ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Video de la BNR

Co-preşedinţii comisiei comune româno-ruse s’au întâlnit la Moscova, la 24 octombrie 2012, pentru a discuta despre perspectivele colaborării în cadrul Comisiei Comune. La acea dată, s’a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc în martie 2013, ceea ce nu s’a întâmplat, însă.

Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi’a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur.

În cartea sa ”Tezaurul României de la Moscova”, recent apărută la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014), sunt cuprinse informații de’a dreptul dramatice, și insuficient explicate de către demnitari, cum Mihai Răzvan Ungureanu, pe perioada cât a fost ministru de Externe a sabotat prin acte oficiale interne activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova, in același timp cu subminarea tuturor demersurilor revenirii acasă a Tezaurului Moştenirii Gojdu din Ungaria. De asemenea despre Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, care a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi, din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.

Dar, despre ”AURUL ROMÂNESC” vorbesc și rușii. Într’un articol, în care se arată de’a dreptul indignat despre trecutul acestui episod legat de transferul și refuzul de a se returna aurul de către guvernul rus, publicistul Serghei Mihailovici Golubițki, spune:

”AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!
Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!”

Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S’a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi’a susţinut teza de doctorat cu tema ”Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate.

Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul ”Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia ”TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă ”Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor ”100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de ”Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, ”pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v’aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de ”drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea ”aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într’o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într’un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea ”aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s’a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este o chestiune complicată și, ceea ce este mai important, absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr’o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s’a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s’a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României, atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu):  2 miliarde 800 milioane de dolari.

”Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 de lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s’au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s’a întâmplat ceea ce s’a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea, sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:

”Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român ”.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi’a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să’i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației, trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:

”În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu’i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu’ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care’i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?!

AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!

Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi’au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de’a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtecă capetele. Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi’au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimănui nu’i pasă de ”aurul românesc”.

De Riot Pussy, da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care n’a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac, ”o chestiune istorică”.

Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprindea și 93,4 t aur, din care 91 t monede istorice şi 2,4 t lingouri. Jurnalistul Victor Roncea a surprins câteva cadre excepţionale cu Dosarul de primire-predare a Tezaurului României de la Moscova.

E pierdut tezaurul de aur românesc de la Moscova, pentru totdeauna? Înainte de a răspunde la această întrebare, să revedem istoricul resituirilor parțiale.

Înainte de a reveni Patiala DIN 1935

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau și Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și bunuri s’a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916 și/sau iulie – august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București.

La solicitarea părții ruse s’au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându’se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal.

Întreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându’se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s’a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s’a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

Citiți și:

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

A DOUA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 1956

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței Armatei Roșii, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că ”poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr’un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri ”spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după Revoluția din decembrie 1989 a putut să fie mai detaliat cunoscută.

România era însă nemulțumită, fiindcă „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

A TREIA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 2008

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l’a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu , cu sarcina de a solicita Kremlinului ”găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”.

Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că ”pentru Rusia, așa-zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i’a comunicat președintelui Ion Iliescu că ”problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”.

Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Andrei Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu.

Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l’au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Dar iată că tot delegația Moscovei i’a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească ”restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”.

De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s’a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Partea rusă s’a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867 / 06.03.2008, s’a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că ”toate monedele prezentate sunt autentice”.

”LUCRAREA DOCUMENT privind lucrările Comisiei mixte româno-ruse din perioada 2004-2012 privind Tezaurul trimis la rusi in anii 1916-1917 ce cuprinde 93, 4 t aur, din care 91 t monede istorice si 2, 4 t lingouri. În primul transport, 12-14 dec.1916 au fost 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, in valoare de 314.580.456, 84 lei, iar intre 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei. În cei 97 de ani scursi ni s’au restitutit mici parti din tezaur, in trei etape (in 1935, 1956 si 2008), ultima data fiind de’a dreptul simbolica: 12 monede de aur, in greutate totala de 77, 09 g aur…. Sergiu Celac, în 1965 alaturi de N. Ceausescu si Alex. Bârladeanu i’au cerut lui L. Brejnev si Kosâghin, retrocedarea tezaurului.”

Prof. Univ. Dr. Florin Negoiță

Autorul, la lansarea cărții ”a menționat câteva episoade din intâlnirile comisiei si tristețea că rușii au tergiversat semnarea unui protocol de recunoastere si retrocedare in integrum a Tezaurului ce a fost cedat pentru păstrare și nu ca o prada de razboi. Mă întreb ca profesor de Istorie a Statului si Dreptului Românesc, la cele 165 t de aur și o cantitate dublă de argint răpite de romani, la cele 5 secole de dominație otomană și săbiile de aur de la Istanbul, la Tezaurul de la Sânnicolaul Mare, Moștenirea Gojdu, Schiturile din Grecia, cele 19 miliarde de dolari din Tratatul cu Germania din martie 1939, etc, unde era ROMÂNIA ASTĂZI?”, se mai întreabă dl. Negoiță.

Călătoria până la Kremlin este descrisă în cele câteva file păstrate din jurnalul său Alexandru Lapedatu cel care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917:

”6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într’o sală mică şi umedă, sală care a fost acceptată, negreşit, fără să fi fost văzută”.

”9 august 1917. Ocupaţi cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l’am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99 […] 23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre (ale Ministerului Cultelor – n.n.) şi ale Domeniilor”,

scrie în jurnalul său Alexandru Lapedatu[ ], însoţitor al trenului care a transportat Tezaurul la Moscova.

 

În poză, istoricul şi diplomatul Alexandru Lapedatu care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917.

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de pace de la Paris. în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăugă suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei.

S’au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s’a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era, și ea, imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea mențiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Și după aceasta s’au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s’a reușit. În 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazia însă au fost repatriate și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându’se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative s’a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român.

Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era ”veche de 50 ani”, ”ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de’al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

La 4 iulie 2003 s’a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s’a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s’a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.

Cuvântarea Prof. Ioan Scurtu la BNR:

În 19 aprilie 2004 firma germană Capital Consulting a transmis către Banca Națională a României, o ofertă de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a răspuns niciodată acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.

Din partea firmei germane, dl. Eugen Anca a oferit lămuriri despre acest subiect într’un interviu realizat de Virginia Mircea, pe care îl puteți citi și aici.

Dl. Eugen Anca a fost, din vara anului 2003 până la finele anului 2004, reprezentantul firmei germane Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, care reprezintă în Europa Institutul de Relaţii Economice Externe (VNIIVS), agenţie guvernamentală a Ministerului Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă. În aprilie 2005, firma Profact SRL (acţionar unic Eugen Anca) a fost invitată de Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova pentru a forma o delegaţie, în care să fie inclus şi un reprezentant autorizat al Băncii Naţionale Române (BNR), în vederea începerii negocierii la Moscova a termenilor şi condiţiilor contractuale ale pachetului de 32 de proiecte comerciale, economice şi financiare pe care institutul le’a acordat firmei Profact SRL.

Ultimul dintre ele, având numărul 32, prevedea ”confirmarea de participare la tratativele privind proiectul nr. D–02/122”, ”Tezaurul component” al proprietăţii Regatului românesc în Federaţia Rusă, sau, cum spun ruşii, ”componenta de metale preţioase”. Pentru acest din urmă proiect, doar reprezentantul autorizat al Băncii Naţionale a României avea drept de negociere şi decizie finală. Deşi a iniţiat o serie de demersuri pe lângă autorităţile române în vederea finalizării aducerii Tezaurului la Bucureşti, acestea au ignorat complet oferta Moscovei.

Motivaţie

Domnule Eugen Anca, vă rog să ne explicaţi cum de s’a ajuns ca o problemă aşa de sensibilă, care se negociază în mod oficial de 90 ani, la nivel de şefi de state, de prim-miniştri şi de miniştri de externe, a ajuns să fie preluată de o firmă şi de o persoană privată, cum sunteţi dvs.
Pentru a înţelege cât mai bine motivaţia ruşilor în această privinţă trebuie să mergem în trecut şi să va fac câteva precizări, plecând de la poziţia oficială a Federaţiei Ruse, care spune că tema respectivă, cunoscută în România sub denumirea de ”Tezaurul României de la Moscova”, pur şi simplu nu există pentru partea rusă! Şi asta din mai multe motive.

Să le luăm pe rând:

În primul rând că actuala Federaţie Rusă nu şi’a asumat niciodată actele juridice şi obligaţiile patrimoniale semnate înainte de revoluţia din octombrie-noiembrie 1917, or Guvernul Regal român apucase să parafeze convenţia de transportare şi depozitare a Tezaurului nostru la Moscova cu fostul guvern ţarist, încă din luna decembrie 1916. Actuala Federaţie Rusă a menţionat că preia doar obligaţiile semnate de fosta URSS, dar nu şi de fostul guvern ţarist.

Şi credeţi că este normal ca un bun naţional, de patrimoniu, de o valoare incontestabilă, să fie făcut pierdut printr’o simplă decizie a ruşilor?
Nu eu sunt persoana care pot judeca astfel de lucruri. Eu doar am plecat de la o constatare oficială, de la poziţia clar exprimată de partea rusă, poziţie care nu s’a schimbat niciodată în aceşti 90 de ani şi nici nu se întrevăd speranţe că s’ar putea schimba vreodată, indiferent că vor mai trece 100 sau 200 de ani.

Să trecem mai departe.
În al doilea rând, în anii 1935 şi 1956 partea rusă a restituit României o bună parte din bunurile de patrimoniu care au făcut parte din Tezaur.

Da, ne’au dat doar câteva lucruri, fără prea mare importanţă. Nu este chiar aşa.

De pildă în 16 iunie 1935 ruşii ne’au returnat 17 vagoane cu arhive şi documente, depozitate în 1.436 de lăzi, care au ajuns la ora 17,30 în Gara Obor din Bucureşti. După inventarierea bunurilor, s’a întocmit, pe 28 iunie 1935, un protocol de predare-primire, semnat de reprezentantul guvernului român, domnul G. Paraschivescu. Apoi, în 1956 un număr de 39.320 de piese de artă româneşti (tablouri, picturi, desene, gravuri, icoane, tapiserii, obiecte religioase, monede de aur, medalii) au fost returnate Guvernului Român. Cu ocazia acestui al doilea transport ruşii au concluzionat că ”problema aşa-zisului Tezaur al României transportat în 1916 la Moscova s’a rezolvat definitiv”.

Cum s’a rezolvat definitiv? În ce sens?

Partea rusă invoca faptul că, o dată cu finalizarea celui de’al doilea transport, la data de 6 septembrie 1956, reprezentantul autorizat al Guvernului Român, academicianul Mihai Ralea, a semnat o anexă la Protocolul referitor la restituirea obiectelor de valoare, prin care se preciza foarte clar că ”Guvernul Republicii Socialiste România mulţumeşte poporului URSS pentru bunurile restituite şi declară în mod oficial că nu mai are nici o pretenţie materială sau de orice altă natură aferentă operaţiunii de transport şi depozitare a valorilor BNR în depozitele Kremlinului, ce a avut loc în decembrie 1916 şi august 1917”.

Cine a semnat acest Protocol din partea rusă?

În total au fost cinci persoane, şi anume: Mihailov Nicolai Alexandrov, ministrul Culturii, care era şi şeful delegaţiei, generalul-locotenent Vedenin A.I., care era comandantul Kremlinului, Kraftanov S.U., Orvid G.A. şi Pahomo V.I.

Şi din partea română?

Doar academicianul Mihai Ralea a semnat acea anexă a Protocolului, deşi la această acţiune a mai participat şi restul membrilor delegaţilor români, dar care nu au fost informaţi de Ralea despre acea anexă la Protocol. De fapt nici un alt membru al delegaţiei noastre nu a semnat nici un document, nici măcar Protocolul de bază. Probabil că aşa conveniseră anterior.

Totuşi, este ceva în neregulă aici. Noi am trimis la Moscova 93,4 tone de aur şi ruşii ne’au returnat doar 33 de kilograme?

Istoria ne spune că în ianuarie 1918 armata română a invadat Basarabia, intrând în război cu ruşii. Apoi în cel de’al doilea război mondial armata română iarăşi a luptat împotriva ruşilor, intrând în Bucovina şi ajungând chiar până la Odessa. În urma acordului de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să compenseze Rusia cu suma de 300 milioane USD, iar partea rusă a echivalat această plată cu aurul depozitat de BNR la Kremlin în 1916 şi 1917. De fapt acesta ar fi al treilea motiv al ruşilor de a considera problema închisă la nivel oficial.

Mai sunt şi alte motive?

Da. În 1965 Nicolae Ceauşescu, la prima sa vizită la Moscova, a semnat un angajament ”de prietenie şi ajutor reciproc”, care avea o clauză ce a fost mult timp ascunsă istoricilor, cercetătorilor şi publicului din ţara noastră. Aceasta preciza că respectivul acord elimina reciproc pretenţiile mutuale, dar această remarcă făcea trimitere exact la posibilele pretenţii ale noului lider de la Bucureşti în problema Tezaurului. E de la sine înţeles că Ceauşescu, fiind la prima sa vizită la Moscova, n’a vrut să dea de gândit Kremlinului şi probabil că s’a conformat şi a semnat. Poate de aceea el a fost acceptat ca lider la Bucureşti.
Nu ştiu, nu am eu căderea să mă pronunţ. Dar ceva a fost, cu siguranţă.

Asta e tot?

Nu, a mai fost acţiunea din 1986, când Ceauşescu s’a înţeles cu Kremlinul într’o operaţiune delicată, care încă nu poate fi devoalată. Cert este că, pentru a doua oară în cariera lui Ceauşescu, acesta a semnat un nou document, prin care reitera faptul că România nu mai are nici o pretenţie din partea ruşilor în problema Tezaurului.

Nu puteţi să ne spuneţi mai exact despre ce este vorba?

Regret, dar nu am nici o putere în acest sens. Va trebui să mai aşteptăm 29 de ani pentru ca această operaţiune să fie făcută publică! Oricum sunt încă în viaţă mulţi protagonişti ai acelei operaţiuni şi care cunosc multe detalii despre această acţiune secretă.

Tezaurul, o problemă privată

Revenind la prima mea întrebare, de ce totuşi Moscova promovează o astfel de soluţionare a problemei şi mai ales de ce ea trebuie derulată numai în plan privat, şi nu oficial?

V’am spus deja, din punct de vedere oficial problema este definitiv închisă şi nu există nici o şansă ca ea să fie reluată vreodată la nivel oficial. Dar, ţinând cont că Tezaurul român constituie proprietatea privată a BNR şi a altor bănci care existau şi funcţionau la acea dată, deci afacerea aceasta a debutat de la bun început sub titulatura de acţiune privată, partea rusă a decis că poate sprijini un proiect mai amplu, ce poate fi derulat numai în plan privat, tocmai pentru a se termina odată cu această pretenţie continuă a României de a’şi recăpăta Tezaurul.

Staţi puţin, Tezaurul este proprietatea statului român.

Nu, Tezaurul este proprietate privată! Mai precis este o proprietate privată a BNR! Cel puţin aşa a fost el definit şi certificat chiar de Victor Antonescu, ministrul Finanţelor din 1916, care a şi semnat Protocolul cu Kremlinul.

Există vreun astfel de document care atestă că Tezaurul României constituie proprietatea privată a BNR?

Sigur că da. Acest document este public şi el poate fi găsit de orice persoană interesată, în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, E2, Partea I, vol. 183, fila 50-53. Iar copii certificate ale acestui document există şi la Ministerul Finanţelor, şi la BNR, la Ambasada Franţei şi a Angliei, dar şi la Kremlin.

Deci aşa se explică de ce partea rusă insistă pe finalizarea proiectului pe partea privată, şi nu pe cea diplomatică, oficială.

Asta ar fi una din explicaţii.

Şi care ar fi celelalte motive pentru care ruşii ar vrea să ne dea înapoi Tezaurul?

Sunt cel putin 3 motive mai importante. Mai există şi altele, de mai mică importanţă, dar primele trei motive sunt esenţiale.
În primul rând, actuala Federaţie Rusă s’a obligat să’şi rezolve problemele istorice şi litigioase cu toate ţările din lume, dar cu precădere cele europene, prin acordul de intrare în Consiliul Europei, semnat la Strasbourg în data de 28 februarie 1996. Dar acest acord nu prevede ca aceste diferende istorice să fie rezolvate în mod obligatoriu la nivel oficial, deci ruşii pot foarte bine să’şi respecte obligaţiile promovând şi susţinând diferite proiecte, la nivel de entităţi private, care să ducă în final la rezolvarea acestui important punct din Acordul semnat în 1996. Aşa şi’au rezolvat ruşii problemele, în acelaşi mod amiabil şi de cooperare, cu alte 74 de ţări de pe glob, iar România a rămas, şi în acest caz, printre ultimele pe această listă!

În al doilea rând, ruşii au păţit şi ei cam la fel cum am păţit şi noi… În 1921 ei au fost nevoiţi să transfere o cantitate de 6 ori mai mare de aur decât le’am dat noi lor, către băncile din Japonia, pentru a se putea aproviziona cu cereale şi alimente. Dar, spre deosebire de noi, ruşii din 1921 au fost mai deştepţi! Ei au transferat aurul în băncile japoneze, permiţându’le japonezilor să utilizeze acest aur, iar la data rambursării lui către Moscova băncile japoneze ar urma să le achite ruşilor şi o cotă-parte din uzufructul acestei afaceri! Pe când noi, românii, am semnat un Protocol simplu, care prevedea doar depozitarea aurului la ruşi, fără drept de a’l folosi în vreun fel, din care să se poată scoate un profit suplimentar! Or, ruşii nici până în ziua de azi nu şi’au recuperat Tezaurul lor de la japonezi, fiindcă ei nu şi’au reglementat încă situaţia cu cele 4 Insule Kurile şi nici nu au ajuns să semneze pacea cu Japonia, deşi au trecut 62 de ani de la sfârşitul celui de’al doilea război mondial.

Japonezii le tot aduc aminte ruşilor că ei mai au oarece probleme şi cu alte ţări (referindu’se probabil şi la România) şi că nu au dreptul moral să’şi primească încă aurul lor, până când nu rezolvă şi restul de pretendenţi. Deci ruşii au tot interesul să’şi rezolve şi acest diferend cu Japonia, din care ar ieşi într’un net avantaj.

În al treilea rând, deşi la o primă vedere poate părea mai puţin important decât primele două, totuşi acest al treilea motiv este extrem de revelator pentru noul mod de gândire al administraţiei centrale de la Kremlin.

Rusia este o ţară foarte bogată, dar multe din aceste bogăţii sunt foarte greu de exploatat. De exemplu numai în Siberia se găsesc 80% din rezervele mondiale de hidrocarburi din lume! Dar lipsa infrastructurii corespunzătoare, vremea crudă şi distanţele imense dintre localităţi fac ca aceste bogăţii să fie realmente foarte greu de valorificat. Analiştii ruşi au conceput mai multe pachete de proiecte comerciale, economice şi financiare, mai toate fiind legate între ele, prin care se pot învinge greutăţile şi dificultăţile de care v’am spus. Unul din aceste pachete economice, comerciale şi financiare, care cuprinde şi ”componenta de metale preţioase”, adică chiar aurul nostru pe care’l tot cerem de la Kremlin de 90 de ani, a fost conceput special pentru firme private din România.

Un astfel de pachet economic are o valoare minimă de 10 miliarde USD şi cuprinde proiecte în principalele sectoare unde ruşii dispun de rezerve imense, adică: petrol, gaze naturale, metale preţioase, diamante, dar şi în sectorul tranzacţiilor de produse comerciale, la care se adaugă o componentă financiar-bancară, în aşa fel încât noi, românii, să participăm doar cu inteligenţa şi cu activitatea noastră!

Câştigul ruşilor ar fi fost însemnat, mai precis: în cazul în care un astfel de pachet ar fi fost dezvoltat de firme private româneşti, noi am fi fost nevoiţi să asigurăm întreaga logistică necesară în zonele ruseşti mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a extrage şi a prelucra materiile prime ce fac parte din pachetul economic oferit de Moscova. Iar asta ar însemna taxe şi impozite locale plătite, licenţe şi accize plătite, angajarea de personal local, practic industrializarea unei părţi a Rusiei care este mai puţin dezvoltată.

De fapt cum a început povestea asta, cu oferta ruşilor către dvs.?

Eu am intrat târziu în această ecuaţie, dar totul a început în 1994, când domnul preşedinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului ”să găsească o soluţie de rezolvare a acestei probleme”. În baza acestei solicitări oficiale a Bucureştiului, ruşii au răspuns că ”problema aşa-zisului Tezaur al României este închisă”. Punct. Subiect închis!

Dar iată că cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema şi imediat ruşii au pus la punct un plan ingenios şi benefic pentru toate părţile implicate, care să ducă la dezvoltarea relaţiilor de colaborare dintre entităţi private din Rusia şi România şi totodată să rezolve şi problema respectivă.

Cum a acţionat Kremlinul?

Mai întâi au făcut un raport către departamentele lor de analiză şi sinteză, apoi au înfiinţat o Comisie Mandatară în cadrul Dumei de Stat, care a şi dat o astfel de decizie, în 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme în cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale şi financiare, cu condiţia desfăşurării lor în plan privat, adică să nu aibă nici o tangenţă cu regimul oficial şi diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare către Ministerul Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă, care le’a repartizat ulterior Institutului de Relaţii Economice Externe (VNIIVS).

Când au făcut Kremlinul prima ofertă de acest gen Bucureştiului ?

Chiar la începutul anului 1995 ruşii au discutat chiar cu preşedintele României, domnul Ion Iliescu, iar din discuţiile avute a rezultat că problema respectivă este mai delicată şi a fost desemnat s’o coordoneze domnul Ioan Talpeş. Pe scurt, s’a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca ruşii să înfiinţeze o bancă privată în România, prin care să aducă Tezaurul. Zis şi făcut! Aşa a luat fiinţă banca comercială Fortuna, care avea însă capital şi investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub formă de capital social în Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandată pentru astfel de tranzacţii), au depus 2 tone de aur în Elveţia în numele Fortuna Bank şi au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR să înceapă procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna.

Numai că Bancorex s’a opus, reclamând faptul că numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul României. Dar, întrucât Bancorex era bancă de stat, ruşii nu au permis implicarea în această tranzacţie a nici unei entităţi care să se afle sub controlul statului. Între timp BNR a retras licenţa de funcţionare a Băncii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex şi au rămas şi cu cele 2 tone de aur blocate în Elveţia pe numele băncii, dar care nu pot fi deblocate decât când situaţia juridică a Băncii Fortuna va fi rezolvată. Situaţie care nici măcar astăzi, la circa 12 ani de la înfiinţarea băncii, nu s’a rezolvat!

Ce a urmat?

În 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Ruşii au venit din nou la Bucureşti, de această dată problema fiind atribuită doamnei Zoe Petre. Din păcate dânsa a condiţionat restituirea Tezaurului către BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi anularea prevederilor din acest pact. Delegaţia rusă i’a explicat doamnei Zoe Petre că actuala Federaţie Rusă a denunţat încă din decembrie 1989 acest pact şi că în prezent ruşii nu mai au în posesia lor acele teritorii care au făcut obiectul pactului. În plus, ruşii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privată (Tezaurul). Deci… nu s’a făcut nimic.

Deci, timp de 4 ani, cât a fost domnul Emil Constantinescu la putere, nu s’a făcut chiar nimic?

Nu, fiindcă la puţin timp de la această întrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul român la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat că ”Rusia este datoare 23 de miliarde USD către România în problema Tezaurului”, iar ruşii au închis imediat acest proiect!

Dar nu definitiv, fiindcă în anul 2003 venise o nouă generaţie de funcţionari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschişi şi mai inteligenţi decât cei din epoca lui Boris Elţin. Astfel că s’a hotărât în 2003 redeschiderea proiectului, dar, de această dată, a fost mandatată o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul că atât ruşii, cât şi românii au relaţii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanţa Institutului de Relaţii Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.

Cum a acţionat Rayhle?

Mandatul lui era doar de a informa autorităţile româneşti despre beneficiile acestui proiect, urmând ca autorităţile româneşti să decidă cum vor să acţioneze mai departe. Primul drum l’a făcut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidenţial la Cotroceni.

De ce Rayhle s’a dus la Cotroceni, şi nu la BNR?

Înainte de a veni în România Rayhle s’a dus la Ambasada României din Germania, care i’a recomandat să meargă direct la domnul Cico Dumitrescu, motivând că, fiind vorba de o problemă de o asemenea anvergură şi sensibilitate, este nevoie de acceptul Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni.

Şi cum s’a soldat întâlnirea dintre Rayhle şi Cico Dumitrescu ?

Foarte prost! Amiralul nu l’a crezut deloc, i se părea că totul este o fantasmagorie, că neamţul are intenţii necurate, că ruşii vor să creeze o diversiune, în fine numai lucruri rele. I’a cerut lui Rayhle să facă copii de pe documente, după care le’a dat serviciilor speciale ”să le verifice”, cu precizarea expresă ”de a se verifica la toate nivelele cu atenţie sporită!”  Deşi Claus Rayhle avea intenţii oneste şi curate, pe deplin verificabile, totuşi datorită modului greşit de abordare a discuţiei cu Rayhle, dar şi a capacităţilor reduse de înţelegere a mecanismelor economice şi comerciale subtile, amiralul Cico Dumitrescu a avut grijă ”să’l încondeieze” pe Rayhle în aşa fel încât persoana lui a devenit în rapoartele serviciilor ”suspectă”!

De ce nu aţi intervenit dvs. în acea discuţie, ca să evitaţi astfel de consecinţe?

Pentru că eu încă nu’l cunoşteam pe Claus Rayhle. Abia în luna iunie 2003 l’am cunoscut şi mi’a trebuit şi mie ceva timp să înţeleg întregul mecanism, care este foarte complex.

La ce alte autorităţi aţi fost cu Claus Rayhle?

Abia în ianuarie 2004 am fost primiţi la domnul Cristian Diaconescu, care în acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discuţia cu domnia sa a fost un eşec total!

Cum aşa?

Domnul Diaconescu a refuzat de la bun început să discute posibilitatea ca Tezaurul României să fie rambursat sub formă privată, menţionând că Rusia are obligaţii clare, iar România nu va accepta niciodată o altă abordare a problemei respective decât sub forma ei oficială, de la stat la stat, fără implicarea nici unei entităţi private.

Dar la BNR aţi fost?

Da, la BNR am fost ceva mai norocoşi. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiţi chiar de domnul guvernator Mugur Isărescu, care a fost mult mai receptiv şi mai interesat în soluţionarea problemei. Cu ocazia acestei întrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima ofertă scrisă, semnată şi ştampilată, care era extrem de edificatoare.

Şi ce v’a răspuns domnul guvernator?

Nu ne’a răspuns niciodată!

Dar de ce oare?

Pentru că eu eram reprezentantul în România al lui Claus Rayhle, care era considerat ”suspect” de serviciile secrete româneşti! Iar, dacă Claus era ”suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decât tot suspect, fiindcă lucram împreună, nu? Or, toate autorităţile româneşti au obligaţia să solicite serviciilor speciale date şi rapoarte despre persoanele şi firmele care le propun diferite proiecte şi afaceri. Dar noi eram deja ”încondeiaţi” de la bun început, aşa că nici o autoritate românească nu se oboseşte să ne mai răspundă!

Aţi încercat să spargeţi acest blocaj informativ, să explicaţi adevărata situaţie?

Desigur. M’am adresat Parlamentului României şi am avut ocazia să fim ascultaţi de domnul senator Adrian Păunescu. Atunci când am discutat cu domnia sa, la întrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004,  a participat şi un om de afaceri român, care de asemenea dorea să sprijine iniţiativa noastră. La sugestia acestui om de afaceri, ni s’a cerut să aducem în favoarea BNR o dovadă de bună execuţie a proiectului, din partea Moscovei, fiindcă altfel e greu să convingem Bucureştiul de buna noastră intenţie.

Ce fel de dovadă?

Un ”Performance Bond” de 20 milioane USD. Adică o garanţie de bună execuţie, calculată la o valoare de 2% din valoarea totală a cantităţii de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.

Staţi că nu înţeleg. Adică ruşii să ne dea cele 93,4 tone de aur şi să ne mai dea şi o garanţie de 20 de milioane USD?

În practica comercială se uzitează foarte des instituţia garanţiei de bună execuţie. Mai ales în tranzacţii private. Pe scurt, pe înţelesul cititorilor care nu sunt familiarizaţi cu astfel de practici, atunci când un vânzător vrea să’şi vândă marfa, el trebuie să ofere şi o garanţie de bună execuţie, în favoarea cumpărătorului, în valoare de 2% din totalul contractului sau al valorii acreditivului bancar. O astfel de garanţie reprezintă siguranţa că furnizorul este capabil şi doritor să finalizeze tranzacţia. Garanţia este valabilă doar pe perioada executării contractului, iar la finalul tranzacţiei se înapoiază vânzătorului. În cazul în care vânzătorul îşi îndeplineşte defectuos sarcinile sau nu şi le îndeplineşte deloc, garanţia de bună execuţie o va încasa cumpărătorul, în cazul nostru fiind vorba de BNR.

Aţi obţinut cele 20 milioane USD?

Ruşii au vrut să dea un mesaj de încredere Bucureştiului şi au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancară de 350 milioane USD! Cu precizarea că 20 milioane USD să fie reţinuţi de BNR sub formă de ”Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD să fie utilizaţi sub forma înfiinţării unui fond de garantare a efectuării plăţilor către companiile româneşti care exportă produse şi servicii în Federaţia Rusă. Ideea era să se încurajeze agenţii economici români să exporte direct în Federaţia Rusă şi să fie plătiţi imediat, fiindcă una din temerile firmelor româneşti era că le este frică să exporte în Federaţia Rusă deoarece nu sunt siguri că’şi mai încasează banii de la extern!

Şi ce a făcut BNR cu cei 350 milioane USD?

Păi nici nu i’a primit! Nici măcar nu a acceptat să discutăm acest subiect! De fapt nici pe mine nu m’au mai primit la discuţii!

Şi ce aţi făcut cu cei 350 milioane USD?

Am fost obligat să găsesc alte soluţii, fiindcă eu comandasem garanţia bancară, deci… eram bun de plată. Printr’o cunoştintă am ajuns la Geneva, la un mare expert financiar, care, culmea, îl cunoştea foarte bine pe domnul Ioan Talpeş, care era viceprim-ministrul Guvernului României în acea perioadă!

Iar domnul Talpeş?

Da, dar de data aceasta am avut succes! Domnul Talpeş m’a primit în biroul domniei sale de la Guvern şi a avut răbdarea să asculte până la capăt toată istoria. A durat vreo 3 ore discuţia cu dânsul! Şi’a dat seama de avantajele proiectului şi, la terminarea discuţiei, cu un fair play pe care nu i’l bănuiam, mi’a spus că ”e convins acum că a fost informat greşit, că şi serviciile se mai înşală uneori şi că trebuie neapărat să continuăm acest proiect în beneficiul ambelor părţi”.

Şi ce’a ieşit de aici?

Nu a ieşit nimic fiindcă discuţia am purtat’o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Băsescu a câştigat alegerile, iar domnul Talpeş şi’a încheiat mandatul!

Şi ce aţi făcut, aţi luat’o de la capăt ?

Exact. Încurajat de experienţa cu domnul Talpeş, l’am bombardat pur şi simplu pe domnul preşedinte Traian Băsescu, pe consilierii săi şi pe noii guvernanţi cu zeci de adrese, încercând să obţin audienţe sau cel puţin să’i sensibilizez şi să meargă la Moscova să verifice afirmaţiile mele.

Aţi fost primit în audienţă?

Niciodată!

Dar ce răspunsuri aţi primit de la autorităţi?

Am primit 7 adrese de genul:

”Petiţia dvs. a fost redirecţionată la Ministerul Afacerilor Externe, care urmează a vă răspunde.”

În luna martie 2005 am propus Institutului de Relaţii Externe din Moscova (VNIIVS) o variantă de soluţionare a acestui proiect, ceva mai laborioasă şi mai sofisticată, variantă care a fost acceptată. De aceea fosta mea firmă, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informează Ambasada României la Moscova de faptul că ”Institutul nostru a acordat firmei româneşti SC Profact SRL o invitaţie cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietăţii Regatului România în Federaţia Rusă”.

Şi mai departe se precizează în adresă:

”Noi suntem pregătiţi să primim delegaţia firmei sus-menţionate şi să organizăm tratativele în scopul discutării şi concordării tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerată oportună.”

În acelaşi timp cu adresa sosită la Ambasada României din Moscova am prezentat noi adrese autorităţilor româneşti, solicitându’le cooperarea cu partea rusă. Din păcate, la fel ca în trecut, nici o autoritate românească nu a binevoit să dea curs ofertei Moscovei.

Este de neimaginat că nici măcar Ambasada României de la Moscova nu a reacţionat pozitiv. Ce a făcut ambasadorul României la Moscova, Dumitru Prunariu, când a primit această adresă?

Domnia sa l’a informat imediat pe ministrul Afacerilor Externe al României, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, care i’a transmis, printr’un secretar de stat de la MAE, ”să nu se mai implice deloc în problema Tezaurului”.

Cred că nu aţi înţeles bine… De ce ar da un ministru de Externe  un astfel de ordin?

Păi tot aşa a reacţionat şi domnul ambasador. A cerut lămuriri suplimentare la Bucureşti, iar pentru insistenţa sa în favoarea soluţionării problemei Tezaurului, domnul preşedinte Traian Băsescu… l’a retras de la post, semnând decretul prezidenţial la 4 săptămâni de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a începerii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului.

Sunteţi sigur de cele ce afirmaţi?

Absolut sigur. Tocmai de aceea consider că ordinul preşedintelui României a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact în perioada în care respectivul proiect trebuia finalizat, mă face să cred că domnul preşedinte poate fi acuzat de mai mult decât lipsă de interes pentru retrocedarea Tezaurului românesc aflat la Moscova!

Ceea ce spuneţi este destul de grav.

Sunt foarte conştient de ceea ce spun şi o pot demonstra cu documente şi probe evidente. De fapt toate declaraţiile de presă, precum şi tot comportamentul domnului preşedinte Traian Băsescu, de la data destituirii ambasadorului României la Moscova şi până în prezent, sunt o dovadă clară că domnul Băsescu a acţionat împotriva intereselor legitime ale României, şi anume împotriva aducerii Tezaurului la Bucureşti.

Să ne întoarcem la momentul în care aţi informat autorităţile de faptul că aţi primit invitaţia de a merge la Moscova şi de a negocia aducerea Tezaurului.

Staţi puţin, fiindcă nu vreau să se facă o confuzie. Eu nu am mandat de negociere a problemei Tezaurului, ci doar pentru proiectele comerciale, economice şi financiare din cadrul proiectului D-02/122. Singura persoană abilitată care poate să negocieze subiectul Tezaurului, de fapt ”componenta de metale preţioase”, cum spun ruşii, este numai guvernatorul BNR sau reprezentantul autorizat al BNR.

Am înţeles. Am observat că aveţi şi 12 monede de aur. Care este povestea lor?

Iniţial, cam prin 1995, când se începuseră discuţiile la Cotroceni cu prima echipă de la Moscova, românii au solicitat ruşilor, ca o dovadă supremă de credibilitate, să le predea un set de 12 monede de aur, împreună cu lista de inventar din lăzile unde au fost depozitate, cu confirmarea originală a existenţei Tezaurului. Aşa că ruşii mi’au predat cele 12 monede de aur, ediţiile 1859-1907, denumiţi în limbaj popular ”cocoşei” sau ”napoleoni”.

Şi de ce nu i’aţi predat către BNR?

Am încercat de nu ştiu câte ori, cu adrese oficiale şi prin diferiţi intermediari, dar nu am avut nici un succes! Nu mi’au dat nici un răspuns concret, ci doar un singur răspuns, foarte evaziv, în care îmi comunicau că BNR are un membru în Comisia Mixtă Româno-Rusă, iar dânşii sunt foarte mulţumiţi de prestaţia părţii ruse în această comisie. Dar culmea este că această comisie s’a desfiinţat de un an de zile! Adică practic nu mai există! Şi BNR îmi scrie că este mulţumită de prestaţia părţii ruse dintr’o comisie care nu mai există! Asta chiar este o bătaie de joc!

Aţi încercat şi la alte autorităţi?

Sigur ca da. Am cerut Parlamentului, adică Senatului, dar şi Camerei Deputaţilor, să preia mostrele de aur şi să le depoziteze unde cred ei de cuviinţă. Ba chiar am cerut şi conducerii SRI să preia monedele de aur şi să’mi acorde şi o audienţă pentru a le solicita colaborarea.

Şi ce v’au răspuns?

SRI mi’a răspuns că ”directorul serviciului are agenda încărcată şi nu are timp să vă primească”, iar despre monedele de aur nu s’a precizat nimic!

Şi totuşi, nu s’a întâmplat nimic bun în această perioadă?

Ba da, s’au întâmplat destule, dar numai lucruri rele. Au început să curgă pe capul meu şi al familiei mele zeci de controale şi de percheziţii, făcute de poliţişti sau de falşi poliţişti, de organele fiscale şi financiare, de cei de la protecţia muncii, de la Sanepid şi de la pompieri. M’am trezit cu o groază de reclamaţii penale, în care eram acuzat că aş fi spălat sute de milioane de dolari, că aş fi primit garanţii bancare de la diferite ”organizaţii mafiote din Rusia”, că sunt suspect de implicare în acţiuni organizate criminale, că m’am asociat cu indivizi suspecţi care acţionează împotriva intereselor României şi câte şi mai câte.

Au fost zile când m’am trezit la 6 dimineaţa cu grupuri de câte 2 sau 3 aşa-zişi poliţişti, care îmi spuneau că ”au informaţii că eu deţin persoane suspecte în casa mea, cerându’mi să le deschid uşa şi să intre în apartament”. Apoi au început o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care’i întrebau dacă eu aduc străini la mine acasă şi dacă vin maşini înmatriculate în străinătate să mă ia şi tot felul de bazaconii dintr’astea, de parcă ne’am fi întors în timp cu 50 de ani!

Şi cum s’au soldat toate aceste controale şi reclamaţii penale?

În final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru că m’au găsit pompierii fără stingător la birou. În rest totul a fost legal şi nimeni nu a avut ce să’mi reproşeze. Nu am nici o amendă penală, nu am dosar penal şi nici măcar în fază de cercetare penală nu sunt!
Eram într’o situaţie aproape disperată. Nimeni nu mă primea la discuţii, adresele mele erau fără răspuns sau, atunci când primeam vreun răspuns, era total anapoda, nu mai puteam suporta costurile, iar facturile rămâneau neachitate de la o lună la alta.

Şi cum v’aţi descurcat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea în acest proiect. Iniţial nici ei nu au crezut nimic şi chiar mă compătimeau. Totuşi au avut curiozitatea să verifice la Moscova toate aspectele proiectului şi la întoarcerea lor de la Moscova, erau pe deplin convinşi că totul este real şi fezabil, aşa că au decis că merită să se implice total în acest proiect.

Şi cum aţi acţionat?

Olandezii au preluat proiectul principal şi au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor în România şi persoana de contact a părţii ruse în raport cu autorităţile româneşti. În 25 august 2006  olandezii au trimis prima adresă la BNR, prin care solicitau conducerii BNR să înceapă procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea ”componentei de metale preţioase a proiectului D-02/122”, adică Tezaurul, precum şi mostrele de aur aferente.

Şi ce a răspuns BNR?

Nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresă către BNR pe 10 octombrie 2006, dar i‘arăşi BNR nu a dat nici un răspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adresează Tribunalului Internaţional de la Haga, solicitând ca cea de’a treia adresă către BNR să fie transmisă românilor numai prin intermediul Tribunalului, care să constate refuzul permanent şi continuu al BNR şi implicit al autorităţilor româneşti în a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmând ca mai apoi să se solicite Tribunalului să constate că olandezii şi’au îndeplinit misiunea, iar Tribunalul să emită un document prin care să se ateste acest lucru.

În ce bază Tribunalul de la Haga a acceptat aşa ceva?

Există o chichiţă juridică, de care olandezii au profitat, iar românii au neglijat’o. Avocaţii olandezilor au precizat că solicită respectiva decizie a Tribunalului, în baza Convenţiei privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor juridice şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptat la Haga la data de 15 noiembrie 1965.

Da, dar autorităţile româneşti au fost informate de acest demers de la Haga?

Acest demers a fost de fapt o solicitare adresată Tribunalului de constatare a refuzului României de a accepta varianta propusă de Moscova. Dar sigur că autorităţile româneşti au fost informate.

Mai concret, care autorităţi?

În primul rând a fost informat Ministerul Justiţiei din România.

Cine l’a informat? Tribunalul de la Haga?

Nu. Procuratura din arondismentul Rotterdam, care a fost solicitată să transmită Băncii Naţionale a României, prin intermediul Ministerului Justiţiei din România.

Şi ce a răspuns Ministerul Justiţiei?

Că ”nu este posibilă soluţionarea cererii procuraturii din Rotterdam deoarece documentele de notificat nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei din 1965”.

Au mai fost informate de această procedură şi alte autorităţi româneşti?

Sigur că da. A fost informată Ambasada României la Haga, care a primit un set complet de documente, la solicitarea Tribunalului de la Haga.

Şi ce a răspuns ambasada?

Că Ambasada României la Haga ”nu este în poziţia de a primi şi transmite nici o livrare de documente, deoarece respectiva problemă are un caracter privat, or, ambasada se ocupa doar de aspectele diplomatice”.

Ce alte instituţii din România aţi mai sesizat?

Păi cam pe toate. Începând cu Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, BNR, ambele Camere ale Parlamentului României, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar şi SRI-ul.

Şi ce răspunsuri aţi primit?

Absolut nici unul.

Aveţi astfel de probe care să vă susţină faptul că aţi informat autorităţile româneşti despre posibila pierdere a Tezaurului?

Sigur că da. Am predat toate aceste adrese autorităţilor, însoţite de anexe justificative, primind numere de înregistrare oficiale. Dar nu m’am mulţumit numai cu depunerea unor adrese şi anexe. Am insistat şi am reuşit să obţin audienţe, din păcate doar la Camera Deputaţilor, unde ne’am prezentat la trei comisii de specialitate.

Aţi spus la plural, noi, adică aţi fost mai multe persoane?
Da, am fost însoţit de persoane importante, patrioţi adevăraţi, de oameni care au înţeles perfect oferta Moscovei şi care m’au sprijinit tot timpul.

Puteţi să’mi spuneţi cine sunt aceştia?

Sigur. În primul rând domnul Gelu Voican Voiculescu, apoi generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este şi avocatul Institutului de Relaţii Externe de la Moscova.

Ce interes avea firma olandeză de a cerut aşa ceva Tribunalului?

Înainte de a prelua fosta mea firmă, SC Profact SRL, şi după ce s’au convins la Moscova că proiectul este real şi fezabil, olandezii au contactat o firmă de avocaţi din Haga, cu scopul de a găsi o soluţie legală pentru a intra în posesia celor  93,4 tone de aur, pentru a utiliza această valoare în diferite proiecte investiţionale, atâta timp cât respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat şi care nu are nimic în comun cu solicitările oficiale ale autorităţilor româneşti adresate Moscovei.

Asta înseamnă că tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeză?

Gândirea olandezilor este una strict comercială. Ei consideră că, atâta timp cât respectiva afacere este privată, România refuză să participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i’ar împiedica pe olandezi să preia aurul României?

Adică ei să devină proprietari pe aurul nostru?

Nu, nici vorbă! Ei doar vor avea dreptul de a’l utiliza în proiectele lor comune cu ruşii, adică în proiecte investiţionale, urmând ca România, dacă vreodată ar mai dori să’şi recupereze aurul de la Moscova, să fie îndrumată să negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul.

Asta este culmea absurdului.

Tocmai acest lucru am încercat eu să’l explic autorităţilor româneşti. Dar parcă s’a pus un zid de nepătruns între mine şi ei.

De ce nu aţi apelat la liderii partidelor parlamentare?

Am discutat cu majoritatea şefilor partidelor parlamentare, cu excepţia PRM, ba chiar şi cu o parte din şefii partidelor neparlamentare.

De ce nu aţi discutat cu liderul PRM, care este un mare patriot?

Aşa am crezut şi eu, l’am căutat, iar o parte din parlamentarii PRM chiar au insistat să port o discuţie cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

V’aţi întâlnit cu domnul Corneliu Vadim Tudor?

Nu. Niciodată, fiindcă domnia sa a refuzat să stea de vorbă cu mine, deşi parlamentari ai PRM m’au condus până în secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.

Dar cu şeful PNG, domnul Gigi Becali, v’aţi întâlnit?

Da, de două ori. Numai că domnul Becali nu s’a arătat deloc interesat de varianta aceasta privată de aducere a Tezaurului la Bucureşti.

Nu cred că este posibil ca un şef de partid politic din România să poată trata aşa de superficial o problemă de o asemenea importanţă.
Singurul şef de partid din România care a fost interesat să verifice afirmaţiile mele a fost domnul Cozmin Guşă, preşedintele PIN. M’am întâlnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dânsul mi’a cerut să’i facilitez mai multe întâlniri la Moscova, la un nivel cât mai înalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.

Mi’aduc aminte că domnul Guşă a fost de mai multe ori la Moscova. Dvs. i’aţi aranjat întâlnirile de la Moscova?

Da, dar numai întâlnirile pe care domnul Guşă le’a efectuat în anul 2006. Doar acestea au fost intermediate şi organizate prin intermediul meu şi al specialiştilor de la Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova. Nu şi cele anterior anului 2005, când eu nu’l cunoşteam pe domnul Guşă. El a ridicat problema Tezaurului în discursurile sale pe la diferite talk show-uri, dar şi în conferinţele de presă ale PIN. Dar, observând că nimeni în România nu se arată interesat de soarta Tezaurului, nici domnia sa nu a mai pedalat pe această temă.

Ca om de afaceri care are intuiţia privind soluţionarea sau respingerea unor demersuri şi proiecte, care este feeling-ul d-voastră cu privire la tărăgănarea şi lipsa de interes a autorităţilor române pentru aducerea Tezaurului românesc în ţară?

Aici este o problemă foarte complexă. Ar fi vreo două variante care pot fi luate în calcul. Dar numai o comisie de anchetă parlamentară ar putea să descopere adevărul. Una din ele ar fi perioada 1995-1996, când a fost în mod special distrusă Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul băncii sprijinite de ruşi. Din informaţiile noastre, se pare că unul din conducătorii Băncii Fortuna, în iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din Bucureşti să emită o garanţie bancară în valoare de 1 miliard USD, în baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le deţinea. Această operaţiune s’a petrecut în răstimpul de trei zile în care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna şi data la care această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial.

Cine era beneficiarul acestei uriaşe valori a garanţiei bancare ?

Nimeni alta decât Bancorex. O bancă care deja începea să se scufunde. Probabil că factorii de decizie din acea perioadă din România aveau intenţii bune, chiar vroiau să salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapidă şi masivă. Or, nici o instituţie bancară internaţională nu mai vroia să crediteze Bancorexul fiindcă rezultatele financiare ale celei mai mari bănci de stat din România erau total necorespunzătoare. Şi atunci anumite persoane cu mari funcţii de răspundere din stat au găsit soluţia, îngropând Fortuna şi salvând Bancorexul. Adică au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani şi ale lui Omar Hayssam, solicitându’le acestora să găsească fonduri pentru Bancorex, contra garanţiilor bancare pe care Bancorex le’a oferit. Aceştia au condiţionat aducerea dolarilor în Bancorex din surse private din ţările arabe de acordarea unor ”ajutoare” ale statului român în privinţa privatizărilor sau a neimplicării organismelor de control în afacerile lor private. Aşa au apărut aceste persoane ca fiind ”salvatori” ai României, ei fiind făcuţi apoi membri PSDR şi fiind incluşi în ”lumea bună” din jurul preşedintelui României.

Aşa se explică probabil ascensiunea acestor personaje controversate.

Fără sprijinul (dezinteresat?) al unor membri importanţi din conducerea României din acea perioadă, nu era posibilă o astfel de operaţiune.

Bine, dar din decembrie 2004 avem un nou preşedinte şi un nou Guvern. Cum vă explicaţi că şi actualele autorităţi refuză această ofertă a Moscovei?

E simplu. Chiar dacă s’au schimbat conducătorii, noi, cei care ne’am ocupat în ultimii 12 ani de această problemă, am fost ”încondeiaţi” ca fiind ”suspecţi” de acele persoane care lucrează în serviciile speciale şi care au avut un interes evident să ne ponegrească, tocmai pentru ca nici o autoritate românească să nu poată să stea de vorbă cu noi, iar toate adresele noastre să nu fie tratate corespunzător.

Dar ce interes ar fi avut acele persoane care lucrează în serviciile speciale să vă denigreze?

O bună parte din actualii lucrători ai serviciilor speciale care încă lucrează în aceste structuri au beneficiat de credite preferenţiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le’au mai rambursat sau le’au rambursat parţial. Or, dacă s’ar descoperi adevărul în această problemă, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindcă nu numai ar fi obligaţi să restituie creditele astfel obţinute, dar ar fi pasibili să suporte şi deschiderea unor dosare penale.

Cum s’ar putea rezolva această problemă?

Aşa cum spuneam, problema poate fi rezolvată numai prin înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă, care să cerceteze toate aspectele colaterale. O comisie din care să facă parte parlamentari care nu au avut de-a face cu serviciile secrete şi cu împrumuturile de la Bancorex.

Aţi spus că ar fi două variante pe care le luaţi în calcul. Cea cu Bancorexul este una. Care ar fi cea de’a doua variantă?

Aici ar putea fi o mare problemă, extrem de delicată şi sensibilă, legată de faptul că Tezaurul României este de fapt o proprietate privată a BNR, dar bunurile care au luat calea Kremlinului nu au fost 100% numai ale românilor, ci o bună parte din ele aparţineau comunităţii de afaceri evreieşti de la acea dată, care îşi ţinea economiile la Mormorosch Bank din Bucureşti, o bancă foarte puternică a acelor vremuri. Din păcate nu pot dezvolta acest subiect fiindcă aş putea aduce atingere intereselor României şi nu doresc să provoc un scandal internaţional.

Într’un articol publicat în Evenimentul Zilei, preşedintele României, domnul Traian Băsescu, afirma că i’aţi fi cerut 2 milioane de dolari ca să recuperaţi Tezaurul. Cum comentaţi acest fapt?

Niciodată nu am cerut nici o sumă de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, că nici eu şi nici vreo altă persoană din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo altă facilitate financiară sau fiscală.

Şi atunci ce surse de venit aveţi?

Din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusă, bineînţeles altele decât proiectul Tezaurului.

Credeţi că preşedintele României este dezinformat în acest caz?

Nu, cred că domnul Traian Băsescu este informat destul de corect, să nu zic total, dar suficient încât să fi acţionat corespunzător. Dacă era un adevărat lider, un patriot şi un spirit naţional, aşa cum se pretinde a fi, domnul Băsescu ar fi dat ordin să se exploateze imediat toate informaţiile pe care le deţin pentru a profita de ocazia unică apărută în perioada mandatului său şi pentru a prelua toate avantajele în favoarea României. Dar domnul preşedinte a renunţat încă din prima zi în care a pus piciorul la Cotroceni, în calitate de preşedinte, să se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumărate ori că ”problema Tezaurului aparţine trecutului şi că ar fi bine s’o lăsăm în seama istoricilor!” Pentru mine faptele şi spusele domnului preşedinte înseamnă, cum am mai spus’o de multe ori, trădare de ţară, trădarea intereselor naţionale şi chiar subminarea economiei naţionale.

De ce ”subminarea intereselor naţionale”?

Pentru că, dacă ar fi să facem un simplu calcul matematic, am putea realiza dimensiunile catastrofalei decizii a preşedintelui ţării de a refuza o astfel de variantă economică de rezolvare a problemei Tezaurului.

Vă rog să fiţi mai explicit.

Luând în calcul că valoarea proiectelor economice, comerciale şi financiare oferite de Moscova este de circa 10 miliarde USD pe an, calculând un venit minim de 30% profit pe an, perfect realizabil în spaţiul economic rus, ar rezulta că firmele româneşti ar fi putut avea un profit de 3 miliarde USD pe an. Rapoartele internaţionale de audit arată că la un nivel aşa de ridicat al afacerilor ar fi permis ca un număr de 200.000 de oameni să lucreze efectiv la aceste proiecte, cu un venit corespunzător, în care statul român ar fi obţinut din taxe şi impozite circa 2 miliarde USD pe an (impozit pe salarii, pe profit, TVA, taxe de import, accize etc.). Cu aceşti bani s’ar fi putut plăti de exemplu o pensie de 4.000.000 lei vechi pe lună la 1 milion de pensionari sau ar fi putut fi construite multe obiective sociale necesare. Dar, datorită refuzului domnului Traian Băsescu în problema Tezaurului României, beneficiile acestor proiecte vor lua calea Olandei şi a altor agenţi economici, dar nu din România.

Pentru că sunteţi foarte bine informat cu privire la toate aspectele referitoare la Tezaurul românesc aflat la Moscova, care credeţi că este soluţia pentru a finaliza favorabil acest demers?

Poate n’o să mă credeţi, dar soluţia este uimitor de simplă. În primul rând ar trebui ca problema respectivă să fie transferată din portofoliul MAE în cel al Ministerului Economiei şi Comerţului de la Bucureşti. Acest minister are în subordine un Centru Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC), practic fiind omologul lui de la Moscova. Între timp, toate instituţiile şi comisiile care au avut tangenţă cu problema Tezaurului ar trebui să se întâlnească şi să stabilească o valoare unică de bunuri şi valori care ar mai fi de recuperat de la Moscova. După care CRPC ar urma să semneze un contract cu firma abilitată de Moscova în rezolvarea acestei probleme.

Şi dacă ar exista diferenţe de valori între ce oferă Moscova şi ce ar aştepta să primească Bucureştiul, cum se va proceda?

În cazul în care vor exista diferenţe între cantitatea minimă de aur, respectiv valoarea bunurilor reclamate şi ceea ce se va obţine de la Moscova, grupul de firme care va derula acest proiect se va obliga să preia aceste obligaţii financiare şi să’şi achite datoriile la statul român până la limita acoperirii tuturor obligaţiilor de plată, într’un termen rezonabil, care să nu afecteze procesul economic al grupului de firme, dar nici să dureze mai mult de 10 ani. Toate aceste obligaţii de plată ar urma să fie achitate din profiturile estimate a fi obţinute.

Atitudinea istoricilor din Rusia este una influenţată în primul rând de poziţia oficială a Kremlinului care în repetate rânduri a negat orice obligaţie a Rusiei de a restitui tezaurul României , considerând problema închisă.Istoricii ruşi pun acest refuz al Moscovei de a restitui tezaurul pe seama faptului că România a ocupat Basarabia sovietică şi a participat împreună cu Germania Nazistă la invadarea URSS în perioada 1941-1944. Aceste motivaţii sunt susţinute de istoricul Mihail Miagkov, șeful Centrului de istorie a Războaielor şi Geopolitica. Atunci când URSS a anexat Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei l’a făcut tot ca titlu de despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România. În cazul ruşilor despăgubirile sunt doar pretexte de a câştiga ceva necuvenit. Cu alte cuvinte tezaurul României este în accepţiunea Kremlinului, o despăgubire pentru anexarea Basarabiei şi pentru distrugerile din ce de al doilea Război Mondial.

Vladlen Georgievici Sirotkin în cartea sa intitulată Aurul Străin al Rusiei (Зарубежное золото России) abordează şi el chestiunea despăgubirilor, dar de această dată din prisma bunurilor armatei ţariste confiscate de România în primăvara lui 1917. Se referă la armele, muniţia, uniformele şi alimentele lăsate de armata ţaristă pe teritoriul României. Sirotkin consideră că dacă se discută restituirea tezaurului, valoare acestor bunuri militare aparţinând armatei ruse trebuie puse în discuţie. României i se pun la socoteală şi alte stocuri militare contractate de la armata ţaristă şi neachitate. Sirotkin preia de fapt în cartea sa acelaşi punct de vedere exprimat de Vladilen Vinogradov, istoric rus specializat pe tema relaţiilor româno-ruse.

Decizia României de a expune problema Tezaurului în cadrul Consiliului Europei, a provocat discuţii aprinse în presa rusă care s’a grăbit să critice demersul României. Una din dezinformările care au circulat în presa rusă a fost şi o presupusă restituire a 10 tone de aur către România în anul 1986 relatată de articolul lui AlexeI Cicikin pentru Revista de analiză  ”Oameni de afaceri ruşi” (Аналитический журнал ”Русский предприниматель”). Asta arată gradul de profesionalism la care a ajuns o mare parte din presa rusă, silită să’şi desfăşoare activitatea sub cenzura Kremlinului.

Totuşi, articolul lui Serghei Golubiţki care tradus parțial mai sus, este expus cu obiectivitate aşa cum este adevărata chestiune a tezaurului României, considerând că nu este drept ca Rusia să deţină ce nu îi aparţine şi să continue astfel politica nelegiută a bolşevicilor. Asta demonstrează că în Rusia mai există intelectuali oneşti de cea mai înaltă ţinută morală, și care ne îndreptățește să afirmăm că o parte din ruși nu sunt de acord întotdeauna cu politicile guvernului lor față de România, cu atât mai mult cu cât conduita morală a statului rus este pusă în joc, iar pata pe obrajii Rusiei va rămâne indiferent dacă ea se va soluționa cândva.

Din păcate, conducerea rusă se ghidează după aceleaşi reguli ale dictaturii bolşevice.

În legătura cu soarta tezaurului românesc ajuns captiv la Moscova în urma acaparării puterii de către bolşevici, au existat mai multe scenarii. După informaţiile existente în sursele ruseşti se pare că tezaurul a fost transportat la începutul revoluţiei bolşevice în Siberia pentru a fi mai în siguranţă. Bolşevicii îl învinovăţesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale ţarului, că a cheltuit din tezaurul României. Există suspiciunii că de fapt bolşevicii s’au folosit de aurul românesc, pentru a finanţa grupările ilegale de comunişti de pe teritoriul României.

Oficialii ruşi declară că nu mai ştiu exact unde este aurul. Totuşi cele 12 monezi restituite în 1994 şi înregistrate în 2008 arată că Moscova cunoaşte foarte bine locul său de depozitare. Cele 12 monezi făceau parte din lăzile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaraţiilor BNR locul depozitării tezaurului României este chiar în Moscova.

Incertitudinea legată de tezaurul Romaniei va rămâne atât timp, cât Rusia nu va accepta negocieri bilaterale transparente pe această temă care să facă obiectul unui tratat.

În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile recunosc neoficial că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s’a întrunit de numai trei ori, fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cei care fac parte din comisie declară că nu au voie să stea de vorbă cu presa. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Deci, să păstrăm liniștea…?

Concluzii: Mihai Hațegan și Cristian Păunescu

Sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia), traducere din rusă – Vlad Cubreacov, roncea.ro (foto-document), ioanscurtu.ro, cronicaromana.net, basarabia-bucovina.info, Cover story numărul 47

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumînești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia Traiană împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizînd ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerîndu’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vînători nomazi.

În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră pînă la destructurarea ordinii imperiale.

Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea cu Iadul și povestea cu păcatul nu erau încă necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscîndu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decît comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rîndul lor, triburi mult mai agresive.

Trăind în zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Cînd au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib.

Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.

În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară.

Numele lor s’au transmis și s’au păstrat pînă astăzi în limba rumînă: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după toponimul european Ung din zona Maramureșului istoric sau după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui (o variantă fiind  numele tribal turcizat, de tip kîpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort).

În ce privește etnogeneza secuilor, sînt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, avînd aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sîrbii și bulgarii.

După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost cînd aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.

Scriindu’și istoria, cunoscînd că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungînd acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”!

Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor rumîni sud-dunăreni, considerați sclavi, sclavini ( cei care vor deveni ”slavii” din sudul Dunării), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.

Veniţi în număr restrîns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca și ungurii și serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămînîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Și cazul geto-rumînilor este aparte, iar adevărul pe care toţi rumînii de pretutindeni trebuie să’l cunoască și să și’l însușească este că spațiul geto-rumînesc a fost vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric. Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Rumîne”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Rumîn nu pot fi înţelese decît în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sînt cei care au înfăptuit’o.

Prof. André Piganiol (Sorbona) scria:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.”

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia rumînă nu se mai scrie decît de la Traian încoace, lăsînd un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta o parte din ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.

Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-rumînii) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc.

Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.

Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.

Și cronicarii bizantini au scris despre geto-rumîni și despre vlahi, rumînii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa rumînilor băştinaşi în ţinuturile rumîneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atît de istoricul elen Theophilact Simocata, cît şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin.

Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare.

Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecînd de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus.

Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezînd că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcîndu’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba rumînească a vremii era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rîndul rumînilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi rumînii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cît şi a cărţilor de istorie bulgare.

Nu există nici o dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată Rumînia de astăzi sau în sudul Dunării!

Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini în nordul Dunării

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-rumînilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzînd solicitărilor Geto-rumînilor / Valahilor (în baza ”legamîntului aurelianic”) din țările de rîuri / munți ai Geto-Rumîniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Geto-rumînilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de rîuri / munți” de la rîul Samos / Someș).

În 625 Samos alungă Slavii-Sîrbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sîrbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pămînt de locuit.”

”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sîrbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sîrbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Geto-Rumînia Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sînt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-rumînesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapînirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținînd astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale rumîneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”.

Tot despre Vitalianus (geto-rumîn dobrogean din Scyţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergînd contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormîntul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

Că rumînii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna (Vlacherna), adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, geto-rumîn, omorît la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei rumîne.

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (rumîne) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat.

Bulgarii erau o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.

Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau ”ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”, pentru că bulgarii erau ”jandarmii” zonei.

Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi-rumîni.

Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, rumînii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemulțumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dîndu’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercînd chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol.

Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.

În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.

În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi.

Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificînd pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra nu era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.

Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul rumîno-bulgar al lui Samuel sau Samoil (după nume, rumîn). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei.

Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii.

Dar, din păcate altfel se scrie istoria!

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Cîţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, rumîn şi el ca şi Samuilă, luptînd în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de rumîni sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului rumîno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a rumînilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale.

După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.

Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sînt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează cîţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de’al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.

Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, cînd a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el cînd a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărînd o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau rumîni, Simion, Asan etc.

V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.

După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalîc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi rumîne, cît şi a voluntarilor rumîni tribalieni aliaţi cu românii.

De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi?

O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămînînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii.

Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.

Cu timpul, limba rumînească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stîlcească cuvintele dîndu’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între rumînii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche rumînească şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.

După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vîrît coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi!

Aşa se explică că, în momentul cînd populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.

Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Rumîne aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii Rumîniei, a noastră a tuturor rumînilor, lăsînd o populaţie rumînească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.

Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie rumînească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!

Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind rumîneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.

Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întîlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în rumînă.

Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba rumînă.”

De curînd şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasîndu’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nici o figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind rumîneşte!

Un alt aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sînt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau rumîneşte sau se întreţineau cu turişti rumîni în limba rumînă, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..

Ceea ce este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat’o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul ”Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004.

Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată Rumînia de azi, iar în sec. X cuprinzînd şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau RUMÎNI sud-dunăreni, în hărţi indicînd ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!

Toţi ţarii care au condus luptele rumîno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?

Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii rumîni au nume bulgăreşti, ca şi cînd n’ar mai fi existat picior de rumîn în Bulgaria de astăzi!

Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea Rumîniei prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor rumîni, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii rumîni tribali.

De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele rumîneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii rumîni explică turiştilor noştri, de… Cetatea Tîrnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decît acestea.

Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole!

De altfel, să nu vă miraţi cînd veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decît că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii!

Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că:

”… din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul cînd în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decît de rumînii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe rumînii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Boero Biseto (Burebista), să nu ne mirăm cînd bulgarii ne cer teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!

Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor rumîneşti în străinătate cît şi al Institutelor culturale rumîneşti din străinătate, acolo unde există, cînd apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori și fantasmagorii despre trecutul poporului nostru.

Dar, de ce să ne mai mirăm, cînd şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile.

Cît despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care se trage de fapt direct din limba primordială a europenilor!

Cît priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a rumînilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavînd nici o legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă).

Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba rumînă!

Patriotul rumîn Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curînd şi în rumîneşte.

În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul rumîn din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei.

Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor rumîni, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete!

Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate).

Călătorind prin Bulgaria, noi rumînii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sînt scrise cu litere chirilice! Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE.

Însă, această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice!

Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei rumîneşti, nu sînt alocate ore de limba rumînă în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existînd doar la Sofia un liceu de limbă rumînă.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din Rumînia au reuşit să ne impună în localităţile din județele rumînești Covasna și Harghita şi în satele unde mai există astăzi cîţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T.120

Tăblița 120 (sau 56 după alte numerotări) este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

PS: Această uriașă concentrare de oști (126 000 luptători !) s’a realizat pentru combaterea forțelor galeze / celte… Pentru îmbărbătarea luptătorilor, unii comandanți de ”divizii” erau preoți, iar comandant al întregii operațiuni – Deceneu !

Pe o altă Tăblița, este descrisa o primă întâlnire între combatanți: Galii ( ~40 000) conduși de Koyeviso – ”s’au topit in zare”, la vederea oștilor getice !

CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 36: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-36/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T 36

BOERO BISTO (BUREBISTA) ÎNTĂREȘTE CETĂȚILE DE LA GURILE DUNĂRII

TĂBLIȚA 129 (După alte numerotări TĂBLIȚA 36)

Transcriere din getice în latine:

BOERO BISTO PURCEDO ON SONTO RIOMIONUSO E CIE NIVIOSO ON MESIO SUPTO E MAIERO LOCO LORE CETO ISTRIOSO CI RAPTO ON DEO TRIPALELE LO MOROESO ACINO AI O NOSETRO NOVA LEO DAVO GETO TO EQI TRIPALELE. RIOMIONUSO SOU PATO. TRASO MATO BOERO BISTEO.
HILIARHO (Presc.) DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H. MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: N. (obalo) MATO TROPEU SOTOGERO ON SARMIGETUZO

Citire propusa:

Boero Bisto purcede (purcedo) pe unde (on) sîntu (sonto) romanii (riomionuso) și (e) cei (cie) în nevoie (nivioso) din (on) Moesia (Mesio) subt (supto) și (e) conducerea (maiero) locală (loco) acelor (lore) cete (ceto) istriene (istrioso) ce (ci) pradă (rapto) în (on) două (deo) brațe (ale Dunării) (tripalele) să moară/cedeze (moroe so) ținut (acino) al (a) io nostru (nosetro) noi (nova) legații/legături (leo) davelor getice dă (to) echilibru (eqi) brațelor Dunării (tripalele). Romanii (riomionuso) să fie (sou) în suferință (pato).
Semnează (traso) Regele (Mato) Bureo Bisto:
CHILIARHO (Presc.) Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobalo (presc.) Mato Tropeu Sotogero on Sarmigetuzo

Variantă în vorbirea curentă:

Boero Bisto urmărind pe unde sunt romanii și cei în primejdie din Moesia, guvernărilor locale unde cetele dunărene sunt expuse cuceririi în două brațe (ale Dunării) din ținutul nostru, noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să fie înfrânți!
Semnează: Regele Bureo Bisteo
Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobilul Atotputernic, Consilul de Apărare al Sarmigetuzei

Pentru că în text există și o posibilă menționare a generalului Marcus Terentius Varro Lucullus (Locolo în text), când în 73 î.Hr.-72 î.Hr. sunt cucerite cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator,

se impune și o variantă 2:

Boero Bisto urmărind (purcedo) pe romani ce amenințau (nivioso) Moesia, sub conducerea (maiero) lui Luculus (Locolo) care trec (receto) Dunărea (Istrio) să (so) jefuiască (prado) în două brațe (tri-palele=Delta Dunării n.n.), ucigând (moroeso) în ținutul (acino) nostru (nosetro). Noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să sufere!

Personal nu cred că Locolo este Lucullus.

Comentarii:

Burebista (82 î.Hr. – 44 î.Hr.) Bureo Bisto cum îl avem menționat pe tăblița 129, a fost rege al geților și întregitorul Geției, un Regat puternic care unea foarte multe triburi getice.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându’și regatul de la Pontul Euxin, în est, până dincolo de Dunăre în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al Romei. Detalii mai jos!

Dicționar:

porcedo, purcedu, purcesu, purcedemu=a purcede urmarind, purcezundu/porcezind=adresându’se trecând în revista, urmarind, echiv. cu lat. procedere, forma compusa din pro- arhaicul *per ”peste, prea” și cedo=a merge, a pleca. În getica arhaicul *per > pur, fara meteteza lichidei (r) ca în latina, așa cum este și în româna de azi.

nivioso=în nevoie, în primejdie, în pericol, nevoiaș, incapabil, necapabil, neputincios, lipsit de vlagă, neajutorat, nepriceput, becisnic.

mare, mario=marețul, merituosul, mairo (viro)=Marele Barbat/consul la romani, primar, maieru=consul/guvernator, sânt forme predecesoare adjectivului rom. mare. Nu sunt echivalenți în limba latina sau în limbile romanice, dar sunt în limbile celtice: cf. v. ir mar, v.cymr. maur, breton. meur, cu același sens.

loco=local, de’al locului, loc

lore (lor)=acelor, lorieo (loriu)=lor, regatele lor. Formă din care provine forma de genetiv-dativ plural a articolului hotărât, precum și a altor forme în aceste cazuri.

cetie, cetu=cete, cetatea, garnizoană, este predecesorul rom. ceata și echivalent cu lat. caterva=companie, grup, ceata și umbr. kateramu, caterahamo=ceata, grup.

rapto=pradă, hoție, rapire, prădăciune

deo=doi, două, ambele

tri-palele=Delta Dunării, trei (tri) brațe (palele) ale Dunării

moroeso=moarte, morți, a muri din arhaicul *mer-, echivalent în vechea provensală morir, și latină *morīre, morī, morior. În cazul nostru să cedeze, să fie cucerite sub asaltul dumanilor.

acino, aceno=ținut, meleag, teritoriu

leo, lieo, lieu=legare/unire/alianță/legatură/liant, echivalent cu lat. lego=a lega” din arhaicul *leg’-e/o- ”a culege”, precum și în greaca, albaneză sau celtice.

eqi=echilibra, echilibru, echitate

pato=suferință, patie=îngăduință, este echiv. cu lat. patior, patientia=răbdare, și gr. πάϑος patos=experiență neplăcută, suferință. Este un radical meditereanean, fără alți echiv. în limbi indo-europene. Rom. patimă provine tot de la acest radical fiind considerat că a intrat în română din medio-greacă, deși forma ca atare nu există în greaca veche. Este posibil ca rom. patimă să provină din fondul getic sau traco-ilir de unde l’a împrumutat și medio-greaca.

hilu (chilu)=mii, hili-arh, hili-arhu=hiliarh, general, sunt împrumuturi din limba greaca din gr. hilioi=o mie, hilarh=comandat peste o mie de oameni.

trupeu, trupeo=consiliu, adunare, oaste, sistemul de apărare. Suntem tentați să asociem acest cuvânt getic cu fr. troupe, respectiv troupeau=turmă, care este considerat de origine germanică, echivalent cu germ, dorf=sat sau eng. thorp (arh.)=sat. Ne îndoim de originea ”germanică” a acestor cuvinte franțuzești și cred că sunt de origine celtică și echivalenți cu forrma din limba getică cu care sunt compatibile din punct de vedere semantic.

nobalio, nobalie, nobalisu=nobil, nobilime, nobalitico=nobilissimul, echivalent cu lat. nobilis=faimos, nobil < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”.

sotogero=Sfatului Bătrânilor, Consiliul celor 100 (soto) de înțelepți (gero), Consiliul Suprem de Apărare a Regatului.

Conform spuselor lui Strabon, Boero Bisto (Burebista) a fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci:

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor getice, iar cu ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Geția, a introdus sistemul de legi belagines, iar pe plan spiritual și’a întărit propriul cult.

Campania lui Burebista din anul 55 î.Hr. împotriva cetăților de la Pontul Euxin nu poate fi înțeleasă decât pe fondul vacuumului de putere cauzat de căderea lui Mitridates al VI-lea Eupator și de retragerea lui Pompei din Orient, precum și ca o consecință a revoltei reușite din anii 62-61 î.Hr. împotriva lui Caius Antonius Hybrida.

În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator, sunt cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus, eliminându’l pe Mitridates de pe eșichierul politic vest-pontic.

Un deceniu mai târziu cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, deoarece nu mai puteau suporta abuzurile acestuia. Hybrida a organizat o expediție împotriva răsculaților, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii, lângă Histria.

În acest context, al creării unui vid de autoritate, Burebista hotărăște să supună cetățile de pe litoralul Pontului Euxin. Considerând că sursele antice se referă, fără echivoc, la faptul că prima cetate cucerită a fost Olbia de la gurile Bugului, se presupune că prima campanie a lui Burebista a pornit din zona extracarpatică a Moldovei, din zona davelor de pe Siret, Zargidava, Tamasidava și Piroboridava. După cucerirea Olbiei, trupele lui Burebista s’au deplasat de’a lungul țărmului Pontului Euxin și a cucerit Tyrasul. Este posibil ca flota olbiopolitană să fi urmat oastea lui Burebista pe un itinerar paralel de’a lungul coastei.

Cea de’a doua etapă a campaniei asupra cetăților pontice a pornit din zona Dobrogei și s’a finalizat prin cucerirea cetăților Histria, Tomis, Mesembria, Dionysopolis, până la Apollonia Pontica, devenind astfel cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, cum îl numește o inscripție greacă dedicată lui Acornion din Dionysios.

Creșterea Regatului Getic până la hotarele stăpânirii suebului Ariovistus a fost privită de Roma cu teamă, deoarece o unire a geților cu suebii putea crea o alianță greu de învins, astfel Cezar făcuse să’i fie atribuite provinciile Galiei Cisalpine și Illyriei, de unde putea ține sub observație și contracara mai ușor eventualele acțiuni ofensive ale suebilor și geților.

Burebista și Ariovistus nu s’au aliat, dar căpetenia suebă a intrat în Galia, unde armata sa a fost zdrobită în anul 58 î.Hr. de către armata lui Cezar. Burebista, însă, și’a îndreptat atenția spre sud-est, unde pericolul roman se contura tot mai clar prin ocuparea cetăților pontice.

După moartea lui Crassus într’o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul a încetat să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să’și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s’a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă.

Apoi, după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi.

O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare.

Astfel, Burebista a decis să’l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei. Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
După înfrângerea lui Pompei, supunerea Geției și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți, dar asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa peste Marea Adriatică a dus la anularea acestui atac.
Burebista a fost, de asemenea, înlăturat și probabil asasinat, de un grup de complotiști cam în aceeași perioadă.

Această variantă este luată de pe facebook, sursa: ”Limba si scrierea dacilor”:

BUREBISTA ELIBEREAZĂ TRIBALIA

Încă un text cu Burebista – primul după trecerea Dunării.
BOROBISTO PURCEDO ON SONTO RIOMONUSO ‘E CIENY
V(O)IO SO ON M(O)ESIO SUPT ‘OE MAYERO, LOCO LO `RECE TO YSTRIO.
‘SOCI RAPTO ONDIO TRIPALELE LO’ MORO `ESO.
ACI, NO ‘AIO NOSETRO NOBALEO DABO GETO.
TO`E C(EOI) TRIPALE, LE’ RYOMONUSO SOU PATO, TRASO MATO BOEROBYS`EO .
DAPYEGEO + OROLIO + SURASO + GVERO + ZAP’TO + KORMYO + GEYZO + MANYSO + BERISOE + DOGYE + KARPODO + PARIOZO + MONGVERO + GUROESO + PELU’E –

N (osetro). M (ATO). D (Voi). Z (abelio). B (orobisto) –

* Textul în limba româna modernă:

– Burebista, plecă in urmarirea ‘romanului’, ce ‘ţine’ în voia sa, în Moesia, sub a lui stăpânire, locul (terit) din dreapta Dunării.
Insoţi ‘îndărăpt’ (refugiaţii, acolo) unde (ei) ale lor locuințe părăsiră.
Aici, no ! dete a noastră înnobilare cetăților gete. (din Tribalia)
Toţi acei tribali, ce romanilor au fost supuși, ‘s-au tras spre’ * comandantul Burebista.

[ Conducători de ‘divizii’: ]

Dapygeo, Orolio, Suras, Gvero, Zap’to, Kormyo, Geyzo, Manys, Berysoe, Dogye, Karpodo, Pariozo, Mongvero, Gureoso, Pella e.

* ‘S-au tras spre..’ – au trecut de partea sa.

Ceea ce este… foarte interesant !

Comandanții de unități enumeraţi aici, sunt ACEIAȘI cu cei indicați pe Tăblița 56 ! ( mobilizați de Burebista pentru campania împotriva celților). Așadar acțiunile au loc în cadrul aceleiași campanii; evenimentele de pe tăblițele 56, 26 si 36 se succed, se ‘leaga’ între ele !….

Pentru conformitate citiți și:

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 56: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-56/
CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

#Geția #VATRA #ROMANIA #ThraxusAres

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬