SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

Băile Figa, Beclean.

Sarea din cele mai vechi timpuri, în spațiul locuit de geți a constituit o sursă de venituri. Specialistii Muzeului Carpatilor Rasariteni din Sfântu Gheorghe, în colaborare cu cercetători britanici, au descoperit, în premieră, la Băile Figa, în apropiere de orașul Beclean din județul Bistrița-Năsăud, modul în care a fost exploatată sarea de acum patru milenii. Este prima descoperire din Sud-Estul Europei care prezintă modul de exploatare a sarii în perioada preistorica.
Săpăturile au fost incepute în două locuri la situl Figa, lângă Beclean, judetul Bistrița-Năsăud, dupa ce oamenii de știință au aflat ca acolo se descoperise o troaca de lemn, parte a instrumentarului folosit pentru exploatarea sarii.
La fața locului, în urma săpăturilor au fost găsite si alte asemenea obiecte, lemnul pastrandu’se datorită namolului cu conținut ridicat de sare. Din probele efectuate reiese ca acestea sunt obiecte folosite cu 1000 si chiar 2000 de ani înaintea erei noastre. În valea pârâului de la Băile Figa au fost descoperite fragmente ceramice, garduri de alun si stejar, frânghii de iedera, foarte bine conservate, ciocane, topoare si alte unelte antice de minerit. Această descoperirea dezvaluie metoda ingenioasa pe care o foloseau oamenii în acea perioada în exploatarea sarii.
E
xploatarea din judetul Bistrița Năsăud este cea mai veche din Europa de Sud-Est, în ceea ce privește metodele de obținere a sării desprinse din roca, iar odata cu aceste sapaturi s’au descoperit tehnicile de exploatare a sării.

Cele mai numeroase şi relevante vestigii descoperite la Băile Figa datează din epoca bronzului mijlociu (anii 1600 – 1400 î.Hr.), din prima epocă a fierului (anii 1050 – 950 î.Hr.) şi din cea de-a doua epocă a fierului (anii 400 – 300 î.Hr.). Vestigiile din epoca bronzului mijlociu includ câteva “troace” de lemn utilizate pentru exploatarea sării, precum şi numeroase ciocane de minerit confecţionate din piatră locală. Descoperirile din prima epocă a fierului includ, pe de o parte, numeroase obiecte folosite la exploatarea sării (“troace”, ciocane de minerit, scări de lemn), iar pe de altă parte, amenajări pentru captarea şi amenajarea apei sărate. Astfel, în partea de nord a sitului, în albia pârâului, a fost dezvelită o grupare de garduri şi construcţii de lemn cu suprafaţa de circa 400 metri pătraţi. Se pare că slatina captată era folosită pentru conservarea alimentelor, tăbăcirea pieilor şi, poate, în scopuri medicale. Una dintre cele mai impresionante construcţii descoperite la Băile Figa e reprezentată de puţul de la intrarea în mina de sare, flancat cu bârne masive suprapuse. După toate probabilităţile, acest puţ datează din a doua epocă a fierului.

Formațiunile salifere si salinele din Carpați

Sarea a jucat, și joacă in continuare, un rol deosebit de important în evoluția societății umane. Dincolo de utilitatea practica a acestui mineral trebuie subliniat si faptul ca, in societatile traditionale, atat in cele din trecutul indepartat, cat si in cele din prezent, i se atribuie si o serie de proprietati imaginare, simbolistica sării fiind foarte variată. Cele mai cunoscute valori simbolice ale sării sunt: sarea ca element primordial, sarea ca element purificator, sarea ca simbol al ospitalității și al frăției. România este o țara ale cărei resurse naturale de sare sunt printre cele mai bogate din lume, deținând totodata cele mai vechi marturii arheologice ale valorificarii acestor resurse: zăcăminte de sare gema, izvoare de apa sarata, bălți, fântâni amenajate, lacuri.

Sarea și cum s’au dezvoltat comunitățile ”salifere” din epoca cucuteniană

Clorura de natriu (NaCl), „al cincilea element“ indispensabil vieţii, a conferit sării un rol primordial, care i-a asigurat în toate timpurile o neîntreruptă valorificare. Acest mineral are o foarte mare răspândire în scoarţa Pământului, incluzând atmosfera şi hidrosfera, încât dacă ar fi solidificat ar putea forma un strat gros de 30 metri care să acopere toată suprafaţa de uscat. Dar această bogăţie este inegal răspândită pe glob.

Europa este continentul cel mai bogat în zăcăminte de sare. În fruntea tuturor ţărilor sale se situează România, în care s’au evidenţiat peste 300 masive de sare şi aproximativ tot atâtea izvoare sărate („murători“). Dacă la această cifră mai adăugăm şi calitatea deosebită a sării, precum şi condiţiile uşoare de exploatare, tragem concluzia că suntem ţara cea mai favorizată pe glob din acest punct de vedere. Existenţa acestor enorme bogăţii de sare a determinat, în zona carpato-dunăreană, o serie de evenimente politice: invazii ale marilor imperii; invazii ale migratorilor crescători de animale, deci mari consumatori de sare; intervenţii militare ale imperiilor vecine care au găsit o sursă de venituri în exploatarea sării.

La originea „revoluţiei gastronomice“

Perioada în care a apărut „sarea în bucate“ aparţine neoliticului. Omul primitiv nu avea nici cea mai mică idee despre faptul că organismul său avea nevoie de o cantitate de sare de 7-8 g dacă era o persoană de înălţime şi greutate medie.

Descoperirea focului şi prepararea hranei prin fierbere au provocat o modificare a regimului alimentar prin diminuarea aportului clorurii de sodiu, tulburând astfel echilibrul salin al corpului. De acest fapt omul şi’a dat seama instinctiv, aşa cum o simt animalele.

Prin frigerea cărnii într’o ţepuşă sau prin coacerea ei într’o groapă căptuşită cu pietre fierbinţi nu se pierdea nimic din conţinutul salin. Acesta se diminuează prin fierbere (care presupune perfecţionarea veselei) şi astfel are loc, după aprecierea specialistului american Wanerley Root, a doua „revoluţie gastronomică“, prima fiind determinată de descoperirea focului.

Mina de sare Hallstatt: Gheață de sare naturală

Încă din epoca bronzului sarea devenea o importantă sursă de avuţie. Regiunea Hallstatt din Austria a împrumutat numele său unei înfloritoare culturi preistorice care a apărut şi s’a dezvoltat în cadrul unei mari aşezări umane din apropierea unor mine de sare, după ce primele valuri ale expansiunii geților în Europa se petrecuse. Rămăşiţele lor sunt şi astăzi vizibile în vecinătatea Salzburgului, oraş a cărui denumire înseamnă în traducere „Târgul Sării“.

Urmăriți un scurt filmuleț din mina de sare din localitatea Hallstatt:

De fapt, aşezările umane din epoca veche se aflau în apropierea surselor de sare şi, pe măsură ce mijloacele de transport s’au perfecţionat, zona de răspândire a acestor aşezări a crescut, iar distanţele de sursele de sare au crescut şi ele. Într’o epocă în care zeii erau omniprezenţi nu este de mirare că un produs atât de important şi de necesar avea implicaţii religioase. Vechii arieni (GEȚII n.n.) considerau sarea sfântă, întrucât împiedica descompunerea cadavrelor.

Romanii, care’şi incinerau morţii, au utilizat rădăcina termenului latin al sării, „Salis“, pentru desemnarea lui Salus, zeul sănătăţii. De la el au rămas în multe limbi cuvinte ca: salut (iniţial o urare de sănătate), salutare şi chiar salvare. Şi cuvântul „solar“ vine tot de la sare. În raţia alocată fiecărui soldat din legiunile romane intra şi o anumită cantitate de sare. Uneori, ostaşii primeau în locul săculeţului cu sare o sumă de bani, salarium, cu care să’şi cumpere indispensabilul condiment.

La foarte multe popoare întâmpinarea oaspeţilor se face cu pâine şi sare; la semiţi, cineva care îşi împărţea sarea cu semenul său se unea cu el printr’o legătură sacră; la arabi, gazda care oferea oaspetelui pâine şi sare îi garanta implicit ocrotirea vieţii şi a avutului său. La ruşi, la căsătorie se oferea tinerei perechi un sac cu sare şi o pâine drept garanţie că, dacă le vor mânca împreună, se vor cunoaşte mai bine.

Sarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai cunoscută este aceea că răspândirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea ei stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea sării în diferite părţi ale lumii. Această superstiţie este ilustrată în celebra „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, unde îl vedem pe Iuda răspândind sare pe masă.

De la acest mineral derivă şi numeroasele zicale: în limba română, când cineva povesteşte fără haz înseamnă că „n’are sare“; ceva poate fi la fel de important ca „sarea în bucate“; altceva poate fi dezagreabil „ca sarea în ochi“; a spori intenţionat suferinţa cuiva înseamnă „a turna sare pe rană“; despre cel ce face promisiuni fără acoperire se spune „că făgăduieşte marea cu sarea“.

Folosirea sării în descântece şi vrăjitorii este foarte veche. La români este nelipsită din descântecele pentru alungarea diavolului, a răului, a bolilor la om şi animale, descântecul practicându’se deasupra unui bulgăre de sare. Pentru alungarea necazului şi a „durerii din suflet“ se ia sare cu trei degete şi se aruncă peste umăr. Prin tradiţie, fetele nemăritate, dacă mănâncă o turtiţă făcută dintr-un degetar de sare, unul de făină şi unul de apă în noaptea de „Bobotează“ (5 spre 6 ianuarie), după postul negru din ziua precedentă, îşi visează ursitul care îi aduce un vas cu apă.

Sarea a iscat războaie, a împins hotare de imperii, a desenat lumea.

”Consecinţele şi implicaţiile culturale şi socio-economice ale sării devin mult mai pregnante după ce această resurse transformă dintr’un simplu bun de consum şi uz gospodăresc într’un obiect de schimb. Aducător de venituri şi beneficii disproporţionat demari în raport cu costurile de producţie, schimbulcu sare genera mijloace materiale şi structuri sociale care revoluţionau întreaga societate.” Cavrus Valeriu
Roma și’a trimis legiunile aici și pentru sare.
”Nu este însă mai puţin adevărat că penetraţia denarului roman republican în Dacia putea avea tot atât de bine acelaşi motiv ca şi a argintului tracic cu câteva veacuri mai înainte, anume depozitele de sare care acum satisfăceau nevoile Italiei.” Mihai Gramatopol

Deși România are unele dintre cele mai mari zăcăminte de sare din lume, astăzi pierde, pe tăcute, bătălia cu piața. A fost înlocuită de Ucraina, Turcia sau Grecia. Cu o conducere centralizată și interese obscure gravitând în jur, salinele pot ajunge muzee sau depozite pentru deșeuri toxice.

Cel mai mare zăcământ pe care’l are România este cel de sare, și ne poate ajunge o mie de ani. Dar exploatarea lui în prezent este minoră. Prin comparație, dacă într’un an, Germania exploata 55 de milioane de tone de sare, noi, doar două și ceva. În minele de sare din țară, exploatarea abia mai pâlpâie. În iunie, activitatea de extragere a sării din Mina Transilvania, de la Ocna Dej, s’a întrerupt, iar minerii s’au blocat în subteran refuzând să mai iasă din schimb. Când citiți aceste rânduri, va fi închisă, pentru nu se știe cât timp, și exploatarea de la Praid. După iarna cumplită din 2012, România, la fel ca țările din jur, a crezut că și iarna 2013 va fi la fel și și’a comandat cantități uriașe de sare pentru deszăpezire. Banii au intrat în visteriile Societății Centrale Salrom. Iarna a fost blândă, iar sarea a rămas nefolosită în depozitele companiilor de drumuri. În anul 2013, după ce iarna s’a dovedit foarte blândă, companiile de drumuri n’au mai cerut sare, au depozitele pline. Așa că minele n’au mai avut pentru cine să muncească, iar minerii au fost puși să întrețină și să repare utilajele sau să’și ia concedii. Unele saline cu potențial turistic și’au mutat atenția pe ștranduri și amenajări turistice, dar munca în mină presupune altceva. Și asta nu poate fi înlocuită cu nimic.

Când munca era mai grea, minerii oboseau și se culcau transpirați pe sare, se îmbolnăveau, apoi făceau reumatism. Unii au murit în urma exploziilor, se întâmplă, iar pe cei mai de demult, dacă mureau, nu’i mai știa nimeni. Ocnașii erau coborâți în mine cu frânghiile, uneori fără posibilitatea de a mai ieși vreodată și pentru multe găleți cu sare, li se cobora o găleată de mâncare. În Evul Mediu, dar și ulterior, sarea era extrasă aproape numai cu deținuți. Ultimele țări europene care au mai folosit deținuții pentru extragerea sării au fost Germania în timpul războiului și Uniunea Sovietică.

La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, pentru care este împărţită, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic, în care se scaldă embrionul, este sărat, ca şi marea din care a apărut viaţa pe planetă.

La salina Praid exploatarea sării este legată și de cavalerii teutoni

Celor din Salina Praid le place să creadă că aici n’au fost folosiți niciodată deținuți. Dealtfel, ei pot avea oarecare dreptate, începuturile exploatării sării în Harghita sunt legate de cavalerii teutoni, cărora Imperiul le dă voie să extragă sarea și să o trimită cu plutele pe râuri și, chiar dacă erau vămuiți, ei rămâneau oameni liberi. Apoi, minele au devenit proprietatea Imperiului, dovadă că cea mai importantă galerie poartă numele împăratului în timpul căruia a fost săpată: Mina Iosif. Austriecii au început exploatarea în subteran pentru că aveau tehnologie, dacă așa îi putem spune. Mina are acum plafonul surpat, prin crăpătura lui, hăul întunecat a vrut să vadă lumina și muntele de sare să guste însetat, apa. Spărtura dă undeva printre pajiști, sus, pe Dealul Sării, este împrejmuită ca nu cumva să scape acolo animale sau oameni, dar ochiul acela de lumină, pe unde îți închipui fluturi zburând, te înfioară: el face legătura brutală între viață și moartea hăului scormonit de om. În Mina Iosif, acum complet dezafectată, n’o vezi decât printr’un perete de sticlă pe care sarea s’a agățat ciorchine, disperată,  înțelegi mai bine mina, nu există intermediari ca un autobuz sau un lift. A fost ceva care s’a petrecut doar între om și sare.

Deși galeriile actuale în care se exploatează sarea sunt la 340 de metri sub pământ, pe harta zăcământului, punctul în care au ajuns este la doar un deget mai jos de suprafață. Pereții cenușii sunt departe și aproape, străini și umili, iar gândul omului în mină se strecoară perfid între aici e ca oriunde și aici e ca niciunde.

Din salinele de suprafaţă de la Praid mai trăiesc familiile sărace, care scot bulgări de sare şi vând cu căruţele prin sate

Ambrus Endre are 92 de ani:  ”Era greu atunci, că tăiai cu haveza, mai dădeai și la târnăcop, încărcai cu lopata, șapte vagoneți pe zi era norma, 1800 de kile de sare… Împingeai vagoneții cu mâna, până la moară.”

Dar nu le era urâtă munca, se duceau la mină ca la ei acasă. Unii veneau din minele de cărbune din Valea Jiului și spuneau că aici li se pare ca la sanatoriu! Într’un fel chiar era sanatoriu, căci au început experimentele cu bolnavii. Erau aduși în mină, lăsați să respire aburii de sare și doctorii îi controlau după o vreme, să vadă cum le mai e. Constatau că asmaticii și tuberculoșii se făceau bine. Apoi s’a umplut mina de bolnavi, veneau și sănătoșii, din precauție. Uneori veneau femeile și se puneau la gura galeriei, când tăiau ei cu haveza și inhalau de acolo praful de sare. Sarea intră în om și’l curăță. Îl întărește și’l păstrează așa, intact.

Paradoxal, acum există maşini, dar nu mai există sete de sare

Paradoxal, existența mașinilor nu dezvăluie și setea de sare

Vincențiu Doșa spune: „ Nu putem zice că nu merge treaba, dar mai încet. Totul se hotărăște la București, iar piața sării s’a pierdut din birouri… acolo a fost buba! La bulgari nu le mai dăm noi, că’și iau din Turcia, la sârbi la fel. Peste noi vin ucrainienii, ne’au topit. Numai la unguri le mai dăm, că ei nu au saline, cea mai mare cantitate de sare de la noi se duce în Ungaria. Dar Ungaria e mică, nevoile ei nu sunt prea mari, iar noi dăm sare numai pentru drumuri, că a noastră are impurități, nu e bună de masă. Ar trebui purificată și asta costă…”

Salina Praid a investit însă în turism. A separat intrările în mină: turiștii nu mai pătrund pe același loc cu minerii și s-au redus considerabil riscurile. A amenajat partea turistică la nivel european, cu săli de joacă, restaurante, cramă cu 300 de sorturi de vin, cafenele, cinematograf 3D, internet, telefonie mobilă, curent electric, apă, ventilație.

Directorul Seprodi Zoltan spune: „Acum câțiva ani am avut un vârf de 460 de mii de turiști,de atunci au mai scăzut, anul trecut un pic mai puțini pentru că am vut un incendiu și am închis mina o perioadă, dar anul acesta sperăm la mai mulți. Deschidem noul ștrand, l’am modernizat, am investit un milion și jumătate de euro și avem trei sute de locuri. Pe lângă faptul că în galerii avem tot mai mulți vizitatori, se dezvoltă și comerțul cu souveniruri, cu produse din sare și plante, cu sare de baie, avem un magazin propriu iar de la moară vindem sare localnicilor și și’au lansat și ei mici afaceri cu sarea și amestecurile aromate. Ajută și turismul dar și localitatea. Dar, doar din turism nu putem trăi, nu e destul! Problema este că activitatea sezonieră nu aduce siguranță, nu există stabilitate…Noi suntem socotiți bugetari și intrăm pe legea salarizării bugetare. Minerii nu au salarii mari, între 1200 și 1800, noi nu decidem asupra bugetului chiar dacă avem venituri peste cheltuieli. Ar trebui ca acolo unde sunt venituri să existe posibilitatea de a stabili și conducerea salinei cum se repartizează, că poate vreau să dau compensații salariale sau să investesc în altceva, aici știm mai bine ce trebuie să facem”.

La soare, sarea emană o lumină orbitoare: lumina de sare

Lumina de soare: la soare, sarea emană o lumină orbitoare

Ocna Dej furnizează sare alimentară doar pentru 6-7 județe din jur. Se livrează spre industria pâinii, pentru populație și câteva restaurante. Cea mai mare parte din ce se extrage, cam 70% din producție, merge la export, în Ungaria, la o fabrică de mase plastice dar și pentru drumuri. Sarea din România ocupă cam 60-65% din piață, restul a acaparat Ucraina și Belarus. Mina de la Dej nu a pierdut piețe, dar nici n’a câștigat. O mare slăbiciune recunoscută de directorii locali este că nu au rețea proprie de distribuție, cutiile sunt asemănătoare cu cele din import, nu au o promovare eficientă și deciziile se iau greoi. Strategia se face la București.

Pentru a scoate sare din mină sute de muncitori trudesc din greu. Sarea de drum se vinde cu 180 de lei tona adică, 0,18 bani kilogramul, iar sarea de consum se vinde cu 587 de lei tona, adică 0, 587 bani kilogramul. Dacă în 2009 s’au extras 350 de mii de tone, în 2013 a fost un vârf de 719 tone, pentru deszăpeziri, dar în 2014 producția pe primele cinci luni a scăzut drastic culminând cu sistarea ei în luna iunie.

Directorul minei, Georgel Mihuț spune: „Anul trecut salariile lor au crescut, iar acum nu mai putem susține creșterea. Piața sării este în scădere, până nu intră și Ucraina în Uniunea Europeană, care scoate sare în condiții mai proaste cu costuri mai mici, ne ia clienții. Ungaria nu mai are nevoie de sare pentru drumuri că și’a făcut depozite de anul trecut, iar noi nu avem industrie chimică, doar combinatul de la Vâlcea, unde dau sare cei de acolo.”

Maşina care perforează peretele de sare înainte să fie minat şi să se producă explozia

Mașina care perforează peretele de sare înainte să fie minat și să se producă explozia

La Ocna Dej s’a investit în depozite și utilaje de ambalat. Aici sarea are avantajul de a fi curată, are cea mai bună calitate din România. Nu are nevoie de purificare, ea doar se macină așa cum se aduce din mină și se pune în cutii. Alte tone se depozitează afară, tratate cu substanțe antigranulare, așteptă la soare următoarele comenzi. Albul lor este tăios, ochii încep să lăcrimeze și instinciv îți duci privirea în pământ: sarea te orbește.

…Depozitele din lemn, pe el sarea nu’l roade, îl conservă, dar și calea ferată din care se desprind așchii de fier mâncat de ea. Depozitele sunt moderne, construite cu scânduri orizontale, în stil canadian, iar utilajele de ambalare sunt relativ noi. Dar toate tac încremenite în așteptare. Sarea îi face răbdători pe oameni. În fața clădirilor de birouri de la ambele saline stau parcate mașini de teren, Nissan, albe, ca sarea. Sunt pentru directori.

Acum douăzeci de ani pereții Salinei Dej se găureau cu o mașină de perforat manuală, ca o bormașină și un burghiu imens, ținut de mineri pe umăr, chiar și de câte doi deodată. Picamerul dârdâia în sare, omul se zgâlțăia cu el în mână, iar pulberea de sare îi umplea ochii. Mașina de perforat mecanică, care nu avea nevoie de mâna omului, făcea singură găurile din peretele de sare în care apoi se punea explozibilul. Era așezată pe un cadru metalic, avea mecanisme de autoreglare pentru diferite grade de densitate a rocii și a înlocuit munca grea a 80 de oameni. I s’a spus „Rada Dej”, după numele inventatorului ei. Minerii i’au dat numele creatorului ei, tot ei I’au aplaudat și i’au mulțumit într’o adunare specială. Acum „Rada Dej” este doar piesă de muzeu, ea mai există în fotografii și ca machetă la muzeul orașului. În mină s’au adus perforatoare din import.

Primul doctor în sare din România, inginerul Rada spune cu lacrimi în ochi: „Dacă nu faci nimic pe lumea asta nu e bine, dar și dacă faci, tot poate să nu fie bine… dar asta nu înseamnă să nu încerci să faci.”

O cădere masivă a extracției sării s’a produs o dată cu dispariția industriei chimice care folosea sare, apoi au intrat pe piață ucrainienii, cu costuri mici, apoi au venit interesele mari, directivele europene care nu mai permit, din motive de mediu, extragerea sării care are anumite componente chimice, așa cum este cea din Germania și Austria, dar se poate extrage cea din România.

Pe piața europeană a sării, lupta este dură

Pe piața europeană a sării lupta este dură

Se pare că lupta se duce între Austria și Germania, iar oamenii din industria sării spun că s’ar fi decis: Germania merge spre Ucraina, iar Austria se îndreaptă spre România. Surse din lumea politică spun că industria farmaceutică este cu ochii pe salinele în care nu se mai exploatează: galeriile lor cu mediu uscat sunt excelente pentru depozitarea substanțelor toxice pentru care se caută cu disperare soluții. Ba mai mult, se pare că există un plan de deschidere a unor noi exploatări pe teritoriul țării noastre nu pentru nevoia de sare ci doar pentru astfel de depozite. O altă variantă vehiculată în mediile politice se referă la depozitarea rezervelor de gaze, salinele fiind de asemenea, foarte potrivite pentru așa ceva.

Cei din industria turismului cred însă că amenajarea și modernizarea salinelor pentru recreere ar fi viitorul lor, un exemplu în acest sens fiind Salina Turda (foto 1), recent declarată „Cel mai frumos loc subteran din lume”.

Salina Turda, care la inceputurile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, incepe să decadă dupa 1840, datorită concurenţei tot mai puternice  a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia.
După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar declinul continuu al activitatii salinei de la Turda, datorat in principal productivitaţii scazute, a dus la inchiderea exploatatii in anul 1932.  După inchidere, salina intră într-o perioadă de uitare, până in timpul celui de’al doilea razboi mondial când este folosită de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 pâna in anul 1992, când a fost redeschisă pentru public ca obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei de transport Franz Josef au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. În anul 2008 salina intră într’un amplu proces de modernizare şi amenajare în cadrul programului PHARE 2005 CES infrastructură mare regională/locală, în valoare de 6 mil. euro, fiind redată circuitului turistic incepând cu luna ianuarie 2010. Starea excelentă de consevare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s’au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni un obiectiv turistic european sau chiar mondial, fac din Salina Turda un loc în care trecutul şi prezentul se intrepatrund armonios.

Profil prin mina de sare de la Turda, după J. Von Fichtel

Oamenii din sare

Încep să treacă anii și ei să se obișnuiască, să spună că e bine. Oricum, ce altceva ar putea să facă? Și, cu fiecare zi, cu fiecare noapte, încep să privescă întunericul altfel, ajung ca între pereții de sare să se simtă mai în siguranță decât afară. Încet, încet au început să’și bage în cap ideea că ce fac ei e simplu, că merită și că fără sare oamenii n’ar putea trăi. Își spun că cei douăzeci de ani trec repede și când or să scape de întuneric o să se şi culce afară, sub cerul liber… Dacă’i întrebi cum e și câtă frică mai are loc în ei îți spun că nu întunericul îi sperie ci apropierea zilnică de locul unde oamenii se duc definitiv. Acolo, tăcând în adâncuri, au sentimentul că s’au îngropat de vii. Își spun că e un loc de muncă la fel ca toate celelalte, dar la intrarea în mină nu uită niciodată să’și facă cruce.

În Salina Praid există o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte

În salina Praid există o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte

Viața de miner însemna mai mult decât muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făceau pe mineri să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu ei din folclor, din lumea din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s’au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate acestea aveau ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri.

Tocmai de aceea, în timp, aproape fiecare mină a căpătat o capelă, un loc de rugăciune de ei amenjat. La Praid este o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte, la Dej una ortodoxă, iar în Polonia la Wieliczka o adevărată catedrală săpată în sare de ocnașii intelectuali azvârliți acolo de regimul comunist.

Un El Dorado Sarii?

Sarea românească se află în pericolul de a ieşi de sub controlul statului, atrăgea atenția Ionel Blănculescu, secretarul general al Consiliului Consultativ pentru Mediul de Afaceri, într’un fel de ”warning sign” (semnal de alarmă) pentru premierul României.

”Sarea noastră se află într’un mare pericol de a fi pierdută de sub controlul statului. Este aproape o certitudine, pentru că «Salrom» (Compania Naţională a Sării) este deţinută în proporţie de 48,99% de Fondul Proprietatea, care are o prezenţă străină de 52%. În acelaşi timp, există o directivă europeană care prevede că, în unele ţări europene, unde există sare care are o anumită formulă chimică, rezervele de sare nu mai pot fi exploatate decât în proporţie de 30% pe an din cotele stabilite în acest sens, din motive de mediu. Printre aceste state se numără Germania şi Austria. România nu se află sub incidenţa Directivei, întrucât sarea noastră are altă formulă chimică. De aceea, ţara noastră a devenit un «El Dorado al sării». Dacă, printr’o complicitate, FP, care este condus de străini, mai obţine 1% din «Salrom», atunci pierdem controlul asupra sării”, spunea Ionel Blănculescu.

Între timp, lucrurile nu s’au schimbat, controlul asupra Salrom a rămas al statului român, dar problemele s’au înmulțit. În 2014 a scăzut producția de sare, iar minerii au început revoltele.

Thetys, Sarea, și…ardelenii

Transilvania, aproape toată, stă pe o lespede de sare rămasă aici după retragerea apelor Mării Thetys. Sunt puncte, ca în zona Harghitei, unde zăcământul merge până la 2900 de metri adâncime, dar media pământului alb, pe tot cuprinsul lui este de 400 de metri. S’a descoperit că primele exploatări ale sării le’au făcut geții, undeva pe Valea Florilor, lângă Cluj.

Când au venit romanii, ei au ridicat exploatarea la un alt nivel, au făcut comerț cu sare, au făcut drumuri și castre în apropierea zăcămintelor, au făcut inclusiv legi ale sării. Din timpul lor ne’a rămas și cuvântul salariu, pentru că soldații care lucrau la sare își primeau salarium, în bucăți sau droburi de sare. Cu sarea din Transilvania se aprovizionau populațiile de la nord și sud de Dunăre. Pe atunci era mare nevoie de ea, se folosea la prepararea pieilor, la conservarea alimentelor și pentru hrana animalelor. Ea îi și diferenția pe oameni: doar bogații aveau sare pe masă. Era considerată aurul alb al lumii antice.

În Transilvania, este cunoscut un drum străvechi al sării, care cobora, conform monografiei „Timpul, Sarea și Omul”, pe care’l puteți citi aici, parțial:

DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

Un drum era pe Mureș de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, iar de aici spre Ilva, Lipova și Arad; se desprindeau apoi două drumuri secundare, unul dintre ele paralel cu râul Streiul pătrundea adânc în satele de munte din Țara Hațegului și altul paralel cu apa Cernei care pătrundea în Țara Pădurenilor.

Chiriagiii se diferențiau după modul în care transportau sarea în: spătari sărari, care cărau sarea pe spate în desagi, călăreții sărari, care cărau sarea în coșuri de nuiele, plase din funii împletite sau desagi, pe cai de povară, căruțași sărari care transportau bulgării de sare în care, căruțe mari sau mici și plutașii sărari care transportau sarea cu plutele pe apă.

La Sărăteni, lângă Praid, se mai văd și astăzi zidurile unuia dintre cele patru castre romane construite în zona zăcămintelor de sare. Dovadă că pentru romani sarea era foarte importantă. Iar Drumul Sării trecea prin curtea Casei Sării, acolo unde era și vama de mai târziu, vama imperială. Pentru ea se fac acum proiecte de restaurare și se prevede amenajarea unui muzeu al Sării și un centru cultural.

Sarea este exploatată de pe vremea dacilor în TransilvaniaSarea este exploatată de pe vremea geților din Transilvania

Pentru anul 1759, documentele menţionează 178 ocnaşi, la Ocna Sibiului, dar şi faptul că 21 de ocnaşi bolnavi trebuie înlocuiţi, iar unii dintre ei erau septuagenari sau chiar octogenari şi munceau în salină de 5 sau 6 decenii. De pildă, ocnaşul Oprea Csaki avea 80 de ani şi 60 de ani de serviciu. Alteori, ocnaşii mureau acolo, în mină, precum Mani Droc.

Coborau sub pământ, spărgeau peretele de sare la lumina lumânărilor, cu târnăcopul. În 1888, tăietorii de sare de la Ocna Sibiului lucrează ca şi cu sute de ani în urmă, la lumina lumânărilor. Dovadă este o specificaţie datată din anul 1767, provenită de la Arhivele Administraţiei Generale a Sării din Transilvania, în care se notifică, că, în anul respectiv, în mină au fost arse 5991 de lumânări, după cum descrie Olga Șebănescu, citându’l pe Bakk Endre. Astfel, pe lângă munca grea din mină, ocnaşii erau nevoiţi să presteze diferite munci şi pentru angajaţii cu funcţii din ocnă, dar şi să plătească tribut greu în sare către imperiul habsburgic. Cei care nu se supuneau ordinelor sau care erau prinşi furând erau pedepsiţi.

Preotul romano-catolic Bakk Endre menţionează, de pildă, că punerea pe butuci a fost aplicată pentru prima dată în anul 1758. Apoi, mai spune că pedepsele corporale erau aplicate în public şi nu de către oricine, ci uneori chiar de către colegii celui pedepsit. De pildă, ocnaşul prins că a furat sare era lovit cu târnăcopul folosit la tăierea blocurilor de sare. Nu i se aplicau 10 sau 20 de lovituri, ci mult mai multe, câte două sau trei de fiecare ocnaş, iar cum în mină lucrau în jur de 100 de oameni, şi loviturile veneau cu nemiluita. De pildă, pe 10 aprilie 1815, Gheorghe Haiduc, slujbaş la Ocna Thököly, era condamnat să suporte 18 lovituri şi să plătească o amendă de 7 ori mai mare decât preţul sării pe care o furase. Se făcea vinovat că a furat 70 de quintale de sare. Loviturile i’au fost aplicate în Piaţa Mare, în văzul tuturor. Cea mai aspră pedeapsă, cea cu moartea, a primit’o Grigore Oros: astfel în 3 aprilie 1764, sfatul decidea spânzurarea lui pentru că fiind ocnaş, atâta sare fura, câtă îi ajungea pentru a trăi binişor.

Istoricul cercetărilor de la Beclean

În anul 1977 geologul bistrițean Ioan Chintăuan a descoperit în partea superioară a albiei pârâului o așa-zisă “troacă“ de lemn. În prima publicație, descoperitorul acestei “troace“ a comparat-o cu obiectul similar descoperit la Valea Florilor lângă Turda și atribuit secolelor II î. Hr. – sec. I d. Hr.

În anul 2005, Ioan Chintăuan a scos “troaca“ din fundul Pârâului Sărat, constatându-se cu acel prilej gradul foarte bun de conservare a acesteia. “Troaca“ era scobită într-un trunchi de copac masiv (L= 322 cm , l= 42 cm) și avea fundul aplatizat din exterior prin cioplire. Pe partea mediană a fundului “troacei“ era un rând de orificii (păstrate 16) în care erau introduse “cepuri“ lucrate din lemn, la rândul lor perforate central-longitudinal. Într-un cep a fost descoperită o “sfoară“ de cânepă împletită din două fire.

În vara 2005, pentru prima dată, situl a fost examinat de arheologi profesioniști. Cu acest prilej, toată depresiunea a fost examinată în vederea stabilirii caracterului, întinderii, gradului de conservare precum și a încadrării cronologice a vestigiilor arheologice. Prin grija arheologului britanic Prof. A.F. Harding, în laboratorul din Gröningen a fost efectuată analiza C 14 asupra unor fragmente ale troacei din Băile Figa, fiind stabilită vârsta acesteia la cca. 3000 de ani, adică în jurul anului 1000 î. Hr.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1153_fig-10.jpg?w=771&h=582

În vara anului 2006, A.F. Harding și V. Kavruk au identificat în albia Pârâului Sărat de la Băile Figa cel puțin încă trei piese oarecum similare cu “troaca“ descoperită de Ioan Chintăuan. Dincolo de urmele unor construcții, amenajări și instalații de lemn, în albia cursului principal al Pârâului Sărat au fost descoperite câteva “ciocane de minerit“ și un fragment de topor, lucrate din piatră. Totodată, în albia Pârâului Sărat au fost recoltate o serie de mostre de la urmele unor construcții de lemn.

Unelte de piatră folosite de mineri

Prezentarea descoperirilor arheologice

În paralel cu cercetarea arheologică sistematică au fost efectuate măsurători topografice a tuturor urmelor arheologice vizibile și au fost prelevate mostre de lemn în vederea datării prin metoda C 14. Până în prezent au fost cercetate 20 de secțiuni arheologice. Au fost descoperite numeroase urme de lemn prelucrat, printre care și urmele ale unei părți de construcție de lemn. În interiorul construcției, au fost descoperite două “troace“ de lemn fragmentate. “Troacele“ erau scobite în trunchiuri de copaci. Unul dintre capetele a “troacei“ păstrate pe toată lungime era închis, iar altul deschis. Fundurile ambelor “troace“ aveau pe linia mediană un rând de orificii circulare.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1164_fig-8.jpg?w=764&h=524

În aceste orificii erau introduse cepuri făcute din ramuri de copac având orificii central-longitudinale. Este semnificativ faptul că la capătul închis, “troacele“ aveau pe exteror canale gravate în jurul trunchiului, în mod evident destinate fixării sforilor cu ajutorul cărora ele erau suspendate. De altfel, în jurul ambelor “troace“ au fost descoperite urmele de legătură de iederă, bine păstrate. În apropierea uneia dintre “troace“ au fost descoperiți doi pari ascuțiți prinși între ele tot cu iederă.

În partea estică a S. 1 a fost descoperită o construcție masivă de formă patrulateră (3,8 x 2,8 m), formată din bârne de lemn (unele despicate) care fuseseră așezate unele peste altele. În interiorul acestei construcții erau amplasate două bârne circulare care se aflau intersectate, perpendicular una peste cealaltă. După toate probabilitățile această construcție reprezentă urmele unui “puț“ de intare în mină.

În apropierea construcției din lemn masiv a fost descoperită o scară de lemn, bine conservată.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1148_fig-16.jpg?w=762&h=575

Deoarece cercerarea arheologică nu a fost finalizată, zona a fost conservată cu un strat consistent de pămât. Cercetările viitoare vor aduce informații cu privire la funcționalitatea acestor instalații și construcții din lemn masiv.

Adesea, gardurile de împletituri de nuiele formează “galerii“ acoperite cu traverse masive și nuiele. Una dintre astfel de galerii ”cercetată mai complet” văzută de sus, are forma unui 8. Ea este acoperită cu traverse prinse la capete de parii, pe care se sprijineau pereții de nuiele împletie, prin găuri de formă pătrată. Printre astfel de grinzi au fost uneori descoperite vreascuri de nuiele subțiri care, probabil completau acoperișul galeriei.

În interiorul și alături de aceste construcții au fost descoperite o serie de artefacte de lemn: un mâner de celt, o paletă, o covată, un disc perforat, două cârlige având orificii de formă rectangulară, precum și câteva tuburi de soc de la “troace“. În același sector au fost descoperite numeroase fragmente de vase ceramice caracteristice pentru epoca bronzului. De menționat că în malul drept al pârâului au fost descoperite aglomerări de fragmente ceramice din epoca bronzului.

Destinația acestor construcții nu este încă pe deplin lămurită, atât timp cât săpăturile au dezvelit doar o parte, incompletă a acestora. Nu excludem însă că unul dintre rosturile lor a fost, captarea apei sărate, poate folosită pentru conservarea produselor alimentare.

Troacele de lemn”

Specialiștii care s’au referit în decursul anilor la “troacele“ de tipul celor de la Valea Florilor și Băile Figa, cred că acestea au fost utilizate pentru exploatarea sării. Însă opiniile în ceea ce privește funcționalitatea lor sunt contradictorii. Astfel, I. Al. Maxim, F. Wollman și A. Rustoiu susțin că acestea au fost utilizate pentru dirijarea jeturilor de apă cu care se săpau havajele pentru desprinderea blocurilor de la masivele de sare.

În schimb, I. Chintăuan crede că obiectele de acest tip au fost folosite pentru evaporarea apei sărate. Sforile descoperite în interiorul troacei de la Băile Figa par să fie unul dintre argumentele în acest sens. Însă, soluția definitivă este încă departe de a fi găsită. Sunt necesare date noi privind contextele arheologice ale astfel de piese și efectuarea unor experimente în acest sens.

Ciocanele de minerit”

Pe toate ciocanele se observă canale gravate în piatră care au fost necesare legării acestora de cozi. La ce în mod concret au fost folosite aceste ciocane? La spargerea blocurilor de sare? La înfigerea parilor în pământ? Sau poate pentru alte scopuri? Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat doar după ce prin cercetările sistematice se va clarifica contextul arheologic și geologic mai precis din care provin aceste obiecte. Încă nu se știe dacă aceste obiecte sunt sau nu contemporane cu construcțiile și amenajările de lemn. Deocamdată, referitor la destinația și încadrarea cronologică a acestor ciocane nu avem alte date decât cele pe care ni le oferă analogiile existente în alte locuri. Acestea sugerează că ciocanele de la Băile Figa datează din epoca bronzului (aproximativ între cca. 2.500 și 800 ani î.Hr.) și că ele au fost destinate exploatării miniere. În aceste condiții, este posibil ca ciocanele să fi fost contemporane cu “troaca“.

Importanța descoperirilor

Situl arheologic de la Băile Figa, în lumina constatărilor de până acum, pare a fi în prezent cel mai relevant din Transilvania și unul dintre cele mai importante din întreaga România în ceea ce privește cercetarea exploatării preistorice a sării.

În urma cercetărilor efectuate în perioada 2005-2009 s’a costatat că situl reprezintă un ansamblu de vestigii ale exploatării sării începând din perioada preistorică, până în zilele noastre. Datarea a cca. 40 de mostre de lemn prin metoda C14, efectuată în laboratoarele prestigioase din Gröningen, Heidelberg și Oxford, precum și cercetarea dendrocronologică asupra a cca. 80 de trunchiuri de copaci efectuată la Universitatea Cornell (SUA), au scos în evidență următoarele secvențe arheologice:

finalul bronzului timpuriu (cca. 2200 BC.);

epoca bronzului mijlociu (cca. 1800 BC.);

prima epocă a fierului (cca. 400-250 î.Hr.),

perioada romană târzie și postromană; secolul XIX.

Evident în viitor vor fi selectate și analizate și alte mostre de lemn în vederea precizării încadrării cronologice a vestigiilor arheologice de la Băile Figa. Pe parcursul săpăturilor au fost descoperite și fragmente ceramice izolate, de fatură neo-eneolitică (mil. V – IV î.Hr.) ceea ce sugerează că exploatarea sării în acest loc a început chiar din această perioadă.

Dincolo de valoarea științifică a sitului de la Băile Figa, acesta are un potențial turistic deosebit, cu atât mai mult cu cât, în vecinătatea lui se amenajează o stațiune balneară. Pe de o parte, amenajarea acestei stațiuni poate constitui un pericol pentru prezervarea sitului, iar pe de altă parte, deschide perspective promițătoare de integrare a vestigiilor arheologice de la Băile Figa în sfera serviciilor turistice. Această perspectivă conferă cercetărilor efectuate la Băile Figa, dincolo de aspectele strict științifice, o dimensiune social – economică.

Sursa: salinaturda.eu, descoperă.ro, revistasinteza.ro, arhiva.lumeasatului.ro, mncr.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI&8221;

  1. Pingback: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: EXPLOATARE DE SARE VECHE DE 8000 DE ANI – 6050-5500 î.Hr. | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s