UN COLȚIȘOR DE ROMÂNIA – BRAȘOV

Publicat pe martie 20, 2015 de Thraxus Ares

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt, Brastovia sau Braßov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al județului Brașov, România. Potrivit recensământului din 2011, are o populație de 253.200 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară (totuși în scădere în ultimele două decenii din cauza exodului sașilor și a reducerii activității industriale).

Stațiunea de iarnă Poiana Brașov se află la 12 km distanță de centrul municipiului, dispunând de o infrastructură dezvoltată pentru practicarea sporturilor de iarnă. Patron al orașului este considerată a fi Fecioara Maria. Statuia acesteia se află pe unul dintre contraforturile Bisericii Negre, îndreptat spre Casa Sfatului, având stema Brașovului sculptată dedesubt în relief.

Brașovul este cunoscut și datorită Festivalului Internațional „Cerbul de Aur”, ce se ținea aproape în fiecare an în centrul orașului. Acesta a avut pe scena sa nume celebre precum Thomas Anders, Toto Cutugno, Tom Jones, Coolio, Ray Charles, Pink, Kylie Minogue sau Christina Aguilera.

Municipiul Brașov a reprezentat, de secole, unul dintre cele mai importante, puternice și înfloritoare orașe din zonă. Datorită poziției geografice privilegiate și a infrastructurii sale de astăzi, el permite dezvoltarea multor activități economice, culturale și sportive.

Brașovul este cel mai important oraș din regiunea de dezvoltare Centru.

Dar câți din brașoveni cunosc cu adevărat Brașovul?

De asemenea, câți români?… Dar mai ales câți maghiarofoni cunosc Brașovul pe care vor să pună…”labele” ?!!!

Biserica Neagră ocupa un loc deosebit printre monumentele istorice și de artă ale țării noastre. Din punct de vedere arhitectonic ea domină centrul medieval al Brașovului. Biserica Neagră este cel mai mare edificiu religios între Viena și Istanbul (Constantinopol), cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 65 de metri înălţime, 89 de metri lungime şi 38 de metri lăţime. Din lungimea totală a construcţiei, 31 de metri sunt reprezentaţi de cor, 42 de metri de naos şi 16 metri de baza turnului. Biserica Neagră este celebră nu doar prin dimensiunile sale, ci şi prin faptul că aici se află cel mai mare clopot din România, un clopot din bronz care cântăreşte 6.300 de kilograme. Acesta a fost făurit în 1858 de către meşterul Johann Andraschowsky din Cluj.

Cunoscutul filolog şi istoric Sextil Puşcariu nota în însemnările sale despre Biserica Neagră şi momentul montării clopotului:

„Urcarea «boancănului» în turn s’a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui“.

Arhitectul Marius Ţiclean, spunea:

„Arhitectura în stil gotic a Bisericii Negre se potriveşte perfect cu aerul istoric din centrul oraşului. Culoarea cenuşie îi dă un farmec aparte, chiar dacă iniţial nu a fost aşa şi un dezastru a făcut-o celebră. Este cea mai înaltă şi impunătoare clădire din Braşov, fiind vizibilă şi de pe muntele Tâmpa şi de pe drumul spre Poiana Braşov. Putem spune că este o capodoperă arhitecturală, o clădire extrem de frumoasă şi nu este de mirare că atrage atât de mulţi turişti. Noi nu putem decât să ne bucurăm că este în Braşov“.

Biserica Neagră de astăzi se înalţă pe locul unei biserici romanice mai vechi din secolul al XIII-lea. Construcţia ei a început în anul 1383, când Braşovul se afla într’o perioadă de puternică dezvoltare culturală şi economică. În momentul finalizării ei, în anul 1477, parohia braşoveană, la acea dată de rit catolic, a primit hramul Sfintei Maria. În prezent, Biserica Neagră aparţine cultului Evanghelic.

De’a lungul timpului biserica a fost afectată de mai multe cutremure, iar devastatorul incendiu din 21 aprilie 1689 a distrus’o aproape în totalitate. Numele de Biserica Neagră l’a primit biserica parohiala evanghelică luterană din Brașov, după marele incendiu al orasului. Fumul și flăcările au înnegrit zidurile, însa nu au putut distruge măreția edificiului. Focul a cuprins biserica parohială, distrugând acoperişul şi mobilierul din interior. Credincioşii au reuşit să strângă fondurile necesare şi să înceapă reconstrucţia edificiului. Lucrările de renovare extinse care au conferit interiorului un aspect baroc, au durat mai bine de 30 de ani, fiind încheiate în 1722, când a avut loc o nouă inaugurare. Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meşteri veniţi din oraşul Danzig (actualul Gdansk, Polonia), pentru că meşterii locali nu ştiau cum să închidă bolţi de dimensiuni atât de mari. De atunci, ruina înnegrită de fum s’a numit Biserica Neagră, iar culoarea exterioară cenuşie a fost păstrată.

Celebrul edificiu aflat în oraşul de la poalele Tâmpei este cea mai vizitată clădire de cult din România. Pe lângă acest „titlu“, biserica mai deţine şi alte nominalizări la capitolul „cea mai“. Este cel mai fotografiat obiectiv turistic din România şi cel mai mare lăcaş de cult din sud-estul Europei.

Biserica Neagră din Braşov este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România. Însă numai persoanele avizate sau pasionate de istorie şi arhitectură ştiu că celebrul edificiu are câteva recorduri greu de egalat: este cel mai vizitat obiectiv turistic religios din România, are o orgă unică în Europa de sud-est, un clopot de peste şase tone şi este cel mai înalt edificiu construit în stil gotic din sud-estul Europei. Potrivit Google Panoramio, un portal care permite distribuirea fotografiilor cu diverse obiective din toată lumea localizate pe hartă, Biserica Neagră este pe primul loc în România în ceea ce priveşte cele mai fotografiate obiective turistice. Acest fapt poate sta şi la baza recordului de cel mai vizitat edificiu de cult din ţara noastră. Conform datelor furnizate de administratorii bisericii în 2014 au fost vândute 258.000 de bilete turiştilor dornici să admire combinaţia dintre stilurile gotic, la exterior, şi baroc, la interior, care ornamentează impresionanta clădire.

Exteriorul bisericii fascinează prin construcția în stil gotic; construcție începută în anul 1383 în timpul parohului Thomas Sander, pe locul unei străvechi biserici în stil romantic din prima jumătate a secolului al XIII-lea. La prima invazie a turcilor în anul 1421, biserica, înca neterminată, a fost distrusă în mare parte. Din cele două turnuri proiectate inițial la fațada vestică a bisericii a fost ridicat numai turnul sudic cu o înălțime de 65 m. În turn au fost așezate trei clopote, din care cel de 6.300 kg este cel mai mare clopot din România. Marele incendiu din anul 1689 a distrus îndeosebi acoperișul și interiorul clădirii. Renovarea a durat aproape 100 de ani răstimp în care a fost ridicat acoperisul înalt de 20 m în forma care se pastreză și astăzi. Cu aceasta ocazie acoperisul s’a prelungit si deasupra galeriei, care inainte era descoperita. Galeria este sculptata cu patru lobi ajurați și înconjoară biserica la baza acoperișului.

Interiorul și’a pierdut parțial aspectul gotic ca urmare a renovarii bisericii în secolul al XVIII-lea. Totuși, Biserica Neagră este în continuare considerată cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, măsurând 89 de metri lungime și 38 de metri latime. Corul bisericii, susținut de contraforți exteriori decorati cu edicole care adăpostesc statui de sfinți, constituie unul din puținele exemple de acest tip din Transilvania. Colecția de covoare orientale a Bisericii Negre este cea mai bogată de acest tip din România. Orga se încadrează în categoria orgilor baroce și a supravietuit perioada de la construcție până în prezent aproape neschimbată. Începând din anul 1953 au loc recitaluri de orga, tradiție începută de organistul Victor Bickerich și continuată de Hans Eckart Schlandt.

„Acest instrument reprezintă, într’adevăr, posibilitatea unei viziuni asupra secolului al XIX-lea. Când cineva vine la noi şi cântă pe acest instrument, aude secolul XIX. Pe acest instrument s’au cântat foarte multe slujbe care au avut loc în Biserica Neagră, dar şi în cinstea unor oaspeţi de seamă, începând cu Împăratul Germaniei, care a venit la Biserica Neagră la începutul secolului al XX-lea, şi pentru numeroase delegaţii din multe ţări“, a spus Steffen Schlandt. Şi prinţul Charles a ascultat celebra orgă când a vizitat Biserica Neagră.

Nașterea unui oraș rămâne, în genere, obiectul aproximărilor. Datele sunt de cele mai multe ori disparate și insuficiente. În genere, din istoria scrisă a unui loc s’a pastrat un procent mai mic de 1:1000. La rândul lor, izvoarele scrise reflectă mai puțin de 1:100 000 din ceea ce s’a întâmplat de fapt. Tocmai de aceea dovezile materiale găsite de arheologi completează un portret care altfel ar avea insuficiente trăsături pentru a închega imaginea locurilor în vremurile de demult. Sub casele, bisericile si strazile sale vechi, Brașovul ascunde multe dintre aceste semne ale trecutului.

La începutul secolului al XX-lea, Julius Teutsch, un localnic pasionat de arheologie, descoperea chiar în apropierea porții centrale a Bisericii Negre cele mai vechi vestigii gasite între zidurile orasului, datând din perioada de trecere de la neoliticul târziu la epoca bronzului: este vorba de un mormânt de înhumatie al unui păstor nomad, originar din stepele de la nordul Mării Negre. La poalele versantului sudic al Tâmpei, pe Valea Cetății, numeroase urme arheologice descoperite în anii ’80 au atestat locuirea zonei înca din neoliticul timpuriu. Cea mai mare concentrație de populatie în timpurile preistorice a fost atestata pe colinele orașului în epoca bronzului de arheologul Alfred Prox, care a descoperit pe Dealul Melcilor o mare asezare, cu un inventar deosebit de bogat (ceramica, unelte de piatra si bronz) care a dat chiar numele unei culturi preistorice (Schneckenberg, dupa denumirea germana a locului). Multe dintre obiectele gasite în campaniile arheologice de dinaintea primului razboi mondial sau în perioada interbelica (podoabe de bronz si aur, ceramica) se află astazi în colectiile Muzeului de Preistorie din Berlin. Vechea vatră a orașului a fost un loc propice așezărilor omenești: alimentată de câteva pârâuri de munte și apărată de colinele orașului, zona a fost populată relativ intens pâna în timpul razboaielor daco-romane, când o mică fortificație dacică, situata în Scheii Brasovului, la Pietrele lui Solomon, a fost distrusă de romani. Harta geografului Ptolemaios și inscriptia descoperită în castrul pe care romanii l’au întemeiat la Râsnov, pomenesc de tribul dacic al cumidavenșilor, care se afla în zonă. Vestigii de epocă romana s’au găsit la Brasov pe dealul Sprenghi (care străjuiește vechea biserică din Bartolomeu) și la Stejeriș, pe dealurile dinspre Poiana Brașov. În acest timp, ca și în Evul Mediu, zona era una a frontierei cu ținuturile din sud.

O dată cu epoca migrațiilor, în aceste locuri se stabilește o importantă comunitate de slavi, care au dat chiar numele orașului, menționat ca atare (Brașov), într’un document din 1294, b r a s fiind termenul slavilor din sud pentru «fortificație». În zorii Evului Mediu, în secolele XI-XII, au fost ridicate aici două cetăți, una pe Dealul Sprenghi și cealalta pe șaua Tâmpei, întarite cu valuri duble de pamânt și palisade de lemn, înalte de aproape 7 m. Ele străjuiau actualul perimetru al orașului, unde dovezile arheologice atestă o populație mixtă de români, slavi si pecenegi, având strânse legaturi cu spațiul sud-carpatic. În 1878, o descoperire întâmplatoare proba aceste legături: la saparea unei fundatii de casa a fost scos la iveala un tezaur bizantin, datând din secolul al XII-lea: diademele, brațările și inelele din aur si argint sunt similare cu cele descoperite cu câteva decenii în urmă la Dunărea de Jos, în centrul bizantin de la Dinogetia.

Regalitatea apostolică nu și’a întins suzeranitatea asupra acestor ținuturi din sud-estul Transilvaniei, rămase o zona a „târgurilor libere“, după cum o atestă diploma acordata de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cavalerilor teutoni în 1211. Primele încercări de colonizare și catolicizare de la mijlocul secolului al XII-lea au dat greș, ceea ce a dus la construirea în zonă la fortificații de piatră (așa cum teutonii au ridicat la Feldioara sau Codlea) și a atras alungarea teutonilor din Țara Bârsei. Brașovul nu a fost ocolit de marea năvălire a tătarilor, când în martie 1241 un corp din oastea lui Subotai intră în Transilvania pe la Pasul Oituz, fără ca secuii conduși de voievodul Posa sa li se poată opune. Același cercetător german, Alfred Prox, descoperea în 1937 pe Dealul Sprenghi o aplică de șa, pe care o atribuia unui călăreț kirghiz din oastea lui Subotai.

Între timp, orașul își dobândise „certificatul de naștere“. Prima sa atestare documentară certa o da abatele Fredericus din Hamborn, care vizitează mănăstirile Transilvaniei în 1235, menționând’o și pe cea din Dioceza Corona, nu departe de Villa Hermani (Hermannstadt, Sibiu). Într’adevăr, sub actuala clădire a liceului „Honterus“ s’au gasit urmele unei mănăstiri de maici, asezamânt care purta numele Curtea Ecaterinei și fiind foarte probabil chiar cel vizitat de abate la 1235.

De acum înainte, izvoarele scrise vorbesc în paralel de BraSo, în documentele maghiare, care preiau vechiul nume al locului, sau Corona în cele germane. Un act din 1399 este dat chiar „in oppido de Corona seu vulgariter Brascho nuncupato“ („în orasul numit Corona sau mai popular Brascho“). Istoria propriu-zisa a orașului începe o data cu secolul al XIII-lea, când teutonii aduc aici coloniști sași din zona Sibiului. După ce, în 1222, o diplomă regală interzice așezarea în Țara Bârsei a „supușilor regali“ din zonele învecinate, teutonii colonizează regiunea cu țărani aduși de pe posesiunile lor de pe malul stâng al Rinului, din zonele învecinate orașului Koblenz. Colonizările sunt intensificate de regalitatea maghiară dupa marea năvălire tătara, când sporește numărul populației.

Poarta Ecaterina

Tradiţii geto-dace păstrate sub Tâmpa: Obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului

Originea obiceiului o aflăm în vremuri mult îndepărtate. Tradiţia a păstrat numeroase legende, iar toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului sat, devenit Şcheiul de azi. În cadrul săpăturilor arheologice s’a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor (1900-1700 î.Hr.). Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în perioada geto-dacă, urme constând din numeroase vase de lut ars, lucrate cu mâna sau la roata olarului, vase pictate, pinteni de fier, vârfuri de săgeţi, ace, surle, brăţări, inele, fibule de bronz şi fier, râşniţe rotative, o monedă grecească de bronz, ceşti şi căţui – fiind dovezi ale unui stadiu înaintat de cultură a populaţiei geto-dacice.

Alte vestigii ceramice descoperite la Pietrele lui Solomon aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hr., anterioare colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă de cei veniţi.

Cronicarul german Julius Teutsch descoperă la începutul secolului al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acces, loc care, tradiţional, se numea „Salamonsburg”. La fel, E. Jekelius apreciază că în trecut i se spunea locului „Cetatea lui Solomon”, întrucât aici a fost o cetate. Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de „Cetate a Junilor” pentru Pietrele lui Solomon, iar pe cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în „Cetatea lui Solomon”, ei le numesc „Poarta de piatră”, căci aici se postau Junii care pretindeau „vamă” celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrele lui Solomon.

În urma săpăturilor din anul 1962 – căci de atunci nu s-a mai făcut nici o săpătură – efectuate de colectivul Muzeului Judeţean Braşov şi al Institutului de Arheologie Bucureşti, pe dealul Păducel, situat între Tâmpa şi Goria, s-â’au identificat aşezări dinainte de secolele X-IX î.Hr. şi ceramica de tip Hallstadt, întocmai ca în Poiana Braşov.

Tot aici exista, cu mult înainte de înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, o veche aşezare românească cu numele „Cutun” sau „Cotun” de formă circulară, limitată de actualele străzi „Pe Coastă”, „I. Barac”, „Valea Morilor” şi „Coastei”, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetăţii de pe Tâmpa. Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându’se astfel poziţia de inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu circa 20 ani în urmă mai străjuia aici celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292, dar fiind la cheremul trecătorilor, care i’au distrus acoperişul şi îngrădirile din lemn pentru a le folosi la încălzitul caselor, crucea a fost instalată în cimitirul Bisericii „Sfânta Treime” din Cetate, cu concursul muzeului din Şcheii Braşovului. Crucea încă mai confirmă aşezarea sătească de altădată în această zonă.

An de an, în Şcheii Braşovului, odată cu învierea naturii şi sărbătorile Sfintelor Paşti, asistăm la manifestări ce sunt moştenite din vremuri străvechi. O privire atentă asupra obiceiului îngăduie cu uşurinţă să se constate elemente preistorice prin care se arată legătura pe care românii din Şchei o au cu aceste locuri scăldate de legende şi mituri. Surprins de particularităţile arhaice ale obiceiului, cronicarul sas din Braşov Julius Teutsch aprecia: „Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”.

Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, de care pomenea cronicarul german, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. Astfel, de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi toţi ai casei plecau de cu seară spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi băteau din poartă în poartă, folosindu’se de ciocanul în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă – în zilele noastre mai sunt doar trei -, pentru a ieşi toţi din casă. Încolonaţi, ajungeau târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toată noaptea, îngheţând adeseori, până dimineaţa, când apărea soarele. La apariţia soarelui, într’o emulaţie colectivă, aruncau cu toţii cu diverse obiecte spre soare, ca nu cumva „vârcolacii” să le răpească soarele. Era cultul întâlnit la daci, conservat simbolic în poarta maramureşeană şi în efigia stemei moldoveneşti.

Dacă acest cult al soarelui nu se mai practică azi, în schimb îngroparea vătafului, ca şi un joc burlesc, „căţeaua”, şi „aruncarea în ţol” mai pot fi întâlnite. Îngroparea vătafului la „Podul Dracului” este un obicei în care se recunoaşte caracterul îndepărtat istoric de factură tribală. De obicei acest ceremonial se făcea la sfârşitul unor petreceri ale Junilor. Vătaful este legat fedeleş pe o scară, pe care se pune un strai gros sau o pătură (de obicei în joia Paştilor), purtat de patru juni, în timp ce alţi doi se maschează, unul în preot, altul în dascăl cântăreţ (element preluat evident în epoca creştină).

Junele este dus pe străzile Şcheiului, pe unde s’a umblat în lunea Paştilor după ouă roşii, cu opriri la cârciumi. Dacă plouă îl mai aşază şi sub streaşina casei să’l ude, spunând „că’l înmoaie, c’a fost cam aspru”. Către zorii zilei ajung aproape de Crucea Muşicoiului, la Podul Dracului (căruia popular îi mai zic „La chişătoare”), fiind aruncat (ca fiul de domn în ţepii furcii) în fundul văii, azi fără apă. Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă, junele nu era scos din groapă. Au fost situaţii în care nu s’au înţeles, motiv pentru care, în semn de protest, junii îl aşezau cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice, astfel că într’un an a fost sprijinit de zidul Bisericii Negre. Supunerea fără murmur faţă de vătaful ales dintre cei mai buni juni, păstrarea cu sfinţenie a steagului şi a buzduganului pe tot timpul sărbătorilor dovedesc reguli ale unui cod nescris întâlnite la Junii din Şchei.

Cea mai cunoscută manifestare culturală a Junilor este „Ziua de călări” sau „Coborârea în Cetate”, o defilarea călare a cetelor de juni prin Șchei și centrul vechi al Brașovului. Grupurile de Junii Tineri, Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanți, Brașovecheni, Roșiori și Albiori coboară călare din Șcheii Brașovului și defilează pe străzile din centrul vechi al Brașovului, după care urcă la Pietrele lui Solomon, unde, după aruncarea buzduganului și Hora Junilor începe o petrecere în aer liber.

Manifestarea culturală are loc în fiecare an în Duminica Tomii, prima duminică după Paști.

Cetatea de la Pietrele lui Solomon este o fortificație antică aflată pe teritoriul Brașovului. Se află situată în zona „Între Chietri”, cu vedere directă înspre nord-estul Tâmpei și cu dealul Stejeriș, în ambele locuri fiind regăsite alte vestigii dacice. Avea rol de refugiu pentru populația dacă a așezărilor civile dimprejur.

Primele săpături arheologice datează din anii 1913, fiind efectuate de către cercetătorul Julius Teutsch. Alte lucrări au fost făcute în anii ’50 (de către A. D. Alexandrescu și I. Pop) și în anii ’80 (de către Fl. Costea, el publicând și un amplu studiu pe această temă).

În urma acestor cercetări s’a putut constata o continuă locuire a cetății pe întreaga durată a neoliticului, epocii bronzului și cea a fierului. Cetatea era compusă dintr’o incintă împrejmuită cu ziduri dacice, val de pământ și palisade. Aceasta din urmă este presupusă a fi având rol de drum de rond pentru străji ori platformă pentru lupte. În incinta fortificației se mai afla și un turn-locuință. După o vreme, construcțiile s’au înmulțit prin terasarea unei părți a incintei. În acestea s’au descoperit urme de ceramică, atât comună cât și de lux, precum și obiecte de fier. Totodată s’a semnalat existența unei cisterne săpată în stâncă, pentru apă ori provizii.

Tot prin metode arheologice a fost stabilit și sfârșitul cetății, care s’a petrecut în timpul războaielor daco-romane.

Astăzi, zona care se afla cetatea este de nerecunoscut, pe locul acesteia aflându’se una din mesele junilor iar pe una din laturile turnului găsindu’se câteva trepte de piatră.

Șcheii Brașovului, colocvial Șchei, (Șa/ Defileu / Chei; în germană Belgerei, mai recent Obere Vorstadt, în maghiară Bolgárszeg (în traducere din maghiară „Bulgărimea”), este un cartier din municipiul Brașov, fost cartier slavo-românesc al Brașovului vechi. Această zonă a orașului, cu aspect mai mult rural, este constituită în special din case mici construite de’a lungul unor străzi înguste, cu grădini pe partea dinspre munți.
În teritoriile intracarpatice „Șcheii” sunt înregistrați de cancelaria maghiară ca simple toponime românești, nu ca realități etnice vii. Schei (șcheau) mai era folosit pentru a denumi cartiere de credincioși de rit slavon.

De’a lungul timpului localitatea a fost menționată sub diferite nume: „Șchei” (1595), Bolgarszek (1611), Scheu Brașovului, orașul Schei lângă Cetatea Brașovolui (1700), Bolgarsek, Șchei de lângă Brașov (1701), Șchiiaii Brașovului (1708), Bolgaria Brașovului (1723), Șchei lângă cetate Brașovului unde’i zic Bolgara, Șchiai (1724), obștea din Bolgarseghi (1773), sărăcimea obștii Bolgarsegului (1774), Bolgarsec, Biserica Bolgarseghiului (1813), Bolgarsechi (1816), Bolgarsăchiu (1817).

Sextil Pușcariu consideră că cei ce cred că Șcheii e numele ce s’a dat unui cartier al Brașovului după salahorii bulgari veniți să lucreze la zidirea Bisericii Negre în secolul 14 comit un anacronism (comunitatea română a Scheiului era constituită înainte de venirea acestor bulgari).

„Cu toate acestea, unii istorici continuă să pună începuturile Șcheilor în legătură cu venirea acestor bulgari prin faptul că numele lor de „bulgari” n’ar trebui luat în sens etnic, ci geografic”. Chiar dacă originea Șcheilor Brașov este românească, este posibil ca prezența slavilor, incluzând pe bulgari, să fi fost păstrată în denumirea de șchei.

Aici exista, cu mult înainte de înființarea cetății Brașovului medieval, o veche așezare românească cu numele Cătun, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetății de pe Tâmpa. Această așezare a continuat să existe și după înființarea cetății Brașov, dar după înălțarea zidurilor și a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei. Așezarea de sub cetatea Tâmpa sau „Cătunul” din Șchei este vatra românilor brașoveni. În cătun locuiau paznicii din afara cetății care tocmai din cauza acestei îndatoriri militare erau numiți șchei, adică „iobagi iertați” de stăpânii cetății.

Germanii din Brașov nu au cunoscut în marginea cetății lor (Corona) decât pe români: Wallachi ex Suburbio Coronensi. Toate sursele istorice românești din secolul 16 știau că Șcheii Brașovului este o zonă cu populație exclusiv românească.

Istoricul Dimitrie Onciul, în 1899, citează pe Miklosich din Die Sprache „der Bulgaren in Siebenburgen. Denkschriften der Akademie der Wissenschaften, Vienna, 1855:
„În ducatul româno-bulgar din Ardeal, cucerit de Ștefan cel Sfânt, cronicele ungurești arată ca locuitorii și pe Șchiai (Sclavi = Slavi). Încă până astăzi, o suburbia a Brașovului se numește Șchei, Aceștia sunt vechii Sloveni, respândiți peste tot teritoriul Daciei; sub stăpânirea bulgară, ei au fost numiți și Bulgari, ca și Slovenii din Bulgaria. Un rest din această populațiune sloveană s’a păstrat în Ardeal, cu numele de Bulgari încă până în seculul, trecut. Românii le’au păstrat vechiul nume din timpul anterior stăpânirii bulgare, numindu’i Șchiai sau Șchei (derivat conform foneticei române din Sclavi)”
și specifică în continuare:
„Cum pe sine, așa și pe conlocuitorii lor slavi, românii nu’i considera ca bulgari, cum numea străinii și pe unii și pe alții în urma stăpânirii bulgare. Acești slavi au dispărut apoi, fiind mai ales românisați, lăsându’ne însă numeroase slavisme în limbă și în nomenclatura topografică a terilor noastre.”

Conform copiei manuscrisului lui Radu Tempea, publicat în anul 1899 sub titlul Istoria besérecei Șchéilor Brașovului (reeditată de Octavian Șchiau și Livia Bot în 1969), venirea bulgarilor în suburbia Brașovului datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea: „Anul 1392 au vinit Bolgarii într’acesta loc, care să zice Bolgarsec.”

Vasile Olteanu precizează că acest manuscris contine de fapt o copie a cronicii popei Vasile (nepăstrată decât în interpolări și copieri în cronicile germane de la Brașov sau în cronica protopopului Radu Tempea II) care este o istorie a familiei protopopului Vasile, al cărei prim descendent era popa Patru cel Bătrân (1484), deci nicidecum o cronică a Șcheiului. Tot Vasile Olteanu continuă „prima frază este o evidentă epenteză impusă intenționat de autoritățile brașovene, ulterior scrierii cronicii, în scopul lipsirii locuitorilor din Șchei de drepturile lor istorice”.
„Pornind de la aceste supoziții, autoritățile locale au numit Șcheiul „Bolgarsek” sau „Belgerai”, iar românii din Șchei „bulgarus”, în același timp în care Poarta Șcheiului era numită „Walachisches Tor” (Poarta românească), strada principală „Walachiches Burgasse”, iar uneori Șcheiului i se zicea „Walachische Vorstadt”, timp în care domnii de peste munți și autoritățile românești nu foloseau decât numirea de „Șchei”, cum apare și în hrisovul de danie al lui Aron Vodă al Moldovei de la anul 1595.”

Venirea bulgarilor, macedonenilor și aromânilor la Brașov, presupusă a fi legată de nevoia de mână de lucru pentru reconstrucția Bisericii Negre, care fusese distrusă de incursiunile tătarilor din sec. al XIII-lea, rămâne foarte controversată. Lucrările de reconstrucție au debutat în anul 1385 și au durat un secol.

Pe de altă parte, toponimia locală dovedește continuitatea populației prin păstrarea și perpetuarea peste veacuri a unor numiri autohtone ca: Variște, Cutun, Tâmpa, cât și acelor formate în cadrul simbiozei sclavo-române: Ciocrac, Gorița, Cacova, Vagleniște. „Până și pentru limba slavă, în Șchei se folosea în documentele vechi «limba sârbă» și nu «bulgară».”

Locuitorii Șcheilor nu puteau intra în cetatea Brașovului decât la anumite ore și trebuiau să plătească o taxă la poartă pentru a avea privilegiul de a’și vinde produsele în oraș.