, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada culturii Boian s’au găsit urme la Glina, Dudești, Cățelu, Bucureștii-Noi, Giulești, Dealul Spirei, Pantelimon. La Cernica s’a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În morminte s’au descoperit și „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din țară și printre cele mai vechi din Europa.
Din perioada culturii Gumelnița s’au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele ș.a. La Chitila s’a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Acest tip de brățară stă la originea altor brățări cu capete de șarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile Pârvan și Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare.
S’au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuțite, ace, vârfuri de săgeți etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide și cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s’au descoperit două așezări cu zece bordeie și șase locuințe de suprafață. Urme ale unei locuiri îndelungate s’au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S’au descoperit: cuptoare de ars oale, cești dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare, râșnițe rotative etc.
Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistența în zona Capitalei a unor populații dacice cu goții și sarmații de ramură alanică și faptul că existau relații cu romanii. Din secolele VI-VII s’au descoperit pe malurile Colentinei și Dâmboviței semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit și unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de așezări s’au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit și încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La Pipera, în Bucureștii Noi, în Piața de Flori, la Crângași și la Giuleștii-Sârbi au fost descoperite așezări ale populației vechi românești din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, așezări din secolele XII-XIV. Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se completează cu izvoare scrise ( wikipedia).

Populaţia stabilă a Municipiului Bucureşti totaliza 1.883.425 persoane, la 20 octombrie 2011, în scădere cu 42.900 de persoane, faţă de recensământul anterior, din anul 2002, a anunţat Institutul Naţional de Statistică, care a publicat datele finale ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor.
Sectorul 3 are cel mai mare număr de locuitori, respectiv 385.400 persoane. În sectorul 1 locuiesc 225.400 persoane, în sectorul 5 – 271.600 persoane, în sectorul 4 – 287.000 persoane, în sectorul 2 – 345.000 persoane, iar în sectorul 6 – 367.000 persoane.
În Bucureşti s’au declarat români 1.618.900 persoane (97,3%). Populaţia de etnie maghiară înregistrată la recensământ a totalizat 34.000 de persoane (0,2%), iar numărul celor care s’au declarat romi a fost de 24.000 de persoane (1,4%). Alte grupuri etnice pentru care s’a înregistrat un număr de peste 1.000 persoane sunt: turcii (2.300 persoane), evreii (1.300 persoane), germanii (1.200 persoane) şi chinezi (o mie de persoane).
Structura confesională, rezultată în urma declaraţiilor a 1.661.200 persoane din totalul populaţiei stabile, arată că 95,6% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă, 1,3% s’au declarat de religie romano-catolică, 0,5% de religie musulmană, iar 0,3% penticostală. Persoanele de altă religie reprezintă 1,6% din total. Din totalul populaţiei stabile, 0,7% s’au declarat „fără religie” şi atei.
Structura etnică și confesională 1877:
177.646 persoane cu reședința în București. Din punct de vedere religios: predominau creștinii, din care: 132.987 (75%) ortodocși, 16.991 (10%) romano-catolici, 5.854 (3%) protestanți, 796 creștini armeni și 206 lipoveni (ortodocși de rit vechi). Dintre celelalte religii , cei mai numeroși erau evreii (20.749 sau 12%, având 10 sinagogi și 20 capele), precum și un mic număr de musulmani (predominant turci) care la vremea aceea nu dețineau încă o moschee. Ortodocșii erau predominant români, existând și mici grupuri de bulgari și refugiați albanezi ortodocși. Romano-catolicii erau germani, maghiari și polonezi. Protestanții erau germani și maghiari.
Structura populaţiei Bucureştiului în anul 1930:
Structura etnica: Total – 639.040 locuitori, din care 495.122 romani, 24.052 maghiari, 14.231 germani, 6.797 tigani, etc.
Structura confesională: 486.193 ortodocși (76,08%), 76.480 mozaici (11,96%), 36.414 romano-catolici (5,69%), 12.882 greco-catolici (2,01%), 12.203 lutherani (1,90%), reformați (1,14%) ș.a.

Potrivit statisticilor, in 2010, aproximativ 21.000 de români s’au stabilit în Capitală, însă dintre aceştia doar 20% provin din Moldova, iar jumătate dintre ei îşi au originea din Muntenia. Mai exact, analiza arată că în 2011 circa 11.000 de munteni (din judeţele Teleorman, Ilfov şi Prahova), 4.100 de moldoveni (din judeţele Bacău, Vaslui şi Galaţi), 2.500 de olteni (din judeţele Olt, Gorj şi Dolj) şi 1.270 de ardeleni (din judeţele Braşov, Hunedoara şi Maramureş) şi’au stabilit domiciliul în municipiul Bucureşti. Cei mai mulţi munteni care s’au mutat anul trecut la Bucureşti provin din Teleorman (1.730 de persoane), Ilfov (1.474) şi Prahova (1.324), în timp ce din regiunea Moldovei cei mai mulţi care şi’au schimbat domiciliul în Bucureşti provin din Bacău (708 persoane), Vaslui (669) sau Galaţi (661). „Pentru numărul mare de munteni care se stabilesc anual în Capitală explicaţia o reprezintă apropierea geografică de Bucureşti şi faptul că judeţe precum Tele­orman, Călăraşi sau Giurgiu sunt foarte sărace, migraţia populaţiei este mai mare către Bucureşti, pentru că acolo şomajul este neglijabil. În schimb, Bucureştiul nu mai reprezintă un punct de interes pentru moldoveni la fel cum reprezenta în trecut, având în vedere că statisticile recensă­mântului arată că majoritatea celor din Moldova preferă să plece în străinătate”, a declarat pentru aceaşi sursă profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demo­grafice „Vladimir Trebici” al Aca­demiei Române. El admite însă că datele statistice ar trebui să fie privite puţin cu rezervă, pentru că într-un singur an nu pot fi analizate fluxurile majore de migraţie. Statisticile INS mai arată că peste 320.000 de români şi’au schimbat domiciliul între judeţe diferite în 2011, numărul acestora fiind în scădere cu aproximativ 30% faţă de 2010.
O analiza a Ziarului Financiar ( zf ) nu a luat în calcul numărul persoanelor care şi’au schimbat domiciliul în cadrul aceluiaşi judeţ (migraţia intrajudeţeană – inclusiv între sectoarele municipiului Bucureşti), având în vedere că aceasta fost mai mare decât al celor care şi’au schimbat domiciliul într’un alt judeţ, ajungând la un procent de 60,4% din totalul schimbărilor de domiciliu.
Balanţa schimbărilor de domiciliu între judeţe a avut sold pozitiv în 11 judeţe, cele mai ridicate valori fiind înregistrate în judeţul Ilfov (9.724 persoane), Timiş (3.649 persoane) şi Cluj (2.853 persoane). „Ilfov este un caz particular, pentru că economia a crescut foarte mult în regiune, iar dezvoltarea pieţei imobiliare din regiune i’au determinat pe mulţi bucureşteni să se mute în Ilfov. De asemenea, Clujul şi Timişul au cunoscut o dezvoltare economică foarte mare, au salarii mari, şomaj redus. Dezvoltarea economică a unei zone este principalul motiv care stă la baza migraţiei între judeţe”. Surprinzător este numărul mare de bucureşteni care s’au mutat anul trecut în comunele din judeţul Ilfov: peste 8.900 de persoane şi’au schimbat domiciliul din municipiul Bucureşti în Ilfov, aceştia ocupând ponderea cea mai mare (40%) în rândul locuitorilor din Bucureşti care s’au mutat în alt oraş.
O întrebare se ridică firesc: câţi bucureşteni mai sunt bucureşteni? Cine studiaza evoluția demografiei, va constata ca populația Bucureștiului nu este exclusiv rodul natalității, cât a migratiei în diferite etape ale istoriei orașului.
Astfel, vom observa că între anii 1912-1930 când consemnăm evenimente dramatice în istoria țării (Primul razboi mondial și Marea Unire de la 1918), populația Bucureștiului se dublează de la 341.000, la 639.000 de locuitori. De asemenea, intre 1930-1948 observăm iarași un vârf al migrației românilor din provincii, aproape o dublare a populației, provocată și datorită evenimentelor prin care trece România în această perioadă (al doilea război mondial și începutul sovietizării țării), de la 639.000 de locuitori, la 1.025.000 de locuitori.
Un al treilea mare vârf al demografiei capitalei se petrece între anii 1966-1977 când putem aprecia că sporirea populației cu aproape jumătate de milion de oameni, de la 1,367 milioane la 1,807 milioane de locuitori se datorează, după o perioadă crunta pentru populația rurală de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat, se adaugă politica aberantă a conducătorilor vremurilor de urbanizare fortuită, Bucureștiul nefacând excepție din acest tablou.
Din 1945 implemendu’se un nou sistem politic şi economic, socialismul, care a creat noi structuri teritoriale, bazată pe o industrializare şi urbanizare impusă (forţată). Această perioadă pare a fi una din cele mai intense din istoria urbanizării moderne, în ceea ce priveşte aspectul cantitativ. În perioada 1948 -1989 procentul populaţiei urbane a crescut de la 23,4% la 53%. Cele mai importante momente ale acestor schimbări au fost naţionalizările din 1948, colectivizarea şi politica dezvoltării industriale bazată pe industria grea, creând prin aceasta o structură în care statul devenise actorul principal al acestor schimbări.
Un efect implacabil al acestor politici, l’a avut si asupra demografiei si structurii populației Bucureștiului, astfel că sintetizând toate statisticile putem considera fără riscul de a greși că structura demografică a Bucureștiului actual reflectă în foarte mare măsura structura regională a întregii țări. Cu alte cuvinte atunci când vorbim de bucureștean, clujean, sau timișorean, putem spune fără nicio rezervă român, pentru că e greșit a’i atribui originea într’un spațiu atât de restrâns cum este un oraș, când aproape toți românii avem descendență de pe tot teritoriul actual al țării, și nu numai. Cazurile prezentate în filmulețele care prezintă oarecum secvențe comice, nu sunt specifice, evident, doar locului în care sunt filmate…

Sursa: insse.ro, riscograma.ro, standard.ro, dw.de, capital.ro, evz.ro, ziuadecj.realitatea.net, cursdeguvernare.ro, romanialibera.ro, gândul.info, wikipedia.org socasis.ubbcluj.ro zf.ro recensamantromania.ro

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬