AGRICULTORII DIN TRECUTUL RUMÎNILOR

Distribuția haplogrupului G din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu în poza de mai sus.

Strămoșii distinctiv comuni ai haplogrupului G

Prezența haplogrupului G (cromozom-y) în populațiile din Europa și Caucaz, are o importanță majoră pentru trecutul continentului, în pofida prezenței relativ mici în profilul genetic.

Din datele pe care le deținem pînă acum, haplogrupul (hpg.) G, împreună cu încrengăturile J2, au fost asociate cu răspîndirea agriculturii, în special în contextul european.

Cu toate acestea, interpretările bazate pe o mai mică frecvență de răspîndire a hpg. G. nu recunosc tiparele care stau la baza diversificării genetice. Deși au fost înregistrate progrese recente în soluționarea filogeniei hpg. G, un studiu cuprinzător al modelelor de distribuție geografică ale sub-ramurilor semnificative din acest hpg. nu a fost efectuat încă.

Aici vom prezenta distribuția frecvenței hpg. și variația informațională STR de la 16 sub-ramuri ai hpg. G, din evaluarea a 1472 cromozomi ai hpg. G aparținînd unui număr mare (98) de populații din Europa pînă în Pakistan.

Chiar dacă cromozomii de bază G-M201* nu au fost detectați în setul nostru de date, patria acestui haplogrup a fost estimat a fi undeva în apropiere de estul Anatoliei, Armeniei sau vestul Iranului, singurele zone caracterizate prin co-prezența filonului bazal profund, de asemenea și ca apariție a unei mari diversități de sub-haplogrupuri.

P303 SNP se definește ca cel mai frecvent și pe o scară mai largă a sub-haplogrupurilor G.

Cu toate acestea, sub-ramuri precum ramura definită U1 au o distribuție în mare măsură localizată și limitată la Orientul Apropiat / Orientul Mijlociu și Caucaz, în timp ce clanurile L497 apar în principal în Europa, de unde probabil au provenit.

În schimb, singurul reprezentant U1 din Europa este linia G-M527, iar acest model de distribuție este în concordanță cu regiunile de colonizare elenă.

Nici un model clinal, nu sugerează că distribuțiile sînt mai degrabă un indicator de izolare, de distanță sau de complexitate demografică. În acest context nu există dovezi clare de schimbări treptate a unor caracteristici moștenite de vreun grup uman determinat geografic, sau corelat cu o tranzitie la alt mediu, cum ar fi altitudinea, temperatura sau umiditatea.

De exemplu, dimensiunea corpului dintr’o specie de animale cu sînge cald tinde să fie mai mare în zonele cu climă mai rece (model clinal latitudinal), în timp ce timpul de înflorire a unei plante poate tinde să fie întîrziat, la altitudini mai mari (model clinal altitudinal).

La speciile în care fluxul de gene dintre populațiile adiacente este mare, evoluția este de obicei lină, în timp ce în populațiile cu flux de gene restrînse evoluția apare de obicei ca o serie de schimbări relativ bruște de la un grup la altul.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot arealul dintre Europa de Vest și Nord-Vest Africa de Asia Centrală, India și Africa de Est, deși peste tot la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație). Singurele excepții fiind regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, în cazul în care frecvențele de obicei variază de la 15 % pînă la 30 % în liniile de sex masculin.

Cei mai mulți europeni aparțin subramurii G2a, iar majoritatea europenilor de nord și vest, mai precis la G2a-L141.1 (sau la un inferior extinde G2a-M406 ). Despre toate liniile  G2b (L72 +, fostă G2C) se poate spune că europenii sînt evrei Ashkenazi.

G2b a fost, de asemenea, găsit în jurul Afganistanului, probabil ca o ramură a agricultorilor neolitici din Levant.

Haplogrupul G1 se găsește în principal în Iran, dar se găsește și în Levant, printre evreii Ashkenazi, și Asia Centrală (în special în Kazahstan).

G2a reprezintă 5 pînă la 10 % din populația mediteraneană din Europa, dar este destul de rară în Europa de Nord. Singurele locuri în care haplogroup G2 depășește 10% din populație în Europa sînt Cantabria, centrul și sudul Italiei, Sardinia, nordul Greciei (Tesalia) și Creta, toate regiunile montane și relativ izolate.

Alte regiuni cu frecvențe care se apropie de 10% includ Asturia, în nordul Spaniei, Auvergne din centrul Franței, Elveția, Sicilia, insulele din Marea Egee, și Cipru.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot drumul începînd din Europa de Vest și Nord-Vestul Africii, Asia Centrală, India și Africa de Est, la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație).

În Rumînia prezența sa este în procent de 5 % și îl regăsim cu predilecție în Moldova cu un nucleu în zona Cahul și Dunărea de jos în Dobrogea.

Singurele excepții sînt regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, unde frecvențele de obicei variază de la 15% pînă la 30% din liniile de sex masculin.

Haplogrupul G coboară de la macro-haplogrupul F, care este considerat a reprezenta a doua mare migrare de Homo Sapiens din Africa, în urmă cu cel puțin 60.000 ani. În timp ce migrarea anterioară de haplogrupuri C și D au urmat coastele din Asia de Sud, cu predilecție Oceania și Orientul Îndepărtat, unde haplogrupul F a pătruns prin Peninsula Arabică și s’a stabilit în Orientul Mijlociu.

Ramura sa principală, macro-haplogrupul IJK este strămoșul a 80% din oamenii eurasiatici moderni.

Haplogrupul G a avut un start lent, a evoluat în izolare, aparent de zeci de mii de ani, eventual în sud-vestul Asiei, unde a fost tăiat de la valul de colonizare a Eurasiei.

De la începutul lui 2014, știm că 286 de mutații (SNP) definesc haplogrupul G, confirmînd că linia paternă a acestui neam a cunoscut o strangulare severă înainte de divizarea în haplogrupurile G1 și G2.

Haplogrupul G1 ar avea originea în spațiul Iranului modern, în timp ce G2 s’ar fi dezvoltat în sud-vestul Asiei în timpul paleoliticului superior, probabil în perioada ultimei glaciațiunii (acum 19,000 – 12.000 de ani).

La faptul că oamenii acelor timpuri erau toți vînători-culegători, iar în cele mai multe cazuri trăiau în triburi nomade mici sau semi-nomazi, membrii haplogrupului G2 par să fi fost strîns legați de dezvoltarea agriculturii timpurii în partea Levantului a Cornului Abundenței, începînd de acum 11.500 de ani.

Ramura G2a s’a extins spre Anatolia, Caucaz și Europa, în timp ce G2b în prezent este retrasă în sudul Levantului și în cea mai mare parte o regăsim printre evrei.

Vechi analize Y-ADN nu au fost efectuate pînă acum decît pentru patru culturi neolitice (LBK în Germania, Remedello în Italia și Cultura Ceramicii Imprimate Cardium  în sud-vestul Franței și Spania), precum și toate nucleele unde trăiesc persoanele purtătoare de G2a, care este cea mai puternică dovadă în prezent pentru originea agriculturii și că ea a fost răspîndită de membrii haplogrupului G (deși, probabil în colaborare cu alte haplogrupuri, cum ar fi E1b1b, J, R1b și T).

Cea mai mare diversitate genetică în haplogrupul G se găsește între Levant și Caucaz, în Cornul Abundenței, care este un bun indicator al regiunii sale de origine.

Se consideră că agricultorii neoliticului timpuriu s’au extins din Levant și Mesopotamia spre vest de Anatolia și Europa (vezi harta de mai jos), spre est în Asia de Sud, și spre sud în Peninsula Arabică și Africa de Nord și de Est.

Domesticirea caprelor și vacilor se consideră că a avut loc prima oară în regiunea muntoasă din estul Anatoliei, inclusiv în Caucaz și Zagros. Acest fapt este valabil, în cazul în care rădăcinile haplogrupului G2a (dar și a subramurilor G) pot fi găsite.

Pînă în prezent, singurii oameni G2a negativ pentru subramurile P15 sau L149.1 au fost găsite exclusiv în regiunea Caucazului de Sud.

Istoria haplogrupului G

Mai multe migrații istorice au adus diferite subramuri de haplogrup G în Europa sau au fost redistribuite din punct de vedere geografic.

Agricultorii și păstorii de munte neolitici

Ei au fost pînă acum dovediți din testarea neoliticului și rămîn în diferite părți ale Europei, în care haplogrupul G2a a fost unul dintre liniile de agricultori neolitici și păstorii care au migrat din Anatolia spre Europa între 9000 și acum 6000 ani.

În acest scenariu migratorii din estul Mediteranei ar fi adus cu ei ovine și caprine, care au fost domesticite la sud de Caucaz în urmă cu circa 12.000 de ani.

Acest lucru ar explica de ce haplogrupul G este mai frecvent în zonele montane, fie în Europa, ori în Asia, deși el s’a adaptat și șesului sau zonelor deluroase, cazul Rumîniei în Cultura Cucuteni și Culturile Dunărene, Hamangia, Gumelnița, Vădastra etc.

Afrodita de la Vădastra

Continuitatea geografică a G2a din Anatolia pînă în Tesalia (Grecia) la peninsula italiană, Sardinia, sud și centrul Franței și Iberiei sugerează deja că G2a ar putea fi asociat Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000-1500 î.Hr.).

Testele ADN antice au fost efectuate pe schelete din numeroasele culturi neolitice europene și care toate au dat o majoritate de probe G2a. Rămășițele au fost testate pînă în prezent pentru cultura Starčevo (6000-4500 î.Hr.), Cultura Ceramicii Liniare (5500-4500 î.Hr.), în Ungaria și Germania, precum și de cultură Ceramica Cardium în sudul Franței și nord-est Spaniei.

Cu toate acestea, minorități importante ale altor haplogrupuri au fost găsite pe diferite site-uri neolitice lîngă o majoritate G2a, inclusiv C1a2, F, I *, I1, I2a și I2a1 în Europa Centrală și de Sud-Est Europa (LBK, Starčevo) și E-V13 și I2a în Mediterana de Vest (C. Ceramicii Cardium).

Acești vînători-culegatori, probabil, reprezintă europenii asimilați coborîți din mezolitic și paleolitic. Este interesant de observat că multe dintre aceste linii asimilate, cum ar fi C1a2, F și I *, sunt practic dispărute în zilele noastre.

Ar putea explica faptul că acești oameni au fost asimilați la urma urmei, ori mai degrabă înrobiți de triburile G2a.

Ötzi omul gheții, care a trăit în Alpii italieni în timpul calcoliticului, a fost dominat de haplogrupul G2a2a2 (L91), o subramură relativ rară găsită astăzi în Orientul Mijlociu, sudul Europei (în special Sicilia, Sardinia și Corsica) și Africa de Nord. G2a2 (PF3146) este altfel găsit la frecvențe joase tot drumul din Levant pînă în Europa de Vest.

În concluzie, agricultorii neolitici din Europa au aparținut liniilor G2a, G2a2 (și alte subramuri) și G2a3 (subramura M406).

În prezent G2a se găsește mai ales în regiunile montane din Europa, de exemplu, în munții Apenini (15 la 25 %) și Sardinia (12 %) în Italia, Cantabria (10 %) și Asturia (8 %), în nordul Spaniei, Austria (8 %), Auvergne (8 %) și Provence (7 %), în sud-estul Franței, Elveția (7,5 %), părțile muntoase ale Boemiei (5 pînă la 10%), Rumînia (5 %) și Grecia (6,5 %).

Aceasta este cel mai probabil, deoarece fermierii din Caucaz au căutat terenul deluros similar cu patria lor originală, care face posibilă mai bine creșterea caprelor.

Dar, este mai mult ca probabil că agricultorii G2a au căutat să scape de invadatorii epocii bronzului, cum ar fi geții (”indo-europeni”) și au găsit adăpost în munți. De exemplu, G2a3a (M406) se găsește la frecvențe relativ mari din Balcani de sud, Apenini și Alpi, în contrast cu G2a3b (L141.1), care se găsește peste tot în Europa.

Oamenii G2a puteau să fi fost printre primii oameni care au dobîndit alelele pentru piele albă. Un vânător-culegator din nordul Spaniei testat de Olalde et al. în 2014 a avut încă pielea închisă la culoare acum circa 7000 ani.

În schimb, un fermier neolitic timpuriu din Germania a posedat alelele pentru piele albă găsită în europenii moderni. Individul neolitic a fost de sex feminin, dar oamenii neolitici din aceeași cultură LBK au fost predominant G2a (dar de asemenea, incluși în jur de 50 % din clanurile paleolitice / mezolitice asimilate, cum ar fi C1a2, F, I1 și I2a).

Este încă neclar exact cînd și printre care haplogrupuri a apărut pielea albă, dar s’a sugerat că noua dietă adusă de agricultură cerealieră ar fi cauzat deficiențe în vitamina D, care în mod tradițional a fost asimilat nutritiv de la pește și carne.

Mutațiile pentru pielea albă ar fi fost selectate pozitiv de agricultorii neolitici prin stimularea producerii de vitamina D de la lumina soarelui, pentru a compensa deficitul de carne.

Extinderea agriculturii din Orientul Mijlociu către Europa (9500-3800 î.Hr.)

G2a-L141.1, este ramura indo-europeană a G2a

Contrar altor ramuri ale G2a, care apar mai frecvent în zonele montane, G2a3b (L141.1), și în special subramura G2a3b1 (P303), se găsește uniform în toată Europa, chiar și în Scandinavia și Rusia. Mai important, G2a3b și subramurile sale sunt, de asemenea, găsite în estul Anatoliei, Caucaz, Asia Centrală și în India, în special în rîndul castelor superioare, care reprezintă descendenții epocii bronzului invadatorii geți ”indo-europeni”.

Prezența combinată a G2a3b1 în Europa și India este un argument foarte puternic în favoarea expansiunii getice ”indo-europene”.

Vîrsta coalescenței (contopirii) G2a3b1 corespunde, de asemenea, și este dată de expansiunea getică în epoca bronzului. În genetică, teoria coalescenței este un model retrospectiv a geneticii populației. Ea încearcă să urmărească toate alelele unei gene împărtășită de toți membrii unei populații într’o singură copie de rudenie, cunoscut sub numele de cel mai recent strămoș comun (MRCA, uneori numit coancestor pentru a sublinia relația coalescenței).

Relațiile de moștenire dintre alele sînt de obicei reprezentate ca o genealogie, similară ca formă cu un copac filogenetic .

Patria R1b1a (P297) și vorbitorii proto-geți (pre-indo-europeni), deocamdată se presupune că a fost situată în estul Anatoliei și / sau Caucazul de Nord. Caucazul în sine este un nucleu de haplogrup G. Prin urmare, aceasta este în întregime exclus ca o minoritate de oameni caucazieni aparținînd haplogroup G (și, probabil, de asemenea J2B) să se fi integrat comunității R1b care a traversat Caucaz și s’au stabilit pe malul de nord și de est ale Marea Neagră cîndva între 7000 și 4.500 î.Hr..

O teorie alternativă este că G2a3 (L30) a venit din Anatolia la Est și în Europa Centrală în timpul neoliticului (un fapt dovedit prin testele ADN vechi).

Odată ajuns în Europa de Sud-est se împart in doua ramuri: G2a3a, care au urmat cursul în amonte al Dunării în Europa Centrală (LBK), și G2a3b, care au migrat spre est în Stepa nord pontică și au adus agricultura în toate regiunile.

G2a3b s’ar fi amestecat cu oamenii indigeni geții R1a, apoi cu noii veniți geții R1b în timpul calcoliticului și al epocii bronzului. În momentul în care proto-indo-europenii au început expansiunea lor masivă, barbatii G2a3b (care se pare că au aparținut în majoritate covîrșitoare lui G2a3b1 și subramurilor sale) s’ar fi alăturat clanurilor R1b-M269 / L23 în expansiunea din Vechea Europa (Old Europe) din 4200 î.Hr. (vezi istoricul R1b – celții de mai tîrziu).

G2a3a ar fi fost printre populațiile cucerite din Vechea Europa, căutînd refugiu în zonele montane.

Redistribuirea Romană

Prin epoca fierului, populația G2a în majoritatea țărilor din Europa a fost asimilată de expansiunea getică (”indo-europeană”), perioadă urmată de războaiele geților keltoi.

G2a a căutat refugiu din calea invadatorilor în munți, pentru ca azi, să ajungă la frecvențe maxime în Italia (Apenini, Sardinia) și în Alpi.

Vechii latini și romani descind din triburile italice care au migrat în peninsula italiană din 1200 î.Hr., din marele grup al geților keltoi așezați în centrul Europei.

Ei par să fi aparținut în primul rînd haplogrupului R1b-U152 (vezi Genetica poporului italian), dar ar fi asimilat o minoritate substanțială de clanuri G2a3b (L141.1), în special subramurile U1 și L497.

Patria latină din centrul Italiei este una dintre cele mai influențate regiuni de haplogrupul G2a în Europa de astăzi. Nivelul ridicat al G2a în Latium ar putea fi din cauza prezenței duble de triburi considerate indo-europene G2a3b și a liniilor neolitice anterioare care au coborît de la Apenini să trăiască în Roma, după ce a fost absorbită de civilizația romană.

Imagini ale păstorilor de la Roma ce ne amintește de păstorii mioritici

În cazul în care vechii romani și alte popoare incluse imperioului roman din peninsula italiană a avut un impact genetic în alte părți ale Imperiului Roman (așa cum ar trebui să aibă), au contribuit cu siguranță la o creștere moderată de linii G2a (în plus față de R1b-U152 și J2) în interiorul frontierelor imperiului.

Într’adevăr, frecvența haplogrupului G scade cu cît ne deplasăm spre limitele imperiului.

Haplogrupul G este în țările nordice și baltice este extrem de rar în zilele noastre, în ciuda faptului că agricultura a ajuns în aceste regiuni în același timp cînd a ajuns și în Marea Britanie sau Irlanda.

Un alt motiv ar putea fi faptul că zonele joase împădurite din nordul Germaniei, Polonia și Marea Baltică au fost bogate în minereuri de metale și au putut atrage tot mai mulți lucrători ai epocii bronzului, din Caucaz, via Carpați.

Mineritul metalelor și creșterea animalelor explică de ce este dominant R1b spre țărmurile Atlanticului. Nord-Estul Europei are, de asemenea, un procent relativ mic de haplogrup R1b, care consolidează și mai mult ipoteza că cele două haplogrupuri s’au răspîndit împreună în epoca bronzului.

Punctele cu verde sînt minele cu minereuri metalifere

Haplogrupul G1 din Asia Centrala este ramura de sud a haplogrupului G. În timp ce barbații au migrat spre vest G2a din Anatolia și în Europa în neolitic, verii lor G1 au migrat spre est de Persia și India. Numai cazuri foarte rare de G1 au fost găsite în Europa, inclusiv în Marea Britanie, Germania, precum și cea mai mare din sudul, centrul și estul Europei.

Cum au ajuns aceste clanuri G1 acolo?

Asia Centrală a devenit o zonă de fuziune pentru G1 din sud și clanurile J2, cu clanurile R1A din nord în timpul epocilor bronzului și a fierului mediu. S’au format noi popoare hibride, cum ar fi scyții, care au controlat odată un imperiu variind din nordul Pakistanului la Xinjiang și în Ucraina.

Este cunoscut că Romanii au recrutat scyți sau sarmați călăreți în legiuni lor. Potrivit C. Scott Littleton în cartea sa De la Scythia la Camelot, mai mulți Cavaleri ai Mesei Rotunde au fost de origine scytică, iar legenda Sfîntului Graal își are originea în vechea Scyție.

Această ipoteză a fost, de asemenea, îmbrățișată în filmul din 2004, Regele Arthur, care începe cu sosirea în Schytopolis a cavaleriei romane în Marea Britanie.

Cu toate acestea, scyții au fost oameni de stepă și sînt mai multe șanse de a aparține haplogrupului R1a. Dacă vreunii dintre ei au aparținut la hpg. G, erau cel mai probabil G1, nu G2a. Acest lucru ar explica cazurile împrăștiate de G1 din Europa de nord-vest.

Sursa: eupedia, ncbi.nlm.nih.gov

Citiți și:  ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUP I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬