MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Publicat pe de

”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e și’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”  Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artificial al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române.

Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către veroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

”Transilvania și Ungaria nu s’au confundat niciodată, ele au format totdeauna doua țări diferite”, spunea Szilágyi Sándor în Erdélyország története.

Foarte mulţi ”prieteni” de’ai noștri demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri maghiarofoni se promovează intens și cât mai grandios.

Să demitizăm și noi fastul Ungariei şi cu regii de la Budapesta (Aquincum în antichitate întemeiat de romani, OFEN denumit apoi de majoritatea locuitorilor de origine germană ce au contribuit decisiv la modernizarea si ridicarea lui la statutul său de oraș cosmopolit de mai târziu) și să demontam ce este fals și ce este adevărat din ”măreția” unui popor, ce împânzește și parazitează mediul online cu hărți ce prezintă Ungaria cu până la 10-15 ori mai mare decât au fost ei ca și popor, dacă poate fi admis că exista acest popor așa cum se revendică și nu doar o populație vorbitoare de maghiară – maghiarofoni.

În anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei. În 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), undeva peste 20.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s’au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i’a umilit la Lechfeld în 955. Nu știm câți au mai ramas în viața din fioroșii tâlhari asiatici, dar mai târziu Ştefan Voicu (Vaik) (997 – 1038) unifică populația supraviețuitoare din Panonia și îi creştinează la insistențele Papalitătii.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi (vlahi, olahi), sclavoni, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic trib migrator asiatic în Europa.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost ”coroana” lui şi dacă e parvenită pe filieră catolic-papistașă, este o poveste ce a mistificat sute de ani mințile maghiarofonilor, pe diadema femeiască bizantină scriind clar în litere chirilice, dovadă că este un cadou de la un împărat bizantin, iar cât de maghiar a fost Ștefan (Vajk, ”Vaik Olachis”, Voicu) vom afla doar prin teste ADN, dacă vor accepta autoritățile să redea adevărul posterității.

Într’un articol dedicat primului rege român de pe tronul Ungariei, ”Un român pe tronul Ungariei: ŞTEFAN CEL SFÂNT (997-1038)”, Mircea Dogaru ne istorisește documentat:

”Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege ”de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii ”Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită ”Ultrasilvana” şi, ulterior, şi ”Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – ”Geula” cel Bătrân.
”Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X ”un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare ȚARĂ a românilor, unificată de ”marele şi puternicul duce” (”dux magnus et potens”) ”Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat regnum”) independent! Într’adevăr ”Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia ”Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat ”de Unguar”).
Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui ”Gelu Românul” (c. 901), a cel ”dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivația imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui ”Geula cel Tânăr”, Ştefan ”cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care’i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui ”Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): ”ochii frumoşi şi mari”, ”părul negru şi moale” căzând în ”plete de leu”.
Era aşadar fiul fiicei lui ”Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui ”DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – ”muncă” – ”Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o ”femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi’a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să’şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire ”ducatul Ungariei primului născut” – ”Geysa”.
Tot preferinţele mamei i’au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui ”Geula cel Tânăr”, ”Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele ”Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându’l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că ”Saroldu” – ”Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s’ar putea traduce prin ”Oltul alb” sau ”pământul udat de apa Oltului” (”sar” – ”noroi”, pământ îmbibat cu apă), într’un cuvânt ”Țara Oltului”.
Cum ”Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit’o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să’şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându’i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s’a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină!
Tradiţia ne informează în plus că ”Sarolt” scria cu litere ”morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi’a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, ”Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (”Vaik Olachis”).
Botezatului Voicu i s’a mai spus în limba poporului pe care avea să’l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi ”Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care ”împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l’a rebotezat ”Ştefan” şi i’a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – ”TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. ”Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că ”Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei ”Sarlot” – românul Iuliu (”Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar la 1002-1003 s’a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în ”Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul ”Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra ȚĂRII Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ștefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinaști raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi’a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici maghiari. Carol Robert de Anjou s’a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s’a născut la Nurenberg, Iancu (Ioan Românul) de Hunedoara era român şi tot aşa, regi care nici nu știau maghiara, poate.

După 1526 regatul Ungariei a încetat să existe, capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana atribuită Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi slavi, cumani, turci, nemți, geți (olahi) și maghiari, vreme de 500 de ani pe tronul de la Buda s’au perindat nobili de diferite naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie`otomana si austriacă.

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexări recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– Din corespondenţele politice ale timpului rezultă clar că politicienii de talia lui Iuliu Andrassy, condamnat la moarte în contumacie în 1849, au ajuns încă în 1861 la concluzia că Ungaria fără dinastia ei habsburgică şi fără ajutorul Vienei nu se mai putea menţine în faţa ofensivei principiului naţionalităţii. Tot atunci, alţi lideri unguri au afirmat categoric că dacă se reeditează gafa din 1848/1849 şi se va vărsa iarăşi sânge austriac şi maghiar ”valahii” din Ardeal şi Banat, bucuroşi de breşa creată, vor trece la acţiuni, se vor uni cu cei de peste Carpaţi şi îşi vor realiza visul lor de a făuri ”Daco-România”, teama lor de acum doua secole s’a dovedit indreptățită și a rămas ca o rană adâncă pentru cei ce nu se’mpacă cu ideea ca imperiile sunt demult apuse.

În 1848 – 1849 au căzut 40.000 de români, 25.000 slovaci, 100.000 de sârbi etc. pentru ca fiii acestor naţiuni nerecunoscute politic să nu constituie simple umpluturi sau lipituri la cea civilă maghiară – singura promulgată de parlamentul pestan – iar provinciile lor strămoşeşti Transilvania, Slovacia, Voivodina, Croaţia etc. să nu devină tot atâtea părţi integrate ale statului naţional maghiar unitar, care în fond a fost multinaţional şi poliglot deoarece ungurii au format minoritatea şi nu majoritatea cetăţenilor.

Dar conflictele majore dintre centralismul maghiar de stat şi mişcările naţionale autonomiste ale slavilor şi românilor din 1848 – 1849 au dovedit clar că dacă nemaghiarii au fost gata să moară pentru a nu fi topiţi în altă naţionalitate, deci în ungurism, ei au pregătit conştient condiţiile pentru ca în viitor urmaşii lor să fie cetăţenii propriei naţionalităţi.  Iar dacă au căzut pentru ca provinciile lor etnice strămoşeşti să nu fie integrate într’un stat centralizat maghiar unitar străin de etnia lor, ci să fie şi să constituie state autonome protectoare ale acesteia, au deschis de fapt pentru un viitor mai favorabil perspectiva de a deveni tot atâtea părţi integrate ale statelor naţionale unitare proprii.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

OPINII
Ungaria nu a existat ca stat politic, decat de la 1918 si Tratatul de la Trianon, Ungaria in trecut a fost un stat apostolic si nu politic, a fost vasal papalitatii, pașalac turcesc si provincie austriaca facand parte din Imperiul Hasburgic. Ungaria este stat politic acum, nu atunci. De asemenea, Ungaria mare nu a existat niciodata.

Turcia ar avea motiv să revendice provincia lor, Budin Eyalat (Panonia), care a fost pașalâc turcesc? Nu, pentru că a fost pierdută în fața austriecilor, iar elementul etnic turcic nu exista. Ungaria are dreptul să revendice Transilvania? Nu, deoarece nu i’a aparținut niciodată, chiar dacă a avut administrație pe teritoriul ei dupa 1867.

Ungaria mare nu a existat !

Istoric așa este ! Este scornită doar de mințile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, intr’un birou, în urma unor intrigi și aranjamente de culise. Unde a fost jertfa ungurilor de la 1867? Ungaria așa zis mare nu a fost o realitate istorică, implinită printr’un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s’a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie.

Unde este jertfa ungureasca la 1686?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază Romania cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne’am ferit să facem caz, că în armata care i”a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformasera Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armata nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turceasca, nu s’a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într’o jumatate de mileniu!

Asta până la Mohaci, în 1526, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continua să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1526? Simplu. Pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla in aceeași situație cu Moldova și Țara Românească, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne’au condus și reprezentat pe noi! S’o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să’ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i’ar indreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgența trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom inchide gura celor care și’au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare bravilor noștri detractori maghiari: Câți sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al caror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii și câți sunt maghiarii cu nume românizat?

Este nevoie, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odata și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor, cu atât mai mult cu cât peste 75% din cetățenii unguri nu știu să indice pe hartă Transilvania.

Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm sa verifice situația din satul Buia, unde s’au născut cei doi mari matematicieni Farkaș și Janos Bolyai.

Un istoric din Sibiu, care a demonstrat ca tatăl, Farkaș din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkaș, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la romanii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să’și susțină ipoteza, adevărul!… Sa’l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă in lume teafar, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să’l facem și cu ceilalți vecini, întrebandu’ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i’au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoștință din partea acestora!…

Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându’i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s’a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.

Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le’a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s’a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!…

Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplange la nesfârșit dispariția granițelor care apartineau altora, adica habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situației?! Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.

Abia dupa Trianon, ungurii s’au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativa a politicienilor și a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiara, suverană și independentă pentru prima oaăa dupa 400 de ani?

Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimită la București o delegație, de trei conți maghiari, care i’au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Bratianu ca Ungaria să se lipească la România, într’un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le’a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S’au simtit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s’o apuce!

Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberati din asa zisa robie: s’au trezit si ei dintr-odata neasistati si s’au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l’au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa. Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mâna cerșindu’ne întovărășirea?!

Unde era dorul de libertate și neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari? Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toata Europa nu gasești multe popoare care s’au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării. Nu intamplator românii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni adevărați, ne’am abținut să popularizăm, să mediatizăm și să comentăm! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr!

LIMBA MAGHIARA ȘI ORIGINEA EI

Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într’un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice.

Începuturile limbii maghiare se leagă de momentul separarii triburilor vorbitoare de fino-ugrică, în mai multe ramuri. Înainte de migrarea triburilor spre Europa, limba fino-ugrică a fost semnificativ marcată de limbile iraniene (din sud-vestul Asiei) și de limbile turcice/turce (vorbite pe un vast teritoriu din vestul Chinei). Influența turcă devine și mai puternică după secolul al VII-lea, când triburile lor intră sub autoritatea regatului Kokturk (”turk” însemnând ”puternic”), triburi care, ajungând în Anatolia, vor pune bazele statului turc de mai târziu. Aceștia au fost primii nomazi din Asia care și’au ”creat” prin copiere o scriere – runele turcești (”rune” – semne, similare literelor, asociate unor sensuri diferite) – după modelul cărora ungurii au conceput ”runele ungurești” – încrustate, la început, în lemn sau în piatră fiind niște litere luate de la băștinașii locurilor pe unde treceau.

Se estimează că în această perioadă vocabularul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogătească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei.

Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așează la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât si pe plan lingvistic. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrisul, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită ”scrierea maghiară veche”, sau ”runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Vocabularul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc.

Se consideră de către unii specialiști că limba maghiara actuală veche de peste 1000 de ani, aparține grupului de limbi uralice, ramura fino-ugrică, așa cum sunt și finlandeza și estona (limbi oficiale în respectivele țări din apropierea Mării Baltice – Finlanda și Estonia). Acestea nu fac parte din familia lingvistică pelasgo-getică europeană, din care au evoluat aproape toate celelalte limbi din spațiul european. De’a lungul istoriei sale, maghiara a fost puternic influențată de limbile turcă, slavă și, într’o mare măsură, de limba română.

În prezent, este vorbită de aproximativ 10-12 milioane de persoane în întreaga lume, dintre care peste 9 milioane înseamnă populația Ungariei, iar restul reprezinta etnici maghiarofoni din Austria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Croatia, România.

”Magyarország” este ”Țara maghiarilor” (”Ungaria” este un termen provenit, probabil, din turcescul ”On-Ogour”, care înseamnă ”Zece săgeți”), iar pentru a numi limba se folosește cuvântul ”maghiară”, și nu ”ungară” care este un termen corect doar pentru a numi națiunea maghiarilor.

Cu peste zece secole în urmă, triburi nomade, plecând din Asia și poposind o vreme în estul Muntilor Urali, animat de spiritul aventuros, specific vechilor populații asiatice, s’a așezat (împreuna cu cateva triburi de cumani – populatie considerată turcică, venită tot din Asia) în șesurile fertile de dincolo de Dunăre în Panonia, așa cum era inițial recunoscută. Abia mai târziu după sedentarizare si expansiunea din Alfold la est de Dunare (în partea vestica a României de astăzi), Câmpia Panonică a fost redenumită pe hărți, prin extensie, pe ambele maluri ale Dunării. Aveau un conducător – Arpad – care i’a facut să’și impuna autoritatea în spațiul pe care l’au ocupat. Abia peste ceva timp, Ștefan I, pune bazele Regatului Ungar, creștinând pe maghiari și populațiile din Panonia, slavi, geți și construind, cu tenacitate, bazele unei societăți civilizate (a eliberat sclavii creștini, a construit școli și biserici, a adus din diverse părți ale Europei oameni învățați, pentru a contribui la progresul regatului său).

Perioada maghiarei vechi (896 – 1526)

La sfârsitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Dunarii, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. dar în special a acelor printre care s’au așezat. În anul 1000, ungurii se creștinează și se înființează regatul apostolic al Ungariei. După secolul al X-lea, odată cu pătrunderea maghiarilor în spațiul rumânesc din bazinul Carpatic, influențele din partea limbii slavone și rumâne devin mai puternice. Mai mult, creștinarea, în rit catolic, marchează și începutul culturii scrise a maghiarilor, dar în limba latina care era, de altfel, limba oficială în perioada Evului Mediu. Primul text în limba maghiară (și primul într’o limbă considerată fino-ugrica), păstrat până astăzi, este un discurs de înmormântare, urmat de o rugăciune – Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) datând din perioada 1192-1195, tradus și în limba latină, descoperit, în 1770, de György Pray (de unde și numele documentului – ”Codex Pray”).

Perioada maghiarei medii (1526 – 1772)

Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența și devine pașalâc turcesc. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi.
În secolul al XVI-lea, literatura în limba maghiară este deja foarte bogată. Apar primii poeti importanti, Sebestyén Tinódi Lantos si Bálint Balassi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite ”umaniste” ale Bibliei.

Perioada maghiarei moderne (1772 – 1920)

Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socoteste a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de ”înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 – 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui ”stil elevat”. Adepții înnoirii limbii, numiți ”neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți ”ortologi”.

Perioada maghiarei contemporane (începând cu 1920) când Ungaria devine pentru prima oară stat cu statut politic.
Această perioadă începe cu stabilirea granițelor statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu si 5% cuvinte de origine necunoscută. Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavonă (27%), urmate de cele de origine românească (25%), germană (17%) si turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului maghiar. Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjectii, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare si compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Dialectele limbii maghiare

În limba de astăzi există variante regionale, dar cu foarte mici diferențe între ele – alföld, csángó, dialectul vest-danubian, maghiara nordică, maghiara nord-vestica, székely, toate aceste dialecte fiind influețate de limbile populațiilor băștinașe. Structura fonetică a limbii maghiare trece prin numeroase schimbări, devenind mult mai bogată și mai asemănătoare cu forma de astăzi. Sistemul gramatical prinde contur și limba începe să fie ”normată”, standardizată. Standardizarea limbii continuă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, diferențele dintre variantele locale devenind din ce în ce mai mici. În anul 1920, după semnarea tratatului de la Trianon, Ungaria susține nefondat că a pierdut 71% din teritoriile detinute si 33% din populatia vorbitoare de maghiară, nedeținându’le Ungaria, ci Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anilor 1970 se formează un nou dialect, hungoveris, o combinatie de maghiară și slovacă tradițională, popularizată de cultura punk. Variantele acestui dialect au disparut complet pe parcursul anilor.

În România, în prezent din date statistice rezultă că trăiesc peste un milion de etnici declarați maghiari, cei mai mulți în județele Harghita și Covasna, deși se știe că aceștia în marea lor majoritate nu sunt de etnie de origine maghiară, secuii. Secuii reprezintă aproximativ 40% din grupul minoritar, grup etnic de limbă maghiara, colonizați în Crișana în secolul al XII-lea, pentru a proteja la est regatul apostolic ungar, inițial în zona Bihorului, apoi a Sibiului, în final mutându’se în curbura Carpaților împinși de sașii colonizați la Sibiu. Unii consideră că sunt huni (populație turco-mongola) maghiarizați, alții susțin că sunt avari scăpați cu viața din confruntarea cu francii, din anul 805, și care s’au refugiat în Carpați.

Ipoteza acceptată de majoritatea istoricilor maghiari este că secuii sunt maghiari a căror existența a fost oarecum izolată de a celorlalți, ceea ce ar explica profilul cultural distinct al acestora. În realitate, obârşia secuiilor nu s’a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai scyţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam geto-germanic).

Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o ”clasă socială”, o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să’i asimileze pe secui.

De asemenea, trebuie recunoscută și realitatea că de la un număr relativ mic de minoritari care au fost mutați la granița Transilvaniei autonome, în timp prin catolicizarea localnicilor români, aceștia pe arealul actualelor două județe mulți români și’au abandonat limba. Cantonaţi într’o regiune redusă ca suprafaţă, siculii (secuii) au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu’se de diferite mijloace pentru a’i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox.

La ultimul recensământ din 2011, cu excepția a câtorva sute de etnici secui, restul s’au declarat maghiari. Coexistența maghiarofonilor cu românii a făcut ca, din limba româna, să existe  imprumuturi lexicale în limba maghiară, iar astăzi cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental al limbii române – oraș, gând, chin, fel, hotar, neam, seamă, vamă, să devină obiect de dispută al lingviștilor maghiari și români.

Într’un articol publicat în Noua Revistă Română, Gabriel Gheorghe, reușește să rectifice eroarea atribuirii etimologiei cuvântului – neam – limbii maghiare, dar și a altora:

”Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881.

În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin câteva sute de ani mai devreme. Iată câteva exemple:

a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într’o lucrare publicată în volumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care’i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să’l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărât al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:

”în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, n’a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÂNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE ” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decât au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru câteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sunt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nicio metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, ”metoda” lui Cihac era: şi în maghiară, deci din maghiară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinând, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decât cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decât acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s’au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt Cuvânt românesc _________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă		 Etimologie în Dex
  1  oleacă Ó l í GOV – nu
multe		 Ó l í Gov   (oligo) NGR: olighaki
  2 strachină ö Strakon -écuelle
cit. (o) Strakon		 gabaqa
(gavata)		 NGR. ostrákinos
  3 grădină Agrid í este – mici
domenii		 khpoV
(Chepos)		 bg.,scr. grădina
  4 căuc,
căuş		 kaukh – á să bea sesoula ing. * coadă (T gaură )
 5 mândrie p Ó noiembrie -peine slab dusareston sl. ponosu
( după Cihac )
 6 pîrpăli (perpeli) purpolev așteptare grijuliu
auprčs foc		 tsigarizw
          o prăji		 bg. pripalja
scr. pripaliti
 7 spân interval Ó V – proprietate naturală
rellement
în stare de faliment două Barbe		 de control O V ani. * spanus
 8 dig coloane keyelh de ani. * stypus
 9 Baros Barov – gravitate,
greutate		 Bárová  (cit. Varos) voi. Baros
10 pussies pistiV – garanție,
care este un semn
de încredere		 ? Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n’ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

(*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decât două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decât franceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sunt mult mai vechi în Europa decât limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s’ar putea ca un cuvânt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decât între greaca modernă şi greacă veche.

3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)? Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI d.Hr., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţând că ponos ar fi cuvânt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l’ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.Hr.) etc. și, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvântul nu apare. În sârbo-croată, găsim un cuvânt ponos, dar care înseamnă mândrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvânt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvânt prezent în două idiomuri diferite.

4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începând din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic. Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi’n greaca veche, nu şi’n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros.

Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ?

Istoria nu i’a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvânt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are?

Cu regret constatăm că lingviştii români se’ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) – cuvântul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspândit. Deci cuvântul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcând parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri.

Numai cu titlu de exemplu:

Var – departament în sudul Franţei;

Varades – oraş în Franţa;

Varese – oraş în Italia;

Varazdin – oraş în Yugoslavia;

Bar – oraş din fosta URSS;

Bari – oraş în Italia;

Karlóvy vary – localitate în Cehia.

În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

În India, Hard/var şi d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).

Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

Iată o sumară comparaţie:

    În română        În elină  În greaca modernă
Baros Baros rupe
Comparație Barbaros varvaros
bibliotecă Bibliotecă vivlioteke
borborosi borborizo vorvorizo

Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

Cum s’ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n’ar fi fost înrudite şi concomitente?

Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile ”occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sunt considerate ”subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

7) Stup – pe care’l găsim în elină şi în sanscrită (stupa) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvântul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de ”naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvântul Crăciun ca aparţinând limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu’l găseşte, deşi acesta este un cuvânt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, celelalte popoare europene având ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV d.Hr.

8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvântul românesc dintr’un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu’l menţionează. S’o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decât la Atena ?!

9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bulgara gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca ”bulgara” să se audă în Europa !

De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat (?) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s’au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Singura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă

(Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedie – Limbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul fundamental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?! Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi împrumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca limba bulgară să existe.

Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le’a şi ”împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată.

S’a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este ”ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, când Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i’a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decât prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s’a spus ”bulgară”, populaţia de la sudul Dunării nu şi’a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară.

Acad. Vladimir Georgiev spune textual:

”De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique”,

în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10).

Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cât conţine un lexic ţărănesc curent).

Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s’au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sunt menţionate 124 cuvinte.

Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într’un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiare – studiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvântului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspândite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvântul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspândirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într’o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sunt:

  Nu.
crt.		 Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
   1  1331  Csergő  cergă  Din bg., Scr. Cerga
cf. MAGH. cserge
   2  1313  coș  Coșar  Din bg., Scr. coș
   3  1387  krajinik  crainic  Din UCR. convențională

Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şi e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nu.
crt.		 Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
  4   1462  bici   pupici  Și. Nici.
  5   1458  berbécs   berbece  lat. berbex (ş vervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.
    6   1405  Csobán   cioban  Religia tc. Coban (*)
    7   1488  Gargya   gard  cf. ing. gard , SLV. GRADU
    8   1496  kaliba   colibă  De col. cabană
    9   1438  kalugyer   călugăr  Din sl. kalugeru (
  10   1405  katrinca   catrinţă  Din simplu. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba maghiară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci ”persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvânt carpatic, în niciun caz turcic.

c) – La Pliniu (23 – 79 d.Hr.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n’au ajuns niciodată.

(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim:

”Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr’o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos (v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvântul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.;

în ce priveşte originea cuvântului, se scrie fără reţinere:

Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

Anonymus

Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410). Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n’are cum să aibă etimologia decât în el însuşi, în limba română.

(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sunt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtând pe cap căciula getică specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtând broboade de borangic, care atârnă pînă la glezne (ap. S. Coryll).

Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într’una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să’l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) – poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă. Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
Iisus poartă cojocel de miel !

De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catron ”toute espace de jupon”, tot popular.

S’ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca’o ar trebui s’o dovedească.

Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

Până la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sunt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit’o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi’ar fi găsit rostul.

În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11  1588  baraboly  Baraboi  Bg Din. baraboj , simplu. baraboly la
  12  1570  bohaj  Buhai  Din UKR. Buhaj
  13  1565  visiniu / SIP  burduf  Și. Nici.
  14  1590  bödölö  budălău  ?
  15  1565  Brindza  brânză  Și. Nici.
  16  1573  boronza  brânză  Și. Nici.
  17  1560  cap  ţap  cf. alb. capac, CIAP , scr. capac
  18  1509  prieten  sîmbra  cf. MAGH. pal
  19  1526  Csercsa  cercel  ani. circellus
  20  1585  Domica  dumicat  Probabil lat. *demicare
  21  1583  oaie  stână  Și. Nici.
  22  1554  sztronga  Strunga  cf. alb. shtrungë
  23  1570  ficsúr  fecior  lat. *fetiolous sau făt +ior
  24  1586  bun  GODACO  CF. sl. bine ș Chart
  25  1583  iszkumpia  scumpia  jumătate. skapia
  26  1599  căpăstru  cântar  Din tc. kantar
  27  1587  crap  capră  ani. capra
  28  1585  Kozsik  cojoc  Din sl. kozuhu
  29  1598  kurtány  curtean  Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)
  30   1592  molecule  lac  eng. lacuri
  31   1584  logofet  logofăt  NGR. Logothetis
  32   1548  Ore noastre  mioară  Mia + oară
  33   1572  monaszteria  mânăstire  Din sl. monastyri
  34   1548  acolo  urdă  Și. Nici.
  35   1592  páhárnik  paharnic  Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.
  36   1588  pakulár  păcurar  ani. pecorarius
  37   1577  clătită  plăcintă  lat. placenta
  38   1576  perpence  pîrpăriţă  Din sl. pruprica , UKR. perepelica
39   1584  posztelnik  postelnic  Din sl. postelnicu
40   1520  Pulya  pui  ing. * puică ( pui )
41   1569  sztolnik  Catedrala,  Din sl. stolďniku
42   1594  viszter  vistier  Din ani. vestiarius
43   1599  viszt (i) ernik  vistier ‡ nimic  Vistier ‡ nimic
44   1585  Zvornik  Vornic  Din sl. dvorďniku
45   1549  zsendice  jintiță  Și. Nici.

Mai multe cuvinte din această listă s’ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat. *curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr’o legiune.

Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n’are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

Pe curte îl găsim atestat de’a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă’n prezent, iar pe cohors niciodată.

Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut’o, autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul.

Iată câteva exemple din această sursă:

a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)

Cum am spus, nu figurează niciodată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvântului, la care s’au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpâneşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvânt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte, şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după Școala Ardeleană – ca aflându’se la originea limbilor europene.

Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte plus sufixul an. Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvântului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cuvântul este atestat.:

1331: ”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71)– ”douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă”’;

1478: ”e minoribus lodicibus cserge” – ”despre cuverturi mai ieftine, cergă” etc.

În capitolul 10, ”Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată câte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Crt.              Categorii de activităţi sociale  Număr  cuvinte
   1  Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui    208
   2  Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă    203
   3  Ţesut, producerea îmbrăcăminţii    184
   4  Creşterea animalelor, oierit    170
   5  Prepararea hranei    164
   6  Datini, dansuri, jocuri populare    156
   7  Agricultură    133
   8  Caracterizarea personalităţii    127
    9  Plante spontane şi de cultură    122
  10  Prelucrarea lemnului    117
  11  Casa şi construcţia locuinţei      98
  12  Leacuri, superstiţii, credinţe populare      91
  13  Caracterizarea străinilor      69
  14  Nume geografice      62
  15  Animale sălbatice      58
  16  Biserică, credinţe religioase      32
  17  Pescuit, vânătoare      27
  18  Evoluţia vremii      23
  19  Părţile corpului omenesc      22
  20  Comerţ, relaţii      20
  21  Măsuri, finanţe      19
  22  Minerit        8
  23  Diverse, mai corect: cele care n’au putut fi cuprinse în clasele de mai sus     220
       TOTAL  2333

E mult, e puţin ?

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu.

Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cât suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s’ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decât au afirmat mereu istoricii maghiari.

Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le’a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986).

Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s’ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decât atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvânt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într’un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise, niciodată în cinci secole.

De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

În realitate, faptele s’au petrecut astfel:

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s’au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de geți care vorbeau diferite dialecte. Prin maghiarizarea acestei populaţii de’a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele.

Că geții erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

”Pannoniorum gentes, quas ante me principem populi Romani exercitus numquam adit, devictas per Ti. Neronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani subieci protulique fines Illyrici ad ripam fluminis Danuvi. Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis victus profligatusque est, et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentis imperia populi Romani perferre coegit”,

Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

”Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le’am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”.

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice.

Strabon (63 î.Hr. – 19 î.Hr.), merge mai departe:

”Dacii sunt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului”,  (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.Hr.) scrie:

”Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor”

(Cartea VI, cap. XXV).

Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu geți.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de geți – este atestată de numeroşi autori de’a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  ”Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.Hr. – 32 d.Hr.) scrie:

”In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio.”

”În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”,  Cartea II, cap. CX.

În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie:

”Decebal s’a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică”.

V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că geții din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti geți – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care’i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. ”Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de’a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte câteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nu.
crt.		 Cuvîntul
românesc		 Forma cuvîntului în maghiară  Etimologia în Dex
46  afurisit  áfuriszit v. afurisi (din sl. aforisati)
47 adăpost  adeposzt Lat. de. APPO (i) și   Sau addepus (I) și
48 adică  ágyike Și. Nici.
49 aduna  adunál Lat. adunare
50  afină coacăze Și. Nici.
51  ajun aszunál  de ani. * adjunare
52  ALAC  1 Ala, 2 einkorn  simplu. alakor
53  alduiască-a  áldojászketyézik
54  alivancă  alivánka  Și. Nici.
55  amărît  amar  ani. * amarire
56  VA  Amnart  ‡ ow Minar (e )
57  anume  Anum  ‡ ow nume
58  apăra (a se)  áporkodik  eng. preparate
59  apropia (a se)      proptyilódik
60  ardei  árdéj  Arde ‡ sufix – EI
61  arici  árics  ing. arici
62  emisiune  an  Probabil lat. * alnimus (T Alnus )
63  armaş  alte preț  Armă ‡sufix – aş
64  armăsar  hermekszár  ani. , Equus î admissarius
65  Armindo  ármingyin  cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia
66  arnăut  arnolc  Din tc. arnavud
67  babiţă  babéc  Din bg. scr. Bunica
68  baboi  bobály Din bg. baboj
69  bai  Bágyi Și. Nici.
70  balmoș  Balmoș – „Roman
eredetű „		  cf. neteda. Balmoș
71  Baros  barosz  Din ţig. baros (care nu există)
72  Barzani  bárzakecske  cf. ing. alb
73  bată-te…!  bátetye
74  batistă  batist  FR. batist
75  batjocură  bázsikura
76  băbătie 1- babatyi, 2- bobotyi  cf. babă
77  băcănie  bakonyás  Bacan ‡ sufix -Ie
78  bădăran  Bede  cf. simplu. Bad
79  băgătură  begetura Nu fig. în Dex
80  bălan  BALAN  Bălți ‡ -o
81  bălai  Balaji  Bal ‡ -ai
82  bălană  balána  Nu fig. în Dex
83  băltoacă  Belton  baltă ‡  -oacă
84  bălţat  Convocarea  ani. balteatus
85  bărbătuş  berbetuska  ‡ -SUA Barbat
86  bărbos  berbosz  barbă ‡  -os
87  băşică  besika  ing. * Bessica ( vezica urinara )
88  bătătură  betetura  lat. apăsare de tastă
89  bătrîn  batrin  lat. betranus ( veteranus )
90  bătut  batut  Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91  beci  Viena  Și. Nici.
92  Beldie  bélgya  Și. Nici.
93  benga  benga  Din tine. Benga
94  bolînzie  bolunzia  De la cap (DIN MAGH. nebun )
95  bundiţă  bundica  b Unda DIN simplu. Bund la
96  bursuc  burszuk  Din tc. borsuk
97  buruiană  burujan  Din bg., scr. burjan
98 căciulă  kacsula cf. alb. kësul’ë
99  cheag  Tyagi  ing. * Clag ( cheag )
100  cheaun  tyáun Nu fig. în Dex
101  chior  csaur  Tc ta. rulați („orb”!)
102  ciudă  iad  sl. cudo (“minune”)
103  cîrpă  kirpa  Din bg. Karp , scr. patch-uri
104  cîrpi  1 Kerpen, 2 Kirpa  Din sl. krupti
105  cîrpaci  kirpács  Din bg. kărpac
106  cîrpăci  kerpácsal  Din cîrpaci
107  clacă  albine.  Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108  cocă  Koka  Și. Nici.
109  Cocean  pedicul  Religia CP. Soțul , scr. koceny
110  cocioabă  kucsuba  Și. Nici.
111  Cojocar  kozsokár  cojoc ‡  -ar
112  cotor  Numărul de  Și. Nici.
113  cotoroanţă  kotránc  Et.nec.
114  custură  kusztora  Și. Nici.
115  de aci cele bote  gyácsicsele Boty
116  DE-A învîrtita  gyámvirtyita
117  de-Sarita  gyászerita
118  deci  gyčcs  de aci ‡
119  defel  gyéfel  dar ‡ sus
120  descîlci  gyeszkelcál  des ‡ (în)cîlci
121  doină  Lieve  Și. Nici.
122  doini  dojnál  Din doină
123  dop  dop  cf. SAS. dop
124  Balaur  titular  lat. draco (“şarpe, balaur”)
125  drîngălău  drungáló  Și. Nici.
126  drum bun  drum bun  Și. Nici.
127 duducă, duduie  montare, duduja  cf. tc. dudu
128  dulceaţă  dulcsáca  EATA dulce ‡
129  duşman  duzsmán  Din tc. düsman
130  du-te dracului  Duty drákuluj
131  fasole  fuszulyka  NGR ta. fasoli
132  fă  în urmă  Scurtat din (fa)ţă
133  făgaş  AGOA  Din MAGH. reduceri
134  f ătuță   fetuca    Nu fig. în Dex
135  dar până la  dar până la
136  supozitor  supozitor  Religia tc. supozitor
137  fleac  flyiác  Și. Nici.
138  fîrtat  Fertig  Din * frătat (Ť frate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)
139  fluier 1 flaut, 2 flujera  cf. alb. floere
140  fluiera  flujerál  Din fluier
141  fluștur la  flostura  Și. Nici.
142  căldură  fogzsiu
143  fotă  trage  Tc dumneavoastră. trage
144  Fuior  fujor  Și. Nici.
145  cu acces de ….!  futos  Nu fig. în Dex
146  homosexual  gălbenuș  Și. Nici.
147  gardină  gárgyina  cf. germeni. bargel
148  garf  garf  Și. Nici.
149  gaura 1- Gaura, 2-Gábor  ing. cavula (T gaură )
150  ghici  GICS  Și. Nici.
151  gireadă  zsiráda  Și. Nici.
152  giugiuli (și)  zsózsolódik  Și. Nici.
153  fiice  gliale  Și. Nici.
154  Gogonele  gognér  Și. Nici.
155  gologan  gologány  Și. Nici.
156  góştină  Hoteluri și restaurante  Și. Nici.
157  Grui  Guruji  Și. Nici.
158  guşă  gusa  ani. geusia l
159  horă  zăpadă  Din bg. oră
160  leuştean  Leuștean  Și. Nici.
161  liliac  crin  Din tc. leylac
162  limba boului  limbabou
163  limbariţă  limbárica  limbă ‡ ariţă
164  lindic  Lingyan  Nu fiurează în Dex
165  livadă  Livadi  Din bg. livada, ucr. levada
166  măcriș  Loboda  Din sl. loboda
167  marfă  Marfa  Din magh. marha (“vită“)
168  matahală  matahála  Și. Nici.
169  măceş  macsiás  Și. Nici.
170  măcriş  Makris  Și. Nici.
171  mălai  1 Barbat, 2 Malay  Și. Nici.
172  mămăligă  mamaliga  Și. Nici.
173  mătăhuie  metyeheuj  cf MAGH. Matahei (și. nr.)
174  Matau (n) din  meteunz  Și. nici
175  mierţă  mjercika  Din MAGH. etalon
176  Moina  mojna  cf. moale
177  mormăi  mormojál  mor ‡ m (sau) ‡ AI
178 motan  motány  Și. Nici.
179  moţ  cuier  Și. Nici.
180  mujdei  muzsgyé  must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181  mumă-ti  mumatyi
182  muntean  Muntyan  munte ‡ sufix -ean
183  muşeţel  musacél  muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el
184  neam  yum  Din simplu. nem
185  netezi  nyetyezál  Din neted
186  noapte bună  naptye bune
187  nu-i  Bogat
188  ochiu boului  ot’u bojului
189  papă lapte  papaláptye
190  păcălici  pekelics  Și. Nici.
191  pălărie  palaria  Și. Nici.
192  păstaie  pastă  cf. alb. pistaë
193  păşune  Pasum  lat. lipire, -onis
194  perciun  Pércsi  Din tc. perciún
195  perie  pană  Și. Nici.
196  periniţă  perinica  pernă ‡ sufix -iţă
197  pe sărita  pe szeritya
198  pescuit (2 sil.) peszkárjuk (3 forțe)  lat. piscarius (4 silabe)
199  petic  petyek  ani. pittacium
200  piepten  tyeptin  ani. Pecten
201  Pipirig  1 Pipirig
2- pipiriga		  Și. Nici.
202  pisică  piszika  etaj sufix ‡ ica
203  pită  plăcintă  Din bg. pita
204  pitic  pittics  cf. sl. pitiku
205  piuă  tyiva  ani. Pilla
206  pînă-i lume  pinej Lume
207  pîrghie  Pürgy  Și. Nici.
208  Pirjola  pirzsolálodik  Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209  plai  Plaja  Și. Nici.
210  plop  plop  ani. * ploppus , pop (u) lus î
211  plută  pluta  Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212  pociumb  pocsumb  Și. Nici.
213  Pojar  Pozsár  Din sl. incendii
214  pojghiţă  pozsicsa  Și. Nici.
215  pomană  Pomana  Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216  potroacă  prăbușește  Rus Din. potroh , simplu. patrah
217  învăța  stie  Și. Nici.
218  prăjină  parazsina  Și. Nici.
219  Prepeleac  perpelág  Și. Nici.
220  priculici  prikulics  Și. Nici.
221  proaspăt  praszpat  Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)
222  prunc  1 – brat
  2 – prunkuj
3 – pruncs		  Și. nici
223  lent  puháj  Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224  puică  pujka  pui ‡ sufix -ca
225  puicuţă  pujkuca  puică ‡ sufix –uţă
226  puiul-mamei  puju-Mami
227  pulă  de asemenea  Nu fig. în Dex
228  pungă  punga  Și. Nici.
229  puroi  puroj  ani. puronium
230  putină  putina  de ani. * putina
231  puţă  trage  Nu fig. în Dex
232  puţin  pucinkó  Și. Nici.
233  puţoi  pucoj  Nu fig. în Dex
234  rachiu  coniac  Din tc. brandy
235  rangă  fals  Și. Nici.
236  rapăn  Rapen  Și. Nici.
237  răbda  rebdál  Și. Nici.
238  rămăşiţă  ramasica  rămas ‡ sufix -iţa
239  răsfug  reszfug  Și. Nici.
240  ridiche  ridike  ing. ridiche
241  roabă  Acțiune  Și. Nici.
242  sărac  szerac  Din bg., Scr. Sirak
243  sărăcie  szerecsia  sărac ‡ sufix –ie
244  sărăcuţ  szérékuc  sărac ‡ sufix –uţ
245  scăpa  szkepál  de ani. * excappare
246  scăpăra  szkeperál  Și. Nici.
247  Scarman, (și)  kermenálódik  Și. Nici.
248  scrînciob  krincsob  Și. Nici.
249  scutura  szkuturál  de ani. * excutulare
250  semeţ  szeméc  cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)
251  sfinţia ta  szfinciát
252  sfîrîi
1 -szfirag, 2 -szfireál
  sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253  sfîrlează  szfirla  sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează
254  sfoară  szfora  Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)
255  sforăi  szforojál  SFOR (Onomatopee) ‡ sufix -a
256  sîcîi  szikityél  sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi
257  sînziene  szinzijenya  Lat. Johannes zi sfântă
258  Sterpeti  szterp  Și. Nici.
259  straiţă  sztráica  cf. alb. strjce
260  striga  sztrigál  lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne’am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos.

Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l’a observat şi menţionat până acum.

Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

Să se fi socotit lingviştii români atât de sus încât să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi niciun argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nicio etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca având origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputând avea sursa decât în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

Cum s’ar putea ca sâmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de câţiva ciobani?

De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decât de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască ”suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sâmbra oilor.

Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

Pentru ilustrarea ignoranţei ”etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvântul brumar se scrie:

Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decât neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

Nu ştim cum şi’au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspândească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
Știm, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare ”calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nicio formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s’o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într’un document din 11 februarie 1447, precedând ”calendarul republican francez” cu numai 345 ani.

De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus – ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sântei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – ”a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti: mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptor;  gustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicer;  andrea sau indrea sau undrea;  gerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele.

Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decât să’ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau ”etimologul” nu se mai pot numi ”doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s’au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rândurilor de faţă.

Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu’i spunem altfel.
Să ilustrăm cu câteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:

Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sârbo-croată şi bulgară, cuvântul nu figurează.

La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?

Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. În realitate procedeul este destul de frecvent.

Cu toate că s’au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:

a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.

bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.

Cuvântul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.

Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.

cârpă nu ar putea veni din bulgară decât dacă s’ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvânt şi că l’a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu’i posibil, astfel că etimologia din Dex nu’i decât fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.

În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.

dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).

duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvânt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI d.Hr. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?

glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvânt românesc străvechi (mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.

marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha – vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n’o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvânt.

Cuvântul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.

În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu câteva exemple, cât de departe de realitate sunt etimologiile din Dex.

După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atât de puţin interesantă încât să nu merite atenţia specialiştilor români ?

Ne’am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărâtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n’a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?

Mai mult, de ce n’a fost primită cu entuziasm, de ce n’a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?

De ce nu s’a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).

Noi înşine am parcurs practic tot ce s’a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n’am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piuă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.

Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină:

I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decât fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covârşitoare pentru studiile de limbă. Descoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s’a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion Ștefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954, p. 5).

Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.

O altă categorie de se referă la structura limbii române. S’au jucat de’a statistica mulţi:

I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea, V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. Șuteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.

În toate lucrările de acest fel, s’a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.

L’au ignorat pe Sulzer, i’au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n’au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.

S’a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)

Dacă s’ar fi folosit un strop din, la asemenea afirmaţii pe ce bază s’ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decât albanisme?

Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să’i aducă pe români decât din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n’o observă niciunul din, cum se numesc pompos cei care s’au ocupat de imaginația vocabularului românesc, dar care n’au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.

În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvânt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.?

Pentru că, până astăzi, nu s’a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvânt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numărând declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingviștii n’au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decât aflare’n treabă ca metodă de lucru.

Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n’ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.

Chiar dacă s’au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti, cât şi la Biblioteca Academiei – s’au înspămîntat şi au pus’o repede la dospit.

Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atâta vreme cât cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră până la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?

Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el, adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau). Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.

Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s’a bucurat de nicio recenzie în vreo revistă de lingvistică.            

Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.

Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică. Și aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi’a continuat cariera.

O recenzie a apărut totuşi, nu într’o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s’a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel,  şi’a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într’un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.

Este de neînţeles de ce n’au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.

În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia:

Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară, foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvânt maghiar în româna standard (Sulzer).

Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decât manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgară ?

Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism super-îngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s’a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le’am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decât probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvânt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvântatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.

Se’nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra celor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgând la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le’au declarat germane.

Un astfel de caz l’am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvânt românesc moldă ( ˆ Molde) care ar însemna mocirlos. Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că’i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvântului românesc.

Cuvântul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula limbii române de a forma familii de cuvinte.

Analizând lexicul limbii maghiare, Lucian Iosif Cueșdean apreciază:

”Din fondul total de 180 de etimoane ”maghiare”, constatăm că peste o treime, 74,  existau la rumânii geţi şi au ajuns cu ei în Punjabi.

MAGHIARA este o limbă asiatică, UGRO-FINICĂ, reprezentând aproximativ  5-10 % din fondul colocvial al limbii ungare. Maghiara îi dă însă limbii ungare, tonul, accentul, în totalitate.

COJOCAR, CORVIN,  cu accentul pe prima silabă, devin cuvinte ”ungureşti”.

Dialectul românesc getic din Punjabi reprezintă 50% din fondul colocvial al limbii literare româneşti şi probabil tot atâta din cel al limbii Punjabi.  După 1175 de ani de convieţuire cu maghiarii, românii nu au în comun nici măcar un singur cuvânt maghiar ugro-finic. După Marius Sala et comp., autorii cărţii Limbile lumii, limba ungară are aproximativ 250 cuvinte ugro-finice !!!

Fondul colocvial al limbii române are:

4400 de cuvinte, din care 1120 ar fi latin 25 % (prezent 100% în Punjabi), 1000 slav 23 % (prezent 38% în Punjabi), 313 turc 7 % (prezent 26% în Punjabi), 180 neogrec 3 % (prezent 22% în Punjabi , 180 maghiar 3% (prezent 40% în Punjabi) şi 1527  substratul acceptat tacit ca autohton 34 % (ce ar include 120 etimoane  albaneze 2,5 %, 300 onomatopee 7 % şi 300 cuvinte cu compunere onomatopeică 7 %, 807 cuvinte vorbite de români dar presupuse a nu le aparţine şi etichetate cu ”ETIMON NECUNOSCUT” 18 %), 16 %  în prezent  în Punjabi.

Până când o să mai susţinem că am învăţat a GÂNDI din maghiarul GONDOLKOZNI, când pentru GÂN-DIN-d, geţii goţi spuneau DAN-GKIAN, adică GHIAN-DAN, germanii DEN-KEN, adică GHENDEN şi masa geţii spuneau GHINTI, scris GINTI, adică a GÂNDI.  â

Nu’i păcat să susţinem cu încrâncenare academică, faptul că am fi un neam de nulităţi, ce am învăţat de la nişte mongoli maghiari să punem BUTA-şi la vie,  când BUTA-şii, un fel de răsaduri, în vie, se numesc BUTA în limba getică a masa-geţilor din Punjabi?

Până şi  domesticirea animalelor e pusă pe seama mongolilor maghiari, de vreme ce CIUR-dă şi CIUR-dar sunt atribuite lor. Oare aşa să fie ???  Dacă studiaţi limba română puteţi observa că morfemul stem ”C*R, 100, parte”,  din CIOR-bă, înseamnă foarte clar ”unitate cu părţi componente”, precum CER-ul, pi-CIOR-ul, CUR-ul, CIOR-chin-ele, CIUR-ul, CIUR-da, CÂR-dul, CAR-ul, CUR-cu-beul, etc.

Oare chiar nu vrem să pricepem că fără Papa de la Roma nici nu ar fi existat vreodată unguri. El i’a convins pe băştinaşii Panoniei că MAGHIARII sunt nişte sfinţi creştini după ce vreme de 50 de ani au jefuit toate mănăstirile până în inima Franţei.

 ORIGINEA UNGURILOR BAZATĂ PE TESTE ADN – STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

Region / Haplogroup   I1,  I2 / I2a,   I2b,   R1a,   R1b,   G,    J,     J2 / J1,   E1b1b
Hungary                         8.5    16           2      29.5   18.5   3.5   6.5        3           8

Haplogrupurile majoritare în Ungaria sunt:

-haplogrupul I ( I1 + I2/I2a + I2b ) =     26,5 % populații băștinașe vechi din mezolitic
-haplogrupul R1a                               =     29,5 % populații getice (balto-slavii, germanici)
-haplogrupul R1b                               =    18,5 %  populații getice (celtice, latino-italo-celtice, tochariene)
-haplogrupul E1b1b                           =       8 %    populații nord africane, balcanice
-haplogrupul J ( J2 6,5 + J1 3 )          =     9,5 %   greco-anatolieni, evreii, mesopotamienii.
-haplogrupul G                                    =     3,5 %   agricultori caucazieni

Mai multe studii genetice găsiți în acest articol, după o scurta introducere în genetică.

Vizionați și următorul film pentru că și el ajută la înțelegerea modului în care genetica poate stabili originea etnică a unei persoane sau a unui popor. Aceste studii genetice, făcute chiar de oameni de știință din Ungaria, arată că ungurii nu sunt urmașii maghiarilor și nici a hunilor (?!), ci sunt în marea lor majoritate descendenții populațiilor locale sclavonice, germanice și getice, maghiarizate cultural și catolicizate religios.

Astfel, conform oamenilor de știință, maghirofonii sunt cam 50% geți (balto-slavi, germanici) maghiarizați, 30% sunt băștinași vechi (pelasgi) maghiarizați, iar restul de 20% sunt evrei, țigani și uralici.

Faptul că ungurii NU SUNT DESCENDENȚII triburilor MAGHIARILOR (care cel mai probabil au murit în numeroasele incursiuni de jefuire și tâlhărire a lumii civilizate ce au gasit’o in Europa anilor 900), demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra României, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii unguri fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința unora de a fi grofi pe moșie sau a altora fără mari veleiăți, ci doar de a se asocia unei națiuni considerată nefondat superioară, cu un trecut ce se pierde cu siguranță în Panonia, iar originile limbii cu siguranță în pustiurile asiatice.

Este important ca un numar cât mai mare de oameni să cunoasca adevărata origine etnică a maghiarofonilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo sau pentru a nu se ajunge iarăși la genocid contra românilor, așa cum s’a întâmplat de 3 ori in secolul XX.

Să înțelegem puțin cum anume poate ADN-ul arătă originea unui om.
Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al ființelor vii. Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți numite CROMOZOMI. Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie. ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.

Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru. Mai avem însa și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într’un organism celular responsabil cu producerea de energie, și numita MITOCONDRIE.

Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru ADN-ul nuclear, aflat în nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrie și responsabil de producerea energiei. Oamenii de știință au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil, fără a fi modificat, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil și nu este modificat, înseamna ca toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALA, adică toți au aceeași stră-stră….- stră bunică.

Oamenii de știință au observat ca există un număr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toți oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE. ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată.

Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X si Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY. Spermatozoizii și ovulul conțin doar jumătate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul conține un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenți în ADN-ul femeii, în timp ce spermatozoidul poate conține fie un cromozom X, fie un cromozom Y.

Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtător al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Dacă ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezultă ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul bărbatului. Deoarece cromozomul Y îl au doar barbații, iar ei îl primesc integral de la tatăl lor, iar acesta de la tatăl său etc, rezultă ca toți barbații care au un anumit tip de cromozom Y, au același stră-stră…..- străbunic.

Oamenii de știință au observat că există doar câteva tipuri de cromozomi Y, ceea ce înseamnă că toți bărbații de azi se trag de fapt dintr’un nr foarte mic de ”Adami primordiali”.

În concluzie, studiindu’se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne’a fost stră-stră-…..- străbunica pe linie maternă, iar studiindu’se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stră-stră …- străbunicul pe linie paternă.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1. Harta frecvenței haplogrupurilor demonstrează ca populația de azi a Ungariei este în linii mari identică cu a vecinilor lor, nicidecum nu relevă origini asiatice:

http://www.eupedia.com/europe/european_y-dna_haplogroups.shtml

2. Diversitate cromozomiala in Europa:

http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

3. Genetica umană în Europa – populația ungurească veche (în limba engleză):

http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

4. Comparația ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani:

http://dienekes.blogspot.ro/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

5. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723…

6. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Țiganii provin din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan.

Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată „unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost si ei transformați în „unguri puri, urmași ai lui Attila”.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

7. Cei mai apropiați genetic de indienii din India sunt țiganii care reprezintă un grup mare etnic în Ungaria:

Dă clic pentru a accesa IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

8. Analiza ADN fino-ugricilor haplogrup din care maghiarofonii nu fac parte:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

9. Secuii și ceangăii sunt diferiți genetic

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

CONCLUZII

Studiile genetice spun clar, că maghiarofonii sunt populații băștinașe din mezolitic în proporție mare, undeva la 26-27 %, față de Romania unde populatiile vechi din Vechea Europa sunt de aproximativ 33-34 %. Peste acest fond genetic vechi care era predominant s’au adăugat în neolitic și epoca bronzului restul de populații ce s’au amestecat ce poartă alte fonduri genetice, diminuând prin așezarea celor noi în spațiul Panonic-Dunărean fondul genetic general. Influența triburilor asiatice mongol-altaice este insignifiantă, la populațiile de azi.

În Ungaria deși nu trăiește o populație de sorginte asiatică, toată propaganda de atribuire unei astfel de origini, devine penibilă atunci când populației actuale i se inoculeaza perfid această teorie falsă, chiar dacă dupa 1920 când ia ființa pentru prima oară statul ungar modern, existând ca entitate POLITICĂ așa cum o știm azi și nu ca o componentă anexă nedemocratică a unui imperiu, a continuat să perpetueze o limbă străină acestei nații, maghiara, care are doar parțial origini asiatice.

De ce acest stat are această politică e greu de înțeles pentru oricine constată acest adevăr, când originile lor reale sunt europene, iar limbile de circulație în acest spațiu e limpede că trebuia să fie cele ale populațiilor sclavone (slovacă, sarbo-croată, slovenă, rutenă), germane și românești.

Sura:  certitudinea.ro,  scribd.com/doc (F. Gândirea, G. Gheorghe),  george-damian.ro,  crisana.ro, condeiulardelean.ro

Citiți și:  PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate

12 gânduri despre &8222;MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ&8221;

    • Draghe frate maghiarizat, genetica v’a tras o mare palmă. Nu e nimeni acum vinovat că v’ați făcut de rușine cu căcaturile pe care le susțineți voi despre ”istoria” voastră…. De asemenea, aveți tot dreptul să fiți ridicoli și pe mai departe !

      Apreciază

      Răspunde

  2. Pingback: CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA! | Lupul Dacic

  3. Pingback: CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA! | Vatra Stră-Română

  5. Vad ca Romania e pe cale sa devina o noua palestina cu 25% J – J-ul e toata cacademia din OMENIA – nu-i de mirare ca incearca sa ascunda adevarata cultura si istorie a Indigenilor Europeni si sa ridice in slavi minoritatile invadatoare de descendenta j: maghiarii tiganii, turcii si tatarii si mai ales o noua invazie afro-asiata… grrrrrrbrrrrrrrr

    Apreciază

    Răspunde

  6. Pingback: CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE | Lupul Dacic

  7. Pingback: CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE | Vatra Stră-Română

  9. Pingback: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ | Vatra Stră-Română

  11. Pingback: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI ! | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s