AVERTISMENT PENTRU EUROPA

Apelul Dr Rath către poporul german și popoarele Europei Berlin 13.03.2012

La conferința cu tema „O lume fără cancer”, susținută la Berlin pe 13 martie 2012, dr. Rath a făcut un apel la poporul german și popoarele Europei să’și asume responsabilitatea de a construi o Europă democratică, pentru oamenii ei. El a arătat în ce măsură rezultatele disponibile ale cercetărilor asupra remediilor naturale pot reduce incidența bolilor comune la doar o fracțiune față de nivelul lor actual și a explicat că este perfect posibilă construirea unui nou sistem de asistență medicală, bazat pe prevenirea și eliminarea bolilor. Totuși, a subliniat dr. Rath, această minunată „lume fără boli” nu ne va fi oferită pe tavă, deoarece fiecare boală reprezintă o piață de miliarde de dolari pentru cartelul farmaceutic și acționarii săi din biroul politic de la Bruxelles  UE.

Vă invit să urmăriți discursul impresionant și de un curaj ieșit din comun al doctorului Rath, din cadrul conferinței internaționale „O lume fără cancer”:

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Între Menumorut – Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s’a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească.
Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.
S’a strecurat, şi în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat ungurii în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi).

Provincia Panonia ocupată de triburile asiatice

Acest adevăr este cuprins în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea Denumirii de Panonia este târzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. E preluată astfel, din nebăgare de seamă, de istoricii noştri. Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia şi inexact (…”prin pasul Vereczke – Poarta Rusiei şi pătrunse în câmpia panonică ocupând oraşul Mukacevo”-p.201. „De altfel blaci sau români nu sunt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Câmpia Dunării şi a Tisei”, p. 133), întreţinând, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii. Că românii (blacii, blahii, vlahii) trăiau şi în Câmpia Tisei şi în Câmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea până în Transilvania, nu cuprindea Câmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările româneşti, acestea aveau graniţa de vest pe Tisa. Dar nici partea de vest a câmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii, când au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de România actuală, nu au ajuns în Câmpia Panonică, ci au mers spre Panonia.
Numai cunoscând bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi români. Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let, Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII.
Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

Graniţele pentru naşterea Ungariei

I. Sec IX-X: românii, germanii, ungurii
Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi până la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, având Dacia ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Dacia de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Dacia Pontică) spre Constantinopol. Alţii, pe la nordul Daciei, spre Panonia şi în continuare. Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor. Ajung în Panonia, pe la 896. În urmă, de unde răsărea soarele, rămâneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rând hrana, prin jaf. Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometri, din Asia până în Panonia, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi’au continuat traseul spre vestul Europei, lăsând Panonia departe, în urma lor. Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atât din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia până în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe râul Lech. Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899. În 908 sunt prădate Turingia şi Saxa. În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa. În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia. În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena. În 918 incendiază portul Bremen. În 919 sunt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena. În 921 în Italia, în Brescia. În 922 sunt în Puille. În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărând în faţa oraşului Nimes…

În 926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită. În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte. În 933 sunt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni. În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămân, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale. În 943 se pârjoleşte Italia, până la porţile Romei. Tot în 943 ajung în nord, până la Wels şi Traun. În 948 – 949 – 950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte până în Aquilea. Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania. În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversând’o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia. În 955 pornesc iar spre vest într’un număr impresionant, adică toţi câţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot. Datorită mulţimii lor, se credeau invincibili.
Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954 – 955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfârşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane (n.r. articolul dat a fost scris în 1988), depăşesc Münchenul, până la oraşul Augsbgsburg, pe râul Lech. Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrând din Ucraina până în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Dacia. Nu îşi abandonează traseul, având un singur sens, înainte, după soare apune.

Bătălia de la Lechfeld din 955, unde rămășițele asiatice ale jefuitorilor sunt decimate

La 10 august 955, în faţa Augsburgului, pe malurile râului Lech, i’a înfruntat Otto cel Mare, care i’a strivit în aşa măsură, încât retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spânzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite până în Panonia. Otto cel Mare a stabilit marginile imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol. Dezastrul de la Lech a fost totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor). Lech i’a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat până ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie.
Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se explică prin ameninţarea hoardei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză – satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor – dar şi prin răspândirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei de din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori).

Atunci când europenii şi’au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitând sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau când s’au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.
Ungurii (maghiarii) vor rămâne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfârşitul drum spre vest, încetează. După Lech, ungurii au fost constrânşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor geți din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti geto-traci sunt de acelaşi neam cu valahii din Dacia. Stâmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară. În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfântă a autohtonilor, de a lucra pământul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale româneşti ale Daciei, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa. Cu regret amintim că Roma „catolică”, începând cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Dacia „ortodoxă”.

Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Dacia, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creând derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Dacia şi Costantinopol, precum ungurii se instalaseră între Dacia şi Roma. Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decât să mărească rezistenţa românilor, rezistenţă care s’a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară românească de sine stătătoare.
Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a românilor (valahilor). Ţările românilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa.

În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria. După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări româneşti medievale ale Daciei, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria. E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi români, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale. Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani de către regi din familii străine, dar şi mai târziu, cu intermitenţe.

Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani.

Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului român din Transilvania, existenţă din antichitate până azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, când poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele etnice.
În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor româneşti, la 1600, într’un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Daciei tracilor dacogeţi, strămoşii neamului românesc.

II. Perspectiva vestică: Germania, Elveţia, Franţa, Italia

Începutul istoriei ungurilor (896 – 955) se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.
„…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s’étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l’Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l’Italie”.
„La vigoureuse correction qu’Henri l’Oiseleur, roi élu d’Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l’an 1000 qu’ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l’historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).

„Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, până când, destul de târziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu’li’se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curând, întrucât Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a’i câştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).
În volumul „Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:
Francii de vest
913 – Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.
954 – Atac al maghiarilor până în Reims.
Francii de est
900-901 – Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sunt înfrânţi de markgraful Liutpold.
907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrântă de maghiari.
933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrânţi.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrânge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.

Imagini sugestive despre această bătălie, la final căpeteniile Bulcsu (Bulciu, Bulșu), Lehel și Sur fiind uciși prin spânzurare.

Peninsula italică şi papalitatea
898-899. Lombardia şi centru Italiei sunt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung până la Roma.
Moravia Mare şi Cehia
905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania
906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.
Ungurii
896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.
900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).
906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.
907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrângere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).

Pe hărțile din epocă noul regat apostolic susținut de biserică, era poziționat corect, la vestul Dunării

Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia până în Panonia, spre soare apune. Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încât în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrânţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.
Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu românii. Pe Tisa întâlniseră barajul ţărilor româneşti medievale. Rămâne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului român Menumorut (Ţara românească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, până la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti:

„Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce’i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l’a cerut buneivoinţe a noastre nu i’l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu’i cedăm din pământ nici cât un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi’o smulgă din mâinile mele”, (G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei românilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III. Desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei

Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:
„Soulevement des Slaves. Tandisque l’empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l’ouest, et du nord, il était attaqué a l’est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d’origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu’a l’embouchures de l’Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n’avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu’ils profiterent de la faiblesse de l’empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l’Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l’avenir, les différents soulevements gu’ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l’attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu’elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d’envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman. Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s’était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s’efforca de faire oublier l’origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d’agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L’avénement d’Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l’élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l’Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s’assurer le dévouement en l’autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L’emoire des Moraves atteignit alors a l’apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l’oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l’empire qu’il avait fondé le signal d’une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l’intervention d’Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d’Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l’avénement de Louis l’Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux. Les Hongrois, qu’Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d’utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra. „Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l’ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s’empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire. Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D’un débris de l’empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l’origine du marquisat de Moravie”.
Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l’empire des Moraves fut un malheur que l’Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.
„Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s’etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s’étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s’emparer de toute Panonie”.
„Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu une terre de campement, d’ou ils s’élancèrent aux pillage de la Germanie, de l’Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d’Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d’un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d’envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l’Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d’Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu’ils imposaient naquère (955).
Avant que cette terrible défaite n’eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l’Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l’Italie méridionale, ils s’avancerent jusqu’a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925) .Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l’apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s’attacher au sol, et mérita d’etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000)”, (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.
Deci:
1. L’empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).
2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889.
3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s’emparere de toute Pannonie.
4. La destruction de l’empire des Moraves fut une malheur que l’Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.
5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu’une terre de campement, d’où ils s’élancèrent aux pillages de la Germanie, de l’Italie et de la France.
6. Après avoir fait au dixième siècle l’épauvante de l’Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu’arrosent Danube et Theiss (id. p.805).
Ceea ce exclude cu desăvârşire:
7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.

Este evident că,

1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia), 2. s’au apropiat de Tisa şi de Dunăre, 3. toată Panonia, 4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei, 5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania, 6. au sfârşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,
Nu este tot una cu: 7. cele două maluri ale Tisei.
…”la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”…”masa naţiunii înspăimântată de înfrângerea de la Augsburg, se mulţumi să rămână pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă. Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube. Cuvintele „se resigna a rester” sunt extreme de grăitoare. „Să rămână unde erau”, în Panonia. S’au resemnat, n’au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s’ar fi resemnat, nu ar fi fost constrânsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, până adânc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adânc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.
Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s’ar fi resemnat să rămână pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într’un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s’a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului. Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric.
Asupra locului unde s’au aşezat ungurii, Panonia, există, în rândul istoricilor, un accord quasi general.
Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns până pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii. Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează până pe Dunărea Mijlocie, ci numai până unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare. Ungurii se restabilesc aici ”se resemnează să rămână”. Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton. Aici îşi vor avea ungurii capitala până în 1361, de când vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării. Buda va fi capitala lor până în 1541.

Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pământul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme. Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începând cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexând unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania românilor. Anexarea a fost pulverizată după doar câţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca. Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea tracă şi apoi traco-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.
În treacăt amintim câ în Câmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei-deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor traci panoni, sunt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat. Aceşti ţărani panoni sunt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor româneşti din vestul Daciei, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.
Chevallier şi-a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva românilor. Situaţia ungurilor într’adevăr stârnea compasiunea. Din cei 900 (nouă sute) de ani de când intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpânii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată. Poporul roman (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare. E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care „s’a resemnat să rămână” naţiunea maghiară, ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s’a format naţiunea maghiară.
Falsul cu „masa naţiunii maghiare”…care „s’a resemnat să rămână în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.
Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi. La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.
…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd’hui la la partie de la Hongrie qui est a l’ouest du fleuve”, (G.H.Wells, Esquisse de l’histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.
„Panonie. Prov. De l’empire romain, riveraine du Danube au N. et a l’E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l’O, par les Alpes Julennes de l’Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l’E de l’Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans” (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).
„Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu’aux plaines de Pannonie”…”Au cours de l’histoire, cette region, qui s’ouvre, au sud, sur l’Adriatique”…(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l’UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture, fevrier, 1987).
„Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l’Europe centrale, englobant au sud et a l’ouest du Danube une partie de l’Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)
„Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată câmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria. 2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.e.n.-14 e.n.). Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar” (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)
„Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).
Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce i’ar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s’au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV. Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus
Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s’au aşezat ungurii – malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării-este anulată şi de documentaţia în legătură cu trasseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII. Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.

Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente. Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un support documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit’o până acum ca pe o comoară. Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbântate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere. Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad:

„În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i’au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”…

„Ducele Menumorut i’a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându’i cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se întoarcă. Totuşi le’a dat răspuns zicându’le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…
Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la români. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi până în teritoriile germanice (deci peste teritoriul Austriei de azi – Austria în vreamea aceea încă nu exista). Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămâne timp de peste o jumătate de secol, până în 955, de când, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol până cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa, la începutul sec XI, când se vor izbi din nou de rezistenţa românilor.

Răspunsul lui Menumorut:

„Teritoriul însă ce l’a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă” – era viu în sufletele românilor. Nu l’au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l’au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele româneşti s’au unit într’un singur mare voivodat (principat) românesc. Din anul 1111 există prima menţiune documentară a unui principe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate româneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, în afara oricărui echivoc. Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania (vezi harta în interiorul articolului). Pe hartă Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bârsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978). Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie. Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele româneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor. După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă. Dacia antică de până la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunându’se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextual acestor rânduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s’a numit Dacia, din antichitate, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în mod artificial, s’a impus numele de România, în urma unirii celor două mari ţări româneşti, Moldova şi Valahia. Desigur numele de Dacia coexistă alături de cel de România şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi românii suntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, a tracilor dacogeţi din Dacia antică. Hotărârea reunificării celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova şi Muntenia, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Valahia (Muntenia). Spre această unire a tuturor românilor într-un singur stat s’a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat românesc, Transilvania (Ardealul), care s-a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Daciei, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei şi Bucovinei (n.r. foste teritorii ale Principatului Moldovei) precum şi a Ardealului (Transilvaniei) cu Patria-Mamă România, s’a împlinit unirea tuturor românilor într’un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988. Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul: Când s’a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr.1, 2011, p.355.

ROMEO ȘI JULIETA DIN NEOLITIC

amanti-di-voldaro05

Din neolitic o poveste de dragoste sfideaza secolele. La San Giorgio, aproape de Mantua, a fost găsit înmormântat un cuplu de tineri, îngropați împreună față în față. „Iubiții Valdaro”, sunt singurul exemplu de înmormântare dublă din nordul Italiei. Înmormântarea a avut loc în același timp, așa cum sugerează îmbrățișarea lor.

amanti-di-voldaro03

Două schelete datând de acum 6.000 ani, ale unui bărbat și unei femei, ghemuiți și aparent dormind în somnul de veci, au părăsit ”scena”, dincolo de viață și după moarte împreună. Brațele lor sunt înlănțuite de gâtul celuilalt, în timp ce fețele sunt foarte apropiate. Niște lame și un vârf de săgeată de silex au făcut parte din obiectele găsite în site, probabil, o semnificație simbolică sau poate cauza morții lor, deoarece „a fost descoperit la nivelul vertebrelor lui cervicale și dar și al ei la înălțimea coapsei (lama). Nu este imposibil ca decesul să fi survenit din cauza unei boli, sau poate din cauza frigului deosebit de puternic, încercând să învingă într’o ultimă îmbrățișare.
Cei doi tineri vor rămâne un mister, dar ceea ce cu adevărat pare a defini această descoperire este dragostea lor veșnică imortalizată într’o ultimă îmbrățișare, intrigând prin vechimea lor, unică în patrimoniul cultural italian.
amanti-di-voldaro01
Sursa: incredibilia.it

amanti-di-voldaro02

Grație muncii efectuate de către Muzeul Național de Arheologie din Mantova pentru „iubiții din Mantua”, s’a găsit un spațiu pentru cele două schelete.

amanti-di-voldaro08

Citiși și: GEȚII-SICULI (SECUI !) ȘI GEȚII-AUSONI (OȘENI)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro

ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Am Zamolxis Getaria Legislativ

IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT
Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de ştiinţe juridice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu ! Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, ţinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar şi înmormântat, iată’l acum scos la lumină de Tine şi oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi’a rămas decât să spun: excepţional şi peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ţi’ai dat’o spre a lămuri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să’ţi ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te’a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda şi de a’l fi putut comunica în lumea literată, într’un chip atât de fericit. Nevinovăţia să te însoţească tot restul vieţii; să te împodobească grija sfântă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţele date deține cu înţelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăţi Upsala cu suflet şi cu scrisul.

Calendele lui Ianuarie A.D.MDCLXXXVII (1687 n.t.).

Al Tău ca şi până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor şi P.C.R.A.

După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe, s’a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeaşi ocazie s’au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor / Geţilor, precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.
PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA ,

REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR, MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şifericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră Regală li s’a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cumultă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într’o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s’ar răspândi pe întregul glob terestru până lacapătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s’ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându’se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să’şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându’l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându’se într’un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae).

Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i’o arăt. De ce nu am spune’o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această micăocazie – tipărirea prezentei cărţi – s’a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într’o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cufruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia
Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şial întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme deaici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne’a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne’o trimită din nou şi să ne izbăvească detoate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urăriimaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.
Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându’l la stele: Justiţia nu’i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într’un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi astfel regatul acesta fu într’o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră? Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile lui.
Spuneţi’mi, Muze, cine prin legi şi’a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi’ntr’o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s’a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA’ nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească’n destul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s’adună cu toţii spre a’l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de’a pururi aceleaşi, Făcu legi mai drepte.
După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume’i mai sfânt.

EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.
Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce’i bun pentru patria noastră;
Să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel vaputea năzui către culmi;
Regina lui – mamă, cine’i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr’o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi’n veci de’aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te’nalţă, te cântă, atât cât ele’s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Traducere din latină Maria Crișan

Traducere în limba engleză Honorius Crișan

Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De’a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar,  nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine.

Dar, tot potrivit spuselor lui Herodot el s’a născut cu mult timp înainte, iar ntâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Doar datorită învăţăturilor religioase de la preoţii egipteni, pe greci i’a făcut să susţină o asemenea apropiere între Zalmoxis și Pitagora. Zalmoxis i’a instruit pe geți în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxe. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze.

‘Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca tălmacitor al fenomenelor cereşti. A izbutit să’l convingă pe rege să şi’l facă asociat, ca pe un om ce avea insuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s”a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l’au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxe şi’a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu’se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domneasca Burebista, âmpotriva căruia divinul Cezar s’a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o ţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe”.  (Strabon , Geografia, VII ,3,5)

“La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijin ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încearcă a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească ,iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i mearga bine nici părţii.” (Platon, Charmides,156 d, e),

“Zamolxe, pretindea ca lui îi dăduse legile Hestia” (Diodor din Sicilia)

Zamolxe mai este amintit de Apulius, de Lucian din Samosata, de Enea din Gaza, Origene (Contra Celsum,III,54), Porphirius (232-304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Hesychios din Alexandria, Clement Alexandrinul (Stromateis , V, 213), Iordanes (Getica, V, 40). În plus, Platon îl mai compară pe Zamolxe cu hiperboreul Abaris, socotindu’i pe amândoi mari meşteri în arta încantaţiei.

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psihomedicala [Platon] şi mitul unităţii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic, şi de asemenea cu trimiterea la doctrina orfică ) şi de lipsa totală a thanatofobiei la geto-daci subliniază caracterul cu desăvârşire original a lui Zamolxe în panteonul lumii antice. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfa trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

“tot la al cincilea an, ei (geții) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să’i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându’l în sus îl arunca în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. (Herodot ,Istorii, IV, 94)

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea văzută şi cea nevăzută). După Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are şi conotaţia de înger păzitor. În Legile, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, şi din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să’i conducă pe oameni:

“…exact aşa cum facem noi astăzi cu turmele şi cu toate animalele domesticite care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou şi caprelor o capră. La fel zeul iubitor fiind de oameni ne’a pus în frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Strabon spune:

„Burebista…și’a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, asa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i’o dădeau geții, este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să’și stârpească viile și să trăiasca fara vin.” (Geografia:VII,3,11)

„Observând înclinația lor de a’l asculta în toate si inteligenta lor nativa,el i’a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. I’a învâțat etica, dezvățându’i de obiceiurile lor barbare, i’a instruit în fizica, făcându’i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu’le le pastreaza pina azi [sec VI d.Hr.] cu numele de belagines; i’a învățat logica, facandu’i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându’le practica, i’a îndemnat să’și trăiască viața în fapte bune; demonstrându’le teoria, i’a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu’i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca se apropie sau se departeze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin rpgaz de razboaie. Puteai să’l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celalalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotatia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta si multe altele, învătând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevarată minune .” (Getica;XI;69—70)

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

Zamolxe este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într’o moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu’se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatal“. Zamolxe separă viaţa de moarte prin iniţiere, adică prin confruntarea cu realităţile lumii nevazută înainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau să spună sfinţii creştini ai pustiei:

“Nu poti cunoaşte Raiul după moarte, dacă nu l’ai înteles din timpul vieţii!”

O altă asemănare interesantă între creştinism şi zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze şi să salveze umanitatea! Aşa cum Iisus reformează Legea lui Moise:

“Eu nu am venit să stric Legea ci am venit s’o împlinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescoperă sensurile învăţăturii primului Zeu, Gebelezis.

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor:

”Zamolxe nu a demolat vechile divinităţi getice, ci le’a dat un nou aspect, o nouă înfăţişare. Din această cauză era foarte firesc ca numele lui Gebelezis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului său.”

Nu putem să negăm uluitoarea asemănare cu religia creştină care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve. Conform traducerilor, Gebelezis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Sursa: scribd.com, dacia.org

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA