ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului rumîn

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii getice. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrîndu’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea elenă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.

Geții s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrînd după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare.

Însă, asta o vom vedea, nu fusese dintotdeauna așa.

1. Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:

”Cînta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 si 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului.
Epopeea rămîne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atît cît se pare ca au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

2. Cine au fost, în fapt, geții?

Pentru vechii eleni, a fi get avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvîrșit, posesor al unui suflet care și’a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.

Se ajunsese pîna acolo încît, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau in vechime ascendențe genealogice getice, pe bună dreptate, uneori chiar cu specificarea unei aumite sorginți getice!

Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pamînturile din stînga Dunării; iar atunci cînd tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s’a refugiat în războinica Tracie.

Ascendențe getice și’a găsit pînă si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți eleni care asociau virtuțile eline de cele ale geților din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obîrșiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea get, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc întîmplător, poetul poeților îi descrie pe geți abia în al zecelea cînt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.

E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getică, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrînelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geții care’i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau elenii pe acei geți:

”Tracii, veniți de curînd, se află la marginea oastei;
Rhesos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, și’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari și de mîndri,
Albi ca zăpada sînt ei și la fugă sînt repezi ca vîntul.
Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dînsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, cînd oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri?

Arheologii spun, începînd cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrîndu’se perfect într’o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală ”grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee.

În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.

3. Războiul troian s’a desfășurat spre amurgul protoistoriei

Elenii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război elinesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s’au format grecii propriu-zis i’a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început sa navalească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzîndu’i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu’li’se, tot în ansamblu, argieni sau danai.

S’a mai admis ca, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la 100 de ani după caderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea i.Hr. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeei Iliada, încă nu existau ”greci”, iar istoria nici măcar nu începuse.

Ne aflăm, temporal, într’o perioada de tranzitie în care încep totusi sa se ițeasca primii zori ai istoriei.

Fierul e pomenit in Iliada numai de cîteva ori și doar episodic:

”Prin cheutorile platosei vîrful de fier se prelinse”,(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geți. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpînite în comun (v. orînduirea gentilică) -, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către barbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității.

Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122)

”… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să’ți deie barbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de’a obștii noi nu știm păstrate nici unde.”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămîne în continuare destul de controversată, s’a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea si al XIV-lea î.Hr.

4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… geții!

Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de geții numiți dardani.

Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al băștinașilor “mediteraneeni” de o banuita origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin.

Dar, aproape cu siguranță, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de păsunile bogate. Și chiar de nu erau chiar geți-begeți, aheii desigur că’si făcuseră un stagiu migrator prin Tracia.

Homer ni’i înșiruie, printre luptatori, pe geții care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sînt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica’n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de’a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele’n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfîșie.” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
”Oaste mai mare, mai vajnica n’am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbații
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un get din Troia, pe numele sau Paris, o fură pe Elena, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și’i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.

Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

”Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia’ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi’s troienii de vina;
Nu mi’au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de’ale mele
Nu mi’au stricat ei, nici roadele’n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne’am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5. Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Elenii au refuzat sa recunoasca preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rînd Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte getică. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi eleni, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele getice, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cît si a muzicii.

Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot elenii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca într’o veritabila capsulă a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, rumînii sa repete performanta printr’o aceeași tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.

În realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cînd – constrans de imprejurari – a anuntat că’și vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.

6. Modalitati comune ale geților, dar si ale rumînilor, de a iesi din crize

În primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:

”Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Și’n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. într’a zecea, pofti Peleianul la sfat ostășimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne’ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac’o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care’i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde’i inversunarea zeului Apolo?
Cearta’ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi să’și abata urgia?>
Zise și’ndată șezu. Dar iata, se scoala’ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care știa cîte’au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi’vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, încercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.

Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adînc…

Ne tot plîngem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani.

Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca).

În mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu’i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata.

Ca sa vezi…

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: pelasgi, geți, protorumîni, rumîni.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cîteva.

a) Rolul Divinitatii la geți și la rumîni. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii geți nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus.

De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu.

Și, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate.

Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.).

Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.

b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

”… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi’i puie in mînă’naintea cetatii, nici unul,
Oricare’o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dînsul?
Cata la mine si vezi ce mîndru sînt eu si ce mare;
Tata mi’i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m’adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie’o să’mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu’m’aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)

Acel ”mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.

O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la geții carpatici și la geții-balcanici, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Get, precum si zicatoarea: Ce tie ți’e scris, în frunte ti’e pus!

Supunerea geților în fata imuabilului.

Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sînt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinității:

”Mare si grea e osanda ce’mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca’n tara
Nu m’oi intoarce de’aici inainte ca Troia s’o spulber,
Totusi acuma s’a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s’apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii:

”…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

”Mi’ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care’mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata că’l poti dovedi pe Menelau
Oricum te’ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si poftește’l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te’astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te’apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva’ndata
Sulița’i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate într’o situatie oarecum asemanatoare. Amintiți’vă, rogu’vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…

e) Cavalerismul getic față de cel rumînesc.

Iliada ne supune atentiei cel puțin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca încetează lupta și voios își dau mana:

”<Hai dar sa facem schimb de arme’între noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amîndoi, sărira din care si mana
Prieteneste și’o strînsera și întăriră credința.” (C. VI / v. 119 –236)

Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari capitani beligeranti, i’a pus fata in fata pe comandantul geților troieni Hector Priamidul si pe capitanul de oaste aheul Aias Telamonianul.

Ei se luptară atît de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incît i’a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector către Aias, încheind:

”Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu’i’a la încleștare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata’n argint i’o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga’i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup’aceea se’ntoarse’napoi între ahei la corabii.” (C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetînd un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…

f) Democrația militara la geți și la rumîni. Rumînii au moștenit de la geți democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Însa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:

”Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te’ații pînditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ți’e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de’a lui daruri pe cine’ți grăiește’mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara getică s’a mai pastrat la rumîni doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a’și decide propria lor retragere din batalie.

Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades întîlnită la rumîni prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de catre boieri la anul 1476:

”Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrînd pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s’a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”

Numai astfel, parasit de toți ai săi, Stefan a fost înfrînt la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri bătrîne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare începuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de răzvrătire fata de ”unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – așa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.

g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

”Dar se feri să’l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea să’și ducă el însuși
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”,

iar apoi:

”Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe’altare.
Doar într’a zecea, cînd zorile trandafirii rasarira,
El începu să’l întrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina’i dete iubitul său ginere Proitos,
Cînd a primit el tablița’ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deși semnificația cuvintelor din original: ”semata lygra” -, apare ca neindoielnică, ea a fost secole la rînd pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea î.Hr. erau contestate.

Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica.

Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cînd in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Geția.

Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tăcut…

În zilele noastre, o alta cercetatoare rumîncă, Viorica Mihai, sustine ca scrierea getică ar deriva dintr’o scriere silabica dovedita că ar fi fost folosită și în cultura Gîrla Mare, exact intre anii: 1600-1160 î.Hr., dar savanții noștri tac în continuare…

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiată rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti geți; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris.

Deci, chiar inainte de Iliada, geții obisnuiau sa cînte intamplari eroice strămoșești. Cînd trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

”Ei il gasira pe’Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu’se acolo cu dulcele sunet din lira’i
Cea cu călușul de’argint, frumoasa si mestesugita,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cînta, veselindu’se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întîlnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totuși, la un moment dat – intr’o situatie speciala, de vîrf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior ”arici” de catre antici:

”Gata cu pieptul sa’nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance’ngradind si scutul de scut răzimîndu’și
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta’n ostire
Se’nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

Respectiva tactica, izvorîta din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii.

O aplica și Ștefan cel Mare la Războieni cînd, ramas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așează întocmai astfel carele și sulițașii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s’a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Țările Rumîne – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada.

Explicităm: oamenii trebuie ca erau rînduiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul ca geții începusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de bătrînul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

”Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta;                                                                                        Nu este de lepadat un cuvînt ce eu ți’l voi spune:
Armia tu întocmește’ți acum după neam și’nrudire,
Neamul pe neam sa s’ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te’asculta danaii,
Ști’vei tu care din frunte si care din gloata’i netrebnic.” (C. II / v. 355 – 360)

j) Creștini înaintea creștinismului…sau doar omenie?

Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.).

Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la înmormîntările creștine, atunci cînd mortul este în toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact într’o aceeași poziție, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, înca de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:

”Mie încalte nu’mi poate tihni nicidecum înainte
Nici bautura, nici hrana, căci mort mi’e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile’ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul s.a.), care ar putea pentru mulți să afle că multe s’au preuat în creștinism din așa-zisele ritualuri păgîne.

Puțină istorie nu strică…

În poemul Iliadei, sînt foarte multe referiri la geții de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cîntului al XIII-lea:

”După ce duce pe Hector si oastea’i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei să’și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el căta cu ochi luminosi mai departe
Țări și noroade să vază, pe traci care’nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii
Care de’aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.” (C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cîntului respectiv, Homer ni’i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populație pelasgă foarte cunoscuta prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapa (a se revedea în acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpati și Dunăre (a se identifica drept o populatie străbună a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum și pe abi, o alta populatie, desigur tot getică, tot nordica -, dar ramasă deocamdata neidentificată. Sau:

”Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)

Sînt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într’un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau geții. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei.

În Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geților unele detalii surprinzatoare.

Astfel, dupa ce Nestor îl salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) și il invita la cortul sau, batrînul îi ofera acestuia o masa de refacere pe care le’a pregătit’o Hecameda, frumoasa carlionțată:

”…Ea le’ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și’o tavă de-arama;
Spre a da gust udăturii, ea puse într’însa o ceapă,
Miere gălbuie și sfînta făină de orz și alături
Puse’o mandrețe de cupă, de Nestor adusa de’acasă.
Cupa cu ținte de aur bătută era și’avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masa cu’o mînă putea s’o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s’o ție.
Prinse s’amestece’n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, și brînza de capre să farme
Cu un răzuș de aramă, să presure alba faină;
Și băutură gătind, ea îndată’i pofti că sa beie.
Dînșii băura și după ce’și stinseră’a setei arsură,
Stau veselindu’se’n cort cu vorb’amandoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostra de modul în care aheii își ospăta musafirii în vase pe care noi, astazi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile ”Cucuteni”.

Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geți.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca getul Eneas facea parte dintr’o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiți’vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pămîntenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

Mai amintiți’vă de getul troian Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa getică atunci cînd – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și’a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!).

De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte getică –, rezultînd, iara-si-iara, că latinii vorbeau o limbă getică, întocmai așa după cum și stramosii nostri vorbeau o aceeași limbă getică; bineînteles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel…

Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștinte istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun simț -, că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întîmplările din peninsulele greacă și italica.

Înainte de final vă invit să vedeți Iliada într’o cheie precum cea prezentată în aceste rînduri, care întărește spusele rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get.

De aceea considerăm că, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului rumîn, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor pelasgo-geți, dezvăluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atît cît ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într’o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintim aici pe Nicolae Densușianu.

Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să platiți drepturi de autor; în schimb putînd aprinde la biserică două lumînări: una la Morți, deoarece geții mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi sîntem chiar urmașii lor direcți moștenindu’le și comportamentul și limba.

O puteți face liber, ca un get liber, iar daca nu, nu!

Resurse: ceascadecultură.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate