ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumînești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia Traiană împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizînd ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerîndu’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vînători nomazi.

În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră pînă la destructurarea ordinii imperiale.

Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea cu Iadul și povestea cu păcatul nu erau încă necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscîndu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decît comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rîndul lor, triburi mult mai agresive.

Trăind în zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Cînd au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib.

Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.

În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară.

Numele lor s’au transmis și s’au păstrat pînă astăzi în limba rumînă: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după toponimul european Ung din zona Maramureșului istoric sau după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui (o variantă fiind  numele tribal turcizat, de tip kîpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort).

În ce privește etnogeneza secuilor, sînt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, avînd aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sîrbii și bulgarii.

După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost cînd aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.

Scriindu’și istoria, cunoscînd că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungînd acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”!

Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor rumîni sud-dunăreni, considerați sclavi, sclavini ( cei care vor deveni ”slavii” din sudul Dunării), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.

Veniţi în număr restrîns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca și ungurii și serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămînîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Și cazul geto-rumînilor este aparte, iar adevărul pe care toţi rumînii de pretutindeni trebuie să’l cunoască și să și’l însușească este că spațiul geto-rumînesc a fost vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric. Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Rumîne”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Rumîn nu pot fi înţelese decît în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sînt cei care au înfăptuit’o.

Prof. André Piganiol (Sorbona) scria:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.”

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia rumînă nu se mai scrie decît de la Traian încoace, lăsînd un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta o parte din ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.

Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-rumînii) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc.

Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.

Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.

Și cronicarii bizantini au scris despre geto-rumîni și despre vlahi, rumînii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa rumînilor băştinaşi în ţinuturile rumîneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atît de istoricul elen Theophilact Simocata, cît şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin.

Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare.

Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecînd de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus.

Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezînd că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcîndu’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba rumînească a vremii era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rîndul rumînilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi rumînii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cît şi a cărţilor de istorie bulgare.

Nu există nici o dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată Rumînia de astăzi sau în sudul Dunării!

Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini în nordul Dunării

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-rumînilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzînd solicitărilor Geto-rumînilor / Valahilor (în baza ”legamîntului aurelianic”) din țările de rîuri / munți ai Geto-Rumîniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Geto-rumînilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de rîuri / munți” de la rîul Samos / Someș).

În 625 Samos alungă Slavii-Sîrbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sîrbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pămînt de locuit.”

”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sîrbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sîrbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Geto-Rumînia Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sînt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-rumînesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapînirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținînd astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale rumîneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”.

Tot despre Vitalianus (geto-rumîn dobrogean din Scyţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergînd contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormîntul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

Că rumînii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna (Vlacherna), adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, geto-rumîn, omorît la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei rumîne.

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (rumîne) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat.

Bulgarii erau o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.

Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau ”ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”, pentru că bulgarii erau ”jandarmii” zonei.

Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi-rumîni.

Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, rumînii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemulțumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dîndu’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercînd chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol.

Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.

În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.

În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi.

Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificînd pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra nu era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.

Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul rumîno-bulgar al lui Samuel sau Samoil (după nume, rumîn). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei.

Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii.

Dar, din păcate altfel se scrie istoria!

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Cîţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, rumîn şi el ca şi Samuilă, luptînd în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de rumîni sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului rumîno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a rumînilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale.

După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.

Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sînt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează cîţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de’al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.

Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, cînd a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el cînd a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărînd o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau rumîni, Simion, Asan etc.

V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.

După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalîc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi rumîne, cît şi a voluntarilor rumîni tribalieni aliaţi cu românii.

De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi?

O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămînînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii.

Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.

Cu timpul, limba rumînească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stîlcească cuvintele dîndu’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între rumînii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche rumînească şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.

După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vîrît coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi!

Aşa se explică că, în momentul cînd populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.

Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Rumîne aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii Rumîniei, a noastră a tuturor rumînilor, lăsînd o populaţie rumînească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.

Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie rumînească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!

Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind rumîneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.

Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întîlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în rumînă.

Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba rumînă.”

De curînd şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasîndu’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nici o figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind rumîneşte!

Un alt aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sînt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau rumîneşte sau se întreţineau cu turişti rumîni în limba rumînă, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..

Ceea ce este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat’o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul ”Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004.

Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată Rumînia de azi, iar în sec. X cuprinzînd şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau RUMÎNI sud-dunăreni, în hărţi indicînd ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!

Toţi ţarii care au condus luptele rumîno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?

Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii rumîni au nume bulgăreşti, ca şi cînd n’ar mai fi existat picior de rumîn în Bulgaria de astăzi!

Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea Rumîniei prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor rumîni, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii rumîni tribali.

De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele rumîneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii rumîni explică turiştilor noştri, de… Cetatea Tîrnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decît acestea.

Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole!

De altfel, să nu vă miraţi cînd veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decît că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii!

Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că:

”… din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul cînd în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decît de rumînii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe rumînii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Boero Biseto (Burebista), să nu ne mirăm cînd bulgarii ne cer teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!

Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor rumîneşti în străinătate cît şi al Institutelor culturale rumîneşti din străinătate, acolo unde există, cînd apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori și fantasmagorii despre trecutul poporului nostru.

Dar, de ce să ne mai mirăm, cînd şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile.

Cît despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care se trage de fapt direct din limba primordială a europenilor!

Cît priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a rumînilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavînd nici o legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă).

Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba rumînă!

Patriotul rumîn Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curînd şi în rumîneşte.

În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul rumîn din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei.

Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor rumîni, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete!

Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate).

Călătorind prin Bulgaria, noi rumînii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sînt scrise cu litere chirilice! Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE.

Însă, această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice!

Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei rumîneşti, nu sînt alocate ore de limba rumînă în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existînd doar la Sofia un liceu de limbă rumînă.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din Rumînia au reuşit să ne impună în localităţile din județele rumînești Covasna și Harghita şi în satele unde mai există astăzi cîţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

Publicitate