ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Publicat pe februarie 15, 2015 de Thraxus Ares

Maximin în latina clasică, GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS AVGVSTVS, primul împărat de certă origine getică din Moesia romană, descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară, Maximin Thrax, este împăratul care a domnit între 20 martie 235 și aprilie 238.

În mod tradițional nașterea lui Maximin se precizează ca fiind, fie în 172, ori în 173 d.Hr, așa cum se credea de către istoricii antici. Astăzi însă există unele îndoieli dacă acest lucru este exact. S’ar putea ca el să se fi născut la fel de bine cu un deceniu după 173, poate chiar mai tîrziu decît atît.

Fiind cunoscut sub numele de Thrax (Tracul) se consideră că este de origine din Moesia, dintr’un tată got (get) și o mamă alană (tot getă).

El fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţilor sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic.

Maximinus a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atît de puternic încît putea trage un car cu boi de unul singur.

Maximin era un om aspru, prea dur poate, dar realizările sale militare îl marca la fel de mult, chiar mai mult decît țăranul analfabet prost, descris astfel de mulți istorici. Extraordinar de curajos și copleșitor fizic, el era soldatul ideal, dar istoricii au fost clari în opinia lor, spunînd că Maximin nu trebuia să fie împărat. Maximin și’a început cariera remarcabilă ca soldat, pur și simplu într’o unitate auxiliară din sudul Dunării. Priceperea lui și statura sa fizică legendară l’a determinat să se ridice pe scara militară.

Se spune că învățase latina, dar nu știm exact ce dialect al imperiului vorbea, altul decît limba maternă, limba getică. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii, ajunsese de exemplu, să’şi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. (Paul MacKendrick, op. cit., p.125).

Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut’o prin asasinarea binefăcătorului său ! (Iliada, p.45).

El a fost, de asemenea, primul dintre împărații-soldați, și cu el a început criza secolului III din imperiu.

Maximin Thrax, înfățișat pe o monedă

”Historia Augusta”, colecție în latină tîrzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor ”uzurpatori” din perioada 117-284, precizează, de asemenea, că Maximin era născut în Tracia, sau Moesia, dintr’un tată ”got” și o mamă ”alană”. Dar originea gotă (geții nordici) era puțin plauzibilă, întrucît ”goții” (triburi de geți din Nordul Carpaților) s’au stabilit în Balcani, după 100 de ani de la nașterea sa, abia la sfîrșitul secolului al III-lea, constituind și prin aceasta că geților din anii secolului 3 li se spuneau și ”goți”, mai cu seamă după 212 d.Hr.

La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin și’a început cariera politică ca simplu soldat și promovat în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru.

Armata s’a revoltat și împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i’a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia Julia Mamaea la Mogontiacum (astăzi Mainz), și l’a proclamat pe Maximinus împărat. Garda pretoriană l’a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și’a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a’i elimina pe susținătorii împăratului precedent, care au încercat să’l ucidă de două ori. Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de duri. Spre deosebire de antecesorul său, Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Porțian și succesorul său Anteriu.

Pe plan extern, Maximin s’a luptat cu alemanii (vezi harta de mai jos), pe care i’a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi.

După victorie, și’a luat titlul Germanicus Maximus și și’a deificat soția, Caecilia Paulina.

S’a așezat apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile geților liberi și ale sarmaților (sarmo-geți).

Sirmium, azi Sremska Mitrovica, Serbia.

Maximin, de fapt, după ce a asigurat granițele Germaniei, el a mers în Pannonia la Sirmium pentru iarnă (235 / 236) și a condus campanii noi împotriva geților și sarmo-geților iazigi în Cîmpia Tisei, care au încercat să treacă Dunărea după aproximativ 50 de ani de pace de’a lungul frontierelor lor, și a vecinilor quazi (cum pare să depună mărturie unele inscripții găsite în zona Brigetio, azi Komarom, Ungaria).

Maximin Thrax a avut un vis: să’l întreacă în măreție pe Marcus Aurelius și de a cuceri Magna Germania. Sediul său, situat la Sirmium, a fost centrul din vecinătatea Panoniei inferioare și colonia Dacia.

”Terminînd campaniile din Germania (împotriva germanilor), Maximin a mers la Sirmium, pentru a pregăti o expediție împotriva sarmaților (sarmo-getae), și intenționa să subjuge pentru Roma regiunile nordice pînă la ocean.” (Istoria Imperiului după Marcus Aurelius, Herodian, Historia Augusta – Maximin, 13,3)

Numele lui apare în numeroase inscripții de’a lungul valului pannonicus care a unit castrele: Ulcisia Castra, Aquincum, Matrica, Intercisa, Annamatia, Lussonium, Alta Ripa, Pentru Statuas, Sopianae și Mursa, mărturie a campaniilor militare din zona sarmo-geților iazigi.

Dar sînt puține inscripțiile de’a lungul întinderii valului Dacicus, cum ar fi cea din cetatea legiunii Apulum.

Datorită deselor incursiuni dunărene, împăratul a reușit să obțină numele de Dacicus (sfîrșitul lui 236 – începutul lui 237), fiind o dovadă a luptelor cu geții liberi din perioada celor 160 de ani de ocupare parțială a teritoriilor de la nord de Dunăre, dar și Sarmaticus (în 237).

Operațiunile militare ale lui Maximin împotriva sarmo-geților iazigi și geților liberi din 236-237

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Thrax (Tracul):

”După ce împăratul roman Alexandru (Sever), şi’a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr’o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i’a socotit vinovaţi (de rapida răspîndire a învăţăturii evanghelice”, (”Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251).

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decît ne spune prima impresie.

Maximin Tracul nu era de origine romană. Aşadar, poate că supranumele său ”Tracul” nu se referă în realitate la originea sa ”gotică”, ”germanică”, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea, fiind din neamul lor.

Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului.

Mai tîrziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr’o incredibilă desfăşurare a evenimentelor.

Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să’i atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s’au răsculat împotriva sa şi l’au asasinat, punîndu’l pe Maximin în fruntea imperiului.

Acesta era lipsit de cultură, barbar atît în discurs, cît şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungînd la putere printr’un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i’a vînat rînd pe rînd pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever.

O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice.

Cea de’a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi’a îndreptat atenţia decît asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general.

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius).

În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate.

Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).

Muzeu arheologic, Aquileia. Bust de bronz (secolul III) al împăratului Maximin Thrax

Prin 232 d.Hr. el ar fi comandat o legiune cu sediul în Egipt și a jucat un rol important în campania împotriva parților a lui Alexander Severus. De fapt, el a devenit pentru scurt timp guvernator al provinciei recucerite Mesopotamia.

Apoi, în 235 d.Hr., el a fost pe Rin la comanda unor recruți din Pannonia, cînd plățile către alemani a înfuriat armata împotriva împăratului lor Alexander Severus. Alexander a fost, în general, văzut ca un comandant slab cu realizări îndoielnice în Mesopotamia, apoi soldații vedeau venind din spate, un lider militar minunat în Maximinus.

Piatră de hotar, din 236 d.Hr în Ovilanova din ordinul împăratului get Maximin Thrax și fiul său Gaius Julius Verus Maximus

Senatul s’a aflat în poziția de a nu se opune, confirmîndu’l simplu pe Maximinus ca împărat. De pe urma acestei atitudini, o situație deloc confortabilă, bunăvoința senatului nu a fost cîștigată pentru că nu au fost consultați deloc. Maximinus știa că războiul împotriva alemanilor era de o importanță capitală. Pentru că a fost motivul din cauza căruia predecesorul său a fost ucis. Dar mai întîi noul împărat trebuie să soluționeze eventualele revolte interne.

Prima tentativă de asasinat asupra sa a fost la fluviul Rin. La început, în timp ce el în încercarea de a începe o campanie peste Rin, un grup de ofițeri, susținuți de senatori influenți, au planificat să distrugă podul de bărci care traversa peste fluviul Rin, pentru a’l bloca și a rămîne neputincios de cealaltă parte, la cheremul germanicilor.

Ulterior, după moartea sa în mîinile germanilor, complotiștii intenționau ca la succesiunea la tron, să’l proclame împărat pe senatorul Magnus. Dar conspirația a fost trădată, fiind descoperită la timp, iar toți răsculații au fost executați de Maximin.

A urmat a doua tentativă, care a avut loc în Mesopotamia, în urma unei crize foarte scurtă printre foștii arcașii din est (mesopotamieni din Osrhoene) ai lui Alexandru, care l’au proclamat ca împărat pe unul din prietenii lui Alexandru, căruia încă îi cinsteau memoria, pe Quartinus. Dar liderul lor Macedo, conducătorul militar al răscoalei, a schimbat apoi părțile și în schimb l’a ucis pe Quartinus, pentru că acesta nu garanta nici un avantaj.

Monede din timpul lui Maximin

Amenințările au fost evitate, dar noi taxe au fost introduse de împărat care, ulterior, a rămas profund suspicios de toată lumea.

Senatorii fiind amenințarea cea mai evidentă pentru el, așa cum au fost cel mai probabil toți candidații pentru biroul imperial, el scoțându’i pe toți din armată, și înlocuindu’i cu soldați loiali care îi datorau avansările anterioare.

Aceste revolte fiind rezolvate, Maximin a trecut apoi Rinul folosind un pod de pontoane și a început campania sa de răzbunare împotriva germanilor și a condus adînc în Germania, trupele sale de jefuitori de țară. El a distrus satele, înrobind supraviețuitorii și a jefuit țara…

Armata lui era foarte mare. În plus față de unitățile de elită ale legionarilor romani luptau, de asemenea, trupe auxiliare ale provinciilor romane: aruncători de suliță din Africa de Nord, arcași din Siria și Armenia, luptători din Parthia. Ei servesc ca aliați, ca mercenari, ca prizonieri de război.

Armata era călită în lupte și disciplinată. În lupta împotriva germanilor în special arcașii s’au dovedit a fi eficienți, avansînd rapid, atacând și la fel de repede retrăgîndu’se repetat, ceea ce era aproape imposibil cu tehnicile și comenzile greoaie de luptă al Legionarilor într’o țară aspră cum se dovedeau ținuturile germanicilor. Din această cauză armele cele mai moderne au fost aduse cu ei: catapulte, arbalete.

Proiectilele lor pătrund chiar și pe distanțe mai mari, cu ușurință prin scuturile inamice, în timp ce săgețile simple nu fac pagube însemnate, nici măcar cele cu trei tăișuri ale trupelor auxiliare din Mesopotamia.

Dar luptele de anvergură sînt rare. Războinicii germanici cea mai mare parte, se retrag în pădurile adânci sau în zonele mlăștinoasă și lupta de acolo cu invadatorii cu atacuri scurte și rapide.

Astfel, romanii se limitează la arderea satelor și la jafuri.

Vitele sunt capturate de soldați. Sătenii sunt în luați prizonieri și legați în lanțuri.

Campania militară progresează lent, pînă se intră în iarnă. Armata se retrage la Rin, unde găsește cazare caldă, case permanente, spa-uri, și nicio amenințare constantă dinspre barbari.

Soarta legiunilor XVII, XVIII și XIX nu este considerată periclitată, atunci când în retragere se trece pe lângă mlaștini unde drumul se îngustează și devine greoi datorită ploilor necontenite.

Totul pare a fi în regulă, cea mai mare parte a armatei a sosit la fața locului, în retragerea lentă spre sud, unde căruțele sunt trase greu spre dealul din dreptul mlaștinilor. Pentru a obține o mai bună aderență, se montau potcoave speciale de fier.

Urmează după căruțe, sclavii legați cu lanțuri și prizonierii în spatele acestora.

Dar, dintr’o dată tot iadul începe! Barbarii provoacă o ambuscadă, de dincolo de mlaștini pădurea prinde viață.

Bătălia decisivă s’a dat într’o mlaștină din apropierea granițelor dintre regiunilor actuale ale Württenberg și Baden.

Prima luptă este scurtă. Atacul surprinzător al războinicilor germani, care așteptau pe creastă de o zi, în așteptarea invadatorilor, se năpustiră în grabă să elibereze prizonierii și să se retragă înapoi în pădure.

Cu toate acestea, împăratul vs. soldatul Maximinus răspunde. El a înțeles repede situația.

O parte din trupele sale, lăncierii și arcașii ușor înarmați sunt trimiși la nord-vest, pentru a’i provoca pe germani să fugă în vest peste creastă. El însuși, așezat pe calul său, conduce legionarii lui pe dealul de la sud, prin pădure și acționează spre est pe traseul de creastă.

Germanii dețin poziții mai bune și se apăra bine împotriva invadatorilor romani.

Romanii caută lupta corp la corp pentru a utiliza săbiile, dar germanii procedează în primul rînd, prin a’i ține la distanță pe pozițiile lor prin aruncarea sulițelor. Dar, o ploaie de săgeți îi aduce pe arcași și alți auxiliari în luptă, ei apărînd la capătul vestic al crestei, luînd în grupuri separate de germani, obligîndu’i să coboare pe marginea de nord a pantei, acoperind cu restul legionarilor din sud și est.

Catapultele ajută în mod eficient lupta împotriva ultimelor cuiburi de rezistență. Romanii atacă dinspre vest, est și sud, pentru rămîne doar panta dinspre nord cu zona umedă la bază care pare cel mai probabil să le asigure izbînda.

Romanii evită să meargă în teren mlăștinos.

Și într’adevăr, trupele victorioase ezita să urmărească germanii care fug în noroi. Se spune că împăratul a fost pînă la piept intrat în mlaștină, îndemnînd pe oamenii lui, și conducîndu’i, în ciuda pierderilor grele, spre o victorie devastatoare asupra inamicului lor.

Sărbătorind victoria, Maximin l’a promovat pe fiul său Maximus la rangul de Cezar (împărat junior).

Alemanilor înfrînți de către forțele romane, au menținut pacea pentru un timp. Maximinus apoi a procedat la consolidarea apărării de frontieră germane, dar a fost curînd chemat să se ocupe de supărătorii Geți și triburile sarmo-getice de’a lungul Dunării.

El a petrecut iarna de 235-36 AD la Sirmium și apoi a condus campanii de succes împotriva acestor coaliții de triburi.

Stelă Philippopolis – Maximin Thrax

Ca lider militar Maximinus a fost un om remarcabil, iar ca împărat metodele sale au fost aspre și de scurtă durată. Pentru a finanța campaniile sale, el a confiscat și stors de fonduri de proprietate deținunte de clasele înalte. El a percheziționat chiar fondurile pentru săraci (Alimenta) și modificat de porțiile de porumb, și alte măsuri disperate pentru a plăti expedițiile sale militare.

Aceasta, la rîndul său a făcut ca Maximin, deși a avut succese în lupte, să devină profund nepopular în rândul tuturor supușilor săi.

În primăvara anului 238 d.Hr., Maximinus era încă la Sirmium, cînd informațiile au ajuns la el despre revolta din Africa. Guvernatorul Africii, Marcus Antonius Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său au fost salutați ca împărați la Cartagina.

În provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s’au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i’au sprijinit pe cei doi Gordieni, dar revolta din Africa care a durat doar 22 de zile, a fost înfrîntă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l’a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă.

Gordian I s’a spînzurat cînd a aflat vestea. Dar criza ajunsese departe. Senatul, care a sprijinit în mod clar pe Gordian și care a fost determinat să scape de soldatul de pe tron, în locul celor doi Gordieni, acum au ales nu mai puțin de doi împărați noi, pe senatorii Pupienus și Balbinus. Poporul fiind nemulțumit de împărații-senatori, a ieșit în stradă, cerându’l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron.

Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să’l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea, ca Cezar.

În acest timp, supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatorii, Maximin a hotărît să cucerească Roma, atacînd Italia din nord. Organizând rapid pregătirea trupelor sale pentru marșul spre Italia, și’a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma, pentru a’și recăpăta tronul. Comandant al puternicelor legiuni dunărene, șansele păreau în favoarea sa. Dar, Maximin a ajuns la Emona în nordul Italiei, pe care a găsit’o pustie.

Tot orașul a fost evacuat de către adversarii săi. Nu au găsit nici mîncare. Toate au fost distruse. Moralul trupelor scăzuse drastic. Maximinus acum s’a trezit într’o situație disperată. Fără mîncare pentru trupele sale, nu putea să se deplaseze foarte mult, așa că a hotărît să asedieze Aquileia. El ar fi reușit, dacă nu opta pentru disciplina severă pe care a cerut’o oamenilor lui.

Cu moralul scăzut și cu o lipsă acută de alimente, el a împins criza prea departe prin tratarea ofițerilor și trupelor sale cu multă asprime în acea perioadă critică.

Cu toate acestea el a continuat spre Aquileia, găsind orașul cu porțile închise. În ciuda ofertelor sale de recompense și amnistii, lui Maximinus i’a fost refuzată intrarea. Înfuriat el a încercat să ia orașul cu asalt, dar atacul lui a fost respins și trupelor sale au suferit pierderi grele.

În aprilie 238, molima izbucnită în rîndul trupelor sale, precum şi foametea generală i’au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său, iar Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați, nemulțumiți și de anarhia ce stăpânea imperiul.

În cele din urmă, domnia sa s’a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. La 10 mai 238 d.Hr. unele dintre trupe, mai ales cei ale căror familii au fost pe teritoriul deținut de inamic (pretorieni și Legio II ”Parthica”), s’au revoltat și i’a ucis pe Maximin și pe fiul său Maximus.

Capetele lor au fost tăiate și transportate la Roma de către un grup de călăreți. După cîteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați și ei de garda pretoriană, iar Gordian al III-lea a devenit împărat, în 238 fiind al șaptelea!!!

Anul celor 6 împărați, 238 d.Hr, la un simplu inventar, descoperim că de fapt a fost anul cu șapte împărați, unul din ei, chiar fiul lui Maximin a fost ”scăpat” de la numărătoare. Nicolae Sabin DORDEA, a observat acest aspect și spune următoarele:

”Voind sa aflu mai multe amănunte despre împăratul Maximin I Tracul (Maximin Thrax) și despre originea lui getică, am ajuns la capitolul ”anul celor şase împărați”. Citind cărțile referitoare la acest subiect din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cît şi din Historia Augusta, am descoperit că se vorbea de fapt despre şapte împărați, dar numele celui de’al şaptelea nu era cunoscut tuturor cronicarilor sau poate că s’a făcut abstracție de el.”

Este acceptat în mod unanim că anul 235 d.Hr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. A fost considerat de către senatorii Romei barbar lipsit de educație, cultură şi inteligență, nedemn de titlul de împărat (Imperator), titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului, dar presupunea şi titlul civil de Principe (Princeps).

Citare din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cartea a saptea – Maximinus si Gordienii, cap.I.2:

”Caracterul său a fost in mod firesc barbar, ca și rasa lui barbară. El a moștenit dispoziția brutală a conaționalilor săi și a intenționat să’și securizeze poziția sa imperială prin acte de cruzime, temându’se că va deveni un obiect de dispreț al Senatului și al poporului, care ar putea fi conștienti de originea lui umilă, în loc să fie impresionați de onoarea câștigată.”

Antipatia Senatului față de împăratul Maximinus I, transpare şi din faptul că a fost denumit ”Tracul”, poreclă cu conotație șovină, cu care a și rămas de altfel cunoscut în istorie. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împăratul-soldat, aceştia angajîndu’se într’o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieşit învingător.

Incompatibilitatea dintre aristocrația senatorială care reprezenta interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rîndul militarilor de carieră, se va acutiza în următorii 50 de ani. Acesta a fost doar un prim episod la ceea ce avea să urmeze.

Anul 238 d.Hr., ultimul an de domnie a împăratului Maximinus I Tracul (Maximinus Thrax), este cunoscut în istorie ca ”anul celor şase împărați”. Totuşi, dacă analizăm cu atentie dovezile numismatice şi documentele scrise, rezultă că au fost de fapt şapte împărați:

Maximinus I Tracul, cu numele latin Gaius Iulius Verus Maximinus Pius (20 martie 235-238 d.Hr.) era împăratul de drept, împreună cu fiul său Maximus (Iulius Verus Maximus), asociat la domnie cu titlul de co-împărat (236-238 d.Hr). În final, ambii au fost asasinați, în cortul de campanie, în fața orașului asediat Aquileia, în urma unui complot pus în aplicare de militari din Legiunea II Parthica.

Odată cu ei au fost asasinați şi consilierii lor cei mai de seamă. Maximinus a fost mult regretat de legiunile sale din Pannonia şi Thracia, care l’au apreciat mult și care îl proclamaseră împărat in 235 d.Hr. În Historia Augusta (24,1) stă scris:

”Acesta a fost sfîrșitul Maximinilor, demn de cruzimea tatălui, dar nevrednic de bunătatea fiului. Printre provinciali nu era o extraordinară bucurie la moartea lor, dar printre barbari era cea mai cumplită tristețe.”

Octogenarul Gordian I, a fost proclamat împărat de Senat, în timp ce se afla în Africa în funcția de guvernator. Fiul său, Gordian al II-lea, a primit titlul de co-împărat. Primul s’a sinucis, la aflarea veştii că fiul său a fost ucis în lupta cu Capelianus, guvernatorul Numidiei, un susținător loial al împăratului Maximinus. Cei doi Gordieni au fost împărați pentru numai 21 de zile (22 martie 238-12 aprilie 238 d.Hr.). Acest lucru a lăsat Senatul într’o dilemă.

Totuși, nedescurajat de moartea celor doi, Senatul a numit doi membri ai comisiei, pe senatorii M. Clodius Pupienus Maximus (66 de ani) şi D. Caelius Balbinus (67 de ani) împărați cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comună a consulilor din timpul Republicii.

Ei nu erau suficient de ”proaspeți” pentru a fi o alternativă a împăratului Maximin, iar ”Big Max” și armata sa uriașă erau puşi în mişcare, în marș rapid spre Roma și era puțin probabil că o scuză sincer formulată ar fi putut fi acceptată. Adevărul este că Senatul nu a ales persoane suficient de potente pentru a’l înlocui pe Maximin.

Împărații asociati, au fost nevoiti, la cererea poporului, să’l asocieze la guvernare şi pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I. Cei doi venerabili senatori au fost împărați timp de 99 de zile (22 aprilie 238 – 29 iulie 238 d.Hr.). Au fost asasinați şi ei de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit singurul împărat al Imperiului Roman. Pînă la atingerea vîrstei majoratului, senatul a guvernat în numele său.

Să recapitulăm:

Împăratul Maximinus I Thrax, simpatizat pentru statura uriaşă, pentru priceperea sa în arta militară, a condus campanii militare de succes, pentru securizarea granițelor imperiului. Uriaşul împărat de origine getică Maximinus I, supranumit astăzi ”Big Max”, este un nume căutat în numismatică, deşi a emis un număr relativ mare de monede în cei trei ani de guvernare.

Ca și despre mulți alții care vor veni după el, există puține informații fiabile cu privire la viața timpurie a omului care a devenit ulterior împăratul Maximinus. Cele două surse majore pentru acest împărat sunt, Herodian, istoricul antipatic, care l’a văzut ca fiind nimic mai mult decât un barbar:

”După originea sa și comportamentul obișnuit, el era un barbar. Avea temperamentul însetat de sînge provenit de la strămoșii din țara sa”,

și o sursă de chiar și mai puțina încredere, Historia Augusta (care’și ia o mare parte din informațiile sale din sursa anterioara).

Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul ”Thrax” (Tracul), portretul său fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud și needucat.

Într’adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane și și’a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându’se să respingă inamicii tot mai mari ai unui imperiu în criză.

În final, Maximinus a fost pur și simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând regulă – împăratul soldat și declinul puterii aristocratice senatoriale – un militar care avea să devină foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care stătea între Roma și cei care o vor distruge.

Fiul său, Maximus, numele său complet, ne este dat de dovezile numismatice: Maximus Iulius Verus.

Dovada numismatică pe care o avem şi astăzi la îndemînă şi care dovedeşte că Maximus a fost confirmat de Senat este faptul că Senatul, singura entitate autorizată să emită sesterți, a emis sesterți cu efigia lui Maximus:

Octogenarul Gordian I:

Fiul său, Gordian al II-lea; Din scurta sa domnie există numai sesterti emişi de Senat, nu a avut timpul necesar să emita denari:

Senatorul Balbinus (67 de ani):

Senatorul Pupienus (66 de ani):

Antoninian argintat, pe revers: ”PATRES SENATUS”.

Avem neplăcuta impresie că parcă le cam tremurau mîinile celor doi venerabili senatori la vestea venirii lui Maximinus spre Roma

Gordian al III-lea, un nepot al lui Gordian I.

În total: 7. Nu i’am mai pus la socoteală pe pretendentii Magnus şi Quartinus, considerați uzurpatori. Autoproclamați împărați în anul 235 d.Hr., au fost ucişi, unul executat la Roma din ordinul lui Maximin, celălalt în Mesopotamia, de propriile trupe.

Deci, e foarte clar, în realitate au fost şapte împărați, dar pe unul din ei, posteritatea l’a scăpat din vedere.

Totuşi, nu este nici o magie, cel de’al şaptelea protagonist al acestui episod dramatic a existat, nu a fost scos ”din mînecă”, este vorba de Maximus, co-împărat din anul 236 şi chiar confirmat de către Senat.

Consultînd surse externe si interne, lucrări care tratează acest episod si listele împăraților legitimi ai Imperiului Roman, am constatat ca Iulius Verus Maximus a fost omis. Privind tema co-împăraților, Wikipedia, the free encyclopedia, încearcă să dea o explicație:

”Există cîteva exemple în istorie, în care o anumită persoană a fost proclamată co-împărat, dar care niciodată nu a deținut puterea în nume propriu (de obicei fiul unui împărat); acesta este împărat legitim, dar este luat în evidență împreună cu împăratul senior.”

Totuşi, această regula nu a fost respectată în cazul lui Gordian al II-lea, care era asociat la domnia tatălui său cu titlul de co-împărat. Deşi a avut acest statut numai 21 de zile, el a fost totuşi luat în evidență individual, în nume propriu.

Iulius Verus Maximus

Maximus, cu numele latin Iulius Verus Maximus, a fost fiul împăratului Maximinus I, co-împărat din anul 236 d.Hr., cu tatăl său, pînă în anul 238 d.Hr., cînd ambii au fost asasinati. Aşa cum presupunem, istoria a omis pe unul din actorii acestui episod din istoria Imperiului Roman, din cauza puținelor surse credibile existente. Studiind Historia Augusta, care îi numeşte pe Maximinus şi pe Maximus, ”cei doi Maximini”, observăm că autorul nu cunoştea numele adevărat al fiului împăratului Maximinus.

Totuşi, cea care aduce dovezi clare că Maximus a fost co-împărat, este chiar Historia Augusta. În cartea Cei doi Maximini (Pag. 329 alin. 8 1) din Historia Augusta scrie foarte clar că Maximinus l’a proclamat împărat pe fiul său:

Oricum ar fi, după ce Alexander a fost ucis, Maximinus a fost totuși primul om din corpul de soldați, și nu un senator, aclamat Augustus de către armată, fără un decret al senatului, și fiul său a fost făcut co-împărat.

Acelaşi lucru aflăm şi la pag. 372 alin. 6 şi pag. 373 alin. 7, 8, 9:

Și totuși – exceptînd cazul în care am omis ceva – am prezentat o scrisoare scrisă de tatăl său Maximinus, atunci cînd a devenit împărat, în care spune că l’a proclamat împărat pe fiul său, pentru a vedea, în pictură sau în realitate, cum ar arăta tînărul Maximinus (Maximus) îmbrăcat în mov (purpura).

Scrisoarea în sine sună așa:

”Am permis ca Maximin (Maximus n.a.) al meu să fie numit împărat, nu numai datorită afecțiunii pe care o datorează un tată fiului său, dar și pentru faptul că poporul roman și venerabilul Senat pot fi în măsură să jure că ei nu au avut vreodată un împărat mai frumos. După moda Ptolemeilor, acest tînăr purta o cuirasă de aur, avea de asemenea și una de argint. În plus, el avea un scut încrustat cu aur și nestemate, precum și o suliță încrustată cu aur. Avea săbii de argint făcute pentru el, precum și unele din aur, de fapt, tot ceea ce ar fi putut să’i sporeasca frumusețea – căști încrustate cu pietre prețioase și protecții de obraz (obrazare) făcute în aceeași manieră.”

În Cartea a şaptea din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, intitulată Maximinus și Gordienii, care se referă la evenimentele dramatice care au dus la moartea atîtor împărați, nu se aminteşte de Maximus decît ca ”fiul lui Maximinus” iar în Cartea a opta, cu titlul Maximus și Balbinus, scriind Maximus, se referă în toate cazurile la senatorul Pupienus Maximus, co-împărat cu senatorul Balbinus. Este clar că nici Herodian nu cunoştea numele fiului lui Maximin.

Lucrarea sa fiind una din puținele surse existente, atît omisiunea lui Maximus, cît şi prezentarea împăratului-senator Pupienus numai sub numele de Maximus, au fost în măsura să deruteze, au condus la concluzia că au fost şase împărați (oricum au fost prea mulți !).

Totuşi, adevărul istoric trebuie să primeze. Cronicarul Herodian era probabil dependent material de un personaj cu funcție importantă în imperiu, poate cu funcție senatorială.

El era un servitor ştiutor de carte, cu origine umilă, obedient față de cei pentru care se simtea obligat. Se vede ca are un respect deosebit pentru oamenii culți, educați şi cu funcții importante.

Cînd se referă la senatori le aplică întotdeauna epitetul de ”distins”. În schimb, pentru Maximinus, împăratul cu origine umilă, provenit din pătura de jos, chiar ajuns pe cea mai înaltă treaptă, nu are nici un pic de respect, ba mai mult, în unele pasaje se citeste disprețul, invidia şi ura față de ”barbar”.

Înțelegem subiectivismul izvorât din slugărnicie şi din prejudecățile epocii, prejudecăți care de multe ori mai sunt valabile şi astăzi, dar asta ne face circumspecți în a’i da crezare. Ne intereseaza să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric. Făcînd abstracție de părerile personale, subiective, ale cronicarilor, referitoare la anumite personaje descrise, descoperim totusi detalii interesante privind datele istorice şi evenimentele care au avut loc în respectiva epocă.

Avem şi alte exemple de cronicari, precum Lactanțiu, care din dorinta de a demonstra ca toti cei care i’au persecutat pe creştini au suferit o moarte cumplită, a fost dispus să îmbrace firul narațiunilor într’o multitudine de minciuni. Și din lucrarea lui Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, transpare antipatia. Despre Maximinus, istoricul britanic scrie următoarele:

”El a fost conștient de faptul că mediul și originea lui barbară, aspectul său sălbatic și ignoranța totală fața de arte și instituții ale vieții civile, a creat un contrast nefavorabil în raport cu manierele amabile ale nefericitului Alexandru (Sever).”

Din cauza asemănării de nume (Maximinus – Maximus – Pupienus Maximus) şi fiind vorba de aceleaşi nume pentru câte două persoane diferite (Gaius Iulius Verus Maximinus, Iulius Verus Maximus si Pupienus Maximus) este posibil să se fi născut o confuzie sau ca Maximus să fi fost omis în mod intenționat, ca neimportant. Într’adevăr, nu’i uşor să te descurci în istoria romană cu o mulțime de Maximini, Maximi si Maximieni.

Explicatia omisiunii ar fi că s’a creat într’adevăr o confuzie între Iulius Verus Maximus şi Pupienus Maximus, iar la preluarea informațiilor în mod succesiv de către scriitorii latini, pentru simplificarea lucrurilor, Iulius Verus Maximus a fost omis, iar ulterior cineva a pus eticheta de ”anul celor şase împărați” şi asa a rămas în istorie.

Avem dovada confuziei în capitolul Maximinus cel tânar (33.1) din cartea Cei doi Maximini – Historia Augusta, unde cronicarul scrie următoarele:

”Noi putem în nici un caz să trecem sub tăcere următorul punct. Deși Dexippus, Arrianus și multi alti scriitori greci au declarat că Maximus și Balbinus au fost numiti împărați împotriva lui Maximinus, că Maximus, a fost trimis cu armata, pregătit pentru război la Ravenna, deși nu am văzut decît după Aquileia ca el a fost victorios, scriitorii latini au spus că nu a fost Maximus, ci Pupienus care s’a luptat cu Maximinus la Aquileia și l’a invins. De unde a apărut această eroare nu pot să vă spun, decât dacă nu cumva Maximus și Pupienus au fost unul și același. În orice caz, am dat această declarație, pentru ca nimeni să nu poată crede că nu știam de ea – ceea ce într’adevăr, ar provoca mare minune și uimire!”

Pentru acuratețea descrierii evenimentelor, trebuie să facem următoarea precizare: este adevărat că Pupienus Maximus a fost trimis cu armata la Ravenna, însă distinsul senator de 66 de ani, nici nu s’a întîlnit şi nici nu s’a luptat cu împăratul Maximinus, el nu a avut decat ”meritul”; de a prelua capetele celor doi auguşti asasinați de soldații parți, după care s’a întors la Roma ”victorios”, sărbătorind un adevărat triumf.

Acum cînd stim şi cînd există dovezi, nu putem ”să’l ascundem sub preş” pe Maximus, ca să iasă șase la număr, doar ca să fim conformi cu sintagma ”anul celor şase împărați” stabilită de cineva, cîndva.

Lupta Senatului şi a împăraților contracandidați la domnie s’a dat împotriva împăratului Maximinus, iar Maximus a fost o victimă colaterală, deşi a fost exponent al puterii imperiale cu titlul de co-împărat. Cu toate că era inocent şi nu avea mai mult de 20 de ani, a fost înlăturat cu acelaşi cinism şi violență, ca şi tatăl său. În concluzie, istoria, ca şi viața, nu este la fel de dreaptă cu toți oamenii.

Notă: Am descoperit pe un site de numismatică particular, o abordare diferită referitoare la tema ”anul celor şase împărați”, spusă pe un ton glumeț, abordare pe care o respectăm, chiar dacă nu ne’o însușim:

”Să recunoaștem – pentru cea mai mare parte dintre noi, împărații romani au fost niște dictatori fără inimă. Cu cîteva excepții notabile, moartea unui împărat a generat o reacție a publicului de la ”cui îi pasă?” pînă la dans în stradă. De aceea, orice an în care a murit un împărat ar putea fi privit ca un an bun. Deci imaginați’vă entuziasmul meu atunci cînd am descoperit că a fost un an în istorie, în care au murit, nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci împărați !”

Frazele de mai sus mi’au amintit de sintagma ”schimbarea şefilor, bucuria nebunilor”.

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă toți împăraţii romani de origine getică:

1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
2. C. Messius Decius (249-251);
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);
5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
6. M. Aurelius Probus (272-282);
7. Marcus Aurelius Carus (282-283);
8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
13. Flavius Valerius Severus (305-307);
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
15. Domiţius Alexandros (308-328);
16. Flavius Iulius Crispus (317-328);
17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii; 19. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
21. Constans, împărat ortodox (333-350);
22. Vetronius (350);
23. Constantius II (337-361);
24. Constantius Galus (351-354);
25. Nepotianus (350);
26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
28. Flavius Valentinianus (364-375);
29. Flavius Valens (364-378);
30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
31. Flavius Valentinianus (375-392);
32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
33. Valentinianus al III-lea (425-455);
34. Maecianus (450-457);
35. Leon I Thrax (Tracul) 457-477;
36. Leon al II-lea (456-474);
37. Vitalianus (513-515);
38. Anastasius (491-518);
39. Iustin I (518-527);
40. Iustinian I (527-565);
41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
42. Tiberius (578-582);
43. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.