PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Între tandemul Menumorut – Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), s’a scurs o perioadă de timp de aproape un secol. Ce s’a întîmplat în acest secol?

Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale rumîneşti, implicit de istorie rumînească.

Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.

S’a strecurat în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat strămoșii nomazi ai ungurilor de azi în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi).

Provincia Pannonia ocupată de triburile asiatice

Acest adevăr este cuprins în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea denumirii de Panonia peste teritoruiul de azi al Ungariei este tîrzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. Este preluată astfel, din nebăgare de seamă sau dintr’un dezinteres cronic de către istoricii noştri.

Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Rumînilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia, dar şi inexact (…”prin pasul Vereczke – Poarta Rusiei şi pătrunse în cîmpia panonică ocupînd oraşul Mukacevo”)- p.201.

”De altfel blaci sau rumîni nu sînt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Cîmpia Dunării şi a Tisei”, p. 133), întreţinînd, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii.

Că rumînii (blacii, blahii, vlahii, olahii) trăiau şi în Cîmpia Tisei şi în Cîmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea pînă în Transilvania, nu cuprindea Cîmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările rumîneşti, acestea aveau graniţa de vest pe Tisa.

Dar nici partea de vest a cîmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii asiatici, cînd au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de Rumînia actuală, nu au ajuns în Cîmpia Panonică, ci au mers spre Panonia, vechea provincie a imperiului roman, care era nu numai la vest de Tisa, ci chiar la vest de Dunăre, așa cum se vede în harta de mai jos.

Numai cunoscînd bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi rumîni.

Aşa, ungurii asiatici, înainte de a ajunge în fosta Panonia Romană, trăiau în corturi, erau fără căpătîi (Nestor, Povest vremennih let, Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955.

Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Geția sec. XI-XIII.

Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

Graniţele pentru naşterea Ungariei, Transilvania avea granița de vest la Dunăre

I. Sec IX-X: rumînii, germanii, ungurii

Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi pînă la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, avînd Geția ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Geția de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Geția Pontică) spre Constantinopol.

Alţii, pe la nordul Geției, spre Panonia şi în continuare.

Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor asiatici.

Ajung în Panonia, pe la 896.

În urmă, de unde răsărea soarele, rămîneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rînd hrana, prin, furt, jaf, crimă sau viol.

Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometri, din Asia pînă în Panonia Romană care era dincolo de Dunăre, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi’au continuat traseul spre vestul Europei, lăsînd Panonia departe, în urma lor.

Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atît din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia pînă în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe rîul Lech.

Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899.

În 908 sînt prădate Turingia şi Saxa.

În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa.

În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia.

În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena.

În 918 incendiază portul Bremen.

În 919 sînt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena.

În 921 în Italia, în Brescia.

În 922 sînt în Puille.

În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărînd în faţa oraşului Nimes…

În 926 a venit din nou rîndul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită.

În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte.

În 933 sînt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni.

În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămîn, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale.

În 943 se pîrjoleşte Italia, pînă la porţile Romei.

Tot în 943 ajung în nord, pînă la Wels şi Traun.

În 948 – 949 – 950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte pînă în Aquilea.

Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania.

În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversînd’o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia.

În 955 pornesc iar spre vest într’un număr semnificativ, adică toţi cîţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot.

Se credeau invincibili, nu datorită mulțimii lor, ci al curajului pe care l’au dovedit.

Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954 – 955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfîrşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane, depăşesc Münchenul, pînă la oraşul Augsburg, pe rîul Lech.

Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrînd din Ucraina pînă în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Geția. Nu îşi abandonează traseul, avînd un singur sens, înainte, după soare apune.

Bătălia de la Lechfeld din 955, unde rămășițele asiatice ale jefuitorilor sînt decimate

La 10 august 955, în faţa Augsburgului, pe malurile rîului Lech, i’a înfruntat Otto cel Mare, care i’a strivit în aşa măsură, încît retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spînzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite pînă în Panonia.

Otto cel Mare a stabilit marginile imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol.

Dezastrul de la Lech a fost paradoxal, totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor).

Lech i’a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat pînă ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie, cum s’a întîmplt cu hunii.

Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se explică prin ameninţarea hoardei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză – satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor – dar şi prin răspîndirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori).

Atunci cînd europenii şi’au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitînd sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau cînd s’au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.

Ungurii (maghiarii) vor rămîne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfîrşitul drum spre vest, încetează.

După Lech, ungurii au fost constrînşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor geți din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti geți (viitorii blaci, vlahi) sînt de acelaşi neam cu valahii din Geția Carpatică.

Strîmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară.

În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfîntă a autohtonilor, de a lucra pămîntul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale rumîneşti ale Geției, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa.

Cu regret amintim că Roma „catolică”, începînd cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Geția „ortodoxă”.

Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Geția, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creînd derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Geția şi Costantinopol, precum ungurii se instalaseră între Geția şi Roma.

Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decît să mărească rezistenţa rumînilor, rezistenţă care s’a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară rumînească de sine stătătoare.

Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a rumînilor (valahilor).

Ţările rumînilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa.

În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale rumîneşti din Geția de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări rumîneşti medievale ale Geției Carpatice, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria Apostolică.

E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi rumîni, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale.

Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani de către regi din familii străine, dar şi mai tîrziu, cu intermitenţe.

Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani.

Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului rumîn din Transilvania, existenţă din antichitate pînă azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, cînd poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele etnice.

În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor rumîneşti, la 1600, într’un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Geției, realizat de strămoşii neamului rumînesc.

II. Perspectiva vestică: Germania, Elveţia, Franţa, Italia

Începutul istoriei ungurilor (896 – 955) se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.

„…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s’étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l’Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l’Italie”.
„La vigoureuse correction qu’Henri l’Oiseleur, roi élu d’Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l’an 1000 qu’ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l’historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).

„Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, pînă cînd, destul de tîrziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu’li’se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curînd, întrucît Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a’i cîştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul rumînilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).

În volumul „Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:

Francii de vest

913 – Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.

954 – Atac al maghiarilor până în Reims.

Francii de est

900-901 – Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sînt înfrînţi de markgraful Liutpold.

907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrîntă de maghiari.

933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrînţi.

955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrînge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.

La final căpeteniile Bulcsu (Bulciu, Bulșu), Lehel și Sur fiind uciși prin spînzurare.

Peninsula italică şi papalitatea

898-899. Lombardia şi centru Italiei sînt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung pînă la Roma.

Moravia Mare şi Cehia

905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania

906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.

Ungurii

896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.

900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).

906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.

907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.

955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrîngere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).

Pe hărțile din epocă noul regat apostolic susținut de biserică, era poziționat corect, la vestul Dunării

Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia pînă în Panonia, spre soare apune.

Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încît în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrînţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.

Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu rumînii. Pe Tisa întîlniseră barajul ţărilor rumîneşti medievale. Rămîne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului rumîn Menumorut (Ţara rumînească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, pînă la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti:

„Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce’i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l’a cerut buneivoinţe a noastre nu i’l vom ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu’i cedăm din pămînt nici cît un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi’o smulgă din mîinile mele”, (G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei rumînilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III. Desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei

Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:

”Soulevement des Slaves. Tandisque l’empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l’ouest, et du nord, il était attaqué a l’est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d’origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu’a l’embouchures de l’Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n’avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu’ils profiterent de la faiblesse de l’empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l’Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l’avenir, les différents soulevements gu’ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l’attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu’elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d’envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman.

Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s’était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s’efforca de faire oublier l’origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d’agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L’avénement d’Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l’élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l’Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s’assurer le dévouement en l’autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L’emoire des Moraves atteignit alors a l’apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l’oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l’empire qu’il avait fondé le signal d’une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l’intervention d’Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d’Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l’avénement de Louis l’Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux.

Les Hongrois, qu’Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d’utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra.

”Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l’ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s’empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire. Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D’un débris de l’empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l’origine du marquisat de Moravie.”

Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l’empire des Moraves fut un malheur que l’Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.

„Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s’etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s’étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s’emparer de toute Panonie.”

„Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu une terre de campement, d’ou ils s’élancèrent aux pillage de la Germanie, de l’Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d’Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d’un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d’envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l’Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d’Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu’ils imposaient naquère (955).

Avant que cette terrible défaite n’eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l’Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l’Italie méridionale, ils s’avancerent jusqu’a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925) .Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l’apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s’attacher au sol, et mérita d’etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000)”, (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.

Deci:

1. L’empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).

2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889.

3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s’emparere de toute Pannonie.

4. La destruction de l’empire des Moraves fut une malheur que l’Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.

5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu’une terre de campement, d’où ils s’élancèrent aux pillages de la Germanie, de l’Italie et de la France.

6. Après avoir fait au dixième siècle l’épauvante de l’Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu’arrosent Danube et Theiss (id. p.805).

Ceea ce exclude cu desăvîrşire:

7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.

Este evident că,

1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia),

2. s’au apropiat de Tisa şi de Dunăre,

3. toată Panonia,

4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei,

5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania,

6. au sfîrşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,

Nu este tot una cu:

7. cele două maluri ale Tisei.

… ”la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”

…”masa naţiunii înspăimîntată de înfrîngerea de la Augsburg, se mulţumi să rămînă pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă.

Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube.

Cuvintele „se resigna a rester” sînt extreme de grăitoare.

„Să rămînă unde erau”, în Panonia. S’au resemnat, n’au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s’ar fi resemnat, nu ar fi fost constrînsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, pînă adînc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adînc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.

Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s’ar fi resemnat să rămînă pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într’un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s’a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului.

Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric.

Asupra locului unde s’au aşezat ungurii, Panonia, există, în rîndul istoricilor, un accord quasi general.

Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns pînă pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii.

Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează pînă pe Dunărea Mijlocie, ci numai pînă unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare.

Ungurii se restabilesc aici ”se resemnează să rămînă”.

Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton.

Aici îşi vor avea ungurii capitala pînă în 1361, de cînd vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării.

Buda va fi capitala lor până în 1541.

Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pămîntul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme.

Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începînd cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexînd unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania rumînilor.

Anexarea a fost pulverizată după doar cîţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca.

Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea getică şi apoi geto-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.

În treacăt amintim câ în Cîmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei – deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor geți panoni, sînt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat.

Aceşti ţărani panoni sînt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor rumîneşti din vestul Geției, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.

Chevallier şi’a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva rumînilor.

Situaţia ungurilor într’adevăr stîrnea compasiunea.

Din cei 900 (nouă sute) de ani de cînd intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpînii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată.

Poporul rumînesc (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare.

E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care „s’a resemnat să rămînă” naţiunea maghiară, ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s’a format naţiunea maghiară.

Falsul cu „masa naţiunii maghiare”…care „s’a resemnat să rămînă în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.

Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi.

La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.

…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd’hui la la partie de la Hongrie qui est a l’ouest du fleuve”, (G.H.Wells, Esquisse de l’histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.

„Panonie. Prov. De l’empire romain, riveraine du Danube au N. et a l’E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l’O, par les Alpes Julennes de l’Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l’E de l’Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans” (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).

„Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu’aux plaines de Pannonie”…

„Au cours de l’histoire, cette region, qui s’ouvre, au sud, sur l’Adriatique”…(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l’UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture, fevrier, 1987).

„Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l’Europe centrale, englobant au sud et a l’ouest du Danube une partie de l’Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)

„Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată cîmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria.

2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.Hr.-14 d.Hr.).

Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar” (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)

„Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).

Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce i’ar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s’au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV. Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus

Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s’au aşezat ungurii – malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării – este anulată şi de documentaţia în legătură cu traseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII.

Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.

Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente.

Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un suport documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit’o pînă acum ca pe o comoară.

Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbîntate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere.

Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad:

„În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste rîul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i’au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”…

„Ducele Menumorut i’a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcîndu’i cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se întoarcă. Totuşi le’a dat răspuns zicîndu’le:

Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi sîntem ca un amic unui amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…

Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la rumîni. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi pînă în teritoriile germanice (deci peste teritoriul Austriei de azi – Austria în vreamea aceea încă nu exista).

Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămîne timp de peste o jumătate de secol, pînă în 955, de cînd, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol pînă cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa, la începutul sec XI, cînd se vor izbi din nou de rezistenţa rumînilor.

Răspunsul lui Menumorut:

„Teritoriul însă ce l’a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă” – era viu în sufletele rumînilor. Nu l’au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l’au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele rumîneşti s’au unit într’un singur mare voivodat (principat) rumînesc. Din anul 1111 există prima menţiune documentară a unui principe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate rumîneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, în afara oricărui echivoc.

Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania (vezi harta în interiorul articolului).

Pe hartă Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bîrsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, Rumînia în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate pînă în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978).

Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie.

Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele rumîneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor.

După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă.

Geția antică de pînă la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunîndu’se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextul acestor rînduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s’a numit Geția, din antichitate, pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd, în mod artificial, s’a impus numele de Rumînia, în urma unirii celor două mari ţări rumîneşti, Moldova şi Valahia.

Desigur numele de Geția coexistă alături de cel dat de romani ”Dacia” sau de Rumînia de acum 2 secole şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi rumînii sîntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, ai pelasgilor și geţilor din Geția antică.

Hotărârea reunificării celor trei principate rumîneşti, Ardealul, Moldova şi Muntenia, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Valahia (Muntenia).

Spre această unire a tuturor rumînilor într’un singur stat s’a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat rumînesc, Transilvania (Ardealul), care s’a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Geției Carpatice, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei şi Bucovinei (n.r. foste teritorii ale Principatului Moldovei) precum şi a Ardealului (Transilvaniei) cu Patria-Mamă Rumînia, s’a împlinit unirea tuturor rumînilor într’un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169.

Este cuprins în lucrarea de grad în învăţămînt, Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacorumînă veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988.

Vezi mai multe în Cuvînt lămuritor la studiul:

Cînd s’a tradus liturghia în limba dacorumînă? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacorumîne, anul I, nr.1, 2011, p.355.

 Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate