CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Limba română ca limbă secundară în estul Europei?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/600px-cuvintelelimbiiromane-svg.png?w=750&h=944

Limba română este cea mai exactă și bogată limbă europeană. Constatând că filologi germani, precum și o parte din cei români, consideră limba româna ca fiind un amalgam de la 9% la 75% cu element slave, și în rest latine, maghiare, turcești, grecești, germane,etc., deci practic limba română neexistând ca limbă de sine stătătoare, ci doar ca un complex de împrumuturi, considerăm că este nevoie de un studiu nou și corect asupra originii reale a limbii noastre și repunerea ei acolo unde îi este locul. Este foarte puțin probabil că noi am fi împrumutat elementele limbilor menționate, altfel limba română ar fi tot atât de inexactă și săracă precum și limbile din care și’ar fi împrumutat cuvintele și logica. Argumentele care susțin astfel de aprecieri nu au nicio bază științifică. Faptul ca un cuvânt românesc se afla în limba rusă, turcă, maghiară sau greacă era automat categorisit ca ar fi avut originea în aceste limbi. Acesta era singurul argument! S’a încercat cu limba “indo-europeana”, dar o asemenea limbă a existat numai în concepția unor filologi și nu ca entitate practică. Acest instrument fusese inventat pe considerent politic de filologi, numai pentru argumentațiile impuse. În plus, ceva esential nu se potrivea: fluxul cultural !

Cultura Europei provine din Balcani și Asia Mica. Cultura română nu este altceva decât vechea cultura pelasgo-getică, prima mare cultură europeană. Avea nevoie limba română de ajutorul limbii slave, maghiare, turce, etc? Nu, deoarece direcția de migrare, a diferitelor grupuri umane, a fost de la culturi slab dezvoltate spre culturi înaintate, și nu invers. Cultura pelasgă a fost preluată și răspândită în toată lumea.

Apoi trebuie să fi familiarizat cu criteriile politice din viața științifică occidentală, cu rolul politicului în Europa de Vest, precum a fost și pactul Hitler-Stalin, tot așa și “pactul” filologic. Un alt instrument deosebit de eficace, folosit în toate domeniile vieții   sociale, politice si economice, a fost “efectul Gold” (definit în revista Spiegel în nr. 45 din 1990) prin care falsificările devin adevăruri absolute. O metodă vestică plină de eficiență, practicată din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită eficienței ei și finanțată cu mărinimie de politicile vest-europene, căci în final ea are efecte economice incredibile.

Cartea lui Piergiuseppe Scardigli, “Cultura goților” (München,1967) prezintă nelămuririle sale filologice. Piergiuseppe Scardigli filolog la rândul său și’a dat seama că explicațiile date de filologi nu au o argumentație solidă. În această carte descoperi cuvinte nelămurite și care’si găseau explicația numai în limba română, și considerate de filologi ”profesioniști” (inclusiv de cei români), ca împrumutate de limba româna dinspre alte limbi. Cartea lui Piergiuseppe Scardigli tratează în principal cuvinte din Biblia episcopului Vulphilas (Ulfila) scrisă în anul 340 la nord de Giurgiu. Dar și cuvinte din celelalte “scrieri gotice”(getice). Surpriza este incredibilă, căci descoperi cuvinte esențiale din limba română și considerate de origine slavă: Cuvintul “GARD,” de la care provine cuvântul slav de baza “GOROD = oraș” și terminația “GRAD” (Țarigrad, Beograd, etc). Cuvântul se poate regăsi cu câteva secole înainte de Hristos, sculptat în piatra ! La câțiva zeci de km la sud de Dunăre pe teritoriul locuit de geti. Cum de n’au știut aceasta lingviștii, dacă ei nu și’au dorit ascunderea adevărului?

Poți avea încredere în specialiști și lingviști vestici și români? Cuvântul “VOEVOD”, este de origine geto-dacă, nu slavă ! La acea dată, slavii nu pătrunseseră pe teritoriul geto-dacilor. Și nici religia ortodoxă a Bizantului nu ajunsese încă în Rusia. Cuvântul “JUPÂN”, este de origine geto-dacă (se gaseste în Biblia episcopului Vulphilas) și se poate întâlni până la  reto-romanii din Elveția. El nu este de origine slavă. Cuvântul “CERNA” este tot cuvânt de origine latina (și nu slavă) și  înseamnă “obscur”, adică “NEGRU.” Nu a deschis nici un lingvist un dicționar de latină veche ?

“CERNAVODĂ = NEGRUVODĂ” și nu are nicio legatură cu slavii ! Denumirea CERNA e denumire de localitate în Franța (Cernay) și Elveția (Zernet)!  Cuvântul “DIAVOL “se găsește și el precum și celelalte cuvinte, la anul 340 în Biblia episcopului Vulphilas ! Cuvântul “BISTRIȚA” se găsește în scrierile gotice (getice) și  înseamnă “REPEDE.” Cum au putut să facă asemenea erori filologii? Cercetând numai o mica parte din Biblia episcopului Vulphilas descoperi cca. 40 de cuvinte cărora li se atribuie de către lingviști o origine artificială și politică..

Limba română a fost obiectul unei totale dezinformări, începând, în special, dupa Primul Război Mondial. Dezinformare care trebuia să creeze argumente juridice ale unor interese politice, aberații politico-filologice, care nu au ținut cont de fluxul cultural. Scrisul “slavon” își are originea în scrisul “grec”, iar scrisul “grec” nu este altceva decât scrisul pelasgo-getic, dunărean, care izvorăște din ideogramele scrierii criptice vechi de pe la 5300 î.Hr. (vezi Tărtăria, Alba- Romania) și din cea Turdaș-Vinca. Religia și cultura ortodoxă vine din Balcani și nu de la slavii estici. Ea a trecut spre slavii din est prin Dacia și nu peste Marea Neagră ! Slavii au preluat cultura și religia bizantină mult mai târziu decât populația geto-dacă din nordul și sudul Dunării.

De ce ar fi fost transferul lingvistic invers? Slavii care au migrat spre vest și sud-vest au preluat cultura dezvoltată a populațiilor locale. Secera, sapa, târnăcopul se foloseau în Balcani și Carpați cu mii de ani înainte de Hristos. Cum argumentează filologii că denumirile acestor unelte agricole ar fi de origine slavă? Agricultura rusă a fost și este și astăzi deosebit de săracă în comparație cu agricultura română sau balcanică.

Maghiarii și turcii, popoare turcice care au pătruns, cam în același timp în Panonia peste populații geto-dacice, și respectiv la sud de Marea Neagră peste popoare getice (galați, capadoci, troieni etc.), au preluat în masă cultura autohtonă deosebit de înaintată. E o gluma a se afirma de exemplu: că “ORAȘ” ar avea origine maghiară, când maghiarii erau nomazi, iar Dacia avea peste 45 de orașe mari. În sec. VII-VIII, bavarezii erau denumiți “BAJU-VAR”, “BAJ-UAR”, adică “OR”, “locurile băi-lor””. În 50 î.Hr. geto-dacii aveau granița cu germanii exact pe granița de astăzi germano-cehă. Denumirea  “TIMIȘOARA” înscrisă pe hărți, din sec. XIV-XV, este “TEMEȘUAR=TEMEȘVAR”=  “”locurile Timișenilor”. E o glumă a se afirma că “RACHI” ar fi de origine turcă, atât timp cât turcii nu folosesc alcoolul. La fel cuvântul “FASOLE”. Au trebuit să vină turcii în Asia Mica ca limba română să se îmbogățească cu cuvântul “FASOLE”? Multe din cuvintele prezente în limbile slave, maghiară sau turcă se   gasesc în limba albaneză, sau în limba getică deosebit de apropiată de limba română. Precum bine se știe, cultura albaneză a fost foarte izolata sute și sute de ani, fara să preia elemente de limbă străină. Nu au știut această situație filologii?

Nu trebuie nimeni ca cineva sa fie mare filolog și să nu se întrebe de exemplu: De ce VOCATIVUL nu există în celelalte limbi romanice, în afară de limba română? Pentru că este efectiv o parte esențială pentru precizia unei limbi, nu putea dispare din celelalte limbi romanice. Latina a avut sensul propagării ei pe linia Carpați-Dunăre spre peninsula italică, precum au avut și diverse triburi plecate din acest spațiu. Argumente sunt destule. Aberațiile din filologie s’au transferat și în arhitectură, căci așa este mersul lucrurilor. “Specialiști” arhitecți vestici categorisesc arhitectura unor vechi mănăstiri total izolate de “lume” din  Bucovina, ca un amestec de elemente arhitectonice slave, bizantine, italiene, poloneze, gotice și grecești. “Cine a avut nevoie să facă acest amalgam?” De ce nu ar fi cu specific curat românesc arhaic? Numai privind pe Columna lui Traian (anii 107-113) de la Roma se poate vedea minunata și bogata arhitectură geto-dacă identică cu cea românească de astăzi, de la coloane, bolți și pâna la prispă și cerdac. A avut nevoie arhitectura românească de elemente străine? Căci arhitectura românească este printre puținele în Europa care are o identitate proprie.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Bakos_Ferenc_%281922-1996%29_nyelv%C3%A9sz.jpg

Conform cercetătorului Bakoș Ferenc, majoritatea cuvintelor “străine” de limba maghiara sunt de origine românească. Bakoș identifica 2300 de cuvinte românești în graiurile populare vorbite in Ungaria. Studiile sale au fost publicate în volumul academic “A magyar szókészlet román elemeinek története”, Budapest 1982, Akadémiai Kiadó”. Oficial se consideră, de către foarte multi cercetători, care din păcate preferă să copieze unii de la alții, în loc să studieze că limba “maghiara” nu face parte din familia limbilor fino-ugrice. Dupa Marius Sala lexicul real maghiar, cel ugro-finic, se reduce la 250 de cuvinte primare. Restul cuvintelor unguresti au rădăcini românești și sufixuri plus accent maghiar. De aceea nu se susține teza originii fino-ugrice.

Câtă lume face o socoteală când vorbește de maghiarofoni, astfel? Ei au ajuns călare în Panonia, într’o singură tranșă, după ce au fost nimiciti de pecenegi, în Atelcuzul din sudul Basarabiei și ca urmare toți aceștia nu puteau depăși o cifra de 5-10.000 de călăreți pentru că nu se cunosc în istorie, cavalerii mai mari și ei oricum erau niște fugari. Abia după aceea s’au pus pe jaf.
Recensământul chinez număra 60 de milioane în anul 2 d.Hr. și astăzi 1,2 miliarde, ceea ce înseamna o înmulțire a chinezilor de 10 ori în 1000 de ani. Maghiarii, dacă ar fi fost chinezi puteau să atinga cifra de 50-100 de mii de locuitori si nu 10-12 milioane câți sunt ungurii astăzi pe mapamond.

Concluzia logică este faptul că relația dintre ungurii de astazi și maghiarii din Altai este ca și inexistentă, ei diluandu’se într’o populație numeroasă, de milioane de baștinași geto-daci, hrăniți de pământul fertil al Panoniei, convertiți la maghiarismul sprijinit de papalitate prin mijloacele bisericii catolice. Sălbăticia și cruzimea puținilor asiatici câți au mai rămas în viață după bătălia de la Lechfeld din 955 a fost un instrument eficace cu care catolici s’au impus în Panonia.
Finlandezii nu’s nicidecum mongoloizi, precum ar trebui să fie triburile altaico-ugrice de acum 1000 de ani, de la care se spune ca provine structura limbii maghiare. O altă problemă a teoriei înrudirii limbii maghiare cu finlandeza este totala lipsă de inteligibilitate între vorbitorii celor două limbi. Ca o verificare a fragilității acestei teorii, întrebați un finlandez sau estonian dacă pricepe ceva din maghiară. Un estonian va răspunde invariabil: “cu finlandezii ma pot înțelege fluent, fără ca eu sa știu finlandeză, sau ei să știe estoniană; din maghiară nu înteleg niciun cuvânt”. Ceea ce demonstrează și în acest caz dezinformarea și falsitatea poveștilor despre origini.
Știința făcând mereu progrese, știm cu toții acum că se pot stabili gradele de rudenie prin analize genetice. Mai multe astfel de studii au fost sintetizate într’un film/pps în limba română de un iubitor al adevărului istoric și pot fi văzute pe YouTube.
Concluziile studiilor arată inexistența elementelor ungurești în Ungaria. Fondul genetic al ungurilor atestă că aceștia sunt în principal români, secundar țigani și terțiar germani. Nici secuii nu prezinta genă mongoloidă, iar ceangăii s’au dovedit a fi 100% români.
Vedeți câteva filme aici:

1/ Originea etnică a maghiarofonilor

2/ Secuii poporul furat 

3/ Secuii poporul furat  

4/ Secuii poporul furat

Revenind la limba maghiară și pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut’o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de “părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

Citește și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într’un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s’a exercitat mai ales prin administraţie.
Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor dacoromâne şi chiar asupra limbii literare.
Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă. După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.
În MNyTESz, situaţia s’a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:
ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într’o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.
De altfel, pe baza cercetărilor, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul maghiar oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.
Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.
Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Considerăm că şi termenul românesc ”chin” se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea arhaică a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin
Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în “indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:
– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;
– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;
– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).
Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).
Rezultă, aşadar, că termenul românesc chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul dacoromânesc.
Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne’am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.
Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).
Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma românească chin.
Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.
Dar, forma apropiată de românescul chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;
A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).
Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Chin, cuvânt de origine românească arhaică
Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid Densuşianu în articolul “Din amuţirea lui “u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.
Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s’o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.
Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.
Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu românescul chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular. Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.
Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).
Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);
– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).
Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale românităţii, denumirea s’a extins, numindu’se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere “a pune de-ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).
În partea de răsărit a României, termenul penu (penum) s’a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de “cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s’a putut extinde la acela de “loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”. În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor. Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!
Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.
Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de’ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.
Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s’a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:
lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).
Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.
Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într’o parte” şi între vb. închina “a’şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.
Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul românesc chin(u) este de origine latină, pătruns în dacoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 e.n., când administraţia şi armata romană părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la “încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de “pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i’a luat locul şi şi’a păstrat semantismul “loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.
Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.
Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că românescul chin nu are nimic de’a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între românescul chin şi maghiarul kín, aceasta nu poate fi decât într’un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

Gastronomia nu cunoaşte, şi nu a cunoscut graniţe teritoriale. Şi, odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr’o limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic cu greu mai poate fi refăcut. Să ne oprim la câţiva termeni culinari, comuni limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.

Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577, într’un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj (Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“ cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.

Plăcinta romană se cocea pe o piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei ungureşti se află într’o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice. În limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit „plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie, deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintim aici că grecii cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să traducem denumirea grecească a clătitei i’am spune „tigăită”, pentru că atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano”, care desemna tigaia de prăjit). De menţionat că la românii din Ungaria, „plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar mă întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul „plăcinturi” (specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.

Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:

„Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi.”

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX
(Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Sursa: cumpana.wordpress.com, foaiaromaneasca.blogspot.ro, agero-stuttgart.de, lucianmilea.ro

Citește și:  MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ&8221;

  1. Pingback: O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: LIMBA ROMÂNĂ SACRĂ | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: UNGURII AU VRUT SĂ NE’O FURE PE NADIA | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE | Lupul Dacic

  5. Pingback: CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE | Vatra Stră-Română

  6. Pingback: DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN” | Vatra Stră-Română

  7. Pingback: DIN PRESA MAGHIAROFONILOR: ”RĂDBAREA NOASTRĂ ESTE PE SFÂRȘITE… AUTONOMIA KAPUT? …LA BUDAPESTA PENTRU PĂMÂNTUL SECUIESC…” ” | Vatra Stră-Română

  8. GRAIURILE PROTO-LATINE se pot moderniza, dar nu se pot latiniza pentru că-și au originea chiar la tine. LATINE = LA TINE (este adverbul de loc: la tine ) pe care noi îl folosim de mii de ani, dar nu stim ce valoare imensa are. Adverbul de loc „d-acia” ne demonstrează că totul a pornit D-ACIA, de LA TINE și de la mine, de la noi toți DACIA de acia, de aici sau d-aci (D-ACI) DACI. D-aci, D-ici, Da qui, De aqui, Daci, Dutch, Deutsche.

    Apreciază

  9. SeVOIEVODAT = VOIE VOr DAT – cu voința autorităților divine sau pamântene ale acelor vremuri au ajuns VOIEVOZI. Vatra Europei – este originea omului european și graiului european. Dorința noastră de a scoate acest adevar la suprafață îi deranjează și mai tare pe farisei. Eu am găsit un cuvânt nou pentru ei, anti-OM. Anti-oamenii au distrus toate civilizațiile, graiurile și alfabetele dinaintea anului zero 0, (locul turnurilor din 9-11 este botezat ground ZERO) noi trăind un fel de epoca-lipsa (era neagră) RA (soarele este lipsa).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s