BORIS NEMTSOV, OPOZANTUL LUI PUTIN A FOST ÎMPUȘCAT

Nemtsov a fost împușcat pe un pod dintre Catedrala Sf. Vasile și Kremlin. Un politician de opoziție din Rusia, fostul viceprim-ministru Boris Nemtsov, a fost împușcat mortal la Moscova, spun oficialii ruși.
Ministrul rus de Interne, care supraveghează forţa de poliţie din Rusia, a declarat că Nemţov a fost ucis cu patru focuri de armă trase în spate dintr’o maşină care trecea, în timp ce mergea pe un pod în apropierea Kremlinului, la scurt timp după miezul nopţii.

“Boris Nemtsov se plimba alături de o tânăra pe Marele pod de piatra (Bolshoy Kamenny), aflat in apropierea Kremlinului, moment în care a fost împuscat în spate de patru ori, acest lucru ducând la moartea sa”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Interne, Elena Alexeeva, postului Rusia 24. Purtătoarea de cuvânt Elena Alekseieva le’a mai spus reporterilor că Nemtsov se plimba cu o femeie pe care o cunoştea, cetăţean ucrainean, în momentul în care un vehicul s’a apropiat şi atacatori neidentificaţi l’au împuşcat mortal. Femeia nu a fost rănită. El a fost împușcat cu un pistol dintr’o mașină albă care a fugit de la locul crimei, potrivit unei surse din poliție ce a declarat agenției de știri Interfax a Rusiei.

Potrivit site-ului de știri în limba rusă Meduza, „mai multe persoane” au ieșit dintr’o mașină și l’au împușcat.

Unul dintre colegii politicianului în partid RPR-Parnassus, Ilya Yashin, a confirmat decesul lui Nemtsov:

”Din păcate, pot vedea cadavrul lui Boris Nemtsov în fața mea chiar acum”, a fost citat de lenta.ru un site de știri din Rusia.

Președintele rus Vladimir Putin a condamnat uciderea, spune Kremlinul.

Asasinarea liderului de opozitie Boris Nemtsov „poarta semnele distinctive ale unui asasinat la comanda si reprezinta o provocare”, a declarat presedintele Vladimir Putin, citat de purtătorul de cuvant al Kremlinului, Dimitri Peskov. În plus, Putin a cerut comitetului de anchetă, Ministerului de Interne si FSB-ului (fostul KGB) să investigheze asasinatul.

Boris Nemtsov a fost unul dintre reformatorii economiei din conducerea Rusiei în anii 1990. Boris Nemtsov, 55 de ani, a servit Rusia ca prim vice prim-ministru sub președintele Boris Elțîn în anii 1990. El și’a câștigat o reputație de reformator economic în timp ce a fost guvernator într’unul dintre cele mai mari orașe din Rusia, Nijni Novgorod. Nemtsov era văzut ca un posibil succesor al lui Boris Elţîn, primul preşedinte rus ales. După preluarea puterii de către Putin în 2000, Nemţov a devenit unul dintre cei mai vocali critici ai conducerii sale. El a ajutat la organizarea unor proteste de stradă şi a expus oficiali corupţi.

Succesorul lui Elțîn a căzut în dizgrația lui Putin, după ce Nemtsov i’a devenit un politician de opoziție fățiș. Într’un interviu recent, Nemtsov a declarat că se temea de Putin că l’ar putea ucide din cauza opoziției sale față de războiul din Ucraina.

Thorbjorn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei, a condamnat omuciderea, spunând într’un tweet:

„Eu sunt șocat și consternat, liderul cheie al opoziției Boris Nemțov a fost împușcat, iar ucigașii trebuie să fie aduși în fața justiției.”

Boris Nemtsov a numit războiul ruso-ucrainean: „Agresiunea lui Putin”.

El a fost unul dintre organizatorii protestului programat pentru duminică şi intitulat Marşul Primăverii, care trebuia să aibe loc pe fondul unor probleme economice în Rusia generate de scăderea preţului la petrol şi de sancţiunile occidentale. Nemtsov a declarat în timpul unui interviu la radio chiar înainte de a fi ucis că este greu să trăieşti într’o intimidare şi o presiune constantă.

„Nu vreau să ascund faptul că opoziţia se află sub o presiune puternică”, a declarat el. „Sunt răspândite minciuni despre oameni şi trebuie să fi foarte puternic pentru a face faţă. Ştiu acest lucru din propria mea experienţă”, a explicat el.

A murit la câteva ore de la apelul pe twitter pentru sprijinirea unui marș de amploare de duminică la Moscova împotriva războiului din Ucraina. În ultimul său tweet, Boris Nemtsov a trimis un apel pentru opoziția dezbinată din întreaga Rusie, de a se uni într’un marș anti-război și care a fost planificat și organizat pentru duminică, și pe care l’a intitulat: Marș de primăvară anti-război, anti-criză. Detalii și pe blogul său:  http://echo.msk.ru/blog/nemtsov_boris/1501670-echo/

2201642

”Dacă susții oprirea razboiului dintre Rusia și Ucraina, dacă susții oprirea agresiunii lui Putin, vino pe 1 martie în Marino, Metro Bratislava”. În Marino 300.000 de moscoviți trăiesc demn, și este cel mai mare cartier din Moscova, ai cărui locuitori au suferit de pe urma războiului și a crizei, nu mai puțin decât cei care trăiesc în centru.

Într’un articol de la începutul acestei luni pe Sobesednik, un site de știri din Rusia, el a vorbit despre temerile sale pentru propria viață:  „Mă tem că Putin mă va ucide”, a spus el în articol la 10 februarie (în limba rusă). Nemţov declarase că mamei sale în vârstă de 86 de ani îi este teamă că Putin îl va ucide din cauza activităţilor sale din opoziţie. Întrebat dacă are el însuşi astfel de temeri, a răspuns:

„Dacă îmi era teamă, nu aş fi condus un partid de opoziţie”.

Nemţov a criticat ineficienţa Guvernului, corupţia tot mai accentuată şi politica Kremlinului faţă de Ucraina, care a adus relaţiile dintre Rusia şi Occident la cel mai scăzut nivel de la Războiul Rece.

”Cred că el a fost cel care a declanșat războiul din Ucraina. Nu l’am putut disprețui niciodată mai mult” a mai afirmat Nemtsov.

Vorbind la radio cu doar câteva ore înainte de deces, el l’a criticat dur pe Putin pentru a plonjat Rusia în criză prin „politica sa nebună, agresivă şi mortală de război împotriva Ucrainei. Ţara are nevoie de o reformă politică”, a declarat Nemţov pentru postul de radio Ecoul Moscovei.

„Atunci când puterea se concentrează în mâinile unei singure persoane iar această persoane conduce pentru totdeauna, acest lucru va conduce la o catastrofă absolută”, a afirmat el.

Putin a fost acuzat de instigare la crimă în masă, a rebeliunii sângeroase din estul Ucrainei, o acuzație pe care el o neagă. Cu toate astea aproape 5.800 de oameni au murit și cel puțin 1,25 milioane de localnici și’au părăsit casele, conform surselor ONU. Guvernul ucrainean, liderii occidentali și NATO spun ca există dovezi clare că Rusia este cea care a ajutat rebelii cu arme grele și soldați. Experții independenți au reluat această acuzație în timp ce Moscova neagă, insistând asupra faptului că rușii care deservesc cu rebelii sunt „voluntari”.

Preşedintele american Barack Obama a cerut Guvernului rus să desfăşoare o investigaţie „promptă, imparţială şi trasparentă” pentru a aduce autorii crimei în faţa justiţiei. Obama l’a calificat pe Nemţov drept un „avocat neobosit” pentru drepturile cetăţenilor ruşi. Secretarul de Stat american John Kerry a declarat că Nemţov şi’a dedicat viaţa unei Rusii mai democratice „şi unor relaţii puternice între Rusia şi vecinii şi partenerii săi, inclusiv Statele Unite”.

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko l’a numit pe Nemtsov un prieten personal şi un „pod” de legătură între cele două ţări. El a afirmat pe pagina sa de Facebook că speră ca ucigaşii să fie pedepsiţi.

Liderul opoziţiei ruse, asasinat. Avocatul lui Nemţov susţine că acesta primise ameninţări

Avocatul lui Nemţov, Vadim Prohorov, a declarat că politicianul a primit ameninţări pe reţelele de socializare şi a spus poliţiei despre ele, dar autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a’l proteja.

Mihail Kasianov, fost premier rus aflat tot în opoziţie, s’a declarat şocat:

„În secolul XXI, un lider al opoziţiei să fie împuşcat demonstrativ în faţa zidurilor Kremlinului!”, le’a spus Kasianov reporterilor, în timp ce cadavrul lui Nemţov, pus într’un sac de plastic, era ridicat de la locul crimei pe o vreme ploioasă şi rece, pe fondul sunetului clopotelor din vecinătate.

„Ţara se rostogoleşte către prăpastie”. Mitingul de duminică a fost împins la periferiile oraşului de către autorităţi, dar Kasianov a declarat că organizatorii au decis să organizeze demonstraţia în centrul capitalei pentru a’l comemora pe Nemtsov. Refuzul oficialilor de a’l autoriza va cauza cu siguranţă furie şi ar putea conduce la revolte.

Garry Kasparov, fost campion la şah care a lucrat cu Nemtsov la organizarea protestului împotriva lui Putin şi locuieşte în Statele Unite, a declarat că asasinatul arată că Putin şi cei care îl susţin mint atunci când spun că sprijinul popular este puternic:

„Dacă ai 86 la sută sprijin, de ce ai ucide pe cineva ca Boris?”, a declarat el. „El ar putea ajunge la două milioane de persoane online în cel mai bun caz. O demonstraţie strânge câteva sute de persoane cel mult. Aşa că dacă eşti încrezător, de ce să faci asta?”, a întrebat el. Activistul de opoziţie Ilia Iaşin, care a vorbit ultima dată cu Nemţov cu două zile înainte ca acesta să fie ucis, a declarat că nu are nicio îndoială că uciderea lui Nemtsov a fost motivată politic.

„Boris Nemţov era un lider de opoziţie complet care a criticat cei mai importanţi oficiali ai statului, inclusiv pe preşedintele Vladimir Putin. Aşa cum am văzut, astfel de critici în Rusia sunt periculoase pentru viaţa cuiva”, a declarat Iaşin.

Liderul opoziţiei ruse, asasinat. „Este unul dintre cele mai şocante lucruri“ Analistul politic Stanislav Belkovski a declarat pentru postul de radio Ecoul Moscovei că el nu crede că moartea lui Nemtsov ar servi în vreun fel intereselor lui Putin.

„Dar atmosfera de ură faţă de cei care gândesc altfel ce s’a format în ultimul an, de la anexarea Crimeei, ar putea juca un rol”, a declarat Belkovski, referindu’se la intensificarea discursului naţionalist susţinut oficial în Rusia de la anexarea Peninsulei ucrainene Crimeea.

Irina Hakamada, o proeminentă figură a opoziţiei, cofondatoarea partidului liberal împreună cu Nemţov, a criticat climatul de intimidare şi a avertizat că această crimă ar putea prevesti o destabilizare periculoasă. „Este o provocare care în mod clar nu este în interesul lui Putin, este menită să zguduie situaţia”, a declarat ea citată de agenţia RIA Novosti.

Michael McFaul, ambasadorul american în Rusia în perioada 2012-2014 şi profesor la Universitatea Stanford, a calificat crima drept „unul dintre cele mai şocante lucruri de care îmi amitesc că s’au întâmplat în Rusia de mult, mult timp”.

Comisarul rus pentru drepturile omului, Elena Panfilova, a declarat că „nu doar Nemtsov a fost împuşcat în spate, ci toată Rusia”.

Vladimir Rîjkov, multă vreme un aliat politic al lui Nemţov, l’a acuzat pe Putin pentru alimentarea „atmosferei de ură faţă de cei cu viziuni diferite, a atmosferei de violenţă şi agresiune care există acum în ţară”.

După ce cadavrul lui Nemtsov a fost luat, numeroase persoane au depus flori la locul unde a fost împuşcat acesta.

„Acest lucru s’a întâmplat din cauza activismului său, care a fost foarte important”, a declarat Evgenia Berkovici, aflată la faţa locului. „Este politic în orice caz. Chiar dacă actul a fost comis de un agent de salubrizare oarecare care a luat’o razna şi avea o armă, este pentru că avea în minte că aceasta este moda acum”.

”Asasinate politice: Dmitri Holodov, jurnalist (ucis cu un colet exploziv în 1994), Vladislav Listiev, jurnalist (împușcat în 1995), Serghei Sorocikin, deputat (împușcat în 1995), Paul Tatum, om de afaceri american (împușcat în 1996), Galina Starovoitova, deputat (împușcată în 1998), Lev Rohlin (ucis în 1998), Mihail Sirota, deputat (împușcat în 2002), Vladimir Golovlev, deputat (ucis în 2002), Seghei Iuşenkov, deputat, lider de partid (împuşcat în 2003), Iuri Şekocişin, scriitor (otrăvit în 2003), Serghei Iușenkov, deputat (împușcat în 2003), Paul Hlebnikov, jurnalist Forbs (împușcat în 2004), Ana Politkovskaia, ziaristă (ucisă în 2006), Alexandr Litvinenko, fost colonel FSB, defector (otrăvit în 2006), Ruslan Iamadaev, deputat (împușcat în 2008), Serghei Magniţki, economist (decedat în detenție în 2009), Stanislav Markelor, avocat (împușcat în 2009), Anastasia Buburova, jurnalistă (împușcată în 2009), Natalia Estremirova, jurnalistă (ucisă în 2009), Boris Nemțov, lider al opoziției, fost vicepremier (împușcat în 2015).”   Vitalia Pavlicenco

http://www.europalibera.org/media/video/24351943.html

Un film documentar în care sunt scoase în vileag „minciunile” preşedintelui rus Vladimir Putin şi consecinţele politicilor sale care au determinat criza economică de la Moscova şi războiul din Ucraina, al cărui producător este chiar Boris Nemţov, a fost publicat pe 27 februarie curent, cu doar o zi înainte de asasinarea lui la Moscova.

Video are traducere în română (optați pentru titrare la player)

În film sunt contrapuse acţiunile şi declaraţiile lui Vladimir Putin care au dus la evenimente care au consternat lumea întreagă.

Printre acestea se numără faptul că cele mai multe companii internaţionale s’au retras din Rusia, în timp ce apropiaţii lui Putin, care i’ar administra firmele, inclusiv din domeniul petrolier, cum ar fi Ghenadi Timcenko, şi’a crescut averea de la 2 la peste 15 miliarde de dolari, potrivit Forbes.

Cea mai mare parte a filmului este dedicată războiului din Ucraina în care luptă soldaţi ruşi. Autorii acestuia accentuează minciuna lui Putin care a declarat, iniţial, că în Crimeea se aflau militari locali, ca mai apoi să recunoască faptul că „acolo au fost soldaţii noştri”. Totodată, sunt făcute publice mai multe mărturii ale militarilor care recunosc faptul că sunt din armata rusă, dar luptă în Ucraina.

Un alt episod se referă la planurile lui Putin privind „Novorusia”, declarând că şi Harkov ar fi făcut parte din aceasta, lucru neadevărat potrivit autorilor filmului, dar şi la faptul că avionul malaiezian a fost doborât de către separatiştii pro-ruşi cu o rachetă „BUK” din Federaţia Rusă. Potrivit producătorilor, până la acest tragic eveniment, „mass-media lui Putin” transmitea cu patos de fiecare dată faptul că separatiştii pro-ruşi doborau avioane ale armatei ucrainene.

Boris Nemţov a fost împuşcat, vineri noaptea, în apropiere de Kremlin. Acesta pregătea un raport despre implicarea Federaţiei Ruse în războiul din Ucraina şi urma să facă dezvăluiri despre mai multe acţiuni ale lui Vladimir Putin.

Sursa: BBC, ziarulnational.md

Citiți și:  MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CLASA POLITICĂ, UN NOU ÎNCEPUT, PE FONDUL ZĂNGĂNITULUI DE CĂTUȘE

Renunțarea lui Antonescu și perseverența lui Iohannis, două modele de urmat. Retragerea lui Crin ar putea ascunde cheia decriptării viitorului Romaniei.

Unul dintre marile mistere ale politicii ultimilor ani nu doar că nu se limpezește cu trecerea timpului, ci, dimpotrivă, pare că devine tot mai amplu, e vorba de decăderea unui nume de prim rang, Crin Antonescu. Analizat individual, e greu de înțeles gestul fostului lider al PNL și al Senatului, totodată candidat prezidențial al USL, de face un pas înapoi, apoi altul, și altul, până spre zero absolut. Cuplat, însă, cu alt mister, cel al ridicării lui Klaus Iohannis, s’ar putea ca lucrurile să se lege și să se contureze oarece explicații. Unele terifiante, am spune.

Să recapitulăm, pe scurt. Până nu demult un produs de top al politicii, Crin Antonescu era șef al PNL, copreședinte al alianței care a zdrobit adversarii în alegeri, președinte al Senatului, chiar președinte interimar al României, o scurtă perioadă. Încă tînăr, ca politician, inteligent, orator desăvîrșit, Crin era creditat de mulți drept un potențial succesor al lui Băsescu. E realist să spunem că interesele sale s’au ciocnit la un moment dat cu cele ale PSD, lucru care i’a afectat parcursul politic. A urmat retragerea din USL, de la șefia Senatului, pierderea șefiei PNL, a candidaturii prezidențiale, retagerea din fruntea comisiei pentru Constituție, dispariția efectivă, în mare măsură, din viața publică, și, mai nou, anunțul abandonării definitive a politicii, anul viitor. Totul în mai puțin de 14-15 luni. O prăbușire halucinantă, totuși, care nu poate fi explicată doar prin dorința PSD de a avea propriul prezidențiabil. Practic, nu există lider politic de anvergură care să fi înregistrat, după revoluție, o mai mare cădere într’un răgaz atît de scurt. Ca și cum asta nu era de ajuns, în paralel cu decăderea lui Crin, un politician pe care îl recomandau multe, s’a înregistrat ascensiunea stranie a lui Iohannis, un pseudo-politician pe care nu preaîl recomanda nimic, cel puțin nu pentru politica mare. Există vreo legătură, fie și indirectă, între cele două evenimente? Desigur, e evident că Antonescu i’a făcut loc lui Iohannis, manevră fără de care ascensiunea acestuia nu ar fi fost posibilă, dar tot nu se explică completa anihilare a lui Crin ca om politic. Să abandonezi pînă și funcții la care nu ți’a cerut nimeni, în virtutea niciunui principiu, să renunți, și să ajungi să vorbești ca un pensionar la doar 55 de ani, iată o ciudățenie maximă. Crin nu doar că iese din schemă exact când, în politică, începi de fapt marea ascensiune, dar pare și profund resemnat cu gândul, mai ceva decât ciobanul din Miorița. Și nu se întrevede vreo implicare în vreun alt domeniu greu, după modelul, să zicem, al trecerii lui Bogdan Olteanu (altă retragere misterioasă) de la politică la finanțe, nu se aude de vreo sinecură, de afaceri șamd, cel mult de revenirea la catedră, ca profesor. Asta, după 25 de ani de politică! S’a speculat, pe la colțuri, chiar că ar fi fost șantajat, dar nici asta, măcar, nu ar explica pasivitatea lui.

Unde s’ar putea afla cheia problemei? Să știe Crin Antonescu ceva ce mulți alții nu știu? Ceva, să zicem, despre direcția spre  care se îndreaptă politica autohtonă pentru următorii , nu se știe câți ani? O direcție aparte, în urma unui proces fără precedent la noi, în care regulile ”clasice” ale politicii vor fi anulate, în favoarea altora, să le zicem ”de criză”? Răspunsul ar putea fi afirmativ, pentru că vin tot mai multe semnale, inclusiv dinspre noul președinte, că ne aflăm în fața unei schimbări majore de paradigmă.

România viitorilor ani ar putea fi țara în care să se consfințească de facto eșecul politicii tradiționale, victimă a aplecării exagerate spre corupție a liderilor dâmbovițeni, a influenței rușilor etc și în care să se aplice planul B, recte guvernarea semi-militarizată, pe bază de cătușe DNA și dosare SRI. Totul, în speranța că pe acest fundal se va crea o clasă nouă de lideri, fără metehnele celor vechi.
Iată ce spunea zilele trecute, despre efectele ”Dosariadei”, Klaus Iohannis, un președinte despre care se înmulțesc vertiginos datele că a fost promovat nu de alegători și de partide, ci de serviciile secrete:

”Eu cred că va creşte credibilitatea clasei politice, fiindcă aici avem foarte multe aşa-numite dosare grele, care acum ajung să fie lucrate şi acum se face lumină. Părerea mea, că după ce se termină, vom avea mai puţini politicieni cunoscuţi şi este loc pentru ceva ce se numeşte înnoirea clasei politice. Mulţi dintre cei pe care i’am văzut ani sau decenii la rând la televizor vor fi în altă parte sau vor sta acasă, în cel mai bun caz, şi se va face loc pentru noi lideri, noi politicieni, pentru o nouă credibilitate.”

Avem, iată, o recunoaștere oficială că acțiunea anti-corupție de la noi nu vizează doar pedepsirea infractorilor, ci și schimbarea din temelii a sistemului politic.
Scopul e nobil; se naște, totuși, întrebarea legitimă dacă asta intră în fișa postului zeiței Themis?
La scurt timp după declarația spectaculoasă a președintelui, iată ce declară Crin Antonescu, într’un interviu televizat, la B1TV:

”Iohannis, între puţinele lucruri pe care le’a spus în campanie, au fost două foarte grele. Dacă cineva nu l’a crezut, îl priveşte. Domnul Iohannis a spus <<candidez şi vreau să fiu preşedinte pentru a schimba modul în care se face politică în România>> (…) Doi, domnul Klaus Iohannis este, şi prin experienţa sa de viaţă, şi prin natura sa, ca personalitate, un om aşezat, calm, care face lucrurile pas cu pas, dar cu o tenacitate şi cu o forţă ieşite din comun. Klaus Iohannis, având în vedere şi conjuctura, va fi un preşedinte extrem de puternic al României. România, de facto, va fi în următorii ani, un regim prezidenţial. Ceea ce îmi doresc, nu am de unde să ştiu, şi nu văd temeiuri care să ne facă pesimişti deocamdată, este ca forţa pe care împrejurările istoriei acestor ani i’o dau lui Klaus Iohannis să fie folosită în direcţia corectă, a reconstrucţiei unei clase politice, dar pe care trebuie să o facă forţe politice, forţe civile, societatea, nu DNA, nu SRI, că nu e treaba lor”, a declarat Antonescu într’o emisiune la B1Tv.

Mai mult decât exploziv.
Pe de’o parte, el atrage atenția că urmează un regim de tip mînă prezidențială forte, și asta într-un moment în care Iohannis e perceput mai degrabă ca un boem, ușor paralel cu realitatea, în profundă antiteză cu fostul șef al statului.
Pe de alta, Crin sugerează că forța lui Iohannis nu’i aparține, ci e asigurată de ”împrejurări ale istoriei”.
Despre ce se înțelege prin asta explică tot Antonescu, atunci cînd vorbește despre DNA și SRI, atrăgând direct atenția că nu e treaba lor reformarea sistemului politic.
Afirmațiile lui Crin, care însoțesc anunțul legat de retragerea sa definitivă din politică, în scurt timp, conturează, deci, imaginea unei Românii în care, în următorii ani, puterea va trece din mâinile partidelor politice, ale parlamentului și guvernului în mîinile parchetelor și serviciilor secrete, cu șeful statului ”la acoperire”.
Prin această prismă, retragerile lui Crin devin doar gesturile unui vizionar care a înțeles înaintea altora că vine marele ”reset”. Și că nu mai are nicio șansă în viitorul apropiat, așa cum nu mai au mulți alții.
E bine, e rău că se va întâmplă așa?
Numai istoria o va dovedi.
Europa ultimelor decenii a cunoscut dictaturile lui Franco, Salazar, regimul coloneilor, în țări precum Spania, Portugalia, Grecia. În Italia, creștin-democrații au fost ținuți, adesea artificial, la putere jumătate de secol după război, Au fost perioade sumbre, dar justificate de dorința Vestului, a SUA în primul rând, de a ține țările respective departe de amenințarea comunistă, cu prețul încălcării unor drepturi ale oamenilor, a unor reguli ale democrației.
Poate că mai mult de atât nu s’a putut face, poate a fost soluția extremă la care s’a mai putut apela, mai ales dinspre exterior, în asemenea țări.
Vom ști, abia peste mulți ani, dacă soluția care începe să se contureze în România a fost o idee bună sau, nu. Sigur e că urmează vremuri tare complicate. (Bogdan Tiberiu Iacob)

Sursa: inpolitics.ro

CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Limba română ca limbă secundară în estul Europei?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/600px-cuvintelelimbiiromane-svg.png

Limba română este cea mai exactă și bogată limbă europeană. Constatând că filologi germani, precum și o parte din cei români, consideră limba româna ca fiind un amalgam de la 9% la 75% cu element slave, și în rest latine, maghiare, turcești, grecești, germane,etc., deci practic limba română neexistând ca limbă de sine stătătoare, ci doar ca un complex de împrumuturi, considerăm că este nevoie de un studiu nou și corect asupra originii reale a limbii noastre și repunerea ei acolo unde îi este locul.

Este foarte puțin probabil că noi am fi împrumutat elementele limbilor menționate, altfel limba română ar fi tot atât de inexactă și săracă precum și limbile din care și’ar fi împrumutat cuvintele și logica. Argumentele care susțin astfel de aprecieri nu au nicio bază științifică. Faptul ca un cuvânt românesc se afla în limba rusă, turcă, maghiară sau greacă era automat categorisit ca ar fi avut originea în aceste limbi. Acesta era singurul argument! S’a încercat cu limba ”indo-europeana”, dar o asemenea limbă a existat numai în concepția unor filologi și nu ca entitate practică. Acest instrument fusese inventat pe considerent politic de filologi, numai pentru argumentațiile impuse. În plus, ceva esențial nu se potrivea: fluxul cultural !

Cultura Europei provine din Balcani și Asia Mica. Cultura română nu este altceva decât vechea cultura pelasgo-getică, prima mare cultură europeană. Avea nevoie limba română de ajutorul limbii slave, maghiare, turce, etc? Nu, deoarece direcția de migrare, a diferitelor grupuri umane, a fost de la culturi slab dezvoltate spre culturi înaintate, și nu invers. Cultura pelasgă a fost preluată și răspândită în toată lumea.

Apoi trebuie să fi familiarizat cu criteriile politice din viața științifică occidentală, cu rolul politicului în Europa de Vest, precum a fost și pactul Hitler-Stalin, tot așa și “pactul” filologic. Un alt instrument deosebit de eficace, folosit în toate domeniile vieții   sociale, politice si economice, a fost ”efectul Gold” (definit în revista Spiegel în nr. 45 din 1990) prin care falsificările devin adevăruri absolute. O metodă vestică plină de eficiență, practicată din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită eficienței ei și finanțată cu mărinimie de politicile vest-europene, căci în final ea are efecte economice incredibile.

Cartea lui Piergiuseppe Scardigli, ”Cultura goților” (München, 1967) prezintă nelămuririle sale filologice. Piergiuseppe Scardigli filolog la rândul său și’a dat seama că explicațiile date de filologi nu au o argumentație solidă. În această carte descoperi cuvinte nelămurite și care’si găseau explicația numai în limba română, și considerate de filologi ”profesioniști” (inclusiv de cei români), ca împrumutate de limba româna dinspre alte limbi. Cartea lui Piergiuseppe Scardigli tratează în principal cuvinte din Biblia episcopului Vulphilas (Ulfila) scrisă în anul 340 la nord de Giurgiu.

Dar și cuvinte din celelalte ”scrieri gotice” (getice). Surpriza este incredibilă, căci descoperi cuvinte esențiale din limba română și considerate de origine slavă: Cuvântul ”GARD”, de la care provine cuvântul slav de bază ”GOROD = oraș” și terminația ”GRAD” (Țarigrad, Beograd, etc). Cuvântul se poate regăsi cu câteva secole înainte de Hristos, sculptat în piatra ! La câțiva zeci de km la sud de Dunăre pe teritoriul locuit de geți. Cum de n’au știut aceasta lingviștii, dacă ei nu și’au dorit ascunderea adevărului?

Poți avea încredere în specialiști și lingviști vestici și români? Cuvântul ”VOEVOD”, este de origine getică, nu slavă ! La acea dată, slavii nu pătrunseseră pe teritoriul geților. Și nici religia ortodoxă a Bizantului nu ajunsese încă în Rusia. Cuvântul “JUPÂN”, este de origine getică (se gaseste în Biblia episcopului Vulphilas) și se poate întâlni până la  reto-romanii din Elveția. El nu este de origine slavă. Cuvântul “CERNA” este tot cuvânt de origine latina (și nu slavă) și  înseamnă ”obscur”, adică ”NEGRU”.

Nu a deschis nici un lingvist un dicționar de latină veche ?

”CERNAVODĂ = NEGRUVODĂ” și nu are nicio legatură cu slavii ! Denumirea CERNA e denumire de localitate în Franța (Cernay) și Elveția (Zernet)!  Cuvântul ”DIAVOL” se găsește și el precum și celelalte cuvinte, la anul 340 în Biblia episcopului Vulphilas!

Cuvântul ”BISTRIȚA” se găsește în scrierile gotice (getice) și  înseamnă ”REPEDE”.

Cum au putut să facă asemenea erori filologii? Cercetând numai o mica parte din Biblia episcopului Vulphilas descoperi cca. 40 de cuvinte cărora li se atribuie de către lingviști o origine artificială și politică.

Limba română a fost obiectul unei totale dezinformări, începând, în special, dupa Primul Război Mondial. Dezinformare care trebuia să creeze argumente juridice ale unor interese politice, aberații politico-filologice, care nu au ținut cont de fluxul cultural.

Scrisul “slavon” își are originea în scrisul “grec”, iar scrisul “grec” nu este altceva decât scrisul pelasgo-getic, dunărean, care izvorăște din ideogramele scrierii criptice vechi de pe la 5300 î.Hr. (vezi Tărtăria, Alba- Romania) și din cea Turdaș-Vinca. Religia și cultura ortodoxă vine din Balcani și nu de la slavii estici. Ea a trecut spre slavii din est prin Dacia și nu peste Marea Neagră ! Slavii au preluat cultura și religia bizantină mult mai târziu decât populația getică din nordul și sudul Dunării.

De ce ar fi fost transferul lingvistic invers? Slavii care au migrat spre vest și sud-vest au preluat cultura dezvoltată a populațiilor locale. Secera, sapa, târnăcopul se foloseau în Balcani și Carpați cu mii de ani înainte de Hristos.

Cum argumentează filologii că denumirile acestor unelte agricole ar fi de origine slavă? Agricultura rusă a fost și este și astăzi deosebit de săracă în comparație cu agricultura română sau balcanică.

Maghiarii și turcii, popoare turcice care au pătruns, cam în același timp în Panonia peste populații getice, și respectiv la sud de Marea Neagră peste popoare getice (galați, capadoci, troieni etc.), au preluat în masă cultura autohtonă deosebit de înaintată. E o glumă a se afirma de exemplu: că ”ORAȘ” ar avea origine maghiară, când maghiarii erau nomazi, iar Dacia Romană avea peste 45 de orașe mari.

În sec. VII-VIII, bavarezii erau denumiți ”BAJU-VAR”, ”BAJ-UAR”, adică ”OR”, ”locurile băi-lor”. În anul 50 î.Hr. geții aveau granița cu germanii exact pe granița de astăzi germano-cehă. Denumirea  ”TIMIȘOARA” înscrisă pe hărți, din sec. XIV-XV, este ”TEMEȘUAR=TEMEȘVAR”= ”locurile Timișenilor”.

E o glumă a se afirma că ”RACHI” ar fi de origine turcă, atât timp cât turcii nu folosesc alcoolul. La fel cuvântul ”FASOLE”. Au trebuit să vină turcii în Asia Mica ca limba română să se îmbogățească cu cuvântul ”FASOLE”?

Multe din cuvintele prezente în limbile slave, maghiară sau turcă se găsesc în limba albaneză, sau în limba getică deosebit de apropiată de limba română. Precum bine se știe, cultura albaneză a fost foarte izolata sute și sute de ani, fără să preia elemente de limbă străină.

Nu au știut această situație filologii?

Nu trebuie nimeni ca cineva sa fie mare filolog și să nu se întrebe de exemplu: De ce VOCATIVUL nu există în celelalte limbi romanice, în afară de limba română? Pentru că este efectiv o parte esențială pentru precizia unei limbi, nu putea dispare din celelalte limbi romanice. Latina a avut sensul propagării ei pe linia Carpați-Dunăre spre peninsula italică, precum au avut și diverse triburi plecate din acest spațiu. Argumente sunt destule.

Aberațiile din filologie s’au transferat și în arhitectură, căci așa este mersul lucrurilor. ”Specialiști” arhitecți vestici categorisesc arhitectura unor vechi mănăstiri total izolate de ”lume” din Bucovina, ca un amestec de elemente arhitectonice slave, bizantine, italiene, poloneze, gotice și grecești.

”Cine a avut nevoie să facă acest amalgam?” De ce nu ar fi cu specific curat românesc arhaic? Numai privind pe Columna lui Traian (anii 107-113) de la Roma se poate vedea minunata și bogata arhitectură getică identică cu cea românească de astăzi, de la coloane, bolți și până la prispă și cerdac. A avut nevoie arhitectura românească de elemente străine? Căci arhitectura românească este printre puținele în Europa care are o identitate proprie.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Bakos_Ferenc_%281922-1996%29_nyelv%C3%A9sz.jpg

Conform cercetătorului Bakoș Ferenc, majoritatea cuvintelor ”străine” de limbă maghiară sunt de origine românească. Bakoș identifica 2300 de cuvinte românești în graiurile populare vorbite in Ungaria. Studiile sale au fost publicate în volumul academic ”A magyar szókészlet román elemeinek története”, Budapest 1982, Akadémiai Kiadó”. Oficial se consideră, de către foarte multi cercetători, care din păcate preferă să copieze unii de la alții, în loc să studieze că limba ”maghiara” nu face parte din familia limbilor fino-ugrice. Dupa Marius Sala lexicul real maghiar, cel ugro-finic, se reduce la 250 de cuvinte primare. Restul cuvintelor ungurești au rădăcini românești și sufixuri plus accent maghiar. De aceea nu se susține teza originii fino-ugrice.

Câtă lume face o socoteală când vorbește de maghiarofoni, astfel? Ei au ajuns călare în Panonia, într’o singură tranșă, după ce au fost nimiciti de pecenegi, în Atelcuzul din sudul Basarabiei și ca urmare toți aceștia nu puteau depăși o cifra de 5-10.000 de călăreți pentru că nu se cunosc în istorie, cavalerii mai mari și ei oricum erau niște fugari. Abia după aceea s’au pus pe jaf.

Recensământul chinez număra 60 de milioane în anul 2 d.Hr. și astăzi 1,2 miliarde, ceea ce înseamnă o înmulțire a chinezilor de 10 ori în 1000 de ani. Maghiarii, dacă ar fi fost chinezi puteau să atinga cifra de 50-100 de mii de locuitori și nu 10-12 milioane câți sunt ungurii astăzi pe mapamond.

Concluzia logică este faptul că relația dintre ungurii de astăzi și maghiarii din Altai este ca și inexistentă, ei diluandu’se într’o populație numeroasă, de milioane de băștinași pelasgo-geți, hrăniți de pământul fertil al Panoniei, convertiți la maghiarismul sprijinit de papalitate prin mijloacele bisericii catolice.

Sălbăticia și cruzimea puținilor asiatici câți au mai rămas în viață după bătălia de la Lechfeld din 955 a fost un instrument eficace cu care catolici s’au impus în Panonia.
Finlandezii nu’s nicidecum mongoloizi, precum ar trebui să fie triburile altaico-ugrice de acum 1000 de ani, de la care se spune ca provine structura limbii maghiare. O altă problemă a teoriei înrudirii limbii maghiare cu finlandeza este totala lipsă de inteligibilitate între vorbitorii celor două limbi. Ca o verificare a fragilității acestei teorii, întrebați un finlandez sau estonian dacă pricepe ceva din maghiară. Un estonian va răspunde invariabil:

”cu finlandezii ma pot înțelege fluent, fără ca eu sa știu finlandeză, sau ei să știe estoniană, din maghiară nu înțeleg niciun cuvânt”.

Ceea ce demonstrează și în acest caz dezinformarea și falsitatea poveștilor despre origini. Știința făcând mereu progrese, știm cu toții acum că se pot stabili gradele de rudenie prin analize genetice. Mai multe astfel de studii au fost sintetizate într’un film/pps în limba română de un iubitor al adevărului istoric și pot fi văzute pe YouTube.

Concluziile studiilor arată inexistența elementelor ungurești în Ungaria. Fondul genetic al ungurilor atestă că aceștia sunt în principal români, secundar țigani și terțiar germani. Nici secuii nu prezinta genă mongoloidă, iar ceangăii s’au dovedit a fi 100% români.
Vedeți câteva filme aici:

1/ Originea etnică a maghiarofonilor

2/ Secuii poporul furat (1/3)

3/ Secuii poporul furat (2/3)

4/ Secuii poporul furat (3/3)

Revenind la limba maghiară și pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut’o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de ”părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

Citește și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într’un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s’a exercitat mai ales prin administraţie.

 

Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor getoromâne şi chiar asupra limbii literare.

Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă. După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.

În MNyTESz, situaţia s’a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:

ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într’o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.

De altfel, pe baza cercetărilor, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul maghiar oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.

Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.

Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Considerăm că şi termenul românesc ”chin” se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea arhaică a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin

Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în ”indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:

– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;

– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;

– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).

Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).
Rezultă, aşadar, că termenul românesc chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul dacoromânesc.
Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne’am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.

Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).

Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma românească chin.
Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.
Dar, forma apropiată de românescul chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;
A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).
Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Chin, cuvânt de origine românească arhaică

Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid

Densuşianu în articolul ”Din amuţirea lui ”u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.

Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s’o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.

Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.
Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu românescul chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular.

Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.

Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).
Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);
– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).

Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale românităţii, denumirea s’a extins, numindu’se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere ”a pune de’ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).

În partea de răsărit a României, termenul penu (penum) s’a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de ”cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s’a putut extinde la acela de ”loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”.

În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor.

Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!
Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.

Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de’ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.

Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s’a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:
lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).

Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.
Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într’o parte” şi între vb. închina “a’şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.

Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul românesc chin(u) este de origine latină, pătruns în getoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 d.Hr., când administraţia şi armata romană părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la ”încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de ”pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i’a luat locul şi şi’a păstrat semantismul ”loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.

Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.

Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că românescul chin nu are nimic de’a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între românescul chin şi maghiarul kín, aceasta nu poate fi decât într’un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

Gastronomia nu cunoaşte, şi nu a cunoscut graniţe teritoriale. Şi, odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr’o limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic cu greu mai poate fi refăcut. Să ne oprim la câţiva termeni culinari, comuni limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.

Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577, într’un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj (Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“ cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.

Plăcinta romană se cocea pe o piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei ungureşti se află într’o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice.

În limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit ”plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie, deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintim aici că grecii cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să traducem denumirea grecească a clătitei i’am spune „tigăită”, pentru că atenienii îi spuneau ”tagenites”, ”teganites” sau ”tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului ”tegano”, care desemna tigaia de prăjit).

De menţionat că la românii din Ungaria, ”plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar ne întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul ”plăcinturi” (specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.

Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:

”Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi.”

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX (Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Sursa: cumpana.wordpress.com, foaiaromaneasca.blogspot.ro, agero-stuttgart.de, lucianmilea.ro

Citește și:  MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

GEȚII, SCYȚII DE LA MAREA GETICĂ

Istoriografia scrisă nu ne lămurește definitiv cine erau iranienii, cum nici în cazul ”tracilor” geți nu ne edifică formula folosită adesea în pomenirea neamurilor, de la Marea Getică. Îndeobște, anticii de la Marea Getică (Marea Neagră) sînt numiți traci.

De ce? Pentru că clișeele, precum observăm sînt foarte greu de eliminat din memoria colectivă. Dacă acum 2500 de ani un hoplit afemeiat, bețiv și cartofor a apucat să arunce pe hîrtie niște cuvinte, acestuia i’a rămas în istorie chiar titlul de ”părintele” istoriei, deși realitățile ulterioare ne arată că nu a fost primul…

De asemenea, nici Herodot, nici un alt ”părinte” al istoriei nu ne lămurește dacă ”scyții” erau iranieni, și nici cine sînt strămoșii iranienilor. Dar, unor ramuri ale poporului ”indo-european” i s’a atribuit de către unii autori această etichetă corect sau doar prin asemuiri superficiale. Însă, cît de acoperită în realitățile antice este, nu ne’a lămurit pînă astăzi nici un istoric, iar în același timp cu asocierea lor unui ”filon etnic iranian” cu originea lor obscură, ni se precizează limpede și că ”nu se cunosc izvoare scrise asupra limbii ”scytice”.

Că nu se cunosc aceste izvoare ar fi explicabil, cum nici în cazul ”dacilor” geți izvoarele nu abundă, rămîne inexplicabil ușurința celor ce le atribuie scyților, uneori chiar geților o etnicitate a unui neam de care nu’l regăsim pomenit de antici, în speță: Iranienii.

Atunci cum putem să le atribuim o identitate ulterioară unor neamuri (triburi) antice, atît timp cît Iranienii de azi nu sunt pomeniți în izvoare decît foarte tîrziu.

Atribuindu’i anterioritate acestui popor pomenit de 3000 de ani cum sunt geții sau scyții, acei ”traci” ai lui Herodot care erau cei mai numeroși după inzi, nu este o eroare impardonabilă ca și aceea cînd afirmăm că romanii au adus limba lor unui popor mai vechi, cum sînt geții ”indo-europeni” din care își trag în definitiv și ei rădăcinile?  

Sigur, încercînd să descîlcim acest non-sens logic, mergem pe firul istoric al originii iranienilor și descoperim că iranienii de fapt sînt urmașii neamurilor Arya, adică a arienilor care cîndva trăiau și ei la Marea Getică.

În acastă poză sînt identificate două locații (refugiile din Era Glaciară) în care erau concentrate două din posibelele locuri în care trăiau grupuri umane pe vremea ghețurilor, unul dintre ele fiind localizat la Marea Getică și Gurile Dunării.

În egală măsură numeroși autori creează o și mai mare confuzie, inventînd după propria lor apeciere, noi etnonime unor populații despre care nu se cunosc informații asupra limbii sau etniei lor, unele de’a dreptul hilare: eleno-scyți, traco-eleni, traco-scyți etc. și despre care vom face referire în cele ce urmează pentru a înțelege mai bine cum istoricii încearcă să diferențieze artificial neamuri frățești genetic, prin deosebiri doar de ordin cultural, militar, funerar sau al unor obiceiuri născute și datorate în mare măsură mediului geografic în care trăiau.

În această situație se află evident și populația semi-nomadă a ”scyților” pînă într’un anumit răstimp, apoi sedentară și amestecată cu elenii și geții.

Au fost scyții (saka), sau sacii cum au mai fost numiți în izvoare, geți?

Au fost ei urmașii massa-geților, ai geților ”mari” sau numeroși din care se trag foarte multe popoare eurasiatice?

Pot fi obiceiurile de azi ale urmașilor lor, un motiv să nu le atribuim o înrudire ancestrală ale acestora cu geții europeni?

Numeroase studii genetice ne îndreptățesc să afirmăm că există o înrudire a acestora, sau că există o obîrșie comună a acestora. 

Nu putem preciza pînă cînd şi în ce măsură geții (dacii, tracii), scyţii, cimerienii, sarmații, perșii, celții, elenii, adică așa-numitele popoare ”indo-europene” şi’au păstrat identitatea culturală, dar studiile genetice contemporane ne demonstrează o comuniune genetică între aceste neamuri antice care s’a păstrat pînă azi, mutații genetice importante neintervenind pînă azi, linia lor paternă putînd fi identificată azi pe o arie întinsă a Pămîntului după cucerirea lui în ultimii 4000 de ani.

Amintirea geților, chiar unele grupuri restrînse, a mai dăinuit un timp, de vreme ce unele izvoare din epoca romană confundă adesea populaţii aflate în conflict cu Imperiul Roman.

Rîndurile prezente își propun punctarea cîtorva aspecte generale dar și unele legături şi interferenţe interetnice particulare la Dunărea de Jos așa cum reies ele din scripte.

Cercetarea altor elemente, punerea în valoarea viitoarelor descoperiri, vor nuanţa, fără îndoială, multe dintre aspectele particulare ale acestor importante probleme.

Este și cazul Dahilor, care trăiau în estul Mării Caspice, și care ”trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scytice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămîn incerți. Dar avînd în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf. de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile scyților, inclusiv Dahii, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară.”

În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahii sînt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sînt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha.

Sacii (scyții) reprezentau un trib getic (dacic), aflat în estul Geției Carpatice. Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian spune:

”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio.”

Triburile de Saci (scyți) mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani, de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Geția antică. Acest trib este menționat de istoricul Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pîrvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a asociat Saka (Sacii) cu Scyții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se menționează:

”The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers”,

adică:

”Persanii au dat numele unic Saka atît nomazilor care i’au întîmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cât și în mod egal celor de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai tîrziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord.”

În schimb, istoricul politic B.N. Mukerjee a susținut că oamenii de știință eleni și romani antici credeau că în timp ce ”toți Sakaii au fost scyții”, ”nu toți scyții erau Sakai”.

”În regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I î.Hr. au avut loc contacte intense între scyţii iranieni, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,”problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol.

Preocupările specialiştilor rumîni, începînd cu Vasile Pîrvan şi cu generaţiile de arheologi şi istorici care i’au urmat, continuă şi astăzi, deoarece multe lucruri stau încă sub semnul incertitudinii, datorită lipsei de precizie a izvoarelor literare, ca şi interpretărilor adesea contradictorii date unor descoperiri arheologice.

Pentru a pune în evidenţă raporturile dintre populaţiile întâlnite la Dunărea de Jos în ultimele şase secole ale erei vechi, cercetătorii au utilizat în special două mari categorii de izvoare: cele literare şi cele arheologice (în care au fost cuprinse şi izvoarele epigrafice şi numismatice). Mărturiile literare permit să se reconstituie uneori nu atât etnosurile, cât mai ales istoria etnonimelor.

De aceea, etnonimia reală nu corespunde întotdeauna celei prezentate în izvoare. De asemenea, nici pe cale arheologică nu se pot stabili decât rareori, cu multe dificultăţi şi incertitudini, etnicul şi limba vorbită de o anumită populaţie.

Totuşi, numai utilizarea ambelor categorii de izvoare, cărora li se adaugă tot mai mult rezultatele unor cercetări interdisciplinare, permite evidenţierea sincronismelor care pot fi avute în vedere la stabilirea cât mai aproape de adevăr a etnonimelor şi a elementelor caracteristice lor. După cum se cunoaşte, ţinuturile Dunării de Jos şi populaţiile care trăiau în zonă au fost amintite relativ frecvent în izvoarele greceşti.

Dacă lăsăm deoparte informaţiile despre traci ori despre Istros, pe care le întîlnim la Homer, Hesiod, ori la alţi scriitori, primele triburi traco-getice au fost înregistrate de Hecateu din Milet. El aminteşte de crobizi, aşezaţi în apropiere de Odessos, până spre Dionysopolis, consideraţi uneori drept un trib getic, ca şi de trizi, socotiţi aproape cu certitudine drept un trib getic, aflat în sudul Dobrogei, în apropiere de Callatis. Tot el aminteşte şi despre…

Orgamépolis…, cel dintîi toponim menţionat de vreun izvor, referitor la teritoriul ţării noastre. Necropola tumulară a cetăţii Orgame este amplasată pe promontoriul de la Capul Dolojman şi ocupă o întinsă suprafaţă din rezervaţia arheologică apreciată la cca. 120 ha. 

Mormintele de incineraţie descoperite la Orgame sunt dominante cantitativ şi oferă o gamă variată de ritualuri: în cazul tumulilor mari, arderea defunctului a fost făcută pe locul de amenajare al mormîntului, deasupra unui rug de suprafaţă sau a unui rug amplasat deasupra unei gropi; pentru următoarele două categorii, incinerarea defunctului s’a efectuat în afara mormântului, probabil în locuri de ardere familiale – de tip ustrinum -, urmată de o depunere simbolică într’un spaţiu restrâns din interiorul mormîntului sau în urne.

Incineraţia in situ, resturile cinerare rezultate din arderea defunctului împreună cu o serie de obiecte personale şi ofrande, care’l însoţeau în momentul arderii sau după consumarea acesteia, erau abandonate pe rug.

Peste ele erau adăugate straturi de pămînt şi pietre, marcate uneori de „întreruperi” rezultate din consumarea altor ritualuri particulare.

Începînd cu anul 1993, şi mai ales după anul 1995, săpăturile s’au extins pe trei sectoare mari: sectorul nr. I şi nr. II pun în evidenţă complexe funerare, eşalonate pe mai multe secole cuprinse în intervalul secolelor VII – III î.Hr., sectorul nr. III se concentrează în jurul unei basilici din secolele IV – VI d.Hr, descoperită în 1993 la cca. 2 km V de cetate, pe cel mai vârf al dealurilor Dolojmanului.

Autorul celor mai timpurii date cu caracter etno-geografic despre teritoriul Dunării de Jos este Herodot (circa 484-425 î.Hr.). Informaţiile lui privind localizarea scyţilor în raport cu ”tracii” (geții din regiunea Tracia) şi geţii sînt binecunoscute şi menţionate frecvent de cercetători.

Prezentarea evenimentelor legate de conflictul scyto-persan din anul 513 î.Hr. îi oferă lui Herodot posibilitatea de a se referi şi la populaţiile de la Dunărea de Jos.

El lasă să se înţeleagă că geţii locuiau un spaţiu ce începea de la versantul nordic al munţilor Haemus, până spre Dunăre şi Marea Neagră. Nu limitează însă strict, pînă la fluviu ţinutul ocupat de geţi.

Tot Herodot precizează că Istrul ”pătrundea în Scyţia printr’o latură a ei” , sau că ”îndată după Istru vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi”.  El lasă, astfel, să se înţeleagă că în vremea sa, scyţii locuiau numai pe malul stîng al fluviului, înspre vărsare, după cum vor menţiona şi alţi autori.

Vecinătatea celor două populaţii este confirmată şi de solii scyţilor, care transmit agatîrşilor că Darius ”are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.

Herodot ne informează şi despre una dintre primele incursiuni scytice la sud de Dunăre, care a ajuns pînă în Chersonesul tracic, eveniment fixat de istorici pe la anul 496 (?) – 495 î.Hr. Deşi incursiunea amintită a afectat Dobrogea (probabil mai ales oraşele vest-pontice), regiunea a rămas mai departe, în esenţă, getică. Caracterul tracic (=getic) al ţinutului este relevat şi cu ocazia prezentării conflictului dintre Octamasades şi Sitalkes.

Tucidides (460-396 î.Hr.) aminteşte pe ”geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”.

El ne mai face cunoscut că ”geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu scyţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”. Unele arme şi obiceiuri comune la geţii sud-dunăreni (iar prin extensie, probabil şi la unii geţi nord-dunăreni) şi scyţi dovedesc înrâuririle reciproce ale celor două popoare învecinate, care pot să’şi aibă premizele în evenimentele de la sfîrşitul secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sau în altele, despre care nu avem nici o informaţie.

La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., Skylax din Carianda preciza că ”după Tracia vine neamul scyţilor şi aşezările greceşti de la ei”, ceea ce dovedeşte că în această perioadă Dunărea reprezenta încă o graniţă între scyţii nord-pontici şi populaţiile de la sud de fluviu. Abia mai târziu, Apollonios din Rhodos (295-215 î.Hr.) va aminti despre ”scyţii cei amestecaţi cu tracii”, fără să’i localizeze cu precizie. În cazul în care textul nu este o simplă formulă de stil, el poate reprezenta prima menţiune scrisă despre un amestec traco-scytic.

Cea mai probabilă localizare a acestei regiuni ar putea fi partea nordică a interfluviului Dunăre-Nistru, extinsă, eventual, până la Bugul de Sud, unde acest ”amestec” este ilustrat, într’o anumită măsură, şi de realităţile arheologice.

Dacă referirea este şi la Dobrogea, ea ar putea exprima, de asemenea, o realitate. Unii cercetători consideră că se poate vorbi de prezenţa unor comunităţi scytice în Dobrogea încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., sau chiar mai devreme.

Dacă această ipoteză pentru Dobrogea are încă puţine argumente arheologice, pentru a putea vorbi de o prezenţă scytică numeroasă chiar din această vreme, cei mai mulţi cercetători admit că spre sfârşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr. se întîlnesc grupuri de scyţi în partea estică a regiunii, spre litoral (mai ales între Mangalia şi Varna), fapt relevat atât de apariţia în acest spaţiu a cunoscutelor monede cu efigia ”regilor” lor, cât şi de unele izvoare literare şi epigrafice.

Cam în aceeaşi vreme, o parte a Dobrogei, probabil cea estică, a fost denumită pentru prima dată Scyţia, nume căruia i se va adăuga de multe ori apelativul de Mică, pentru a o deosebi de Scyţia propriu-zisă, nord-pontică.

Alte izvoare reflectă evenimentele de la mijlocul, a doua jumătate a secolului al IV-lea şi de la începutul secolului al III-lea î.Hr., când la Dunărea de Jos se ciocnesc interesele scyţilor, macedonenilor, geţilor şi, eventual, ale tribalilor. Este vorba, mai întîi, de binecunoscutul rege scyt Atheas, nevoit să lupte iniţial cu acel anonim rex Histrianorum, considerat de cei mai mulţi istorici drept şeful unei uniuni de triburi getice din zona Histriei, iar, mai apoi, cu Filip al II-lea, război care se termină cu înfrîngerea scyţilor şi cu instaurarea stăpânirii macedonene în Dobrogea.

În anul 335 î.Hr., a avut loc campania lui Alexandru împotriva tribalilor conduşi de regele Syrmos. După Strabon şi Arian, care au folosit ca izvor şi mărturiile generalului Ptolemaios al lui Lagos, participant la expediţie, tribalii ar fi locuit în zona Dunării de Jos până la insula Peuce, avînd sub stăpânirea lor şi unele teritorii getice nord-dunărene. Conform afirmaţiilor lui Plutarh, prin campania dusă împotriva illirilor, tribalilor, Alexandru ar fi ameninţat triburile aflate în vecinătatea scyţilor.

După campania lui Alexandru a urmat expediţia nereuşită peste Dunăre a generalului său Zopyrion a cărui armată ar fi fost nimicită, după unele izvoare, de geţi, iar după altele, de scyţi.

Apogeul puterii politice a geţilor dunăreni a fost atins sub Dromichaites, venit la cârma regatului său în ultimii ani ai secolului al IV-lea î.Hr. şi cunoscut prin ecoul luptelor purtate cu Lysimach. Conflictul dintre cei doi s’a purtat în cursul primului deceniu al secolului al III-lea î.Hr. şi ne este cunoscut doar prin detaliile sale anecdotice, legate de ”prizonieratul” la geţi a fiului lui Lysimach, Agathocles, şi chiar al regelui însuşi. Stăpânirea lui Dromichaites pare să fi cuprins atât ţinuturi din stînga, cît şi din dreapta Dunării. Conflictul este localizat, după Strabon în ”Pustiul getic”.

În legătură cu centrul puterii lui Dromichaites şi cu cetatea Helis (fie un nume corupt, fie un nume elenizat) s’au formulat mai multe ipoteze: V. Pârvan, Getica.

O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p. 63, nu exclude posibilitatea ca Helis să fi fost la Piscu Crăsani, iar despre arealul stăpînirii lui Dromichaites în Cîmpia Rumînă; A.I. Meliukova, sugerează situarea centrului puterii lui Dromichaites în zona cetăţilor getice din sec. VI-III î.Hr. din Basarabia; R. Florescu în ”Ţara lui Dromichaites, Pontica”, 14, 1981, p. 153-157, propune zona mijlocie a Podişului Moldovei, unde există un mare grup de aşezări fortificate din sec. VI-III î.Hr., precum şi două tezaure princiare getice, la Stînceşti şi Cucuteni-Băiceni; aceste două propuneri s’ar putea contopi într’una, dată fiind încadrarea cronologică şi apropierea geografică a acestor mari grupuri de cetăţi; alţii consideră că teatrul operaţiunilor s’a aflat la sud de Dunăre, iar Helis (sau Elio) ar putea fi localizat la Sveštari-Sborjanovo, unde există o aşezare importantă fortificată cu zid de factură elenistică şi o necropolă regală din a doua jumătate a secolului al III-lea.

Indiferent de localizarea sa, se poate considera că stăpînirea lui Dromichaites a reprezentat prima afirmare certă a unei forţe politice getice importante la Dunărea de Jos, formată pe baza unei tradiţii mai vechi, despre care nu avem încă suficiente informaţii.

Dacă raporturile acesteia cu regatul macedonean ne sunt cât de cât cunoscute datorită izvoarelor scrise, nu ştim nimic despre eventualele raporturi cu scyţii, care constituiau încă, în acea vreme, o forţă importantă la marginea de est a stăpînirii lui Dromichaites. Nu ştim ce s’a întâmplat cu regatul lui Dromichaites după pacea cu Lysimach şi care a fost statutul său politic în continuare, în cadrul sferei de putere a macedonenilor la Dunărea de Jos.

După anul 279 î.Hr., celţii au întemeiat pentru scurtă vreme regatul lor cu capitala la Tylis, a cărui întindere pare să fi coincis, cu aproximaţie, cu cea a fostului regat odris sau a regatului macedonean al Traciei; dar probabil ei nu şi’au extins stăpânirea în Dobrogea şi în stânga Dunării.

Pînă în prezent în Dobrogea s’a semnalat ceramică celtică doar în dava getică de la Satu Nou-”Valea lui Voicu”, com. Oltina, în nivelurile I-IV (numai 27 de fragmente care aparţin la patru vase). Nu se poate preciza dacă numele celtice ale unor localităţi ca Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) şi Aliobrix (Cartal, lângă Ismail, în sudul Basarabiei) îşi au originea într’o eventuală influenţă a celţilor din vremea regatului din Tylis, ori sunt mai tîrzii.

Evenimentele din a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. sunt reflectate slab în izvoare. Lor li s’ar putea atribui, eventual, informaţiile greu de încadrat cronologic ale lui Strabon, privind migraţiile scyţilor peste Tyras (Nistru) şi Istru, în urma cărora tracii ar fi fost nevoiţi să le cedeze pământul.

Dacă acestea au avut într’adevăr loc, ele s’ar putea corela cu informaţiile despre Scythae Aroteres şi ariile stăpânirii lor, despre oraşele acestora, ca şi cu monedele ”regilor” lor descoperite în zonă. La sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr., unele inscripţii de la Histria, îndeosebi cele în care sunt menţionaţi Zalmodegikos şi Rhemaxos, lasă să se înţeleagă cu claritate care erau raporturile cetăţii cu geţii şi cu alte neamuri din preajmă, în cadrul cărora ”basileii” barbari sud- sau nord-dunăreni exercitau un adevărat protectorat asupra coloniilor greceşti.

La prezentarea înfrîngerii suferite de C. Antonius Hybrida ”lângă cetatea istrienilor” în anul 61 î.Hr., Cassius Dio îi aminteşte pe bastarnii ”din Scyţia” (nord-dunăreană). Alţi autori vorbesc de existenţa , ”la miazănoapte” (de Pontul Euxin şi de Istru) a unor ”celto-scyţi” (Strabon, XI; Plutarh, Caius Marius, 11.

În realitate, celţii în cursul migraţiei de la sfârşitul sec. al IV-lea şi din sec. al III-lea î.Hr. nu par să fi depăşit cu mult regiunea Nistrului, unde întîlnim nume de aşezări celtice, cum ar fi Carrodunum şi altele. Acestea pot constitui exemple de prezentare relativ liberă şi greu de verificat a etnonimelor folosite de autorii antici pentru populaţii diferite aflate în anumite perioade la Dunărea de Jos.

Vecinătatea, uneori şi simbioza dintre anumite populaţii, a creat şi un reflex în tradiţia scrisă. Dar este greu de precizat unde anume şi în ce măsură această simbioză a avut loc, inclusiv între traco-geţi şi scyţi.

Constatăm că scyţii au reprezentat aproape o constantă în cadrul informaţiilor referitoare la zona inferioară a Dunării de Jos şi la cea nord-vest pontică, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, pînă în secolul al II-lea î.Hr., uneori şi mai tîrziu. Aceste realităţi au fost determinate de lungile contacte scyto-greco-trace, începînd din sec. VI-V î.Hr., cînd scyţii ocupaseră zona stepelor nord-pontice, pînă la sfîrşitul existenţei Scyţiei Mici în perioada elenistică.

Chiar dacă informaţiile literare nu sunt suficient de precise pentru a stabili măsura în care prezenţa de netăgăduit a scyţilor la Dunărea de Jos este consecinţa unor migraţii, desfăşurate în mai multe etape oarecum distincte, sau a unor infiltrări de grupuri de populaţii scytice, ori doar puternic influenţate de ei, inclusiv a unor puternice contacte culturale, prezenţa scyţilor, ori a ceea ce în mod curent se consideră de către istorici şi arheologi drept ”scyţi” este sigură.

Aceste informaţii scrise sînt confirmate, într’o anumită măsură, de descoperirile arheologice. La început, în mediul autohton au pătruns, în general, obiectele de prestigiu executate în stil animalier scytic şi armele scytice, îndeosebi în rîndul aristocraţiei traco-getice. Cele mai multe obiecte scytice timpurii, pătrunse în mediul autohton, nu sunt rezultatul unor contacte directe, ci indirecte, dintre scyţi, geţi sau traci. Ele au fost stimulate de aristocraţia locală şi nu presupun o prezenţă obligatorie atît de timpurie a scyţilor în Tracia.

Totuşi, în unele regiuni, în perioada arhaică se constată o locuire comună a scyţilor geților şi tracilor. Aceasta se datorează probabil, deplasărilor unor grupuri mici de populaţii şi mariajului dintre reprezentanţii lor, avînd drept consecinţă formarea unor grupuri reduse de populaţii eterogene.

Procesul a fost mai intens între Bug şi Nistru şi în aşezările din vecinătatea oraşelor greceşti, unde s’a descoperit un procent semnificativ de ceramică scytică şi tracică, cu predominarea celei dintîi. Prezenţa vaselor indigene în coloniile greceşti presupune existenţa aici a populaţiei locale. În legătură cu prezenţa ceramicii trace în zona agricolă dintre Bug şi Nistru s’au exprimat mai multe opinii.

Referitor la ceramica scytică din regiunea amintită, s’a apreciat că ea nu ilustrează o sedentarizare a nomazilor scyţi, ci este rezultatul deplasării în regiunea Bugului Inferior a unei populaţii (inclusiv scytice) din silvostepă.

Uneori s’a afirmat că încă din perioada arhaică ar fi existat o simbioză scyto-tracică în interfluviul Nistru-Dunăre. Dar se poate vorbi, mai degrabă, de o convieţuire între geţi şi populaţia agricolă din silvostepă, considerată scytică, îndeosebi în apropierea coloniilor greceşti, care au exercitat o mare atracţie pentru autohtoni, ca şi de o apropiere a unei etnii de cealaltă. Fenomenul s’ar corela şi cu diminuarea politicii agresive a scyţilor, caracteristică pentru sfârşitul secolului VI- începutul secolului V î.Hr., de înlocuirea ei cu una mai paşnică, întâlnită la sfârşitul secolului V- începutul secolului IV î.Hr.

Pe la sfîrşitul secolului V î.Hr. ar fi avut loc şi o transformare a modului de viaţă al scyţilor, dintr’unul nomad în altul sedentar. Sugerînd o posibilă simbioză geto-scytică şi formarea unor zone sincretice din punct de vedere etnic, K. Iordanov considera, că acest proces s’ar fi desfăşurat încă din secolul VI î.Hr. şi ar fi durat până la sfârşitul evoluţiei istorice a scyţilor.

Zona în cauză ar fi cuprins partea litorală a regiunii dintre Nistru şi Bugul sudic, spaţiul asemănător dintre Nistru şi Prut, precum şi o parte a Dobrogei. Pe baza unor descoperiri funerare din sec. VI-V î.Hr. semnalate în Republica Moldova (în care apar uneori morminte de incineraţie, alteori de înhumaţie, ca şi necropole mixte), precum şi a unor obiecte scytice reprezentative (pumnale-akinakai, vârfuri de săgeţi de bronz sau de fier, vârfuri de suliţe, psalii etc.), M. Tkaciuk considera, de asemenea, că s’ar putea vorbi de o anumită simbioză scyto-tracică.

Pumnal akinakai

Sfîrşitul culturii scytice s’ar fi produs la cumpăna secolelor IV-III î.Hr., în urma unei ”catastrofe” produse pe Niprul Inferior, din cauza loviturilor sarmaţilor care au dus la distrugerea Scyţiei Mari, ceea ce ar fi afectat şi spaţiul pruto-nistrean.

Interfluviul Dunăre-Nistru a fost considerat uneori, în literatura de specialitate, un teritoriu lipsit de populaţii sedentare, o zonă de contact cu triburile nomade, care s’ar fi aflat permanent sub protectoratul cimerienilor, scyţilor şi mai apoi al sarmaţilor.

Opinia potrivit căreia în, ”stepa Bugeacului” s’ar cunoaşte pînă în prezent aproape în exclusivitate morminte scytice nu ilustrează în mod adecvat situaţia demografică a teritoriului în cauză, chiar denaturînd’o.

Nu se pot face atribuiri etnice fără a avea în vedere numeroase elemente, cum ar fi ritul şi ritualul funerar, inventarul specific unei populaţii sau alteia, tipul aşezărilor şi locuinţelor etc. În interfluviul Nistru-Dunăre s’au identificat numeroase monumente ale geților. Descoperirile din această regiune au fost grupate în două mari perioade cronologice, între care există deosebiri: una corespunzătoare secolelor V-IV î.Hr. şi alta secolelor III-II î.Hr.

Între numeroasele descoperiri se impun cele din secolele IV-III î.Hr. de la Goteşti, Zărneşti, Crihana Veche, Manta etc. din stînga Prutului, precum şi cele de la Olăneşti, Palanca, Tudora de pe Nistrul Inferior. Lor li se adaugă descoperirile getice de la Giurgiuleşti (inclusiv două necropole: una de înhumaţie, din a doua jumătate a secolului VII-prima jumătate a secolului VI î.Hr. şi a doua de incineraţie, din secolele IV-III î.Hr.), precum şi aşezarea Novoselskoe-Satu Nou, care pare să fi evoluat pe parcursul întregului mileniu I î.Hr..

Situaţii aproape similare se întâlnesc atât în nordul Dobrogei, cât şi în Câmpia Brăilei, ceea ce dovedeşte unitatea culturală a acestei zone. În ceea ce priveşte prezenţa unor descoperiri getice şi scytice în sudul Bugeacului, ele dovedesc coabitarea celor două populaţii în acelaşi teritoriu.

Vecinătatea îndelungată a geţilor cu populaţia agricolă semi-nomadă a scyţilor nu a determinat modificări substanţiale în cultura lor materială şi spirituală, dar a influenţat legăturile economice, devenind un factor care ar fi contribuit, după unele opinii, la realizarea unei anumite simbioze etnice.

Dar, în pofida numeroaselor descoperiri care atestă atît prezenţa unor piese de tip traco-getic în grupurile de morminte scytice de pe Dunăre, sau chiar pătrunderea, la un moment dat, în mijlocul scyţilor nomazi a unor populaţii getice, cît şi a unor arme, piese de harnaşament şi necropole birituale, care conţin atît morminte getice, cît şi scytice, simbioza între cele două populaţii deși greu de demonstrat lingvistic, rămîne o realitate antică de cercetat.

Rezumînd o parte dintre observaţiile referitoare la perioada timpurie a raporturilor dintre scyţi, geţi şi greci, constatăm că pentru secolul VI î.Hr. stepa Bugeacului s’a caracterizat printr’un echilibru politic, determinat de sincronismul preocupărilor de valorificare a litoralului Mării Negre de către coloniştii greci, a zonelor de stepă de către micile grupe de scyţi nomazi (care, probabil, abia după 513 î.Hr. se vor înmulţi, fără, însă, a se sedenteriza) şi a zonelor de silvostepă de către agricultorii geţi sedentari. În etapa de început, niciuna dintre aceste comunităţi etnice nu avea potenţialul militar şi politic pentru a ocupa o poziţie dominantă.

Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea unor confruntări de o mai mică intensitate între ele, fără a fi înregistrate în izvoarele scrise. Din cauza lipsei, în acea vreme, a unei populaţii sedentare numeroase în stepă, coloniile greceşti au devenit centrele vieţii economice şi culturale, stimulând afluxul populaţiei nomade, determinând, astfel, şi amestecul de etnii. Problemele complexe privind situaţia din Dobrogea după încetarea culturii Babadag, faza a III-a, în parte contemporană cu cultura Basarabi, răspîndită pe un spaţiu întins nord-dunărean, şi legat de acestea, prezenţa scyţilor în regiune au fost îndelung dezbătute.

Din examinarea succintă a rezultatelor cercetărilor, rezultă că pe la mijlocul sec. VII î.Hr. au avut loc modificări importante ale structurii culturale de la Dunărea de Jos, ca şi în zona nord-vest pontică. După unele opinii, aproximativ în acelaşi timp cu întemeierea Histriei, atît după tradiţia eusebiană, cît şi după cea prezentată mai vag la Pseudo-Scymnos, s’ar putea data şi primele prezenţe ale culturii scytice în nordul Mării Negre.

În acest context, restructurarea culturală care se manifestă în spaţiul carpato-dunărean încă din prima jumătate a sec. VII î.Hr., dar mai cu seamă spre mijlocul acestui veac, ar putea fi în mare măsură explicată ca rezultat al unei reacţii în lanţ la evenimentele petrecute în aria ponto-caspică, al căror ecou îşi găseşte expresia în relatările lui Herodot şi Demetrios din Callatis (apud Pseudo-Scymnos) despre ”izgonirea” cimerienilor din Europa.

Este greu de stabilit dacă, şi în ce formă, schimbările din spaţiul nord-pontic au afectat şi Dobrogea. Informaţiile mai mult legendare referitoare la o presupusă deplasare spre vest a cimerienilor în legătură cu trerii traci au fost respinse de unii cercetători. Din punct de vedere arheologic, cel mai adesea au fost puse în legătură cu deplasările amintite mormintele din Bulgaria de la Carevbrod şi Belogradeč din sec. VII î.Hr. Acestora li se adaugă mormântul de războinic descoperit relativ recent la Polsko Kosovo (districtul Ruse), pe cursul inferior al râului Iantra, datat la sfârşitul sec. VIII, sau mai degrabă la începutul sec. VII î.Hr.

Tot în legătură cu o posibilă pătrundere cimeriană a fost pus şi un mormînt de la Sabangia (jud. Tulcea), de la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Hr. Însă această atribuire nu prezintă argumentele necesare pentru a fi considerată drept cimeriană. Chiar dacă informaţiile de pînă acum nu susţin o eventuală deplasare masivă a cimerienilor, nu se poate ignora aspectul nord-pontic al unor descoperiri, ca şi al inventarului funerar apărut.

În legătură cu atribuirea etnică a descoperirilor în cauză, opiniile sînt divergente: unii le atribuie geților, alţii cimerienilor.

Observăm așadar, imposibilitatea de a delimita granițe clare în interiorul frăției neamurilor getice, cu toată obstinența numirii lor astfel: traci, daci, cimerieni, scyți, celți, sarmați.

Aceasta nu înseamnă, însă, mişcări de dislocare şi de migrare în spaţiul nord-vest pontic, care ar fi afectat teritoriul sud-dunărean. Asemenea fenomene istorice pot fi explicate cu dificultate din punct de vedere arheologic. În acest sens pot fi amintite şi opiniile diferite privind rolul populaţiei traco-getice sedentare şi al sciţilor nomazi din stepele Bugeacului basarabean, din imediata vecinătate a Dobrogei, la care ne’am referit mai sus.

Situaţiile diferă de la o perioadă la alta, unii specialişti vorbind de o ”coabitare” etno-culturală autohtonă-scytică, cu toate implicaţiile sale şi nu de o simbioză geto-scytică. În contextul amintit, descoperirile de la Celic-Dere sunt de o importanţă deosebită. Aşezarea cercetată a avut două etape în evoluţia sa. Cea mai veche a fost încadrată cronologic în perioada cuprinsă între prima şi a doua jumătate a sec. V î.Hr.; ea ar fi luat sfîrşit în urma unui puternic incendiu de la mijlocul sec. V î.Hr., datorat unor cete de călăreţi scyţi, care s’ar fi stabilit aici.

Cea de’a doua etapă a aşezării s’ar data în al treilea sfert al sec. V î.Hr. Tot în zona Celic-Dere s’a cercetat şi o importantă necropolă birituală, cu morminte din două perioade diferite. Cinci dintre ele, considerate a fi cele mai vechi, sunt plane şi au ca rit înhumaţia. Ele au fost datate în sec. VI î.Hr., eventual chiar la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VI î.Hr. Inventarul unora dintre ele era format doar din vase de ofrandă, în timp ce un altul conţinea şi piese de armament (un akinakes şi un vîrf de săgeată). Armele au fost corelate cu unele descoperiri din grupul Ciumbrud şi din regiunile de silvostepă nord-pontice, sugerând astfel o vechime mai mare.

Descoperirile au fost raportate şi la unele grupuri ceramice timpurii din silvostepă (Saharna-Solonceni şi Cernoles, faza Žabotin), considerîndu’se că ele ar reprezenta un grup de locuitori prescitici, pătrunşi în regiune în ultima parte a sec. VII î.Hr. sau mai tîrziu, în prima jumătate a sec. VI î.Hr. Celelalte morminte din necropola de la Celic-Dere sunt mai târzii.

Dintre cele 14 morminte tumulare aflate într’un alt sector, unele (de incineraţie, cu resturile cremaţiei depuse în urnă) sunt considerate getice, iar altele (de înhumaţie), prezintă elemente de ritual funerar cunoscute şi scyţilor. Acestea din urmă aveau ca inventar, pe lîngă vasele de ofrandă, arme (lănci, akinakai) şi un sceptru de bronz, în formă de cap de vultur.

Mormintele de înhumaţie în cauză au fost datate în al treilea sfert al sec. V î.Hr., fiind corelate cu etapa a doua a aşezării, care ar avea şi ea o amprentă scitică. În nordul Dobrogei, în apropierea Dunării, s’au descoperit şi alte necropole din sec. VI-V î.Hr., numai cu morminte de înhumaţie, cum sînt cele de la Isaccea (27 de morminte) şi de la Ciucurova (10 morminte). Ele au fost considerate traco-getice, întrucît marea majoritate a inventarului funerar este autohton.

Totuşi, gruparea lor în zona nord-dobrogeană şi utilizarea exclusivă a înhumaţiei, nu permite o atribuire etnică atît de precisă. O influenţă nord-pontică s’a constatat şi în mormântul tumular nr. XIX de la Histria, din ulimul sfert al sec. VI î.Hr., în care s’a găsit un mâner de oglindă în forma unui cap de vultur. Aceste descoperiri ar sugera aşezarea unor grupuri de populaţie sedentară din regiunile nord-pontice şi nu de scyţi nomazi la Histria, Orgamé şi în împrejurimile lor, pentru a beneficia de avantajele oferite de prosperele colonii greceşti nou întemeiate.

Coloniile greceşti au reprezentat de la început centre ale vieţii economice şi culturale din zonă, stimulând afluxul populaţiei barbare, iar într’o anumită măsură, chiar amestecul de populaţii (în cazul litoralului nord-vest şi vest pontic între geţi, scyţi şi greci).

Tendinţa grecilor de a atrage, într’un fel sau altul, în unele aşezări nou întemeiate, populaţia din împrejurimi, este corelată şi cu interesul acesteia, inclusiv al aristocraţiei locale. Sedentarizarea unei părţi a populaţiei nomade scytice, care se va fi produs şi ea la un moment dat, mai ales în preajma coloniilor nord-pontice, a reprezentat o premisă pentru desfăşurarea unui proces mai larg de modificare a modului de viaţă, care depindea de mai mulţi factori, inclusiv de interesul vîrfurilor nomade pentru practicarea agriculturii şi dezvoltarea unui comerţ intens cu lumea greacă.

Apariţia la nomazi a unor grupuri de sedentari este un proces specific tuturor migratorilor, la care se poate observa la un moment dat, sedentarizarea unei părţi şi continuarea vieţii nomade de către o altă parte a populaţiei.

Alături de materialul ceramic timpuriu, există şi unele descoperiri întâmplătoare de factură nord-pontică, ce reprezintă fie importuri directe timpurii, fie piese aduse de grupurile de populaţii amintite, fie imitaţii locale.

Amintim, astfel, psalia din mormântul secundar al tumulului de la Belogradec, psaliile de la Celic-Dere (sec. VI î.Hr.), Tariverde şi Histria (a doua jumătate a sec. VI î.Hr.). În legătură cu prezenţa psaliilor scitice de os din sudul Dunării s’a exprimat uneori părerea că ele ar fi putut ajunge în Dobrogea datorită legăturilor dintre grecii de la Histria şi scyţii din jurul Olbiei.

Ulterior, s’a conturat opinia că ele puteau fi aduse de grupurile de populaţii nord-pontice infiltrate de timpuriu în regiune. Tot în categoria materialelor scytice sau de influenţă scytică intră şi alte descoperiri.

Astfel, ”sabia-emblemă” de bronz de la Medgidia are redate pe suprafaţa sa reprezentări ce se regăsesc atât în arta iraniană (persană şi scytică), cît şi în cea traco-getică.

O descoperire geto-scytică din Dobrogea şi problema scytică la Dunărea de Jos, SCIV, 10, 1959, 1, p. 7-48; idem, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, p. 18-32 despre care se apreciază că piesa ”îmbină la un loc elemente tracice, scytice, greceşti şi iraniene-persane”, se poate considera că acest tip putea să se răspîndească la geto-traci prin filieră achemenido-persană şi nu scytică; cf. p. 32), deși Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974, a atribuit’o scyţilor, iar Al. Vulpe a considerat’o un model-presă pentru decorarea tablei de aur destinată să învelească mînerul şi teaca pumnalelor-akinakes de paradă.

Statuile de la Sibioara (sfîrşitul sec. VI î.Hr.), Stupina (sec. V î.Hr.) şi dintr’un loc necunoscut din apropierea Dinogetiei, pot fi puse în legătură fie tot cu o puternică influenţă scytică asupra geţilor din Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a acestora, ele aflîndu’se în mod obişnuit pe/în mormintele unor căpetenii.

Acestea n’ar fi reprezentat monumente funerare, ci mai degrabă ofrande aduse defunctului, ori simboluri pentru a marca poziţia socială a celui înmormântat, prin evidenţierea originii sale semidivine.

Tot scytice sunt cazanul de bronz de la Castelu şi ştanţa de bronz de la Izvoarele (com. Lipniţa, jud. Constanţa), ambele datate în sec. V î.Hr.

Lor li se adaugă, de asemenea, o aplică de bronz de la Orgamé-Argamum, ornamentată în stil animalier, cu analogii tot la scyţii din silvostepă şi datată în sec. V î.Hr. Influenţa scytică s’a răspîndit, într’o anumită măsură, şi în interiorul regiunii. Descoperirile scytice sau de certă influenţă scytică din zona Medgidiei (”sabia-emblemă”, statuia de la Stupina, cazanul de la Castelu) sugerează posibilitatea existenţei în această zonă a unui grup intruziv nord-pontic, în sec. V î.Hr.

Nu putem însă preciza dacă urmaşii acestui posibil grup se regăsesc în grupul mormintelor de înhumaţie din sec. IV-III î.Hr. de la Medgidia, care au sugerat posibilitatea unor pătrunderi scytice dinspre litoral pe valea Carasu, în această vreme.

Expediţia lui Darius împotriva scyţilor, din anul 513 î.Hr., a avut un efect direct şi asupra raporturilor traco-geto-scyto-elene. Către anul 500 sau în primul deceniu al secolului al V-lea î.Hr. Histria şi teritoriul său rural au suferit o mare distrugere, pe care istoricii au atribuit’o raidurilor scytice ce au urmat după retragerea lui Darius, inclusiv incursiunii scytice din 496 / 495 î.Hr.

Aceste raiduri s’au abătut şi asupra altor oraşe greceşti de pe coasta nord-vestică a Mării Negre, în special a Olbiei şi a teritoriului său rural, ca şi asupra unor aşezări de pe malul Nistrului Inferior (între care şi Nikonion). Încetarea lor ar fi fost marcată, după unii cercetători, cel puţin pentru regiunile vest-pontice, de căsătoria regelui scyt Ariapeithes cu o femeie din Histria, informaţie transmisă de Herodot şi mult dezbătută în literatura de specialitate. Asemenea legături matrimoniale aveau în lumea barbară, ca şi în cea elenă, o importanţă politică, dînd o anumită semnificaţie relaţiilor dintre cele două părţi.

În general însă, pe baza surselor literare şi a materialului arheologic, se pare că activitatea regilor scyţi cunoscuţi după nume (începând cu Ariapeithes, cel ucis ”prin vicleşug” de Spargapeithes, pînă la Skyles şi Octamasades), s’a desfăşurat mai ales în regiunea aflată între Boristhenes (Nipru) şi Istru unde, după Herodot, se afla Scyţia Veche.

În stepa nord-pontică, pentru prima jumătate a sec. V î.Hr. nu s’a putut încă identifica nici o formaţiune politică unitară şi stabilă care să’şi manifeste puterea în spaţiul geografic amintit şi care să se impună printr’un potenţial economic şi militar ridicat.

Pa baza informaţiilor lui Herodot privind numele unor populaţii nord-pontice şi a descoperirilor arheologice, s’a considerat posibilă diferenţierea unor grupuri etnice ale nomazilor şi ale populaţiilor sedentare.

Între formaţiunile etnice care ar fi cuprins mai ales o populaţie sedentară ori seminomadă, izvoarele îi menţionează şi pe kallipizi, neam tracic sau scytic (după unii eleno-geți sau eleno-scyţi), care ar fi locuit pe cursul inferior al rîului Hypanis (Bugul Sudic), pe ţărmul Pontului Euxin. Herodot, IV, 17:

”După târgul borysteniţilor primii locuitori sunt kallipizii, care sunt scyto-greci, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Aceaştia şi kallipizii se comportă în toate ca
scyţii, grâul însă ei îl seamănă şi mănâncă, ca şi ceapa, usturoiul, lintea şi meiul.”

Strabon, XII, 3, 21; Pomponius Mela, De chorographia, II, 1, 7

”În apropiere (de râul Hypanis) coboară Asiaaces, curgînd între kallipizi şi asiaci.”

Unii cercetători îi consideră pe kallipizi triburi de origine getică, înrudite cu carpii.
În acest context, unii cercetători consideră că populaţia nord-pontică asupra căreia ar fi domnit atît Ariapeithes şi Idanthuros, cît şi Skyles, ar fi fost reprezentată de kallipizi.

Potrivit aceloraşi cercetători, kallipizii ar fi fost cei care ar fi întreprins expediţia din 496/495 î.Hr., ce ar fi ajuns pînă în Chersonesul Tracic. Tot ei, sub influenţa acestui rege eleno-scyt şi filoelen (Skyles), ca şi vecinătăţii prieteneşti a grecilor din coloniile nord-pontice, ar fi trecut de la modul de viaţă nomad la cel sedentar.

După moartea lui Ariapeithes din cauza unui conflict neclar cu Spargapeithes (datorat, mai probabil intenţiei atât a agatârşilor, cât şi a scyţilor, poate şi a altora – geţii şi grecii din colonii – de a avea sub control zona gurilor Dunării), Skyles şi scyţii săi s’ar fi aşezat mai la est, apropiindu’se de Nikonion şi de Olbia; dar şi această opinie este greu de susţinut.

Încercarea unor cercetători de a atribui unii tumuli scytici regali (ex. Soloha) fraţilor vitregi ai lui Skyles-Octamasades şi Orikos-de asemenea nu se susţine.

Mai degrabă, în tumulii regali din Scyţia, atît de bogaţi, au fost înmormîntate căpeteniile unor scyţi nomazi veniţi dinspre răsărit, care în a doua jumătate a sec. V şi în sec. IV î.Hr. au influenţat mult situaţia politică din zona Mării Negre.

După moartea lui Skyles a luat sfârşit, probabil, încercarea de elenizare a unui grup important de scyţi nomazi. Evenimentul a influenţat negativ pătrunderea modului de viaţă elen în lumea scytică. Tot în legătură cu relaţiile dintre Histria, Olbia şi scyţi a fost pusă şi o statuie ridicată de olbianul Xantos Posios pe la 475-450 î.Hr. în colonia nord-pontică pentru Apollon Ietros, divinitate protectoare a Histriei.

Cultul acestei divinităţi era practicat atît la Olbia, cât şi în alte colonii milesiene de la Marea Neagră. Ridicarea statuii pentru divinitatea protectoare a Histriei reprezintă mai mult decât dovada evlaviei arătate faţă de un zeu adorat în ambele cetăţi, şi anume o legătură aparte între dedicant şi Histria. Acesta făcea parte, probabil, din aristocraţia Olbiei şi va fi îndeplinit o misiune la Histria.

Deoarece în mod frecvent regii barbari apelau pentru negocieri cu grecii, sau cu oraşele greceşti, iar mai apoi cu romanii, la soli greci recrutaţi din oraşele aflate sub stăpînirea sau în sfera lor de influenţă (negocierile lui Burebista cu Pompei purtate prin intermediul lui Akornion din Dionysopolis, sau negocierile duse de Atheas cu Filip al II-lea prin intermediul Apolloniei), s’a considerat că şi inscripţia în cauză ar sugera o situaţie de acest fel.

Deoarece relaţiile dintre scyţi şi Histria au fost întrerupte în mod violent ca urmare a distrugerii oraşului pe la 500 î.Hr. (sau în deceniul următor), pentru a fi reluate era nevoie de un intermediar, aflat la îndemână: Olbia (prin reprezentantul său), oraş aflat deja sub protectorat scytic, dar înrudit cu Histria datorită descendenţei comune milesiene şi cu care întreţinea bune relaţii.

În legătură cu evoluţia raporturilor traco-geto-scytice la Dunărea de Jos în secolele IV-II î.Hr., deşi avem la dispoziţie atât izvoarele literare cât şi cele arheologice, epigrafice şi numismatice, aspectele concrete ale acestor raporturi sunt încă departe de a fi precizate.

Deoarece referitor la problemele în cauză există numeroase abordări în literatura de specialitate, ne vom opri doar la câteva aspecte.

0Triburi_Ge_i

Dacă sub Teres (circa 470-440), Sitalkes (431-424) şi Seuthes I (424-410) Regatul Odris a fost relativ unitar şi puternic, mai apoi acesta a început să se destrame. O anumită redresare a lui s’a produs doar în timpul lui Kotys I (383-360 î.Hr.), care a încercat o reunificare a regatului, fără a mai atinge, însă, vechile hotare şi mai ales regiunile dunărene.

Sub succesorii săi regatul a slăbit şi mai mult, sfîrşind prin a ajunge pradă expansiunii macedonene, care prin Filip al II-lea a supus toată Tracia până la Balcani, în anul 341 î.Hr.

Nu cunoaştem prea bine, în acest context politic, atitudinea oraşelor greceşti vest-pontice (care nu vor pierde, totuşi, prilejul de a’şi consolida autonomia faţă de ”barbari” şi de a prospera din punct de vedere economic), sau a geţilor şi a scyţilor în noua situaţie.

Aceştia din urmă, pe baza descoperirilor arheologice de la sfârşitul sec. al V-lea şi din primele decenii ale sec. al IV-lea î.Hr. nu par să fi trecut, încă, în mod masiv, la sudul Dunării. Nu pierdem din vedere însă faptul că în vremea hegemoniei ateniene din sec. V î.Hr. unele oraşe greceşti litorale au fost înglobate în liga delio-attică. Pe baza analizei unor izvoare literare, Vl. Iliescu a considerat că un grup masiv de scyţi, sub conducerea lui Atheas, s’ar fi stabilit în Dobrogea cu mult înaintea conflictului pe care l’a avut mai întâi cu acel anonim ”rex Histrianorum”, iar mai apoi cu Filip al II-lea.

Prezenţa scytică în Dobrogea rămîne, totuşi, limitată numeric, ea fiind, probabil, mai compactă, poate şi mai numeroasă, între Callatis la nord şi Odessos la sud, cu centrul puterii lor la Dionysopolis şi Bizone. În legătură cu aceşti scyţi tîrzii, din sec. III-II î.Hr. au fost puse, printre altele, informaţiile literare care îi localizează în zonă pe acei Scythae aroteres şi cele şapte oraşe stăpânite de ei. După cum se ştie, o parte a Dobrogei, dinspre litoral, începe să fie numită în epoca elenistică Mikra Scythia. Pentru Demetrios din Callatis, locuitorii ţinutului dintre Callatis şi Dionysopolis erau crobizii (înrudiţi cu geţii), scyţii şi ”grecii amestecaţi”.

Mormintele de înhumaţie şi de incineraţie erau amestecate în întregul perimetru al necropolei, fără a se constata nici o grupare a lor. Deşi într’un număr neobişnuit de mare, mormintele de înhumaţie de la Stelnica sunt considerate, pe baza inventarului funerar, tot getice.

Totuşi, descoperirea unor vîrfuri de săgeţi de bronz de tip scytic şi practica depunerii la capul sau la picioarele defunctului a unei lespezi de piatră (sau râşniţă primitivă), practică întâlnită şi în unele morminte scytice de rînd, ar putea sugera şi o eventuală influenţă a acestora.

Din cele prezentate mai sus pot fi formulate unele observaţii privind raporturile dintre scyţi, geţi şi greci la Dunărea de Jos, pentru perioada analizată, precum şi în contextul evenimentelor istorice majore care au avut loc şi ale căror ecouri le întâlnim, uneori, în izvoare.

Constatăm, astfel, că prezenţa şi activitatea politică a marilor puteri ale vremii s’au manifestat mai mult episodic, fără continuitate. Abia Roma va impune aici, dar mult mai târziu, o stăpînire de durată şi va depune eforturi importante în vederea integrării regiunii şi oraşelor greceşti într’un sistem politico-militar, administrativ şi cultural unitar şi coerent.

Geţii sunt prezenţi de’a lungul întregii perioade, fapt confirmat atât de izoarele literare, cât şi de descoperirile arheologice. Raporturile formaţiunilor getice din Dobrogea cu cetăţile greceşti par să fi fost, în general, lipsite de conflicte puternice şi de acţiuni ostile; ele erau punctate, mai degrabă, de ajutorul militar acordat de geto-scyți unor oraşe.

Chiar dacă asemenea relaţii sunt menţionate doar pentru o perioadă mai târzie (în inscripţiile histriene referitoare a soliile trimise la Zalmodegikos şi Rhemaxos) putem presupune că ele s’ar fi putut practica şi în secolele anterioare. Modificarea balanţei de putere apare odată cu ridicarea formaţiunilor getice de dincolo de Dunăre, începînd cu sfârşitul sec. IV-începutul sec. III î.Hr. (perioada lui Dromichaites), continuînd într’o măsură poate mai redusă cu Rhemaxos şi culminând cu Burebista.

Factorul scytic s’a manifestat de la început într’un context cultural relativ închegat reprezentat de civilizaţia getică a Hallstatt-ului târziu şi a La Tène-ului timpuriu, paralel, iar uneori conjugat cu cel grecesc. Impactul (uneori doar influenţa scyţilor) s’a manifestat diferit de la o zonă la alta, sau de la o perioadă la alta.

Nu se poate exclude nici influenţa autohtonilor sedentari asupra scyţilor, chiar dacă acest aspect nu a constituit obiectul analizei de faţă.

Scyţii au reprezentat un factor activ în istoria regiunii. După unele infiltrări, probabil de mici grupuri de populaţii şi după un posibil protectorat vremelnic al scyţilor asupra unor oraşe greceşti vest-pontice (în sec. V î.Hr.), odată cu Atheas scyţii au format un segment mai important al populaţiei Dobrogei, inclusiv al celui din chora coloniilor, până la sfârşitul autonomiei lor.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxis, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucât ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sunt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzând, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în câmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestând indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon) ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, dar şi geţi – sunt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Suntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxis s’au încheiat cândva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.), cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Greciei, din anii 480-479 î.Hr.. Aşa stând lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după o singură şi efemeră altă domnie) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că tragedia Triptolemos a lui Sofocle, cea în care apare menţiunea despre Charnabon, ”care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr.

Referinţele la Charnabon sînt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatârs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfârşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scit Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului traco-odrys, Teres I.

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una câte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând până la confruntări armate, între odrysi şi scyţi, cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes, scyţi şi agatârşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a grecilor (în primul rând a coloniilor din Pontul Stâng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor sedentari geţi.

Este aproape sigur că statul Odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Extinderea se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres – moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxis, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon. Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă traco-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între odrysi şi geţi.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-tracic, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă (împreună, cele două neamuri formând un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curând voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atât de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-tracice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-tracică, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri târzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscripțiilor evocându’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geto-traci şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sunt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichetes, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului geto-trac sub hegemonie odrysă. Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatârs Spargapeithes.

Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatârs, cel dintâi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege. Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii.

Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatârs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamasades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpânirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întâmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedonenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente.

De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al Gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărându’se confruntarea cu triballii, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămâne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul ”frăţiei regale” pan-getice  şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului geto-tracic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege geto-trac cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni până prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscând prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus  şi este foarte tentant să presupunem că celui dintâi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get. Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul traco-getic al Odrysilor îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia, petrecută cu mână ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr., statul să se divizeze pentru a două oară, de această dată în trei părţi distincte ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades.

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-tracice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

 

Legenda Asena a preluat legenda lupului getic

Legenda spune despre un băiat care a supraviețuit unei lupte și despre o lupoaică care găsește copilul rănit ajutîndu’l să se însănătoșească. Lupoaica, atașată de băiat, scapă de dușmanii ei la trecere dincolo de Marea de Vest ascunzându’se într’o peșteră din apropierea munților Oocho și o cetate a Toch-arienilor, dînd naștere la zece pui băieți jumătate lup, jumătate-oameni. Dintre aceștia, Ashina devine liderul lor și instaurează clanul Ashina, care a domnit peste Göktürk și alte imperii turcice nomade.

Acești primi turci au migrat în regiunea Altai, unde au fost cunoscut sub numele de experți fierari, asemănători cu scyții.

Findley presupune că numele Ashina vine probabil de la una dintre limbile Saka din Asia centrală și înseamnă ”albastru” sau GÖK în turcică, culoarea este identificată cu est, astfel încât Göktürk, un alt nume pentru imperiul Turk, și care însemnau ”turcii din Est”.

Această idee este respinsă de cercetătorul maghiar András RONA-Tas, care consideră că este plauzibil  ”că avem de’a face cu o familie regală și un clan de origine Saka”.

”Ashina” înseamnă ”lup nobil”, în limbile turcice, lupul fiind Bure sau Kaskyr. În limbile Mongole lup se traduce – Shono sau Chono. Prefixul ”A”  denotă respect în limba chineză; alte păreri sau rădăcini ale etnonimului ”Ashina” se găsesc în antroponimele tribale Saka-Wusun.

H.W. Haussig și S.G. Kljyashtorny sugerează o asociere între numele familiei compusului ”Ashin”.

Ahșaẽna din persana veche, se poate obține printr’o dezvoltare etimologică satisfăcătoare. Acest lucru are loc chiar în Turkestanul de Est unde forma dorită ar fi:

– în sogdiană xs ‘k’ yn (-әhšēnē) ”albastru, întuneric”;

– în Khotan-Saka (Brahmi) āșșeiņa (-āșșena) ”albastru”, în cazul în care un -A- lung a apărut ca dezvoltare ahș-> āșș-;

– în Tochariană  āśna- ”albastru, întuneric” (din Khotan-Saka și sogdiană).

– în Saka etimologia Ashina (<āșșeiņa ~ āșșena), cu sens de ”albastru” (culoarea cerului) este fonetic și fără cusur semantic.

Există un suport textual pentru aceste versiuni în vechile inscripții runice ale turcilor. În marile inscripții Orkhon, în povestea primului Kagan, oamenii care trăiesc în imperiul nou creat, sunt numite Kök Türk este tradus ca ”Turcii Celești”.

Numeroase interpretări kök au corespondență în această combinație, și observăm potrivirea perfectă semantică cu valoarea reconstruită a numelui Ashina.

O semantică explicită sugerează cunoașterea sensului său original și de origine străină, și este compatibilă cu natura multi-etnică și multi-culturală a Hanatului în primul rînd turcic, ceea ce a determinat pierderea, cu toate acestea, a popularității ”caracterului național”, în cuvintele lui L. Bazin, în felul cum a fost mediul politic și cultural al regimului Otyuken al erei Bilge Kagan.

Ashina a fost înregistrat și în cronicile arabe antice în forma Sha-ne.

Astfel, putem spune fără a specula că acești geto-scyți nomazi au fost la originea multor neamuri euro-asiatice.

Sursa: Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984, Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986; Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966, Literatură modernă – sinteze; Lund 1992, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York, Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi; Preda 1994, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, Preda 1996, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti; Preda 2000, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică; Literatură modernă – articole, Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University PressL; Nistorescu 2010 , Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22; Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în ”Istoria rumînilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450; Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea î.Hr., în ”Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464,  iranicaonline.orglivius.orggutenberg.spiegel.describd.comCu privire la raporturile dintre scyți, geți și coloniile grecești de la Dunărea de Jos în sec VI-V î.Hr, Mihai Irimia

Citiți și:  GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia‬ROMANIA‬

NUMERELE LUI FIBONACCI ȘI PROPORȚIA DE AUR

„Matematica este muzica raţiunii.” James J. Sylvester

Partea matematică dintr’un număr foarte special Phi = 1,6 dezvăluie o ”proporție divină”, numită și ”număr de aur” pentru prezența sa în natură, în plante, animale și alte forme de viață, și de asemenea, în tot universul.

ŞIRUL LUI FIBONACCI ŞI NUMĂRUL DE AUR

Cine nu a observat și nu a rămas plăcut surprins câtă simetrie și ordine există în natură? Poate că mulți dintre noi deja am dedus că natura a folosit în ”hazardul” ei formule matematice ce au creat în final tot ceea ce ne înconjoară. Oamenii încearcă permanent să înţeleagă natura şi legile acesteia, să simtă ritmurile cosmice, să înţeleagă de fapt mai profund viaţa, pentru a ajunge la o armonie cu mediul înconjurător.

Aplicaţiile numărului de aur, de fapt ale raportului ca atare, se regăsesc la punerea în proporţie a lucrărilor în arhitectură, pictură, sculptură, estetică şi artă în general, ceea ce confirmă interesul manifestat de’a lungul timpului pentru acest număr.

Proporţia divină a condus la construirea Dreptunghiului de aur, în care raportul laturilor este egal cu numărul de aur. Acest tip de dreptunghi este considerat ca fiind deosebit de estetic şi ca urmare a fost şi este intens utilizat în arhitectură şi artă.

https://i1.wp.com/www.descopera.org/wp-content/uploads/2012/03/fibonacci-mona-lisa.jpg

Spre exemplu se consideră că faţa Giocondei lui da Vinci se încadrează într’un astfel de dreptunghi, iar în construcţia Parthenonului din Atena se regăsesc cel puţin două astfel de dreptunghiuri.

Partenon, Acropola, Atena. Acest templu antic se încadrează aproape perfect într’un dreptunghi de aur

Exista mitul că Leonardo Da Vinci credea că Proporția de Aur e proporția dintre înălțimea și lățimea unei fețe ”perfecte” umane și că a folosit Proporția de Aur în realizarea omului vitruvian. Deși nu există dovezi împotriva acestei idei, nu există nici dovezi în favoarea ei, așa că singurul motiv de a crede în aceasta idee e credința însăși.

Același lucru e valabil și în cazul lui Boticelli și pictura sa faimoasă ”Nașterea lui Venus” sau în cazul lui Georges Seurat și pictura sa, ”Parada unui circ”.

Există și pictori ce au folosit intentionat Proporția de Aur. Printre aceștia se numară Paul Serusier, Juan Gris, Giro Severini și Salvador Dali. Dar aceștia se pare că au folosit P.A. doar ca tehnică experimentală, și nu ca motiv intrinsec estetic. Cubiștii au organizat,  la Paris, în 1912, o expozitie numită ”Section d’Or”, dar numele nu avea nicio legatură cu arta expusă.

Există și miturile despre piramidele și mormintele egiptene ce au fost construite cu ajutorul Proporției de Aur. Papirusul Ahmes Egiptului oferă detalii de construire a Marii Piramide de la Gizeh în 4700 î.Hr. cu proporții în conformitate cu un ”raport sacru”. Despre secretul piramidelor s’a scris enorm, observându’se că axul culoarului este centrat pe steaua polară din epoca respectivă cu mare exactitate: 4 minute a unghiului făcut în raport cu steaua ”Alfa” a Dragonului reprezentând nordul geografic, iar cele 4 unghiuri ale bazei sunt îndreptate spre nord, est, sud și vest cu aceeași corectitudine.

Înălțimea piramidei înmulțită cu un miliard reprezintă distanșa Pământ-Soare (150 milioane Km). Perimetrul bazei împărșit la înălțime da ”2 Pi”, dublul lui 3,14, ceea ce s’a putut verifica abia dupa 1670 de Leibnitz.

Dar în acest caz nu există dovezi care să susțină această afirmație. Tot așa cum nu există, nici dovezi care să susțină ideea că unele tablete de piatră indică faptul că babilonienii cunoșteau conceptul de P.A.

Odată găsit acest numar, povestea continuă. Grecii antici aparent foloseau magia numerelor în arhitectura, un bun exemplu e Partenonul din Atena. Inspirați de greci, viitoarele generații de arhitecti și’au proiectat clădirile bazându’se pe această proporție minunată. Nici pictorii nu au ignorat’o.

Se spune că Leonardo Da Vinci folosea Proporția de Aur pentru a păstra proporțiile figurilor umane din picturile sale –  în acest fel proporția de aur a ajuns în paginile nuvelei lui Dan Brown.

Omul Vitruvian ”Omul în Acțiune” de Leonardo Da Vinci.  Putem desena multe linii de dreptunghiuri în această figură. Apoi, sunt trei seturi distincte de Dreptunghiuri de Aur: fiecare pentru zona capului, corpului și picioarelor

Povestea e interesantă, dar din nefericire, în afară de faptul că Euclid a rezolvat problema divizării liniei în cartea sa ”Elementele”, nu există alte dovezi care să susțină afirmațiile făcute în privința Proporției de Aur, dar există motive bune să credem că toate afirmațiile sunt false, asa cum matematicianul George Markowsky, de la Universitatea din Maine, a indicat în articolul său ”Noțiuni greșite despre proporția de aur” publicat in College Mathematics Journal în ianuarie 1992.

Dar din cauză că povestea, care unește matematica pură cu estetica, arhitectura și pictura, e mult mai interesantă așa, argumentele concrete nu prea au putere asupra ei.

În ultimul timp s’a încercat o extindere a seriei Numerelor de Aur în spaţiul cu trei şi chiar mai multe dimensiuni. Astfel, din punct de vedere tridimensional se poate vorbi de Volumul de Aur, care defineşte un paralelipiped în care raportul dintre lungime şi înălţime este egal cu raportul dintre înălţime şi lăţime, acest raport, numindu’se Numărul de Aur 3D. De fapt în acest paralelipiped, armonia constă în faptul că înălţimea este medie geometrică între lungime şi lăţime, ceea ce confera structurii o unitate specială.

Numărul de Aur este căutat în cele mai diverse şi neaşteptate situaţii, spre exemplu unii încearcă să găsească o explicaţie din acest punct de vedere chiar şi pentru factorul de conversie 1,609, foarte apropiat de phi, care apare la transformarea distanţelor din mile în kilometri.

În acelaşi timp numerele Fibonacci apar în numeroase probleme de ştiinţă, pornind de la fizica clasică, chimie, matematică, până la cele mai moderne domenii ale cunoaşterii (sinergetica, teoria fractalilor, teoria haosului, în calculatoarele neuronale şi automatele celulare), sunt utilizate în generatorii pseudo aleatori de numere, precum şi în diverse procedee şi metode de optimizare. Ele se regăsesc în analiza algoritmului lui Euclid de determinare a celui mai mare divizor comun a două numere întregi, în rezolvarea problemei lui Hilbert, în teorema lui Zeckendorf, etc. În muzică, numerele Fibonacci se utilizează deseori pentru realizarea acordajelor.

Se crede că lucrarea Muzică pentru instrumente de coarde, percuţie şi celestă, a lui Bèla Bártok a fost structurată utilizând numerele Fibonacci.

Viitorul şi nevoia de cunoaştere şi înţelegere a oamenilor s’ar putea să confere acestor numere unice, noi aplicaţii şi interpretări, ajungând poate chiar şi pe terenul incert al fenomenelor paranormale.

Șirul lui Fibonacci este o secvență de numere în care fiecare număr se obține din suma precedentelor două din șir. Astfel, primele zece numere ale șirului lui Fibonacci sunt: 1,1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55. Șirul Fibonacci în matematică, se referă la explicațiile metafizice ale codurilor din universul nostru. Numerele lui Fibonacci sunt considerate a fi, de fapt, sistemul de numărare al naturii, un mod de măsurare al Divinității.

Numerele lui Fibonacci apar peste tot în natură, pornind de la aranjamentul frunzelor, de la șabloanele petalelor unei flori și ajungand la falangele mâinii umane, de la zile de naștere și până la zidurile Piramidelor.

Se spune că există o legatură între creșterea naturală a plantelor și Numărul de Aur: proporția tainică a acestui număr, reprezentată fie în triunghiul de aur (isoscel) al lui Pitagora, în Elipsa de Aur din tradiția hindusă sau în Spirala de Aur care, prin șirul lui Fibonacci, se demonstrează păstrând proportia de 1,618.

1.6180339887
Mai găsim si alte lucruri în natură ca spirala generată de apă (vârtejurile), mișcarea curenților de aer în spirală, cochilia melcilor, dispunerea petalelor de trandafir sau a frunzelor și semințelor din regnul vegetal, care păstrează aceasta proporție perfectă arătând că în întreaga creație se păstrează această proporție. Probabil de aici i s’a tras și numele de ”formula fericirii”. Aceasta demonstrează existența unui sfere de conștiință a armoniei și frumuseții existente în întregul univers care îl ghidează.

Dacă luăm câteva pătrate cu laturi egale cu unul din numerele şirului lui Fibonacci, şi lipim aceste pătrate, apoi trasăm linii asemenea în fiecare iese forma spiralei unei cochilii.

Chiar şi frumuseţea corpului uman e sub incidenţa seriei Fibonacci. Acest șir, dezvăluit de Fibonacci în matematică, se refera la explicațiile metafizice ale codurilor din universul nostru. Împreună, cele zece cifre se adună, pentru a forma acest mesaj (se spune în cercurile ezoterice):

„În secolul al XXI-lea, în aceste vremuri de evoluție, omenirea va cunoaște Iluminarea”, deci Codul prevede ca, în această eră, omenirea își va schimba percepția. Tot ceea ce a încercat omul de’a lungul vremurilor își va găsi, în sfarșit, o rezolvare. Această rezolvare ar cuprinde toate principiile vietii, inclusiv modul în care relaționăm unii cu alții. Se spune ca aceste zece numere ”șir dezordonat, simplu pana la absurd”, ar reprezenta o anagramă numerică. Dând șirului de numere semnificația lor numerologică, în total sunt zece numere, ni se dezvăluie că lucrul acesta este semnificativ în sine, numarul 10 fiind un sfârșit în sine, este o revenire la centru, la unitate, la un nou început și la împlinire de sine.

Zece reprezintă un rezultat, o realizare, acest număr cuprinde și conține toate numerele precedente, reprezentand un ciclu, formând, la rândul său, începutul unui nou ciclu, fiind principiul măreț al tuturor ciclurilor naturale, ne putem gândi la cele zece degete, la copacul vieții și la izvorul tinereții.

În spiritualitate, fiind considerat un ciclu fără sfârșit, se spune deasemenea, că șirul lui Fibonacci, s’a dovedit a fi o cheie care ar fi asemănată cu un trandafir cu cinci petale. Pentagrama trandafirului cu cinci petale este un simbol sacru extraordinar, acest concept a fost inițiat prin punerea laolaltă a celor cinci elemente de bază: PĂMÂNT, APĂ, FOC, AER și ETERUL CERESC. Cifra cinci simbolizeaza centrul, armonia, echilibrul.

Galaxy Spiral

Cât privește Numărul de Aur, secțiunea divină, un alt șir care mai este cunoscut și ca Phi, este un numar foarte cunoscut în artă, avându’și originile fundamentale în natura, astfel încât, orice element din natură este proporțional cu Phi.
Dacă înlocuim literele Phi cu numerele corespunzătoare, obținem 781, a cărei sumă totală se reduce la 7. Adunând și cifrele 1618 vedem ca ne dă tot 7, care este considerat a fi cel mai frumos număr din univers, însemnând numărul perfecțiunii, numărul lui Dumnezeu.

Sunt șapte zile în săptămână, șapte note muzicale, șapte minuni ale lumii, șapte centri energetici (chakre), șapte culori ale curcubeului, Noe a luat în arca sa șapte perechi din fiecare animal de pe pământ, Numărul 7 apare de 77 de ori în VT si este cheia catre NT, care se referă la cele șapte peceți, șapte îngeri, șapte biserici, șapte trâmbițe, șapte semne, șapte chivoturi. De asemenea, avem Septem Castra de pe stema Ardealului.

Raportul între apotema și baza triunghiurilor este 1,618, Numărul de Aur.
Numărul de Aur este strâns legat de şirul lui Fibonacci, în care fiecare termen este suma celor două anterioare (1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55…).

Pe măsură ce înaintăm, raportul dintre doi termen succesivi ai şirului lui Fibonacci tinde spre Phi. Numarul de aur – secțiunea divină, un alt șir care mai este cunoscut și ca Phi (1,618), este un număr foarte cunoscut în artă avându’și originile fundamentale în natură, astfel încât orice element din natură este proporțional cu Phi.

Așa cum Secțiunea de Aur este regasită în ansamblul și frumusetea naturii, poate fi de asemenea folosită pentru a atinge frumusețea și echilibrul în artă. Secțiunea de Aur a fost folosită extensiv de Leonardo da Vinci.

Observați cum toate dimensiunile cheie ale camerei și ale mesei în tabloul lui da Vinci, ”Cina cea de Taină” se bazau pe Secțiunea de Aur, care era cunoscută în perioada renascentistă ca ”Proporția Divina”.

https://coldlightofmorning.files.wordpress.com/2009/12/a2.jpg

În ”Sacramentul Cinei cea de Taină”, Salvador Dali și’a înrămat pictura într’un Dreptunghi de Aur. Urmând tehnica lui da Vinci, Dali a poziționat masa exact la Secțiunea de Aur a înălțimii picturii sale.

A poziționat cei doi discipoli lângă partea lui Iisus, la secțiunile de aur a lățimii compoziției. În plus, ferestrele din fundal sunt formate din 12 pentagoane, care exprima relațiile Phi în proporțiile lor.

https://coldlightofmorning.files.wordpress.com/2009/12/b2.jpg

Secvenţa numerelor lui Fibonacci a fascinat de’a lungul istoriei pe foarte mulţi oameni de ştiinţă, matematicieni, fizicieni, biologi, şi continuă să o facă chiar şi în prezent. Numerele lui Fibonacci sunt considerate a fi modul de măsurare al Dinivităţii sau sistemul de numărare al naturii.

Savantul român Henri Coandă a ”ascuns” numărul de aur 1,61803 în proiectul avionului cu reacţie. Specialiștii Asociației Henri Coandă, care aveau sarcina să preleveze cote de pe imaginile primului avion cu reacție fotografiat la Salonul de Aeronautica de la Paris, din 1910, au observat că, la constructia formei profilului de aripă (secțiunea transversală) au fost folosite de Coandă mai multe forme eliptice. Nu mică le’a fost mirarea, când au constatat ca raportul dintre raza mare și raza mica a elipsei este chiar… Numărul de Aur.

Secretul lui Henri Coandă. Savantul român a „ascuns” numărul de aur 1,61803 în proiectul avionului cu reacţie! EXCLUSIV

Dar preocuparea lui Coandă pentru Numărul de Aur nu este chiar o surpriză totală, din moment ce savantul a fost prieten bun cu Brâncuși. În 1910, la data Salonului de la Paris, Coandă avea doar 24 de ani, însă urmase deja cursurile de sculptură de la Paris din atelierul lui Rodin și se împrietenise cu marele artist român. Prin Brâncuși, cunoscuse proporțiile artistice bazate pe armonia universală.

Vedeți aici replica din România:

Coandă își căuta pe atunci suportul tehnic pentru a putea realiza matrițele aripilor cu profil gros, care trebuiau să asigure sustentația primului avion cu reacție care asigura portanța.

Conform studiilor din ultimii ani ale unui colaborator al Asociației Henri Coanda din New York, Brancuși l’a ajutat pe Coandă la realizarea formelor din lemn necesare matrițelor turbinei primului propulsor aero-reactiv și este posibil ca legatura lor profesională să nu se fi oprit aici.

Înțelegerea faptului ca există numere precum Phi a pricinuit o adevarată criză filozofica în antichitate, în special printre adepții lui Pitagora, care considerau că logica universală se bazeaza tocmai pe inexistența numerelor iraționale.

Mai apoi, Phi – Φ a devenit emblematic pentru iluștrii adepți ai ezotericului. Phidias a construit Partenonul pornind de la Raportul de Aur. Leonardo da Vinci a pictat, între altele, ”Mona Lisa”, folosind Raportul de Aur (raportul divin, cum îi spunea). Alți mari artisti, printre care si românul Brâncuși (în celebra sa ”Pasăre”), au folosit Proporția de Aur.

pasarea in spatiu - constantin brancusi - expo padurea de sculpturi

Dar cine a fost de fapt Fibonacci?

Leonardo Pisano Fibonacci sau Leonardo din Pisa (1170 – 1250), este considerat ca unul dintre cei mai mari matematicieni europeni ai Evului Mediu. S’a născut în Pisa, oraș italian faimos pentru turnul său înclinat, care parcă stă să cadă.

Tatăl său, Guglielmo Bonacci a fost ofițer vamal în orașul din Africa de Nord numit Bougie (Bugia), așa încât Fibonacci a crescut în mijlocul civilizației nord-africane, primind o educaţie specifică acestei zone, făcând, însă, multe călătorii pe coastele Mediteranei.

https://i1.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8e/Leonardo_da_Pisa.jpg

În călătoriile sale a întâlnit numeroşi comercianţi de la care a învăţat sistemul lor aritmetic, familiarizându’se astfel cu sistemul de numeraţie considerat azi indo-arab, dar inventat de vedici. Cine alții, dacă nu geții lui Ares (arienii)?

Fibonacci şi’a terminat călătoriile în jurul anului 1200 după care s’a întors la Pisa, unde a început să scrie un număr semnificativ de texte ce au jucat un rol important în reactualizarea cunoştinţelor matematice ale antichităţii şi la care a adăugat propriile sale contribuţii.

Trăind în epoca premergătoare tiparului, el şi’a scris de mână toate lucrările. Dintre acestea, există astăzi copii ale următoarelor: Liber abaci (1202), Practica geometriae (1220), Flos (1225), şi Liber quadratorum (1225).

Din păcate multe altele s’au pierdut, spre exemplu lucrarea Di minor guisa, care făcea referire la numerele iraţionale. Totuşi ceea ce l’a făcut faimos pe Fibonacci, nu au fost teoremele abstracte, ci aplicaţiile practice şi soluţiile găsite de el la diverse probleme matematice.

Liber abaci, publicată în 1202, este un tratat de aritmetică şi algebră care exprimă cunoştinţele acumulate de autor în timpul călătoriilor sale. Cartea, după care s’au făcut numeroase copii, a reliefat valoarea şi utilitatea sistemului numeric zecimal hindus (care utilizează cifrele 1,2,3,4,5,6,7,8,9,0), contribuind și el la introducerea acestuia în Europa.

Cifrele Brahmi au fost inițial 9

Imagini pentru Cifrele Brahmi

Sistemul numeral hindus-arab, adică vedic (getic), sau sistemul numeric hindus este un sistem numeric pozițional zecimal, în zilele noastre cu cea mai frecventă reprezentare simbolică a numerelor din lume. A fost inventat între secolele I-IV d.Hr de matematicieni hinduși. Sistemul a fost adoptat, prin matematicienii persani (Al-Khwarizmi  în 825 prin cartea ”Cu privire la calculul cu cifre hinduse”) și matematicienii arabi ( Al-Kindi în 830 în volumul ”Cu privire la utilizarea cifrelor hinduse’), în secolul al IX-lea.

Mai târziu a fost răspândit în lumea occidentală a Evului Mediu.

Sistemul se bazează pe zece (inițial nouă) diferite hieroglife. Simbolurile utilizate pentru a reprezenta sistemul se află în principiu independente de sistemul în sine. Hieroglifele de utilizarea reală sunt coborat de la cifrele hinduse Brahmi și s’au împărțit în mai multe variante de tipar încă din Evul Mediu. Aceste seturi de simboluri pot fi împărțite în trei familii principale: numerele hinduse utilizate în subcontinentul indian, în cifrele oriental-arabe utilizate în Egipt și Orientul Mijlociu, precum și cifrele utilizate în vestul arab Maghreb și în Europa.

Dar revenind la Fibonacci, lucrarea Liber abaci descrie de asemenea regulile după care se efectuează operaţiile aritmetice elementare (adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea), oferind şi probleme pentru ilustrarea metodelor de calcul. În acelaşi timp el studiază şi modul de rezolvare a ecuaţiilor liniare. Partea a doua a cărţii este o colecţie de probleme cu care se confruntau comercianţii arabi, probleme legate de preţul mărfurilor, calcularea profitului, conversia valutelor, probleme referitoare la progresiile aritmetice şi geometrice, precum şi multe alte probleme originare din China.

Una din problemele din partea a treia a tratatului Liber abaci, cunoscută ca problema iepurilor, a condus la introducerea numerelor şi a secvenţei Fibonacci, pentru care acesta este de fapt foarte cunoscut astăzi. Pe scurt enunţul problemei este următorul:

O persoană plasează o pereche de iepuri într’un spaţiu închis şi se întreabă câte perechi de iepuri vor exista la sfârşitul unui an de zile, dacă se presupune că în fiecare lună fiecare pereche naşte o alta, care din luna următoare devine fertilă.
Problema este însă idealizată, în sensul în care se consideră că nici un iepure nu moare, iar secvenţa numerică rezultată este: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, …

Şirul astfel obţinut, în care fiecare termen este suma celor două numere precedente, s’a dovedit a fi extrem de util în rezolvarea anumitor probleme şi el apare în multe situaţii în matematică şi ştiinţă în general.

Din numeroasele probleme ce apar în secţiunea a treia a cărţii, se pot aminti câteva de genul:
1. Un păianjen urcă pe un perete un număr de paşi ziua şi coboară un alt număr fixat de paşi noaptea. În câte zile va urca păianjenul zidul?
2. Un copoi a cărui viteză creşte aritmetic aleargă după un iepure a cărui viteză creşte tot aritmetic. Ce distanţă parcurge câinele până când prinde iepurele?
3. Să se calculeze suma de bani de care vor dispune două persoane, în urma unor tranzacţii date, cunoscând creşterile şi descreşterile în valoarea monedelor folosite.

În 1220 Fibonacci publică Practica geometriae, un compendiu de geometrie şi trigonometrie, iar în 1225 lucrarea Flos, în care Fibonacci ajunge la soluţia uneia din ecuaţiile celebre la acea vreme 10 x + 2 x 2 + x 3= 20, ecuaţie pe care Johannes din Palermo încerca de ceva vreme să o rezolve.

Liber quadratorum, scrisă în 1225, este însă cea mai impresionantă operă a lui Fibonacci. Cartea face o teorie a numerelor, o analiză a pătratelor perfecte, iar printre altele examinează diverse metode de a afla numerele pitagorice şi face referiri şi la radicalii de ordinul trei. Liber quadratorum îl clasează pe Fibonacci ca fiind cel mai mare matematician de până la Pierre de Fermat (1601 – 1665).

ISTORIA PROPORŢIEI DE AUR

Să facem o incursiune în istoria numerelor şi a proporţiilor, în lumea artei şi în natură, având ca punct comun Proporţia de Aur. Elementul comun ce uneşte ştiinţa, matematica, arta, natura, domenii care aparent nu pot fi relaţionate este ”Numărul / Proporţia de Aur”.

Două cantităţi a şi b se găsesc în proporţia de aur dacă a+b raportat la aeste est egal cu a/ b. Valoarea numerică a acestui raport este (aprox. , fiind un nr. iraţional ) 1,618 şi a fost numită Numărul de Aur.
Deşi această proporţie este cunoscută încă din antichitate, abia în 1835 este denumită ”Proporţie de Aur”, de către matematicianul grec Martin Ohm (1792-1872), iar de la începutul secolului XX este simbolizată de litera grecească Phi, ca un omagiu adus marelui sculptor grec Phidias, care a utilizat în sculpturile sale şi în construirea Partenonului dimensiuni aflate în Proporţia de Aur.

În faimoasa lui carte Elemente, marele matematician grec al antichităţii, Euclid (320-270 î.Hr.), ne’a transmis o sinteză a cunoştinţelor de geometrie elementară şi de aritmetică.
În natură dimensiunile cochiliilor melcilor marini, ramurile şi frunzele unor plante, seminţele de floarea soarelui, conurile de pin cresc în spirale cu dimensiuni ce respectă numerele din şirul lui Fibonacci. Înmulţirea familiilor de albine se face respectând aceste numere. În fizica modernă în domeniul cvasi cristalelor şi al găurilor negre s’au identificat proprietăţi legate de proporţia de aur.

Există adepţi înfocaţi ai Proporţiei de Aur care încearcă să o identifice pretutindeni, dar şi sceptici care încearcă să demonstreze că existenţa ei în natură este datorată doar coincidenţelor.

Numerele Fibonacci în natură

Secvenţa Fibonacci apare în structurile biologice, cum ar fi dispunerea ramurilor copacilor, aşezarea frunzelor în jurul tulpinii plantelor, spiralele cochiliilor, aranjamentulunui con de brad, desfăşurarea ramurilor unei ferigi, aspectul unui ananas, etc. S’a avansat ideea că toate acestea pot fi în parte înţelese ca expresie a unor constrângeri algebrice specifice sistemelor libere.

Se spune deseori că aranjamentele florale asemănătoare florii soarelui au 55 de spirale într’o direcţie şi 89 în cealaltă (55 şi 89 suntnumere adiacente din şirul Fibonacci), lucru valabil pentru inflorescenţele din stratul exterior şi care sunt cele mai vizibile. De asemenea, numărul de petale al multor flori face parte din secvenţă.

De exemplu crinii şi irişii au 3 petale, pintenul cocoşului are 5, nemţişorii au 8 petale, gălbenelele au 13, ochiul boului poate avea 21, în timp ce margaretele pot avea 34, 55 sau chiar 89 de petale. Dacă se priveşte o plantă de sus în jos se observă că frunzele sale sunt astfel dispuse încât cele de deasupra nu le obturează pe cele de dedesubt. În acest fel fiecare frunză primeşte suficientă lumină solară şi permite apei de ploaie să alunece către tulpină şi să fie dirijată spre rădăcină – o altă armonie a naturii înconcordanţă cu secvenţa lui Fibonacci.

Dreptunghiuri şi spirale Fibonacci

Pornind de la două mici pătrate alăturate, cu laturile egale cu unitatea 1,se poate desena deasupra lor un altul cu latura 2 =(1+1). În continuare se poate alipi un alt pătrat cu latura 3, iar dedesubt unul cu latura 5, ş.a.m.d. Se obţine astfel o dispunere a numerelor Fibonacci într’un set de pătrate şi dreptunghiuri, acestea din urmă având ca lungime alaturilor două numere Fibonacci consecutive.

Nautilus / Rafael Araujo

De fapt, avem de a face cu Dreptunghiuri de Aur, raportul laturilor acestora fiind egal cu numărul Phi. În continuare, în fiecare pătrat se poate desena un sfert de cerc, dar astfel încât să se asigure continuitatea liniei, obţinându’se un fel de spirală, care reprezintă o bună aproximaţie a celor întâlnite în natură, în lumea vie (cochiliile melcilor, ale scoicilor, aranjamentul seminţelor sau al inflorescenţelor plantelor).

Cum laturile pătratelor iniţiale se află în Raportul de Aur, rezultă că spirala se depărtează de centrul său în raportul ϕ = 1,618 după fiecare sfert de ”rotaţie”, astfel încât la fiecare rotaţie completă punctele spiralei se află faţă de centru la o distanţă de ϕ 4 = 1,6184 = 6,854 mai mare.

Fibonacci şi corpul uman

Dacă privim mâinile unui om, constatăm alte coincidenţe, ce ne amintesc de faimosul şir. Avem 2 mâini, cu 5 câte degete, fiecare având 3 falange separate prin două articulaţii.

Coincidenţă sau nu, aspectul este interesant, cu atât mai mult cu cât dacă măsurăm lungimea oaselor degetelor, se pare că raportul dintre osul cel mai lung şi cel din mijloc, ca şi raportul dintre osul mijlociu şi cel mai scurt din vârf reprezintă Proporţia de Aur Phi.Lungimi deget os.

În medie, dimensiunile falangelor sunt: 2 cm, 3 cm, 5 cm, iar în continuare osul palmei are circa 8 cm (2, 3, 5, 8 sunt numere din secvenţa Fibonacci). În acelaşi timp, faţa umană este caracterizată din punct de vedere estetic prin câteva dimensiuni principale: distanţa dintre ochi, distanţa dintre gură şi ochi, distanţa dintre nas şi ochi, dimensiunea gurii.

În estetică se apreciază că faţa este cu atât mai plăcută ochiului cu cât aceste dimensiuni respectă mai bine secvenţa lui Fibonacci.

Proporția de Aur este peste tot, dar nicăieri nu este la fel de impresionantă și la fel de importantă decât cea ce descoperim în corpul uman, mai important ca ADN-ul nostru.

1. Fiecare ciclu al moleculei de ADN măsoară 34 angstromi lungime și 21 de angstromi lățime. 

Precum știm deja, 34 și 21 sunt numere Fibonacci, așa cum s’a menționat mai sus, 34/21 este în raport cu Phi = 1.619.

Jean-Claude Perez sugerează din 1991 că există o legătură puternică între ADN și raportul de aur, același lucru spunând și în 1997, în cartea sa ”l’ADN décrypté”. În această lucrare, el arată că proporțiile relative ale nucleotidelor în secvențele de codificare ADN, cum ar fi genele sau șiruri de caractere ARN sunt guvernate de anumite seturi de numere Fibonacci și Lucas. Această descoperire a fost validată în special pe toate testele cunoscute HIV și SIV (virusul imunodeficienței Simian) retrovirusuri de gene întregi, efectuate de profesorul Luc Montagnier (descoperitorul virusului HIV), care a numit descoperirea un ”supracod al ADN-ului”.

2. Dacă împărțim intervalul 0°C – 100°C – corespunzător punctului de solidificare, respectiv punctului de fierbere a apei – în secțiunea de aur, obținem valoarea de aproximativ 38,1°C, aceasta fiind temperatura organelor interne din corp, cu alte cuvinte temperatura la care se află apa în interiorul unui organism uman viu.

3. În multe dintre amprentele umane apar curbe asemănătoare spiralei logaritmice, de unde și metafora deseori vehiculată referitoare la secțiunea de aur ca fiind ”semnătura a lui Dumnezeu în creație”.

4. Secțiune de Aur se regăsește în activitatea inimii, în raportul dintre presiunea sistolică și cea diastolică a sângelui, care este apropiat de 1,61.

5. Ciclurile undelor înregistrate electrocardiografic ascund, se pare, si ele Numărul de Aur. Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a activității electrice a inimii, diferențele de potențial generate de miocard ajungând la suprafața corpului, unde pot fi măsurate cu ajutorul unor electrozi plasați la suprafața pielii. În starea de repaus, membrana celulelor miocardului este polarizată electric pozitiv la exterior și negativ în interiorul celulelor. Prin depolarizare se înțelege inversarea încărcării electrice a membranei (datorată unor schimburi ionice), însoțită de apariția așa-numitelor potențiale de acțiune (mușchiul se contractă).

Revenirea din starea de depolarizare în starea polarizată electric din repaus se numește repolarizare. Fiecare ciclu cardiac produce trei unde electrice distincte, numite P, QRS și T. Unda P corespunde activării atriale (propagarea depolarizării prin miocardul atrial), undele Q, R, S formează complexul de activare ventriculară (propagarea depolarizării prin miocardul ventricular), iar unda T reprezintă repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu QRS, dar este mascată de amplitudinea depolarizării ventriculare. Aspectul electrocardiogramei variază considerabil, în funcție de o gamă de factori. Unii cardiologi susțin că poziționarea undei T în Secțiunea de Aur a ciclului cardiac denotă o stare de sănătate și armonie.

6.  Secțiunea divină este omniprezentă în proporțiile corpului uman. Omul vitruvian al lui Leonardo da Vinci – care îl are ca model pe arhitectul Vitruviu, el însuși autorul unui amplu tratat despre proporție – este ilustrativ în această privință. Astfel, ombilicul împarte corpul în secțiunea de aur, care se regăsește, de asemenea, și în rapoartele dintre: distanța de la ombilic la genunchi și distanța de la genunchi la sol distanța de la ombilic la sol și distanța de la ombilic la genunchi înălțimea corpului și distanța de la umăr la degetul mijlociu (măsurată cu brațul paralel cu solul) distanța de la linia umerilor la vârful capului și lungimea capului

De asemenea, segmentele brațului și ale palmei sunt proporționate în Secțiunea de Aur, care apare în rapoartele dintre: distanța de la vârful degetului mijlociu la umăr și distanța de la vârful degetului mijlociu la cot distanța de la vârful degetului mijlociu la cot și distanța de la încheietură la cot oasele metacarpiene.

https://i2.wp.com/empowerednutrition.com/wp-content/uploads/2010/10/golden-ratio-arm.jpg

7. Numărul de aur este considerat ca o adevărată ”mască” a frumuseții, aplicată pentru chipuri din toate timpurile, de la Nefertiti, la actrițele de succes ale zilelor noastre. Câteva exemple în care se regăsește secțiunea de aur sunt raporturile dintre: lungimea și lățimea feței distanța dintre buze și linia unde sprâncenele se întâlnesc, și lungimea nasului lungimea gurii și lățimea nasului distanța dintre pupile și distanța dintre sprâncen.

Dentiția respectă și ea Proportia de Aur, care, în general, se regăsește în raportul dintre lătimea incisivului central și lățimea incisivului lateral. De asemenea, dreptunghiul care încadrează cei doi incisivi centrali este un Dreptunghi de Aur.  

Triunghiul divin Omu – Babele – Sfinxul

În România, cel mai cunoscut triunghi energetic este Omu – Babele – Sfinxul, de o putere incalculabilă. În jurul acestuia apar, la anumite intervale, conuri de lumină alb-laptoasă, care se rotesc ca un vortex de nori, amplificând percepția extrasenzorială.

Tot atunci se înregistrează semnale radio venite dinspre interiorul muntelui. Un alt loc geoenergetic este Polovragi, Târgu Jiu, cu a sa ”peștera fără capăt”, unde se crede ca Zamolxis îi învăța pe vraci tehnici de tămăduire a sufletului și trupului (poli-vraci).

Bioenergoterapeuții de azi spun ca Polovragiul este cea mai buna zonă pentru tonifierea generală a organismului. Sarmizegetusa era un adevărat panteon al cunoașterii spirituale. Acolo, pe un platou aproape inaccesibil, împrejmuit pe trei părți de prăpastii adânci, se afla un altar megalitic pe care sunt inscripții într’o limbă nedescifrata. Pentru bioenergoterapeuți, Sarmizegetusa este o zonă ce activează creativitatea și aptitudinile pentru educație.

Sursa: empowerednutrition.com, scribd.com, jwilson.coe.uga.edu, noulpamant.ro, descopera.org, sectiuneadeaur.wikispaces.com

Citiți și:  SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Din ciclul: ”Cum se dezinformează românii naivi în vederea federalizării României”, revin cu noi detalii reale, despre adevăratul potențial economic al României.

Adepții înfocați și manipulatori ai federalizării susțin că cele 16 județe din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe care le vom numi ”Transilvania”, susțin economic restul României (vechiul regat), afirmație pe care vom încerca să o demontăm aici cu argumente strict statistice pe care ni le oferă INS.

Cât contribuie agricultura, industria și serviciile la PIB-ul regiunilor?

Contribuția la PIB-ul regiunilor a agriculturii, industriei, construcțiilor și serviciilor:

Economia celor opt regiuni ale României crește diferit, arată structural diferit și aceste realități ne indică absența unei strategii de dezvoltare coerente, menită să reducă decalajele intraregionale.

La nivel național, 87,82% din PIB-ul (Produsul Intern Brut) calculat prin metoda producției reprezintă VAB – Valoarea Adăugată Brută, adică diferența dintre tot ce se produce pe parcursul unui an și consumul intermediar.

În afara VAB, la calculul PIB se adaugă impozitele pe produs, taxele vamale și se scad subvențiile pe produs.

Ponderea sectoarelor principale în economia națională raportată la VAB este, conform statisticilor oferite de INS, următoarea: agricultură – 4,7%, industrie – 24,39%, construcții – 8,46%, comerț+servicii – 50,27%.

La aceste componente ale VAB se adaugă impozitele pe produs (12,12%) și taxele vamale (0,48%) și se scad subvențiile pe produs (0,42%). Aceasta e situația la nivel național. La nivel de regiuni, situația se schimbă.

Cea mai mare podere a agriculturii în VAB de la nivel regional o regăsim în regiunea Sud-Muntenia (7,88%), urmată de regiunea de Nord-Est (7,39%) și Sud-Est (7,20%). Cele mai mici ponderi ale agriculturii în VAB și, implicit, în PIB-ul regional, sunt în regiunea București-Ilfov (0,26%), cum era și normal, și în regiunea Centru (4,55% din VAB).

Industria are cea mai mare pondere în VAB regională în regiunile Sud-Muntenia (31,51%) și Sud-Vest Oltenia (30,45%). Cele mai slab industrializate regiuni, după ponderea în VAB regională, sunt București-Ilfov (15,81%) și Nord-Est (21,15%).

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Așadar, dacă defalcăm în două țara, după logica secesioniștilor manipulatori, ”Transilvania” cu cele 16 județe și ”Regatul” cu cele 25 de județe inclusiv Bucureștiul, avem:

1. ”Transilvania” cu 32,43 % din PIB

2. ”Regatul”  cu 67,57 % din PIB (vezi prezentarea de pe hartă)

Unde este superioritatea clamată de secesioniști?

Cum susțin cele 16 județe ale ”Transilvaniei” România, când cifrele ne arată fără echivoc că fiecare regiune are un aport normal, pe măsura dimensiunilor teritoriului și numărul locuitorilor săi?

Deși regiunea București-Ilfov are o pondere scăzută a industriei în VAB regională, ponderea industriei în VAB națională este cea mai mare. Aceasta este consecința faptului că regiunea deține cea mai mare pondere din PIB-ul național.

Deoarece foarte mulți nu cunosc decât din auzite despre ponderea tandemului București-Ilfov la PIB-ul național, dar și european, fiind în concurență directă cu orașe la care românii acum 10-15 ani priveau cu invidie, vă puteți documenta și aici:

BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Contribuția construcțiilor înregistrează ponderea cea mai mare în VAB regională în Sud-Est (10,18%).

La polul opus se află regiunea Vest, cu un procent de 6,58% în VAB regională.

Comerțul și serviciile dețin cea mai mare pondere în VAB regională în regiunile București-Ilfov (63,1%) și Nord-Est (50,47%). Cele mai mici ponderi le regăsim în Oltenia (41,42%) și Muntenia (40,63%).

Tabloul ponderilor în PIB-ul național ne arată o Românie ce se menține într’un centralism economic.

Procentul deținut de economia regiunii București-Ilfov în totalul economiei naționale este în creștere față de anii `90, când se situa la nivelul de 14,22%. Între celelalte regiuni, decalajele sunt prezente și se măresc, făcând din România o țară cu trei viteze.

Între regiunile București-Ilfov și Nord-Est sau Oltenia decalajele de dezvoltare sunt atât de mari încât nu au șanse să fie surmontate în următorul deceniu. Problema e că cele două regiuni sunt pe cale să piardă trenul și în cursa cu cea de’a doua categorie.

Aceste decalaje intraregionale sunt în creștere și față de situația de acum un deceniu. Situația nu poate fi remediată doar cu declarații și subvenționarea bugetelor locale, atât cât să nu intre administrațiile în faliment.

E nevoie, probabil, de un alt ”Master Plan”, care să conțină măsuri concrete și nu hărți mâzgălite cu carioca.

Sursa: INS, analizeeconomice.ro

Citiți și: SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

sau: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Stema Romania.svg

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

ARTICOLUL 1
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Se revine ostentativ, aproape bolnăvicios-obsesiv, chiar psihopatic cu aceeași revendicare utopică și anti-europeană în spațiul public de una și aceeași persoană frustrată de realitățile lumii în care trăiește. Un maghiarofon depusese anul trecut o petiție anti-europeană la Cluj, și se arăta idignat: „deşi petiţia a fost depusă la Prefectura judeţului Cluj, prefectul încă nu a răspuns”, de parcă reprezentantul Guvernului în teritoriu nu ar avea altceva de făcut decât să răspundă tuturor demersurilor anticonstituţionale, făcute de toţi neaveniţii.

Fancsali Ernest Ernő (23 de ani), student la Relaţii Internaţionale (Facultatea de Studii Europene, UBB), a depus duminică, 15 februarie, iar o petiţie anti-europeană la Palatul Cotroceni prin care cere autonomia economică a Transilvaniei.

Maghiarofonul – „petent” VAJNIC URMAȘ AL COLONIȘTILOR DIN SECOLELE TRECUTE, care poate încă nu a aflat că România este STAT NAŢIONAL, UNITAR, INDIVIZIBIL ŞI INDEPENDENT! şi că avem o Constituţie cu care nimeni nu’şi poate şterge bocancii, spune că a vorbit vineri, 13 februarie, cu cei de la Administraţia Prezidenţială şi le’a spus că doreşte o audienţă la preşedintele Klaus Iohannis pentru duminică, 15 februarie, iar aceştia i’au răspus că nu se poate, ceea ce era și firesc !!!

Ieri a lăsat documentul cu tot cu cele circa 14.700 de semnături, într’o țară de 20 de milioane de români ăsta e chiar tupeu !, la Palatul Cotroceni. Acestor indivizi trebuie să li se amintească des din Constituție și:

ARTICOLUL 2
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Individul ne asigură că nu doreşte ruperea Transilvaniei de România (ce ipocrit?!), ci doar autonomie economică. Nu are un proiect concret, structurat pe capitole, despre cum vede el autonomia şi cum ar trebui pusă în practică, dar membrul Partidului Popular Maghiar din Transilvania, spune că doctrina PPMT este cea care se apropie mai mult de ideea federalizării, în care se regăsește, o promovează și activează. Dar ce vrea acest partid de fapt? Vă reproduc aceste revendicări, numite pompos program:

Nu vor doar județele Covasna și Harghita

PPMT şi-a prezentat propunerile privind regionalizarea României

vor ceva de genul raptului din 1940:

sau,

File:Tinuturi Romania septembrie 1940.svg

nu vor bani pentru români, ci pentru Budapesta:

$ article.media.images [0] .description

Propunerea aberantă a PPMT de regionalizare:

1. Ordinea logică a regionalismului urmat de regionalizare trebuie respectată. Iniţiativele venite ”de jos”, din rândul populaţiei şi al comunităţilor trebuie să beneficieze de prioritate faţă de regionalizarea dirijată de sus, din partea instituţiilor guvernamentale.

2. Trebuie acceptat faptul că în anumite cazuri regiunile există deja, ceea ce înseamnă că ignorarea sau rescrierea identităţilor (macro) regionale existente este contraindicată şi contraproductivă. Prin urmare, considerentul de prim rang ar trebui să fie preluarea limitelor unităţilor teritorial-geografice definite prin identităţi reale, existente; astfel încât populaţia să accepte regiunile create în această manieră şi să se poată identifica cu ele.

3. Regiunile istorice corespund într’o bună măsură criteriului identităţii regionale unitare.

4. Cel de’al doilea considerent, deşi mai puţin important decât respectarea iniţiativelor venite „de jos”, dar nicidecum lipsit de însemnătate, este crearea unor regiuni funcţionale care iau în considerare legăturile spaţio-structurale reale.

5. Propovarea regiunilor omogene sau cu particularităţi variate este o problemă care trebuie analizată pentru fiecare caz în parte. Există în Uniunea Europeană multe regiuni funcţionale cu structură omogenă, dar delimitarea unor astfel de regiuni este imposibilă în anumite cazuri.

6. Toate oraşele de importanţă regională vor dobândi un rol central (municipii de importanţă naţională/interjudeţeană – a se vedea Legea nr. 351 din 2001 pentru Amenajarea Teritoriului Național – Reţea de localități, Municipii de rang 0). Astfel, ele vor putea îndeplini şi funcţia de centre de atracţie economică – ceea ce este cel de’al treilea considerent.

7. Regiunile vor trebui să’şi dobândească majoritatea competenţelor prin transferarea acestora de la nivelul administrativ ierarhic superior. Delegarea competenţelor poate fi realizată pe baza principiului regionalismului asimetric, adică regiunilor pot fi asigurate statuturi specifice diferite, luând în considerare particularităţile istorice, demografice, economice locale, şi respectând identităţile culturale şi minoritare ale fiecăreia. Cheia succesului acestui proces este ca măsurile de regionalizare întreprinse la nivel central să se armonizeze în mod constructiv cu iniţiativele regionaliste locale.

8. Avem în continuare nevoie de judeţe, dar graniţele dintre judeţe trebuie revizuite.

9. Considerăm necesară crearea de noi judeţe şi desemnarea noilor reşedinţe ale acestora.

10. Propunem cele trei regiuni istorice, foste principate (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) ca regiuni de nivel NUTS1.

11. Propunem „testarea” reformei administrative şi reconsiderarea ei la diferite intervale de timp.

12. Voinţa populară constituie fundamentul regionalismului, dar este de importanţă majoră şi în cadrul regionalizării. Prin urmare, apartenenţa acelor localităţi care se situează la limita dintre regiuni trebuie hotărâtă prin referendumuri locale.

13. În cazurile excepţionale ale marilor oraşe care ar putea avea şi rolul de centre secundare pentru întreaga ţară sau cel puţin pentru câteva regiuni, definirea unor regiuni metropolitane este de bun augur. Acestea sunt: Capitala, cea mai mare aglomeraţie urbană a României, aglomeraţia urbană din jurul Braşovului, precum şi cea mai importantă conurbaţie de pe teritoriul ţării: perechea de municipii Galaţi-Brăila. (În acest caz facem abstracţie de rolul graniţelor istorice fiindcă realităţile spaţio-structurale primează faţă de considerentul istoric. Distanţa pe şosea între centrele acestor două municipii de importanţă regională este mai mică de 20 km. Propunem includerea acestei perechi de municipii în macroregiunea Moldova.)

14. Fiecare dintre cele trei macroregiuni istorice ar include câte o regiune metropolitană care ar trebui dezvoltată în mod separat, preferenţial pentru ca acestea din urmă să joace rolul de „locomotivă”. Celelalte unităţi ar fi regiuni integrate în care centrele regionale s-ar dezvolta în paralel cu zonele extinse din care fac parte.

15. Macroregiunea Transilvania ar cuprinde şase, Ţara Românească cinci, iar Moldova patru regiuni de nivel NUTS2.

16. În Transilvania, regionalismul este cel mai pronunţat – sentimentul identitar fiind cel mai puternic în Ţinutul Secuiesc, unde majoritatea populaţiei susţine în mod dovedit crearea regiunii respective în graniţele istorice ale acesteia. Zona în cauză se caracterizează printr’o conştiinţă identitară, tradiţii şi voinţă comune care primează faţă de legăturile spaţio-structurale.

17. Banatul se caracterizează, de asemenea, printr-o conştiinţă regională puternică, Timişoara fiind una dintre cele mai importante centre regionale ale ţării. În afară de considerentul dimensiunii regionale istorice, considerentele spaţio-structurale reprezintă de asemenea argumente solide pentru includerea municipului şi a judeţului Arad în această regiune. Căci în decursul secolului al XX-lea, linia Timişoara-Arad a devenit mult mai importantă – nu numai datorită distanţei geografice relativ mici, ci şi din alte motive – decât linia spaţio-structurală formată de’a lungul tradiţionalei rute comerciale Arad-Oradea. Autostrada finalizată recent accentuează de asemenea importanţa liniei Timişoara-Arad.

18. Regiunea Partium este o zonă a regionalismului emergent. Asemeni Banatului, şi această regiune este deschisă spre vest şi izolată dinspre est, fiind separată de teritoriul Transilvaniei istorice. Rolul regional şi potrivirea pentru acest rol a municipiului Oradea nu pot fi puse sub semnul întrebării, deoarece oraşul este capabil să îşi extindă influenţa şi asupra judeţelor Satu Mare şi Sălaj. Nu recomandăm menţinerea judeţului Maramureş în forma sa actuală; integrarea părţii vestice a acestuia – inclusiv a municipiului Baia Mare – cu regiunea Partium, iar cea a Maramureşului istoric cu judeţul Cluj cu care are legătură de cale ferată fiind de bun augur.

19. Clujul este centrul istoric al Transilvaniei. Oraşul constituie polul de atracţie al părţii centrale şi nordice a acestei regiuni istorice; mai mult, în această arie nici nu există altă localitate urbană care ar putea rivaliza cu municipiul Cluj. Aşadar, Transilvania de Nord ar reprezenta o regiune având ca centru Clujul.

20. Transilvania de Sud este partea Ardealului istoric, locuită anterior de o populaţie majoritar săsească şi românească, ce s’a transformat foarte mult de’a lungul secolului al XX-lea. Populaţia săsească a dispărut aproape în întregime, dar urmele şi rezultatele prezenţei acesteia sunt identificabile fără echivoc. Ca şi în cazul Ţinutului Secuiesc, autonomia regională are tradiţii şi în această zonă. Centrul natural al regiunii este astăzi, ca şi în trecut, oraşul Sibiu. Aria este bine delimitată, ba chiar izolată din trei direcţii (est, vest şi sud), iar datorită văilor de râu nu are legături spaţio-structurale puternice nici cu teritoriile cu care se învecinează la nord. Contactele ei cu regiunile limitrofe se realizează prin intermediul gurii văilor (valea Oltului la sud şi la est, cea a Mureşului la vest şi la nord-vest, cea a Arieşului la nord-vest şi cea a Târnavei Mari la nord-est).

În interiorul regiunii, polul opus de atracţie este municipiul Braşov. Oraş mai însemnat ca populaţie şi pondere economică decât Sibiul, Braşovul reprezintă cel de’al doilea nod de trafic al ţării în ordinea importanţei, de unde rutele pornesc spre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. În plus, este punctul unde se întâlnesc trei culturi: cea săsească, cea maghiară și cea românească. În pofida situaţiei sale geografice şi comunicaţionale avantajoase, Braşovul ar fi într’o poziţie periferică în cazul menţinerii sale în Regiunea Transilvania de Sud. Dat fiind faptul că acest municipiu de importanţă regională este centrul celei mai mari aglomeraţii urbane reale din România (ce cuprinde 3 municipii şi 5 oraşe), este recomandabilă separarea Braşovului de sistemul teritorial integrat, transformând astfel acest mare oraş cu impact asupra mai multor regiuni istorice într’o regiune metropolitană ce va fi dezvoltată în mod similar Capitalei.

21. Oltenia, ca regiune integrată în cadrul Ţării Româneşti reprezintă, fără dubii, o zonă organizată în jurul Craiovei ca pol de atracţie. Condiţiile sale istorice sunt în mod fericit în concordanţă cu raporturile sale identitare şi spaţio-structurale. De fapt, regiunea există şi în prezent tocmai în această formă şi, prin urmare, nu este nevoie de nici o modificare semnificativă.

22. Cele două arii geografice ale Munteniei diferă din punctul de vedere al caracterului peisajelor. Zona situată la poalele Carpaţilor Meridionali şi parţial ale Carpaţilor de Curbură a fost considerată nucleul Ţării Româneşti de odinioară. Conştiinţa identitară muntenească se bazează, pe lângă caracterul comun al peisajelor, pe micile oraşe istorice de negustori din judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova, pe cultura păstorească şi pe regiunile vinicole. Un oraş de importanţă regională, situat în centrul acestei zone este Ploieştiul, care este totodată şi cel de’al treilea nod de comunicaţii al ţării. La sud de această regiune se situează Muntenia de Jos, un ținut de câmpie, care doar în Epoca modernă şi cea contemporană a dobândit importanţă crucială în Ţara Românească şi România. Este o regiune omogenă având ca centru natural Bucureştiul pe care ni’l imaginăm, ca şi în prezent, ca o regiune metropolitană care trebuie să se bucure de o atenţie deosebită în ceea ce priveşte politica de dezvoltare.

23. Din punct de vedere spaţio-structural, Dobrogea este o regiune delimitată foarte clar, prin graniţe naturale. Centrul tradiţional al acesteia este Constanţa, principalul port maritim al României.

24. Şi în partea de est a ţării există o regiune istorică cu un caracter aparte: Bucovina, care până în anul 1920 a beneficiat de (auto)guvernare internă. Ea coincide în mare parte cu actualul judeţ Suceava.

25. Propunem delimitarea a două regiuni pe teritoriul Moldovei istorice: Moldova de Jos şi Moldova de Sus. Această împărţire ce recreează vechile ţinuturi istorice s’ar face pe baza liniilor de forţă ce pornesc din cele două oraşe de importanţă regională, a sistemelor de văi ale râurilor şi a infrastructurii adaptate la acestea, precum şi a caracterului peisajelor. În partea sudică a acestor două regiuni, în zona în care Moldova şi Ţara Românească se întâlnesc de’a lungul cursului de jos al Dunării, se găseşte cea mai importantă conurbaţie de pe teritoriul României în cazul căreia distanţa dintre centrele celor două municipii de importanţă regională este de 20 km. Integrarea acestora creează cea de’a două metropolă a ţării după numărul populaţiei. Potenţialul lor industrial şi de transport intermodal susţin deopotrivă posibilitatea unei dezvoltări metropolitane separate. Aceste două municipii, asemeni Braşovului şi Bucureştiului, reprezintă poluri de atracţie naturale cu impact asupra mai multor regiuni şi, în consecinţă, se justifică tratarea lor ca regiune metropolitană.

Manifestări ale intențiilor deloc obscure, se dorește bantustanizarea României:

2014-03-15-11.07.14-2-680x365

Mai nou, radicalii ungurii îi păcălesc pe români cu ideea autonomiei Ardealului, ca prim pas pentru subjugarea vechii provincii româneşti la Ungaria. Azi, deşi Clujul face parte din România autorităţile locale alocă mai mulţi bani asociaţiilor ungureşti din oraş decât celor româneşti. Odată cu autonomia Ardealului românii vor deveni iobagii şi slugile Budapestei. Oricum cei care susţin autonomia Ardealului sunt finanţaţi de Budapesta şi serviciile secrete maghiare. Recent un ideolog al autonomismului ardelean şi’a ridicat la Cluj-Napoca o vilă luxoasă, într’un cartier rezidenţial. Cu ce bani?

Dar și UDMR are aceleași revendicări precum PPMT:

https://i2.wp.com/www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/wp-content/uploads/2011/03/1Pretentiile-lui-Horthy-si-Hitler-si-cele-ale-UDMR-privind-Ardealul-romanesc1.jpg

Conţinutul petiţiei, mai jos, preluată de pe causes.com:

„Preşedintele Romaniei

Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Ardeal

Capitala: Cluj Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.

Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate. Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda. Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648. Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă. In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă. La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale ne’au degradat la colonie. Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate. După 1989, starea regiunii noastre nu s’a îmbunătăţit. Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s’ar putea autosusţine. Avem păduri, ape minerale, un potenţial turistic foarte mare, oraşe medievale unice în România, sute de castele, cetăţi, o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară. Noi nu vrem nimic de la alţii, dar ce e al nostru nu lăsăm“.

La ce visează de fapt pionul care face jocurile de la Budapesta:

Frontierele României în 1940

Greşeli grave:

1. „Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania”

Într’un fel foarte ciudat autorul prezintă Transilvania ca fiind suma mai multor provincii sau ţări plus Transilvania!

Ceva de genul ”am un munte, un deal, o câmpie şi un podiş, adică un podiş”. Trans-silvania, adică ţinutul de peste Silvania (vechi nume al Crişanei), are ca vecini Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana (sau Silvania sau Partium) şi Banatul.

Niciuna dintre acestea nu este Transilvania. Niciodată aceste provincii sau ţări nu au format un întreg unitar decât în ”Dacia” sau uniunea de triburi a lui Burebista şi România de după 1918. Această formulare este din start greşită, ilogică şi, evident, cel puţin incomplet gândită.

Niciodată nu a existat un stat sau o provincie ”Transilvania” – sau cu alt nume – care să cuprindă provinciile sau ţările înşirate în titlu ca tot unitar, fie că ar fi avut capitala la Cluj sau în altă parte.

Regiunile istorice, ale rumânilor-geto-pelasgi, doar o parte, Panonia fiind sub ocupație și acum:

Regiuni Româneşti

2. ”Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.”

Nu comentăm greşelile gramaticale. Nu înţelegem însă în ce calitate se revendică autoritatea Clujului peste Banat, ba chiar şi peste Maramureş sau Crişana.

În Ungaria, Imperiul austriac şi Austro-ungaria aceste ţări sau provinicii au avut totdeauna regim separat. Singura excepţie pentru unele dintre ele a fost după 1867, când Ungaria a anulat forţat – cu sprijinul armat al Vienei – libertăţile transilvănene, maramureşene etc. Dar şi atunci Banatul a rămas autonom, ca unul ce ţinea de partea apuseană a dualismului habsburgic.

Inima Crişanei a fost la Biharea sau la Oradea. Eventual se poate vorbi despre Debreţin, un oraş esenţial în istoria ţinuturilor dintre Tisa şi Transilvania, Crișana până la Tisa, Crișana rămasă în afara țării.

Dar Clujul? De unde şi până unde să proclami autoritatea Clujului peste Crişana?!  Această dilemă este la fel de evidentă şi pentru Maramureş, care despărţit de Muncaci şi Hust are totuşi centrul său istoric la Baia Mare. Ciudăţenia demersului e uriaşă! Dacă, pe de’o parte, se cere slăbirea sau anularea centralismului naţional şi se neagă autoritatea Bucureştilor, de ce, pe de altă parte, se proclamă, autocratic şi nejustificat, un centralism clujean?

Clujul este un oraş minunat. Sunt nenumărate lucruri vrednice de toată lauda ce se pot spune pentru el. Mie îmi este foarte drag şi nu aş dori să bănuiască cineva, chiar şi o clipă, că nu îl preţuiesc. Problema mea nu este cu oraşul acesta superb, ci cu contradicţiile interne ale petiţiei.

Păi pe de’o parte negi un centralism şi pe de alta impui alt centralism?

Este absurd, este contradictoriu, şi gravitatea absurdităţii se accentuează cu înaintarea în textul petiţiei.

3. ”Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat”

Această afirmaţie este, din păcate, o sinteză de contradicţii, falsuri istorice şi lipsuri de logică. Dezvoltările ulterioare din text arată acest lucru foarte limpede.

”Istoria şi tradiţia din Transilvania” ce înseamnă?

Istoria şi tradiţia Transilvaniei învecinată de Banat, Crişana şi Maramureş, sau a noii formaţiuni, ”Transilvania lui Fancsali”, care încorporează (forţat şi dictatorial în această petiţie) şi provincii învecinate?

Citiți și: MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Nu există o identitate de istorie şi tradiţie nici măcar între două sate învecinate din Maramureş, Oltenia, Epir sau Crimeea. Este firesc să existe deosebiri mari în istoria şi tradiţia unor provincii sau ţări diferite, altfel nu ar fi diferite! Însă ţările sau provinciile cu istorie şi tradiţie ”complet diferită” una de alta nu prea se găsesc pe acelaşi continent. Chiar şi pentru regiuni europene extreme, ca Islanda sau Laponia, există o serie de aspecte istorice şi de tradiţie comune cu restul Europei şi chiar cu restul lumii. Afirmaţia din titlu este exclusivistă, extremistă şi, ca urmare, atât greşită cât şi, trist, şovină.

Şovinismul devine chiar agresiv în fraza imediat următoare:

3.1. ”Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate”

O aserţiune de tipul „Europa civilizată” face parte din concepţiile rasiste şi colonialiste ale secolului al XIX-lea. Asemenea aserţiuni sunt respinse cu hotărâre de către Europa civilizată de astăzi, ca parte a unui bagaj de tristă amintire ce a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii. Existenţa unor tipare culturale diferite – ca cel apusean tipic, cel mediteranean, cel slavo-catolic şi altele asemenea – este o parte a moştenirii culturale a Europei. Doar urmaşii unor Hitler, Stalin şi alţii asemenea mai pot avea lipsa de bun-simţ de a împărţi Europa – sau orice altă latură a lumii – într’o parte civilizată şi una, evident, necivilizată. Alături de acest rasism agresiv, obsevăm şi aceeaşi generalizare nedreaptă, acelaşi centralism forţat amintit mai sus: ”regiunea noastră”. De fapt este vorba de cel puţin patru regiuni diferite…

3.2. ”Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda”

Din păcate, şi aici avem de’a face cu o gândire şovină şi naţionalist-extremistă (maghiară). În primul rând, libertate religioasă a existat şi în alte părţi ale Europei, mult înainte de Dieta de la Turda. În Muntenia şi Moldova secolelor XIV-XV, de exemplu, drepturile religioase ale minoritarilor catolici (Secui, Saşi, Unguri), monofiziţi (Armeni), animişti (Ţigani, Tătari) sau mozaici (Evrei, Kazari) nu erau contestate de nimeni. Domnitorii ”ultra-ortodocşi” din aceste ţări chiar au sprijinit, din fondurile Domniei şi din fonduri proprii, ridicarea unor biserici şi catedrale catolice sau monofizite. Aceasta în vreme ce sub coroana ungară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş majoritatea ortodoxă era sistematic prigonită!

Un ardelean – şi clujean pe deasupra! –, profesorul şi academicianul Ioan-Aurel Pop, a publicat nu demult o lucrare:

”Din mâinile valahilor schismatici…“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011.

https://i0.wp.com/www.medievistica.ro/texte/tribuna/carti/carti%204/2011/05_mai/22/IMG_3654.JPG

Fancsali Ernö – şi ceilalţi care îi împărtăşesc ideile greşite – ar avea un mare folos din citirea acesteia, ca şi a altor lucrări (inclusiv din bibliografia scrierii citate). Ar putea vedea astfel că ”libertatea confesională” declarată de Dieta de la Turda era de fapt doar confirmarea egalităţii naţionalităţilor minoritare şi asupritoare din Transilvania: Unguri, Saşi, Secui. Era o alianţă etnică şi religioasă a coloniştilor (colonialiştilor) împotriva majorităţii băştinaşe româneşti şi ortodoxe. Alianţă ce avea ca bază rasismul etnic şi religios şi ca ţintă păstrarea unui regim de exploatare şi persecuţie etnică şi religioasă împotriva Românilor şi a Ortodoxiei. Sunt şi astăzi oameni care se laudă cu asemenea ”libertăţi”, aşa cum există oameni care se laudă cu exterminarea Românilor de la Nuşfalău, Treznea, Moisei, Ciumărnea etc. Totuşi, dacă România ar aplica o formă echivalentă declaraţiei de la Turda din 1568 întreaga Ungurime mondială ar urla de groază şi indignare. Şi pe bună dreptate! Căci această declaraţie este un act odios şi ruşinos pentru orice naţiune civilizată.

3.3. ”Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648”

Şi ce? În ce măsură acest lucru înseamnă ceva esenţial?

Atât Războiul de treizeci de ani cât şi Pacea Westphalică sunt capitole sumbre din istoria Europei. Milioane şi milioane de oameni au fost ucişi într’un conflict religios ruşinos. Singurul aspect pozitiv al păcii a fost faptul că s’a proclamat formal (din nou!) egalitatea între Catolicism şi Protestantism. Ceea ce nu a împiedicat multe conflicte sângeroase între aceste două comunităţi religioase în anii şi secolele ce au urmat. Faptul că şi Transilvania – dar nu şi Banatul, de pildă! – a fost parte în acest conflict ruşinos nu poate fi un motiv de laudă pentru nimeni.

3.4. ”Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă”

Da. Au fost câţiva. Care au şi fost înlăturaţi iute de către nobilii indignaţi de ideile lor. Doar că până şi ”cultura” şi ”toleranţa” acestor domnitori sunt foarte relative, chiar raportat la vremea în care au trăit. Iar în ceea ce priveşte toleranţa Transilvania de sub unio trium nationum a fost mult inferioara situaţiei din Moldova sau Muntenia. Reluăm îndemnul la citirea lucrării amintite mai sus. Doritorilor le putem da o bogată bibliografie.

3.5. ”În secolele XVII-XIX, Transilvania a avut o autonomie largă”

Da. O autonomie din care Banatul nu a făcut parte, el având altă autonomie. O autonomie care nu cuprindea Partium sau Crişana, ea având alt statut. O autonomie în care nu intra, în general, Maramureşul. O autonomie în care rasismul extrem al nobililor Unguri, Saşi şi Secui a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii, la masacre cumplite împotriva populaţiei româneşti ortodoxe, la nenumărate acte de care se ruşinează orice naţiune civilizată. O autonomie care nu cuprindea pe Români decât ca majoritate permanent oprimată şi exploatată.

3.6. ”La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare”

Din ce punct de vedere?

Din punct de vedere cultural? O asemenea aserţiune rasistă nu poate fi susţinută obiectiv. Dezvoltarea culturală se desfăşoară pe coordonatele proprii fiecărei culturi şi, din perspectiva sa, fiecare cultură şi civilizaţie o poate declara pe oricare alta înapoiată sau sub-dezvoltată. Asemenea aprecieri au fost de multă vreme abandonate în ”Europa civilizată” şi în orice spaţiu în care s’a renunţat la şovinism, rasism şi alte asemenea concepţii.

Din punct de vedere economic?

Putem reda aici nenumărate materiale ungureşti din epocă ce arată că pentru Ungaria Transilvania (care nu mai avea după 1867 nicio autonomie) era în primul rând o sursă de materii prime. Dezvoltarea industrială cea mai mare o avea Banatul – care nu a fost niciodată subordonat Transilvaniei! – iar dezvoltarea agricolă cea mai mare o avea Vechiul Regat.

Transilvania venea în schimb cu o povară uriaşă – ”optanţii maghiari” fiind numai o parte a ei – pentru care întreaga Românie Mare, inclusiv Vechiul Regat, a avut enorm de plătit. Şi a plătit, din dragoste de Neam şi de Ţară, sentimente care fie sunt străine semnatarilor petiţiei, fie au altă ţintă (e.g. Ungaria).

Citiți și:  SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

3.7. ”Guvernele centrale ne’au degradat la colonie”

Există o mare ameninţare a lui Dumnezeu: Din cuvintele tale te voi judeca! (Pild 6.2; Matei 12.37; Luca 19.22).

”Guvernele centrale” – şi vom reveni asupra lor, veţi vedea! – nu au ”degradat” pe nimeni. În România Mare nu existau părţi care să aibă ”grade inferioare” şi ”grade superioare”. Asemenea părţi au existat însă în Imperiul austriac, în Imperiul austro-ungar şi în Ungaria. Acolo erau într’adevăr privilegiate provinciile şi toate teritoriile locuite sau dominate categoric de anumite naţionalităţi favorizate. Adică exista o politică rasistă dusă de stat, sistematic şi continuu, cu directe consecinţe la nivelul tuturor diviziunilor administrative. Un funcţionar ungur sau austriac dintr’un teritoriu majoritar românesc era un ostaş în linia întâi a războiului şovinist împotriva Românilor. El era într’o tensiune permanentă, având misiunea de a afirma neîncetat superioritatea naţiunii sale în faţa Românilor ”inferiori”.

El trebuia să lucreze mereu la deznaţionalizarea Românilor şi era judecat în primul rând în funcţie de rezultatele obţinute în acest domeniu. În comparaţie, un funcţionar ungur sau austriac dintr’un teritoriu majoritar unguresc sau german era un om liniştit, un fericit, un favorizat al sorţii. Sistemul era fractalic, adică se repeta în mic la fel ca şi în mare. De aici vine şi conceptul de provincii favorizate. Transilvania chiar a fost colonie! Dar nu în România Mare şi nu pentru Vechiul Regat! Pentru acesta din urmă Transilvania era – şi este – Pământ Sfânt! Pentru Ungaria şi Austria însă Transilvania a fost şi rămâne colonie! Aceste două ţări sunt cele care au exploatat şi au colonizat Transilvania de’a lungul secolelor! Şi cu Unguri, şi cu Germani, şi cu Secui – astăzi aproape cu totul deznaţionalizaţi de Unguri –, şi cu Slovaci, Sârbi, Evrei şi mulţi alţii. Da, pentru Ungaria şi Austria şi Transilvania, dar şi Crişana, Banatul şi Maramureşul, Voievodina, Raguza, Dalmaţia şi multe alte ţări chiar au fost colonii. Şi, într’adevăr, pentru Ungurii colonizaţi în Transilvania, 1918 a însemnat, nu prin ”guvernele centrale”, ci chiar prin Marea Unire, o teribilă degradare! De la naţiune favorizată, superioară, exploatatoare, la naţiune egală cu celelalte, inclusiv cu majoritatea românească. Socotită, bineînţeles, de către aceşti rasişti, ca înapoiată, inferioară, barbară etc. Concepţie profund şovină, prezentă, din nefericire, şi în această petiţie.

Dar intrând în România Mare Transilvania nicidecum nu a fost ”degradată”, dimpotrivă, dintr’o provincie-colonie a Ungariei, dintr’un ţinut de margine exploatat şi rănit neîncetat s’a regăsit ca pământ sfânt pentru o întreagă naţiune.

3.8. ”Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Divide et impera. În fraza citată de noi din petiţie şi în aserţiunea latină menţionată. aici se include tot rostul înfiinţării ”Bisericii Greco-Catolice” la Români şi al menţionării ei în petiţie. Nu vom dezvolta aici acest aspect.

Observăm numai lipsa de onestitate a textului care, prin fals istoric, incită la ură inter-confesională. Manevră tipică iredentismului maghiar şi de care, spre ruşinea sa, Vaticanul nu s’a delimitat oficial niciodată. În primul rând, în perioada interbelică – vremea ”Marii Uniri” menţionată de petiţie – nu a existat nicio persecuţie a Bisericii Greco-Catolice din partea Statului român, fie la nivel de Guvern, Parlament sau autorităţi locale. Dimpotrivă, a fost socotită – deşi minoritară la nivel naţional – ca a doua biserică a Neamului Românesc, alături de Biserica Ortodoxă! Mai mult, prin Concordatul cu Vaticanul a devenit chiar religie favorizată, mult mai mult decât Biserica Ortodoxă Română! Dintr’o dată textul, în faţa adevărului istoric, se dovedeşte a conţine o minciună manipulatoare cu totul ruşinoasă. În al doilea rând, trebuie spus că în 1948 conducerea comunistă care a desfiinţat Uniatismul era alcătuită, în afară de agenţii sovietici deveniţi peste noapte ”cetăţeni români”, dintr’o covârşitoare majoritate de ardeleni unguri şi de alte naţionalităţi, precum şi de feluriţi minoritari din toate părţile ţării. Desfiinţarea s’a realizat nu pentru că era vorba de ceva din Transilvania, ci din două motive clar exprimate în documentele vremii:

– ruperea legăturilor cu puterile străine (în cazul de faţă statul Vatican, ce aparţinea taberei occidentale)
– creşterea puterii ungureşti în Transilvania.

Desfiinţarea Uniatismului a pus pe uniaţii rămaşi fideli Vaticanului în mâna prelaţilor catolici, în covârşitoare majoritate Unguri. Există numeroase lucrări ce arată felul în care Românii uniţi cu Roma care au ales catolicismul în 1948-1949 au fost maghiarizaţi rapid de către structurile catolice ungureşti din Crişana şi Transilvania, şi mai ales din Regiunea Autonomă Maghiară – darul lui Stalin pentru comuniştii unguri din România.

Culmea neruşinării o constituie atribuirea vinei pentru această hotărâre – la care comuniştii unguri ardeleni au avut o decisivă contribuţie – unor ”guverne centrale” subînţelese ca româneşti – la general – sau bucureştene – doar prin locaţie. Rostul acestei aserţiuni – divide et impera – este clar.

3.9. ”Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei.”

Afirmaţia aceasta este nu doar falsă ci şi de un rasism feroce. Înainte de a deschide discuţia asupra falsului factual, ne vom opri o clipă asupra gândirii rasiste ce domină această petiţie. Şi, ca să fie mai uşor de înţeles adevărul, pornim de la acceptarea afirmaţie, prin metoda matematică a ”reducerii la absurd”.

Deci, să presupunem că Moldova şi Oltenia primesc bani din Transilvania, pentru că au o economie mai scăzută. Şi că acest lucru nu este corect, trebuind să înceteze. După acelaşi principiu, impozitele adunate într’o Transilvanie autonomă trebuie dirijate acolo de unde au venit. Comunele sărace din Harghita sau Covasna ar trebui, după această logică, să fie lăsate să moară de foame. Banii adunaţi în Cluj-Napoca ar trebui să fie folosiţi numai în oraşul respectiv, la fel cei adunaţi la Alba Iulia, Braşov, Sibiu. Orice sat sărac şi orice comună săracă ar trebui să trăiască sau să moară numai din banii ei. Pe acest principiu ”minunat” – a se citi ”profund inuman” – ar însemna şi să se suspende orice ajutor mondial pentru oricare regiune a lumii. Bogaţii nu ar trebui să’i sprijine pe săraci niciodată, nicăieri. Nici fraţii mai bogaţi nu ar trebui să’i ajute pe cei mai săraci, nici copiii sănătoşi, puternici şi înstăriţi nu ar trebui să’şi ajute părinţii slăbiţi, bolnavi, săraci etc.

Dacă ajunşi la această concluzie nu ne dăm seama că premiza este greşită, înseamnă că avem probleme psihice extrem de grave şi că trebuie să mergem de urgenţă la psihiatru.

Şi, pentru că am promis că vom arăta şi falsul factual al afirmaţiei, trebuie subliniat că cel mai mare “vistiernic” pentru restul Ţării este oraşul Bucureşti. Acesta plăteşte cele mai mari impozite şi o parte uriaşă din ele se îndreaptă către zonele mai sărace. În acelaşi timp, zona de vest a României are cele mai mari dezechilibre la nivelul veniturilor locale, existând localităţi foarte bogate învecinate cu unele foarte sărace. Afirmaţia de la acest punct ţine seama doar de localităţile bogate şi face uitate numeroasele comune – şi chiar oraşe – aflate la limita subzistenţei şi în Transilvania, şi în Crişana, ba chiar şi în Banat şi Maramureş. Este un fals menit să incite la zgârcenie păguboasă şi inumanitate, la distrugerea spiritului de unitate şi într’ajutorare firesc nu numai unei naţiuni adevărate, ci şi oricărei comunităţi omeneşti vrednică de sine.

3.10 ”Avem… o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară.”

Nu comentăm nici locul ocupat de Universitatea din Cluj, nici pricina acestei poziţii, nici ortografia autorului petiţiei. Comentăm doar contradicţia fiinţială, fundamentală, totală, între lauda adusă multiculturalismului Universităţii Clujene şi rasismul manifestat în întreaga petiţie. Să negi multiculturalismul lăudându’l, iată un nou nivel de performanţă în lipsa de logică!

4. Problema ”guvernelor centrale”  este foarte importantă!

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Cei care cunosc istoria românească interbelică ştiu foarte bine că Transilvania nu a avut atunci de suferit decât de pe urma guvernelor şi grupărilor politice transilvănene. În vreme ce moldovenii, muntenii şi oltenii priveau cu veneraţie către Pământul Sfânt al Transilvaniei şi către suferinţele de veacuri ale Românilor ardeleni, grupările politice transilvane erau în mare parte dominate de oameni cu alte idei şi interese. Cele mai mari suferinţe ale Transilvaniei interbelice au fost produse de politica ungurească şi politica catolică, amândouă susţinute nu doar de politicienii unguri ci şi de mulţi dintre politicienii ardeleni. Cedările incredibile în favoarea ”optanţilor unguri” şi averile uriaşe date pe nedrept, abuziv şi anti-românesc Vaticanului – atât prin Biserica Romano-Catolică cât şi prin cea Greco-Catolică – au fost decizii practic impuse Ţării de politicienii ardeleni. Pentru acestea a plătit întreaga Românie Mare şi au plătit, din destul, şi Românii ardeleni.

Nu trebuie uitat că înainte de 1918 aparatul administrativ din Transilvania era alcătuit aproape numai din colonişti străini şi trădători. Prezenţa românească nu doar că era minimă, dar era limitată, peste tot unde se putea, la trădători şi colaboraţionişti. După Marea Unire o serie de politicieni ardeleni, în frunte cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, au luptat pentru păstrarea acestui aparat şi pentru tot felul de alte hotărâri care erau îndreptate fundamental împotriva României Mari, împotriva Românilor şi în favoarea unor puteri şi interese străine. Nu ”guvernele centrale”, ci politicienii locali au născut suferinţele Românilor ardeleni. Şi nu doar atunci!

Căci dacă aspectele interbelice sunt secundare astăzi şi ţin de un trecut prea îndepărtat, să vedem situaţia recentă!

În România de după 1989 conducerea ”guvernelor centrale” a fost asigurată de:

Petre Roman, născut la Bucureşti, prim-ministru aproape doi ani de zile, este – o spunem ca adevăr ştiinţific, nu ca atac la persoană – fiu de agent sovietic din Crişana şi de agentă sovietică din Spania, educat ca atare. Evident nu poate fi încadrat nici ca regăţean, nici ca transilvănean (cu toate că s’a auto-pretins a fi ardelean). El ţine de acea parte non-naţională a politicienilor de cetăţenie română. dar de cultură alogenă, cu evidente merite în cercetările ştiinţifice realizate până în 1989 şi cu evidente vinovăţii în comploturile din decembrie 1989 şi de mai târziu. În ultimul deceniu a încercat uneori o apropiere de Români şi sufletul naţional care, din păcate, încă nu i’a reuşit. Religios, face parte din grupul larg de oameni dezorientaţi spiritual, ai căror părinţi şi’au lăsat religia originară (în cazul de faţă, mozaică şi catolică), pentru religia seculară a comunismului. A fost atras ulterior de Ortodoxie, de care nu a izbutit să se ataşeze real. A fost un prim-ministru dezastru.

Minciuna maghiarofonilor are picioare scurte, frecvența miniștrilor la guvern din Ardeal e mare până între 1859-2009:

Nicolae Văcăroiu, născut în Basarabia, nomenclaturist comunist, a fost prim-ministru vreo 4 ani de zile. Încadrarea sa regională este, ştiinţific vorbind, imposibilă. Cea religioasă, disputabilă. A fost un prim-ministru dezastru.

Victor Ciorbea, transilvănean, de religie catolic, conduce guvernul României un an şi patru luni. Este unul din prim-miniştrii de cea mai tristă amintire din toată istoria României, având la activ cedarea Ţinutului Herţei, N-E Deltei Dunării, I. Şerpilor, N Bucovinei şi Basarabiei către nou constituita Ucraină (în colaborare cu Emil Constantinescu, născut în Basarabia, pe atunci preşedinte al Ţării).

Radu Vasile, transilvănean, catolic, conduce guvernul României un an şi opt luni. A fost un prim-ministru ori neputincios, ori incompetent, ori şi una şi alta.

Adrian Năstase, muntean, nomenclaturist, a fost prim-ministru patru ani. A avut o bună capacitate economică, dar are pe conştiinţă atât cedarea suveranităţii naţionale prin Constituţia impusă forţat şi alte acţiuni cât şi o serie de acte grave de corupţie (pentru unele fiind condamnat în Justiţie).

Călin Popescu-Tăriceanu, catolic, fiu al unui agent sovietic – cu funcţie în Armata Română comunistă de după 1948 şi dispărut apoi misterios – şi al unei grecoiace se află în aceeaşi categorie non-românească şi non-regională a politicienilor din România ca şi Petre Roman.

Emil Boc, ardelean din Cluj, de religie incertă, a fost prim-ministru 3 ani şi două luni. Prestaţia sa ca prim-ministru este foarte controversată. Incontestabil este dezastrul cumplit provocat de impozitul forfetar, care a dus la falimentarea a peste 133.000 de firme mici şi mijlocii, cu aruncarea în şomaj a celor care trăiau de pe urma acestora (sute de mii de oameni). Deşi aceste firme nu aduceau venituri directe, ele fiind la limita subzistenţei, aduceau mari venituri indirecte (prin impozitele nenumărate ale statului pe toate aspectele vieţii cetăţeanului român). Pierderile pentru stat au fost imense. Această greşeală este de ajuns pentru a’l plasa în rândul prim-miniştrilor dezastru, dar sunt şi voci care îl declară, încă, genial. Corupţia accelerată din timpul mandatului său este un alt element definitoriu al perioadei.

Dar nici după 1989, nu scade răspunderea ministeriabililor ardeleni:

Am lăsat deoparte atât premierul în funcţie cât şi cei care au ocupat poziţia pentru un timp foarte scurt, care au fost tehnocraţi sau interimari etc.

Putem observa că între decembrie 1989 şi 9 februarie 2012 avem 7 prim-miniştri din care trei transilvăneni, unul muntean, unul basarabean şi doi proveniţi din structurile sovietice de ocupaţie din România comunistă (unul auto-pretins transilvănean). După religie, trei dintre prim-miniştrii sunt catolici, unul de religie incertă (auto-declarat ortodox, dar dovedit de mai mulţi martori ca penticostal şi favorizator – până la abuz – al reformaţilor şi unitarienilor), trei liberi-cugetători.

Dacă analizăm şi mai amănunţit structurile de putere atât guvernamentale cât şi de altă factură, vedem că proporţia ardelenilor în cadrul lor este net superioară proporţiei numerice a ardelenilor în cadrul populaţiei României. Şi în aceste structuri numărul şi proporţia Românilor ortodocşilor sunt foarte mici, iar influenţa neglijabilă. Singura putere reală a Românilor ortodocşilor există la nivel electoral, prin numărul de votanţi, iar la nivel decizional doar în cadrul autorităţilor locale din zonele majoritar ortodoxe.

Problema cea mare cu ”guvernele centrale” nu o constituie ”regăţenii balcanici”, care sunt cel mai adesea figuri secundare în cadrul lor. Problema o constituie politicienii corupţi, incapabili sau/şi trădători (după caz), care există în toată România, inclusiv în Transilvania. Şi de care nu se va scăpa în niciun caz prin regionalizare. Dimpotrivă.

Iar dacă transilvănenii nu şi’au putut convinge reprezentanţii să facă treabă bună la Bucureşti, îşi închipuie că’i vor convinge la Cluj?

Iluzii.

Aşa cum am spus în titlu, petiţia pentru autonomia Transilvaniei este bazată, din păcate, doar pe prostie (sau absurditate şi incultură, dacă preferaţi) şi rasism.

Ţin să precizez la sfârşitul acestui mic studiu încă un fapt. Mi se pare firească descentralizarea. Mi se pare firească existenţa unui specific regional şi a unei largi autonomii locale, cu toate valenţele necesare. Ea trebuie să fie însă construită pe temelii sănătoase, pe o istorie adevărată şi pe o gândire deschisă, ca parte a unităţii năzuinţelor naţionale, ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, nu pe şabloane rasiste şi revanşarde, pe incitare la ură şi alte asemenea aspecte negative (ca în petiţia analizată aici).

Limba română este vorbită dincolo de granițele actuale:

Românii au o istorie în care autonomiile locale au funcţionat foarte bine, cu uriaşe avantaje, atât în Muntenia şi Moldova cât şi în Transilvania, Maramureş, Macedonia, Dalmaţia etc. În general dispariţia acestor autonomii a adus pierderi uriaşi Neamului Românesc. Refacerea lor este un proces necesar, dar care nu poate fi făcut. decât pe temelia istoriei şi tradiţiei naţionale. Altfel va duce la crize economice şi identitare şi la nenumărate alte consecinţe negative, pe care doar un om grav bolnav le poate dori.

Nici versiunea maghiară nu schimbă această impresie de ruptură asupra realității. De pildă, chiar la începutul textului maghiarofonilor găsim formularea:

Autonomia în Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania Capital: Guvernul Regional din Cluj-Napoca, controlul politic și economic al Transilvaniei autonome.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Din pricini tainice autorul a unit trei paragrafe într’unul singur, fără semne de punctuaţie. Confuzia între Transilvania şi Transilvania (a se vedea mai sus) există şi aici. Ortografia suferă. E trist.

Dar să râmânem într’un ton mai vesel, așa cum îi stă bine românului când face haz de necaz:

Sursa: sfantuldaniilsihastrul.ro, Biroul de presă al PPMT, napocanews.ro

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547