GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Istoriografia scrisă nu ne lămurește definitiv cine erau iranienii, cum nici în cazul ”tracilor” geți nu ne edifică formula folosită adesea în pomenirea neamurilor, de la Marea Getică. De asemenea, nici dacă ”scyții” erau iranieni, și nici cine sunt strămoșii iranienilor. Dar, unor ramuri ale poporului indo-european i s’a atribuit de către unii autori această etichetă corect sau doar prin asemuiri superficiale. Cât de acoperită în realitățile antice este, nu ne’a lămurit până astăzi niciun istoric, dar în același timp cu asocierea lor unui ”filon etnic iranian” cu originea lor obscură, ni se precizează limpede și că ”nu se cunosc izvoare scrise asupra limbii ”scytice”.

Că nu se cunosc aceste izvoare ar fi explicabil, cum nici în cazul dacilor-geți izvoarele nu abundă, rămâne inexplicabil ușurința celor ce le atribuie scyților, uneori chiar geților o etnicitate a unui neam de care nu’l regăsim pomenit de antici, în speță iranienii. Iranienii de azi nu sunt pomeniți în izvoare decât foarte târziu. Atribuindu’i anterioritate acestui popor pomenit de 3000 de ani cum sunt geții sau scyții, nu este o eroare impardonabilă ca și aceea când afirmăm că romanii au adus limba lor unui popor mai vechi, cum sunt geții indo-europeni din care își trag în definitiv și ei rădăcinile?  

În egală măsură numeroși autori crează o și mai mare confuzie, inventând după propria lor apeciere, noi etnonime unor populații despre care nu se cunosc informații asupra limbii sau etniei lor, unele de’a dreptul hilare: eleno-scyți, traco-eleni, traco-scyți etc. și despre care vom face referire în cele ce urmează pentru a înțelege mai bine cum istoricii încearcă să diferențieze artificial neamuri frățești genetic, prin deosebiri doar de ordin cultural, militar, funerar, sau al unor obiceiuri datorate mediului geografic în care trăiau. În această situație se află evident și populația semi-nomadă până într’un anumit răstimp, apoi sedentară și amestecată cu elenii și geții, a ”scyților”.

Au fost scyții-saka, sau sacii cum au mai fost numiți în izvoare, geți? Au fost ei urmașii massa-geților, a geților ”mari” sau numeroși din care se trag foarte multe popoare eurasiatice? Pot fi obiceiurile de azi ale urmașilor lor, un motiv să nu le atribuim o înrudire ancestrală ale acestora cu geții europeni? Numeroase studii genetice ne îndreptățesc să afirmăm că există o înrudire a acestora, că există o obârșie comună a acestora. 

Nu putem preciza până când şi în ce măsură geții, dacii, scyţii, cimerienii, sarmații, perșii, celții, tracii, elenii, adică așa-numitele popoare indo-europene şi’au păstrat identitatea culturală, dar studiile genetice contemporane ne demonstrează o comuniune genetică între aceste neamuri antice care s’a păstrat până azi, mutații genetice importante neintervenind până azi..

Amintirea lor, eventual chiar unele grupuri restrânse, au mai dăinuit un timp, de vreme ce unele izvoare din epoca romană confundă adesea populaţii aflate în conflict cu Imperiul Roman. Observaţiile prezente își propun punctarea câtorva informaţii generale privind unele legături şi interferenţe interetnice la Dunărea de Jos așa cum reies ele scriptic. Cercetarea altor elemente, punerea în valoarea viitoarelor descoperiri, vor nuanţa, fără îndoială, multe dintre aspectele particulare ale acestor importante probleme.

Ca și în cazul Dahilor, care trăiau în estul Mării Caspice, și care ”trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scytice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămân incerți, dar având în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf. de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile scyților, inclusiv Dahii, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară.”

În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahii sunt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sunt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha.

Sacii (scyții) reprezentau un trib geto-dac, aflat în estul Daciei. Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian spune:

”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio”. (3)

Triburile de Saci-scyți mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani, de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Dacia antică. (4)
Acest trib este menționat de istoricul Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pârvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a asociat Saka (Sacii) cu Scyții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se menționează:

”The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers”, adică:

”Persanii au dat numele unic Saka atât nomazilor care i’au întâmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cât și în mod egal celor de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai târziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord.”

În schimb, istoricul politic B.N. Mukerjee a susținut că oamenii de știință greci și romani antici credeau că în timp ce ”toți Sakaii au fost scyții”, ”nu toți scyții erau Sakai”.

”În regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I î.Hr. au avut loc contacte intense între scyţii iranieni, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,”problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol. Preocupările specialiştilor români, începând cu Vasile Pârvan şi cu generaţiile de arheologi şi istorici care i’au urmat, continuă şi astăzi, deoarece multe lucruri stau încă sub semnul incertitudinii, datorită lipsei de precizie a izvoarelor literare, ca şi interpretărilor adesea contradictorii date unor descoperiri arheologice.
Pentru a pune în evidenţă raporturile dintre populaţiile întâlnite la Dunărea de Jos în ultimele şase secole ale erei vechi, cercetătorii au utilizat în special două mari categorii de izvoare: cele literare şi cele arheologice (în care au fost cuprinse şi izvoarele epigrafice şi numismatice). Mărturiile literare permit să se reconstituie uneori nu atât etnosurile, cât mai ales istoria etnonimelor.

De aceea, etnonimia reală nu corespunde întotdeauna celei prezentate în izvoare. De asemenea, nici pe cale arheologică nu se pot stabili decât rareori, cu multe dificultăţi şi incertitudini, etnicul şi limba vorbită de o anumită populaţie. Totuşi, numai utilizarea ambelor categorii de izvoare, cărora li se adaugă tot mai mult rezultatele unor cercetări interdisciplinare, permite evidenţierea sincronismelor care pot fi avute în vedere la stabilirea cât mai aproape de adevăr a etnonimelor şi a elementelor caracteristice lor. După cum se cunoaşte, ţinuturile Dunării de Jos şi populaţiile care trăiau în zonă au fost amintite relativ frecvent în izvoarele greceşti.

Dacă lăsăm deoparte informaţiile despre traci ori despre Istros, pe care le întâlnim la Homer, Hesiod, ori la alţi scriitori, primele triburi traco-getice au fost înregistrate de Hecateu din Milet. El aminteşte de crobizi, aşezaţi în apropiere de Odessos, până spre Dionysopolis, consideraţi uneori drept un trib getic, ca şi de trizi, socotiţi aproape cu certitudine drept un trib getic, aflat în sudul Dobrogei, în apropiere de Callatis. Tot el aminteşte şi despre…Orgamépolis…, cel dintâi toponim menţionat de vreun izvor, referitor la teritoriul ţării noastre.

Dar autorul celor mai timpurii date cu caracter etno-geografic despre teritoriul Dunării de Jos este Herodot (circa 484-425 î.Hr.). Informaţiile lui privind localizarea scyţilor în raport cu ”tracii” (geții din regiunea Tracia) şi geţii sunt binecunoscute şi menţionate frecvent de cercetători. Prezentarea evenimentelor legate de conflictul scyto-persan din anul 513 î.Hr. îi oferă lui Herodot posibilitatea de a se referi şi la populaţiile de la Dunărea de Jos. El lasă să se înţeleagă că geţii locuiau un spaţiu ce începea de la versantul nordic al munţilor Haemus, până spre Dunăre şi Marea Neagră. Nu limitează însă strict, până la fluviu ţinutul ocupat de geţi.

Tot Herodot precizează că Istrul ”pătrundea în Scyţia printr’o latură a ei” , sau că ”îndată după Istru vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi”.  El lasă, astfel, să se înţeleagă că în vremea sa, scyţii locuiau numai pe malul stâng al fluviului, înspre vărsare, după cum vor menţiona şi alţi autori. Vecinătatea celor două populaţii este confirmată şi de solii scyţilor, care transmit agatârşilor că Darius ”are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.

Herodot ne informează şi despre una dintre primele incursiuni scytice la sud de Dunăre, care a ajuns până în Chersonesul tracic, eveniment fixat de istorici pe la anul 496 (?) – 495 î.Hr. Deşi incursiunea amintită a afectat Dobrogea (probabil mai ales oraşele vest-pontice), regiunea a rămas mai departe, în esenţă, getică. Caracterul tracic (=getic) al ţinutului este relevat şi cu ocazia prezentării conflictului dintre Octamasades şi Sitalkes.

Tucidides (460-396 î.Hr.) aminteşte pe ”geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”.

El ne mai face cunoscut că ”geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu scyţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”. Unele arme şi obiceiuri comune la geţii sud-dunăreni (iar prin extensie, probabil şi la unii geţi nord-dunăreni) şi scyţi dovedesc înrâuririle reciproce ale celor două popoare învecinate, care pot să’şi aibă premizele în evenimentele de la sfârşitul secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sau în altele, despre care nu avem nici o informaţie.

La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., Skylax din Carianda preciza că ”după Tracia vine neamul scyţilor şi aşezările greceşti de la ei”, ceea ce dovedeşte că în această perioadă Dunărea reprezenta încă o graniţă între sciţii nord-pontici şi populaţiile de la sud de fluviu. Abia mai târziu, Apollonios din Rhodos (295-215 î.Hr.) va aminti despre ”scyţii cei amestecaţi cu tracii”, fără să’i localizeze cu precizie. În cazul în care textul nu este o simplă formulă de stil, el poate reprezenta prima menţiune scrisă despre un amestec traco-scytic. Cea mai probabilă localizare a acestei regiuni ar putea fi partea nordică a interfluviului Dunăre-Nistru, extinsă, eventual, până la Bugul de Sud, unde acest ”amestec” este ilustrat, într’o anumită măsură, şi de realităţile arheologice.

Dacă referirea este şi la Dobrogea, ea ar putea exprima, de asemenea, o realitate. Unii cercetători consideră că se poate vorbi de prezenţa unor comunităţi scitice în Dobrogea încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., sau chiar mai devreme. Dacă această ipoteză pentru Dobrogea are încă puţine argumente arheologice, pentru a putea vorbi de o prezenţă scytică numeroasă chiar din această vreme, cei mai mulţi cercetători admit că spre sfârşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr. se întâlnesc grupuri de scyţi în partea estică a regiunii, spre litoral (mai ales între Mangalia şi Varna), fapt relevat atât de apariţia în acest spaţiu a cunoscutelor monede cu efigia ”regilor” lor, cât şi de unele izvoare literare şi epigrafice.

Cam în aceeaşi vreme, o parte a Dobrogei, probabil cea estică, a fost denumită pentru prima dată Scyţia, nume căruia i se va adăuga de multe ori apelativul de Mică, pentru a o deosebi de Scyţia propriu-zisă, nord-pontică.

Alte izvoare reflectă evenimentele de la mijlocul, a doua jumătate a secolului al IV-lea şi de la începutul secolului al III-lea î.Hr., când la Dunărea de Jos se ciocnesc interesele scyţilor, macedonenilor, geţilor şi, eventual, ale tribalilor. Este vorba, mai întâi, de binecunoscutul rege scyt Atheas, nevoit să lupte iniţial cu acel anonim rex Histrianorum, considerat de cei mai mulţi istorici drept şeful unei uniuni de triburi getice din zona Histriei, iar, mai apoi, cu Filip al II-lea, război care se termină cu înfrângerea scyţilor şi cu instaurarea stăpânirii macedonene în Dobrogea.

În anul 335 î.Hr., a avut loc campania lui Alexandru împotriva tribalilor conduşi de regele Syrmos. După Strabon şi Arian, care au folosit ca izvor şi mărturiile generalului Ptolemaios al lui Lagos, participant la expediţie, tribalii ar fi locuit în zona Dunării de Jos până la insula Peuce, având sub stăpânirea lor şi unele teritorii getice nord-dunărene. Conform afirmaţiilor lui Plutarh, prin campania dusă împotriva illirilor, tribalilor, Alexandru ar fi ameninţat triburile aflate în vecinătatea scyţilor.
După campania lui Alexandru a urmat expediţia nereuşită peste Dunăre a generalului său Zopyrion a cărui armată ar fi fost nimicită, după unele izvoare, de geţi, iar după altele, de scyţi.

Apogeul puterii politice a geţilor dunăreni a fost atins sub Dromichaites, venit la cârma regatului său în ultimii ani ai secolului al IV-lea î.Hr. şi cunoscut prin ecoul luptelor purtate cu Lysimach. Conflictul dintre cei doi s’a purtat în cursul primului deceniu al secolului al III-lea î.Hr. şi ne este cunoscut doar prin detaliile sale anecdotice, legate de ”prizonieratul” la geţi a fiului lui Lysimach, Agathocles, şi chiar al regelui însuşi. Stăpânirea lui Dromichaites pare să fi cuprins atât ţinuturi din stânga, cât şi din dreapta Dunării. Conflictul este localizat, după Strabon în ”Pustiul getic”. În legătură cu centrul puterii lui Dromichaites şi cu cetatea Helis (fie un nume corupt, fie un nume elenizat) s’au formulat mai multe ipoteze: V. Pârvan, Getica.

O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p. 63, nu exclude posibilitatea ca Helis să fi fost la Piscu Crăsani, iar despre arealul stăpânirii lui Dromichaites în Câmpia Română; A.I. Meliukova, sugerează situarea centrului puterii lui Dromichaites în zona cetăţilor getice din sec. VI-III î.Hr. din Basarabia; R. Florescu în ”Ţara lui Dromichaites, Pontica”, 14, 1981, p. 153-157, propune zona mijlocie a Podişului Moldovei, unde există un mare grup de aşezări fortificate din sec. VI-III î.Hr., precum şi două tezaure princiare getice, la Stânceşti şi Cucuteni-Băiceni; aceste două propuneri s’ar putea contopi într’una, dată fiind încadrarea cronologică şi apropierea geografică a acestor mari grupuri de cetăţi; alţii consideră că teatrul operaţiunilor s’a aflat la sud de Dunăre, iar Helis ar putea fi localizat la Sveštari-Sborjanovo, unde există o aşezare importantă fortificată cu zid de factură elenistică şi o necropolă regală din a doua jumătate a secolului al III-lea.

Indiferent de localizarea sa, se poate considera că stăpânirea lui Dromichaites a reprezentat prima afirmare certă a unei forţe politice getice importante la Dunărea de Jos, formată pe baza unei tradiţii mai vechi, despre care nu avem încă suficiente informaţii. Dacă raporturile acesteia cu regatul macedonean ne sunt cât de cât cunoscute datorită izvoarelor scrise, nu ştim nimic despre eventualele raporturi cu scyţii, care constituiau încă, în acea vreme, o forţă importantă la marginea de est a stăpânirii lui Dromichaites. Nu ştim ce s’a întâmplat cu regatul lui Dromichaites după pacea cu Lysimach şi care a fost statutul său politic în continuare, în cadrul sferei de putere a macedonenilor la Dunărea de Jos.

După anul 279 î.Hr., celţii au întemeiat pentru scurtă vreme regatul lor cu capitala la Tylis, a cărui întindere pare să fi coincis, cu aproximaţie, cu cea a fostului regat odris sau a regatului macedonean al Traciei; dar probabil ei nu şi’au extins stăpânirea în Dobrogea şi în stânga Dunării.

Până în prezent în Dobrogea s’a semnalat ceramică celtică doar în dava getică de la Satu Nou-”Valea lui Voicu”, com. Oltina, în nivelurile I-IV (numai 27 de fragmente care aparţin la patru vase). Nu se poate preciza dacă numele celtice ale unor localităţi ca Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) şi Aliobrix (Cartal, lângă Ismail, în sudul Basarabiei) îşi au originea într’o eventuală influenţă a celţilor din vremea regatului din Tylis, ori sunt mai târzii. Evenimentele din a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. sunt reflectate slab în izvoare. Lor li s’ar putea atribui, eventual, informaţiile greu de încadrat cronologic ale lui Strabon, privind migraţiile scyţilor peste Tyras (Nistru) şi Istru, în urma cărora tracii ar fi fost nevoiţi să le cedeze pământul.

Dacă acestea au avut într’adevăr loc, ele s’ar putea corela cu informaţiile despre Scythae Aroteres şi ariile stăpânirii lor, despre oraşele acestora, ca şi cu monedele ”regilor” lor descoperite în zonă. La sfârşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr., unele inscripţii de la Histria, îndeosebi cele în care sunt menţionaţi Zalmodegikos şi Rhemaxos, lasă să se înţeleagă cu claritate care erau raporturile cetăţii cu geţii şi cu alte neamuri din preajmă, în cadrul cărora ”basileii” barbari sud- sau nord-dunăreni exercitau un adevărat protectorat asupra coloniilor greceşti.

La prezentarea înfrângerii suferite de C. Antonius Hybrida ”lângă cetatea istrienilor” în anul 61 î.Hr., Cassius Dio îi aminteşte pe bastarnii ”din Sciţia” (nord-dunăreană). Alţi autori vorbesc de existenţa ,,la miazănoapte” (de Pontul Euxin şi de Istru) a unor ,,celto-sciţi” (Strabon, XI; Plutarh, Caius Marius, 11. În realitate, celţii în cursul migraţiei de la sfârşitul sec. al IV-lea şi din sec. al III-lea î.Hr. nu par să fi depăşit cu mult regiunea Nistrului, unde întâlnim nume de aşezări celtice, cum ar fi Carrodunum şi altele.
Acestea pot constitui exemple de prezentare relativ liberă şi greu de verificat a etnonimelor folosite de autorii antici pentru populaţii diferite aflate în anumite perioade la Dunărea de Jos.

Vecinătatea, uneori şi simbioza dintre anumite populaţii, a creat şi un reflex în tradiţia scrisă. Dar este greu de precizat unde anume şi în ce măsură această simbioză a avut loc, inclusiv între traco-geţi şi scyţi. Constatăm că scyţii au reprezentat aproape o constantă în cadrul informaţiilor referitoare la zona inferioară a Dunării de Jos şi la cea nord-vest pontică, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, până în secolul al II-lea î.Hr., uneori şi mai târziu. Aceste realităţi au fost determinate de lungile contacte scyto-greco-trace, începând din sec. VI-V î.Hr., când scyţii ocupaseră zona stepelor nord-pontice, până la sfârşitul existenţei Scyţiei Mici în perioada elenistică. Chiar dacă informaţiile literare nu sunt suficient de precise pentru a stabili măsura în care prezenţa de netăgăduit a scyţilor la Dunărea de Jos este consecinţa unor migraţii, desfăşurate în mai multe etape oarecum distincte, sau a unor infiltrări de grupuri de populaţii scytice, ori doar puternic influenţate de ei, inclusiv a unor puternice contacte culturale, prezenţa scyţilor, ori a ceea ce în mod curent se consideră de către istorici şi arheologi drept ”scyţi” este sigură.

Aceste informaţii scrise sunt confirmate, într’o anumită măsură, de descoperirile arheologice. La început, în mediul autohton au pătruns, în general, obiectele de prestigiu executate în stil animalier scytic şi armele scytice, îndeosebi în rândul aristocraţiei traco-getice. Cele mai multe obiecte scytice timpurii, pătrunse în mediul autohton, nu sunt rezultatul unor contacte directe, ci indirecte, dintre scyţi, geţi sau traci. Ele au fost stimulate de aristocraţia locală şi nu presupun o prezenţă obligatorie atât de timpurie a scyţilor în Tracia. Totuşi, în unele regiuni, în perioada arhaică se constată o locuire comună a scyţilor geților şi tracilor. Aceasta se datorează probabil, deplasărilor unor grupuri mici de populaţii şi mariajului dintre reprezentanţii lor, având drept consecinţă formarea unor grupuri reduse de populaţii eterogene. Procesul a fost mai intens între Bug şi Nistru şi în aşezările din vecinătatea oraşelor greceşti, unde s’a descoperit un procent semnificativ de ceramică scytică şi tracică, cu predominarea celei dintâi. Prezenţa vaselor indigene în coloniile greceşti presupune existenţa aici a populaţiei locale. În legătură cu prezenţa ceramicii trace în zona agricolă dintre Bug şi Nistru s’au exprimat mai multe opinii. Referitor la ceramica scytică din regiunea amintită, s’a apreciat că ea nu ilustrează o sedentarizare a nomazilor scyţi, ci este rezultatul deplasării în regiunea Bugului Inferior a unei populaţii (inclusiv scytice) din silvostepă. Uneori s’a afirmat că încă din perioada arhaică ar fi existat o simbioză scyto-tracică în interfluviul Nistru-Dunăre. Dar se poate vorbi, mai degrabă, de o convieţuire între geţi şi populaţia agricolă din silvostepă, considerată scytică, îndeosebi în apropierea coloniilor greceşti, care au exercitat o mare atracţie pentru autohtoni, ca şi de o apropiere a unei etnii de cealaltă. Fenomenul s’ar corela şi cu diminuarea politicii agresive a scyţilor, caracteristică pentru sfârşitul secolului VI- începutul secolului V î.Hr., de înlocuirea ei cu una mai paşnică, întâlnită la sfârşitul secolului V- începutul secolului IV î.Hr.

Pe la sfârşitul secolului V î.Hr. ar fi avut loc şi o transformare a modului de viaţă al scyţilor, dintr’unul nomad în altul sedentar. Sugerând o posibilă simbioză geto-scytică şi formarea unor zone sincretice din punct de vedere etnic, K. Iordanov considera, în mod exagerat, că acest proces s’ar fi desfăşurat încă din secolul VI î.Hr. şi ar fi durat până la sfârşitul evoluţiei istorice a scyţilor. Zona în cauză ar fi cuprins partea litorală a regiunii dintre Nistru şi Bugul sudic, spaţiul asemănător dintre Nistru şi Prut, precum şi o parte a Dobrogei. Pe baza unor descoperiri funerare din sec. VI-V î.Hr. semnalate în Republica Moldova (în care apar uneori morminte de incineraţie, alteori de înhumaţie, ca şi necropole mixte), precum şi a unor obiecte scytice reprezentative (pumnale-akinakai, vârfuri de săgeţi de bronz sau de fier, vârfuri de suliţe, psalii etc.), M. Tkaciuk considera, de asemenea, că s’ar putea vorbi de o anumită simbioză scyto-tracică.

Pumnal akinakai

Sfârşitul culturii scytice s’ar fi produs la cumpăna secolelor IV-III î.Hr., în urma unei ”catastrofe” produse pe Niprul Inferior, din cauza loviturilor sarmaţilor care au dus la distrugerea Scyţiei Mari, ceea ce ar fi afectat şi spaţiul pruto-nistrean. Interfluviul Dunăre-Nistru a fost considerat uneori, în literatura de specialitate, un teritoriu lipsit de populaţii sedentare, o zonă de contact cu triburile nomade, care s’ar fi aflat permanent sub protectoratul cimerienilor, scyţilor şi mai apoi al sarmaţilor. Opinia potrivit căreia în, ”stepa Bugeacului” s’ar cunoaşte până în prezent aproape în exclusivitate morminte scytice nu ilustrează în mod adecvat situaţia demografică a teritoriului în cauză, chiar denaturând’o.

Nu se pot face atribuiri etnice fără a avea în vedere numeroase elemente, cum ar fi ritul şi ritualul funerar, inventarul specific unei populaţii sau alteia, tipul aşezărilor şi locuinţelor etc. În interfluviul Nistru-Dunăre s’au identificat numeroase monumente ale geților. Descoperirile din această regiune au fost grupate în două mari perioade cronologice, între care există deosebiri: una corespunzătoare secolelor V-IV î.Hr. şi alta secolelor III-II î.Hr. Între numeroasele descoperiri se impun cele din secolele IV-III î.Hr. de la Goteşti, Zărneşti, Crihana Veche, Manta etc. din stânga Prutului, precum şi cele de la Olăneşti, Palanca, Tudora de pe Nistrul Inferior. Lor li se adaugă descoperirile getice de la Giurgiuleşti (inclusiv două necropole: una de înhumaţie, din a doua jumătate a secolului VII-prima jumătate a secolului VI î.Hr. şi a doua de incineraţie, din secolele IV-III î.Hr.), precum şi aşezarea Novoselskoe-Satu Nou, care pare să fi evoluat pe parcursul întregului mileniu I î.Hr..

Situaţii aproape similare se întâlnesc atât în nordul Dobrogei, cât şi în Câmpia Brăilei, ceea ce dovedeşte unitatea culturală a acestei zone. În ceea ce priveşte prezenţa unor descoperiri getice şi scytice în sudul Bugeacului, ele dovedesc coabitarea celor două populaţii în acelaşi teritoriu. Vecinătatea îndelungată a geţilor cu populaţia agricolă semi-nomadă a scyţilor nu a determinat modificări substanţiale în cultura lor materială şi spirituală, dar a influenţat legăturile economice, devenind un factor care ar fi contribuit, după unele opinii, la realizarea unei anumite simbioze etnice. Dar, în pofida numeroaselor descoperiri care atestă atât prezenţa unor piese de tip traco-getic în grupurile de morminte scitice de pe Dunăre, sau chiar pătrunderea, la un moment dat, în mijlocul sciţilor a unor populaţii getice, cât şi a unor arme, piese de harnaşament şi necropole birituale, care conţin atât morminte getice, cât şi scytice, simbioza între cele două populaţii este încă greu de demonstrat.

Rezumând o parte dintre observaţiile referitoare la perioada timpurie a raporturilor dintre scyţi, geţi şi greci, constatăm că pentru secolul VI î.Hr. stepa Bugeacului s’a caracterizat printr’un echilibru politic, determinat de sincronismul preocupărilor de valorificare a litoralului Mării Negre de către coloniştii greci, a zonelor de stepă de către micile grupe de scyţi nomazi (care, probabil, abia după 513 î.Hr. se vor înmulţi, fără, însă, a se sedenteriza) şi a zonelor de silvostepă de către agricultorii geţi sedentari. În etapa de început, niciuna dintre aceste comunităţi etnice nu avea potenţialul militar şi politic pentru a ocupa o poziţie dominantă. Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea unor confruntări de o mai mică intensitate între ele, fără a fi înregistrate în izvoarele scrise. Din cauza lipsei, în acea vreme, a unei populaţii sedentare numeroase în stepă, coloniile greceşti au devenit centrele vieţii economice şi culturale, stimulând afluxul populaţiei barbare, determinând, astfel, şi amestecul de etnii. Problemele complexe privind situaţia din Dobrogea după încetarea culturii Babadag, faza a III-a, în parte contemporană cu cultura Basarabi, răspândită pe un spaţiu întins nord-dunărean, şi legat de acestea, prezenţa scyţilor în regiune au fost îndelung dezbătute.

Din examinarea succintă a rezultatelor cercetărilor, rezultă că pe la mijlocul sec. VII î.Hr. au avut loc modificări importante ale structurii culturale de la Dunărea de Jos, ca şi în zona nord-vest pontică. După unele opinii, aproximativ în acelaşi timp cu întemeierea Histriei, atât după tradiţia eusebiană, cât şi după cea prezentată mai vag la Pseudo-Scymnos, s’ar putea data şi primele prezenţe ale culturii scytice în nordul Mării Negre. În acest context, restructurarea culturală care se manifestă în spaţiul carpato-dunărean încă din prima jumătate a sec. VII î.Hr., dar mai cu seamă spre mijlocul acestui veac, ar putea fi în mare măsură explicată ca rezultat al unei reacţii în lanţ la evenimentele petrecute în aria ponto-caspică, al căror ecou îşi găseşte expresia în relatările lui Herodot şi Demetrios din Callatis (apud Pseudo-Scymnos) despre ”izgonirea” cimerienilor din Europa. Este greu de stabilit dacă, şi în ce formă, schimbările din spaţiul nord-pontic au afectat şi Dobrogea. Informaţiile mai mult legendare referitoare la o presupusă deplasare spre vest a cimerienilor în legătură cu trerii traci au fost respinse de unii cercetători. Din punct de vedere arheologic, cel mai adesea au fost puse în legătură cu deplasările amintite mormintele din Bulgaria de la Carevbrod şi Belogradeč din sec. VII î.Hr. Acestora li se adaugă mormântul de războinic descoperit relativ recent la Polsko Kosovo (districtul Ruse), pe cursul inferior al râului Iantra, datat la sfârşitul sec. VIII, sau mai degrabă la începutul sec. VII î.Hr. Tot în legătură cu o posibilă pătrundere cimeriană a fost pus şi un mormânt de la Sabangia (jud. Tulcea), de la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Hr. Însă această atribuire nu prezintă argumentele necesare pentru a fi considerată drept cimeriană. Chiar dacă informaţiile de până acum nu susţin o eventuală deplasare masivă a cimerienilor, nu se poate ignora aspectul nord-pontic al unor descoperiri, ca şi al inventarului funerar apărut. În legătură cu atribuirea etnică a descoperirilor în cauză, opiniile sunt divergente: unii le atribuie geților, alţii cimerienilor. Aceasta nu înseamnă, însă, mişcări de dislocare şi de migrare în spaţiul nord-vest pontic, care ar fi afectat teritoriul sud-dunărean. Asemenea fenomene istorice pot fi explicate cu dificultate din punct de vedere arheologic. În acest sens pot fi amintite şi opiniile diferite privind rolul populaţiei traco-getice sedentare şi al sciţilor nomazi din stepele Bugeacului basarabean, din imediata vecinătate a Dobrogei, la care ne’am referit mai sus.

Situaţiile diferă de la o perioadă la alta, unii specialişti vorbind de o ”coabitare” etno-culturală autohtonă-scytică, cu toate implicaţiile sale şi nu de o simbioză geto-scytică. În contextul amintit, descoperirile de la Celic-Dere sunt de o importanţă deosebită. Aşezarea cercetată a avut două etape în evoluţia sa. Cea mai veche a fost încadrată cronologic în perioada cuprinsă între prima şi a doua jumătate a sec. V î.Hr.; ea ar fi luat sfârşit în urma unui puternic incendiu de la mijlocul sec. V î.Hr., datorat unor cete de călăreţi scyţi, care s’ar fi stabilit aici. Cea de’a doua etapă a aşezării s’ar data în al treilea sfert al sec. V î.Hr. Tot în zona Celic-Dere s’a cercetat şi o importantă necropolă birituală, cu morminte din două perioade diferite. Cinci dintre ele, considerate a fi cele mai vechi, sunt plane şi au ca rit înhumaţia. Ele au fost datate în sec. VI î.Hr., eventual chiar la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VI î.Hr. Inventarul unora dintre ele era format doar din vase de ofrandă, în timp ce un altul conţinea şi piese de armament (un akinakes şi un vârf de săgeată). Armele au fost corelate cu unele descoperiri din grupul Ciumbrud şi din regiunile de silvostepă nord-pontice, sugerând astfel o vechime mai mare. Descoperirile au fost raportate şi la unele grupuri ceramice timpurii din silvostepă (Saharna-Solonceni şi Cernoles, faza Žabotin), considerându’se că ele ar reprezenta un grup de locuitori prescitici, pătrunşi în regiune în ultima parte a sec. VII î.Hr. sau mai târziu, în prima jumătate a sec. VI a.Chr. Celelalte morminte din necropola de la Celic-Dere sunt mai târzii. Dintre cele 14 morminte tumulare aflate într’un alt sector, unele (de incineraţie, cu resturile cremaţiei depuse în urnă) sunt considerate getice, iar altele (de înhumaţie), prezintă elemente de ritual funerar cunoscute şi sciţilor. Acestea din urmă aveau ca inventar, pe lângă vasele de ofrandă, arme (lănci, akinakai) şi un sceptru de bronz, în formă de cap de vultur.

Mormintele de înhumaţie în cauză au fost datate în al treilea sfert al sec. V î.Hr., fiind corelate cu etapa a doua a aşezării, care ar avea şi ea o amprentă scitică. În nordul Dobrogei, în apropierea Dunării, s’au descoperit şi alte necropole din sec. VI-V î.Hr., numai cu morminte de înhumaţie, cum sunt cele de la Isaccea (27 de morminte) şi de la Ciucurova (10 morminte). Ele au fost considerate tracice, întrucât marea majoritate a inventarului funerar este autohton. Totuşi, gruparea lor în zona nord-dobrogeană şi utilizarea exclusivă a înhumaţiei, nu permite o atribuire etnică atât de precisă. O influenţă nord-pontică s’a constatat şi în mormântul tumular nr. XIX de la Histria, din ulimul sfert al sec. VI î.Hr., în care s’a găsit un mâner de oglindă în forma unui cap de vultur. Aceste descoperiri ar sugera aşezarea unor grupuri de populaţie sedentară din regiunile nord-pontice şi nu de scyţi nomazi la Histria, Orgamé şi în împrejurimile lor, pentru a beneficia de avantajele oferite de prosperele colonii greceşti nou întemeiate.

Coloniile greceşti au reprezentat de la început centre ale vieţii economice şi culturale din zonă, stimulând afluxul populaţiei barbare, iar, într’o anumită măsură, chiar amestecul de populaţii (în cazul litoralului nord-vest şi vest pontic-între geţi, scyţi şi greci). Tendinţa grecilor de a atrage, într’un fel sau altul, în unele aşezări nou întemeiate, populaţia din împrejurimi, este corelată şi cu interesul acesteia, inclusiv al aristocraţiei locale. Sedentarizarea unei părţi a populaţiei nomade scytice, care se va fi produs şi ea la un moment dat, mai ales în preajma coloniilor nord-pontice, a reprezentat o premisă pentru desfăşurarea unui proces mai larg de modificare a modului de viaţă, care depindea de mai mulţi factori, inclusiv de interesul vârfurilor nomade pentru practicarea agriculturii şi dezvoltarea unui comerţ intens cu lumea greacă.

Apariţia la nomazi a unor grupuri de sedentari este un proces specific tuturor migratorilor, la care se poate observa la un moment dat, sedentarizarea unei părţi şi continuarea vieţii nomade de către o altă parte a populaţiei. Alături de materialul ceramic timpuriu, există şi unele descoperiri întâmplătoare de factură nord-pontică, ce reprezintă fie importuri directe timpurii, fie piese aduse de grupurile de populaţii amintite, fie imitaţii locale. Amintim, astfel, psalia din mormântul secundar al tumulului de la Belogradec, psaliile de la Celic-Dere (sec. VI î.Hr.), Tariverde şi Histria (a doua jumătate a sec. VI î.Hr.). În legătură cu prezenţa psaliilor scitice de os din sudul Dunării s’a exprimat uneori părerea că ele ar fi putut ajunge în Dobrogea datorită legăturilor dintre grecii de la Histria şi scyţii din jurul Olbiei. Ulterior, s’a conturat opinia că ele puteau fi aduse de grupurile de populaţii nord-pontice infiltrate de timpuriu în regiune. Tot în categoria materialelor scytice sau de influenţă scytică intră şi alte descoperiri.

Astfel, ”sabia-emblemă” de bronz de la Medgidia are redate pe suprafaţa sa reprezentări ce se regăsesc atât în arta iraniană (persană şi scytică), cât şi în cea traco-getică.

O descoperire geto-scytică din Dobrogea şi problema scytică la Dunărea de Jos , SCIV, 10, 1959, 1, p. 7-48; idem, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, p. 18-32 despre care se apreciază că piesa ”îmbină la un loc elemente tracice, scytice, greceşti şi iraniene-persane”, se poate considera că acest tip putea să se răspândească la geto-traci prin filieră achemenido-persană şi nu scytică; cf. p. 32), deși Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974, a atribuit’o scyţilor, iar Al. Vulpe a considerat’o un model-presă pentru decorarea tablei de aur destinată să învelească mânerul şi teaca pumnalelor-akinakes de paradă.

Statuile de la Sibioara (sfârşitul sec. VI î.Hr.), Stupina (sec. V î.Hr.) şi dintr’un loc necunoscut din apropierea Dinogetiei, pot fi puse în legătură fie tot cu o puternică influenţă scytică asupra geţilor din Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a acestora, ele aflându’se în mod obişnuit pe/în mormintele unor căpetenii. Acestea n’ar fi reprezentat monumente funerare, ci mai degrabă ofrande aduse defunctului, ori simboluri pentru a marca poziţia socială a celui înmormântat, prin evidenţierea originii sale semidivine.

Tot scytice sunt cazanul de bronz de la Castelu şi ştanţa de bronz de la Izvoarele (com. Lipniţa, jud. Constanţa), ambele datate în sec. V î.Hr.

Lor li se adaugă, de asemenea, o aplică de bronz de la Orgamé-Argamum, ornamentată în stil animalier, cu analogii tot la scyţii din silvostepă şi datată în sec. V î.Hr. Influenţa scytică s’a răspândit, într’o anumită măsură, şi în interiorul regiunii. Descoperirile scitice sau de certă influenţă scytică din zona Medgidiei (”sabia-emblemă”, statuia de la Stupina, cazanul de la Castelu) sugerează posibilitatea existenţei în această zonă a unui grup intrusiv nord-pontic, în sec. V î.Hr. Nu putem însă preciza dacă urmaşii acestui posibil grup se regăsesc în grupul mormintelor de înhumaţie din sec. IV-III î.Hr. de la Medgidia, care au sugerat posibilitatea unor pătrunderi scytice dinspre litoral pe valea Carasu, în această vreme.

Expediţia lui Darius împotriva scyţilor, din anul 513 a.Chr., a avut un efect direct şi asupra raporturilor traco-geto-scyto-elene. Către anul 500 sau în primul deceniu al secolului al V-lea î.Hr. Histria şi teritoriul său rural au suferit o mare distrugere, pe care istoricii au atribuit’o raidurilor scitice ce au urmat după retragerea lui Darius, inclusiv incursiunii scitice din 496/495 î.Hr. Aceste raiduri s’au abătut şi asupra altor oraşe greceşti de pe coasta nord-vestică a Mării Negre, în special a Olbiei şi a teritoriului său rural, ca şi asupra unor aşezări de pe malul Nistrului Inferior (între care şi Nikonion). Încetarea lor ar fi fost marcată, după unii cercetători, cel puţin pentru regiunile vest-pontice, de căsătoria regelui scyt Ariapeithes cu o femeie din Histria, informaţie transmisă de Herodot şi mult dezbătută în literatura de specialitate. Asemenea legături matrimoniale aveau în lumea barbară, ca şi în cea greacă, o importanţă politică, dând o anumită semnificaţie relaţiilor dintre cele două părţi.
În general însă, pe baza surselor literare şi a materialului arheologic, se pare că activitatea regilor scyţi cunoscuţi după nume (începând cu Ariapeithes, cel ucis ”prin vicleşug” de Spargapeithes, până la Skyles şi Octamasades), s’a desfăşurat mai ales în regiunea aflată între Boristhenes (Nipru) şi Istru unde, după Herodot, se afla Scyţia Veche. În stepa nord-pontică, pentru prima jumătate a sec. V î.Hr. nu s’a putut încă identifica nici o formaţiune politică unitară şi stabilă care să’şi manifeste puterea în spaţiul geografic amintit şi care să se impună printr’un potenţial economic şi militar ridicat.

Pa baza informaţiilor lui Herodot privind numele unor populaţii nord-pontice şi a descoperirilor arheologice, s’a considerat posibilă diferenţierea unor grupuri etnice ale nomazilor şi ale populaţiilor sedentare. Între formaţiunile etnice care ar fi cuprins mai ales o populaţie sedentară ori seminomadă, izvoarele îi menţionează şi pe kallipizi, neam tracic sau scytic (după unii eleno-geți sau eleno-scyţi), care ar fi locuit pe cursul inferior al râului Hypanis (Bugul Sudic), pe ţărmul Pontului Euxin. Herodot, IV, 17:

”După târgul borysteniţilor primii locuitori sunt kallipizii, care sunt scyto-greci, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Aceaştia şi kallipizii se comportă în toate ca
scyţii, grâul însă ei îl seamănă şi mănâncă, ca şi ceapa, usturoiul, lintea şi meiul.”

Strabon, XII, 3, 21; Pomponius Mela, De chorographia, II, 1, 7

”În apropiere (de râul Hypanis) coboară Asiaaces, curgând între kallipizi şi asiaci.”

Unii cercetători îi consideră pe kallipizi triburi de origine tracă, înrudite cu carpii.
În acest context, unii cercetători consideră că populaţia nord-pontică asupra căreia ar fi domnit atât Ariapeithes şi Idanthuros, cât şi Skyles, ar fi fost reprezentată de kallipizi. Potrivit aceloraşi cercetători, kallipizii ar fi fost cei care ar fi întreprins expediţia din 496/495 î.Hr., ce ar fi ajuns până în Chersonesul Tracic. Tot ei, sub influenţa acestui rege eleno-scyt şi filoelen (Skyles), ca şi vecinătăţii prieteneşti a grecilor din coloniile nord-pontice, ar fi trecut de la modul de viaţă nomad la cel sedentar.

După moartea lui Ariapeithes din cauza unui conflict neclar cu Spargapeithes (datorat, mai probabil intenţiei atât a agatârşilor, cât şi a sciţilor, poate şi a altora – geţii şi grecii din colonii – de a avea sub control zona gurilor Dunării), Skyles şi scyţii săi s’ar fi aşezat mai la est, apropiindu’se de Nikonion şi de Olbia; dar şi această opinie este greu de susţinut. Încercarea unor cercetători de a atribui unii tumuli scytici regali (ex. Soloha) fraţilor vitregi ai lui Skyles-Octamasades şi Orikos-de asemenea nu se susţine. Mai degrabă, în tumulii regali din Scyţia, atât de bogaţi, au fost înmormântate căpeteniile unor scyţi nomazi veniţi dinspre răsărit, care în a doua jumătate a sec. V şi în sec. IV î.Hr. au influenţat mult situaţia politică din zona Mării Negre.

După moartea lui Skyles a luat sfârşit, probabil, încercarea de elenizare a unui grup important de scyţi nomazi. Evenimentul a influenţat negativ pătrunderea modului de viaţă elen în lumea scytică. Tot în legătură cu relaţiile dintre Histria, Olbia şi scyţi a fost pusă şi o statuie ridicată de olbianul Xantos Posios pe la 475-450 î.Hr. în colonia nord-pontică pentru Apollon Ietros, divinitate protectoare a Histriei. Cultul acestei divinităţi era practicat atât la Olbia, cât şi în alte colonii milesiene de la Marea Neagră. Ridicarea statuii pentru divinitatea protectoare a Histriei reprezintă mai mult decât dovada evlaviei arătate faţă de un zeu adorat în ambele cetăţi, şi anume o legătură aparte între dedicant şi Histria. Acesta făcea parte, probabil, din aristocraţia Olbiei şi va fi îndeplinit o misiune la Histria. Deoarece în mod frecvent regii barbari apelau pentru negocieri cu grecii, sau cu oraşele greceşti, iar mai apoi cu romanii, la soli greci recrutaţi din oraşele aflate sub stăpânirea sau în sfera lor de influenţă (negocierile lui Burebista cu Pompei purtate prin intermediul lui Akornion din Dionysopolis, sau negocierile duse de Atheas cu Filip al II-lea prin intermediul Apolloniei), s’a considerat că şi inscripţia în cauză ar sugera o situaţie de acest fel.

Deoarece relaţiile dintre scyţi şi Histria au fost întrerupte în mod violent ca urmare a distrugerii oraşului pe la 500 î.Hr. (sau în deceniul următor), pentru a fi reluate era nevoie de un intermediar, aflat la îndemână: Olbia (prin reprezentantul său), oraş aflat deja sub protectorat scytic, dar înrudit cu Histria datorită descendenţei comune milesiene şi cu care întreţinea bune relaţii. În legătură cu evoluţia raporturilor traco-geto-scytice la Dunărea de Jos în secolele IV-II î.Hr., deşi avem la dispoziţie atât izvoarele literare cât şi cele arheologice, epigrafice şi numismatice, aspectele concrete ale acestor raporturi sunt încă departe de a fi precizate. Deoarece referitor la problemele în cauză există numeroase abordări în literatura de specialitate, ne vom opri doar la câteva aspecte.

0Triburi_Ge_i

Dacă sub Teres (circa 470-440), Sitalkes (431-424) şi Seuthes I (424-410) Regatul Odris a fost relativ unitar şi puternic, mai apoi acesta a început să se destrame. O anumită redresare a lui s’a produs doar în timpul lui Kotys I (383-360 î.Hr.), care a încercat o reunificare a regatului, fără a mai atinge, însă, vechile hotare şi mai ales regiunile dunărene. Sub succesorii săi regatul a slăbit şi mai mult, sfârşind prin a ajunge pradă expansiunii macedonene, care prin Filip al II-lea a supus toată Tracia până la Balcani, în anul 341 î.Hr. Nu cunoaştem prea bine, în acest context politic, atitudinea oraşelor greceşti vest-pontice (care nu vor pierde, totuşi, prilejul de a’şi consolida autonomia faţă de ”barbari” şi de a prospera din punct de vedere economic), sau a geţilor şi a scyţilor în noua situaţie. Aceştia din urmă, pe baza descoperirilor arheologice de la sfârşitul sec. al V-lea şi din primele decenii ale sec. al IV-lea î.Hr. nu par să fi trecut, încă, în mod masiv, la sudul Dunării. Nu pierdem din vedere însă faptul că în vremea hegemoniei ateniene din sec. V î.Hr. unele oraşe greceşti litorale au fost înglobate în liga delio-attică. Pe baza analizei unor izvoare literare, Vl. Iliescu a considerat că un grup masiv de scyţi, sub conducerea lui Atheas, s’ar fi stabilit în Dobrogea cu mult înaintea conflictului pe care l’a avut mai întâi cu acel anonim ”rex Histrianorum”, iar mai apoi cu Filip al II-lea.
Prezenţa scytică în Dobrogea rămâne, totuşi, limitată numeric, ea fiind, probabil, mai compactă, poate şi mai numeroasă, între Callatis la nord şi Odessos la sud, cu centrul puterii lor la Dionysopolis şi Bizone. În legătură cu aceşti scyţi târzii, din sec. III-II î.Hr. au fost puse, printre altele, informaţiile literare care îi localizează în zonă pe acei Scythae aroteres şi cele şapte oraşe stăpânite de ei. După cum se ştie, o parte a Dobrogei, dinspre litoral, începe să fie numită în epoca elenistică Mikra Scythia. Pentru Demetrios din Callatis, locuitorii ţinutului dintre Callatis şi Dionysopolis erau crobizii (înrudiţi cu geţii), scyţii şi ”grecii amestecaţi”.

Mormintele de înhumaţie şi de incineraţie erau amestecate în întregul perimetru al necropolei, fără a se constata nici o grupare a lor. Deşi într’un număr neobişnuit de mare, mormintele de înhumaţie de la Stelnica sunt considerate, pe baza inventarului funerar, tot getice. Totuşi, descoperirea unor vârfuri de săgeţi de bronz de tip scytic şi practica depunerii la capul sau la picioarele defunctului a unei lespezi de piatră (sau râşniţă primitivă), practică întâlnită şi în unele morminte scytice de rând, ar putea sugera şi o eventuală influenţă a acestora. Din cele prezentate mai sus pot fi formulate unele observaţii privind raporturile dintre scyţi, geţi şi greci la Dunărea de Jos, pentru perioada analizată, precum şi în contextul evenimentelor istorice majore care au avut loc şi ale căror ecouri le întâlnim, uneori, în izvoare. Constatăm, astfel, că prezenţa şi activitatea politică a marilor puteri ale vremii s’au manifestat mai mult episodic, fără continuitate. Abia Roma va impune aici, dar mult mai târziu, o stăpânire de durată şi va depune eforturi importante în vederea integrării regiunii şi oraşelor greceşti într’un sistem politico-militar, administrativ şi cultural unitar şi coerent.

Geţii sunt prezenţi de’a lungul întregii perioade, fapt confirmat atât de izoarele literare, cât şi de descoperirile arheologice. Raporturile formaţiunilor getice din Dobrogea cu cetăţile greceşti par să fi fost, în general, lipsite de conflicte puternice şi de acţiuni ostile; ele erau punctate, mai degrabă, de ajutorul militar acordat de barbari unor oraşe. Chiar dacă asemenea relaţii sunt menţionate doar pentru o perioadă mai târzie (în inscripţiile histriene referitoare a soliile trimise la Zalmodegikos şi Rhemaxos) putem presupune că ele s’ar fi putut practica şi în secolele anterioare. Modificarea balanţei de putere apare odată cu ridicarea formaţiunilor getice de dincolo de Dunăre, începând cu sfârşitul sec. IV-începutul sec. III î.Hr. (perioada lui Dromichaites), continuând într’o măsură poate mai redusă cu Rhemaxos şi culminând cu Burebista. Factorul scytic s’a manifestat de la început într’un context cultural relativ închegat reprezentat de civilizaţia getică a Hallstatt-ului târziu şi a La Tène-ului timpuriu, paralel, iar uneori conjugat cu cel grecesc. Impactul (uneori doar influenţa scyţilor) s’a manifestat diferit de la o zonă la alta, sau de la o perioadă la alta. Nu se poate exclude nici influenţa autohtonilor asupra scyţilor, chiar dacă acest aspect nu a constituit obiectul analizei de faţă.

Scyţii au reprezentat un factor activ în istoria regiunii. După unele infiltrări, probabil de mici grupuri de populaţii şi după un posibil protectorat vremelnic al sciţilor asupra unor oraşe greceşti vest-pontice (în sec. V î.Hr.), odată cu Atheas scyţii au format un segment mai important al populaţiei Dobrogei, inclusiv al celui din chora coloniilor, până la sfârşitul autonomiei lor.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxis, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atât mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii. Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucât ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atât de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată. Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sunt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfârşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzând, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în câmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestând indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai târziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon) ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, dar şi geţi – sunt menţionate ca exercitându’şi efectiv ori revendicând autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Suntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxis s’au încheiat cândva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.), cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Greciei, din anii 480-479 î.Hr.. Aşa stând lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după o singură şi efemeră altă domnie) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că tragedia Triptolemos a lui Sofocle, cea în care apare menţiunea despre Charnabon, ”care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr.

Referinţele la Charnabon sunt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatârs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfârşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scit Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului traco-odrys, Teres I.

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una câte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând până la confruntări armate, între odrysi şi scyţi, cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes, scyţi şi agatârşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a grecilor (în primul rând a coloniilor din Pontul Stâng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor sedentari geţi.

Este aproape sigur că statul Odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee. Extinderea se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres – moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxis, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon. Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă traco-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între odrysi şi geţi.

Chiar dacă hegemonia celor dintâi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-tracic, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă (împreună, cele două neamuri formând un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi. Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezământul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curând voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atât de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-tracice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-tracică, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri târzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu. Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscripțiilor evocându’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geto-traci şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sunt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichetes, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului geto-trac sub hegemonie odrysă. Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatârs Spargapeithes. Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatârs, cel dintâi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege. Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii. Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatârs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamasades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpânirea getică (sau geto-agatârsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale. În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întâmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedonenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente. De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al Gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curând şi alte obiective – printre ele numărându’se confruntarea cu triballii, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămâne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul ”frăţiei regale” pan-getice  şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului geto-tracic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege geto-trac cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei. Seuthes I va domni până prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscând prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus  şi este foarte tentant să presupunem că celui dintâi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get. Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul traco-getic al Odrysilor îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia, petrecută cu mână ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr., statul să se divizeze pentru a două oară, de această dată în trei părţi distincte ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades.

Încă şi mai evident decât în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-tracice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

 

Legenda Asena

Legenda spune despre un băiat care a supraviețuit unei lupte și despre o lupoaică care găsește copilul rănit ajutându’l să se însănătoșească. Lupoaica, atașată de băiat, scapă de dușmanii ei la trecere dincolo de Marea de Vest ascunzându’se într’o peșteră din apropierea munților Qocho și o cetate a Tocharianilor, dând naștere la zece pui băieți jumătate lup, jumătate-oameni. Dintre aceștia, Ashina devine liderul lor și instaurează clanul Ashina , care a domnit peste Göktürk și alte imperii turcice nomade . [ 6 ] [ 7 ]

Acești primi turci au migrat în regiunea Altai, unde au fost cunoscut sub numele de experți fierari , asemănători cu sciții.

Findley presupune că numele Ashina vine probabil de la una dintre limbile Saka din Asia centrală și înseamnă ”albastru” sau GÖK în turcică, culoarea este identificat cu est, astfel încât Göktürk, un alt nume pentru imperiul Turk, și care însemnau ”turcii din Est”. Această idee este respinsă de cercetătorul maghiar András RONA-Tas, care consideră că este plauzibil  ”că avem de’a face cu o familie regală și clan de origine Saka”.
”Ashina” înseamnă ”lup nobil”, în limbile turcice, lupul fiind Bure sau Kaskyr. În limbile Mongole lup se traduce – Shono sau Chono. Prefixul ”A”  denotă respect în limba chineză; alte păreri sau rădăcini ale etnonimului ”Ashina” se găsesc în antroponimele tribale Saka-Wusun.
H.W. Haussig și S.G. Kljyashtorny sugerează o asociere între numele familiei compusului ”Ashin”.

Ahșaẽna din persana veche, se poate obține printr’o dezvoltare etimologică satisfăcătoare. Acest lucru are loc chiar în Turkestanul de Est unde forma dorită ar fi:

– în sogdiană xs ‘k’ yn (-әhšēnē) ”albastru, întuneric”;

– în Khotan-Saka (Brahmi) āșșeiņa (-āșșena) ”albastru”, în cazul în care un -A- lung a apărut ca dezvoltare ahș-> āșș-;

– în Tochariană  āśna- ”albastru, întuneric” (din Khotan-Saka și sogdiană).

– în Saka etimologia Ashina (<āșșeiņa ~ āșșena), cu sens de ”albastru” (culoarea cerului) este fonetic și fără cusur semantic.

Există un suport textual pentru aceste versiuni în vechile inscripții runice ale turcilor.
În marile inscripții Orkhon, în povestea primului Kagan, oamenii care trăiesc în imperiul nou creat, sunt numite Kök Türk este tradus ca ”Turcii Celești”.  Numeroase interpretări kök au corespondență în această combinație, și observăm potrivirea perfectă semantică cu valoarea reconstruită a numelui Ashina. O semantică explicită sugerează cunoașterea sensului său original și de origine străină, și este compatibilă cu natura multi-etnică și multi-culturală a Hanatului în primul rând turcic, ceea ce a determinat pierderea, cu toate acestea, a popularității ”caracterului național”, în cuvintele lui L. Bazin, în felul cum a fost mediul politic și cultural al regimului Otyuken al erei Bilge Kagan.
Ashina numele a fost înregistrat și în cronicile arabe antice în forma Sha-ne .

Sursa: Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984, Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986; Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966, Literatură modernă – sinteze; Lund 1992, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York, Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi; Preda 1994, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, Preda 1996, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti; Preda 2000, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică; Literatură modernă – articole, Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University PressL; Nistorescu 2010 , Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22; Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450; Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea î.Hr., în ”Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464,  iranicaonline.orglivius.orggutenberg.spiegel.describd.comCu privire la raporturile dintre sciți, geți și coloniile grecești de la Dunărea de Jos în sec VI-V î.Hr, Mihai Irimia

Citiți și:  GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia‬ROMANIA‬

Anunțuri

Un gând despre &8222;GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ&8221;

  1. Pingback: CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s