GEȚII SCLAVINI

GEȚIA RUSĂ (Ved-Rus), RUSIA
Denumirile din istorie ale neamurilor au creat întotdeauna confuzie, iar unele dintre ele necunoscându’și adevărata lor obârșie. Din această categorie nici neamul rusesc nu face excepție. Toți oamenii au dreptul să se autoidentifice și să se numească singuri. Schimbarea numelor de țări și popoare se întâmplă destul de des.
Dar de ce Rusia a luat un nume străin? Acesta nu este un paradox rar întâlnit. Ciudat ar fi dacă germanii ar începe brusc să se numească nu ”Deutsche”, ci își vor lua numele de ”Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi.

După cum știm românilor nu li s’a părut deloc nepotrivit ca să preia brandul ocupanților acestor teritorii de acum 1900 de ani, elita lor procedând asemeni altor popoare care și’au renegat adevărata obârșie, preluând ilicit denumiri târzii care nici în spațiul de unde s’a împumutat nu au rezistat. Considerându’ne mai catolici decât Papa, de imperiul apus doar Roma ne mai amintește și bineînțeles, numele țării noastre care cuprinde teritorii, niciodată supuse de romani. Aici zace paradoxul lumii noastre.
În cazul Rusiei aceasta este considerat normal. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, grecii, într’o anumită perioadă îi numeau ”ruși” o prezentau în scrierile lor astfel pentru posteritate, atunci toți ceilalți îi cunoșteam pe ruși astfel, de la greci, așa cum pe geți lumea îi știe de geți.
Făcând o paranteză aici, de exemplu românii nu și’ar fi putut numi țara lor Geția după etnonimul lor niciodată, pentru că geții în istorie au migrat în toată Europa și Asia și atunci foarte mulți și’ar fi revendicat paternitatea și originea din geți. Dacia nici atât nu se putea, deoarece Dacia romană nu i’a cuprins niciodată pe toți geții robiți la 106 d.Hr. de către Traian împăratul roman care își căuta gloria la nord de Dunăre, dar mai ales bogățiile geților.
Astfel că românii își adoptă originea de la acești ocupanți, cu intenția vădită pe care au considerat’o elitele noastre la vremea aceea de a duce mai departe numele imperiului roman.
Nici țarul Petru în secolul al XVIII-lea nu se lasă mai prejos pentru Moscovia. El preia numele de Rusia, care nu fusese folosit sute de ani, susțin ei, deși pământurile Moscoviei nu au fost niciodată numite cu denumirea preluată pentru țara lor.

De ce? Răspunsul pare a fi simplu. Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a’i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, ca să se creeze un cadru de politici de ”colectare a terenurilor Rusiei mitice”, politică pe care oricine o poate constata și în prezent, vezi cazul Crimeei.
De aceea, pământul lui Petru l’a numit marea Rusie după 400 de ani, iar Kiev a rămas să se numească mica Rusie.
Ruric Sigurdson Lodbrock (c.782 – c.850) din Danemarca este tatăl lui Rurik av Svealand, Prinț de Novgorod (c.815 – 879) fondatorul dinastiei Rurikovici.

Genealogia lui aici: genealogics.org

Rurik era copilul unei ”țiitoare” și n’avea niciun drept la tron. Nu’i ramânea decat să’și câștige o țară și profitând de faptul că sclavii le plăteau deja bir și de faptul că sclavii erau mereu jefuiți de khazari și nu le mai rămânea nimic de dat danezilor, vine în teritoriile slavilor si le promite că’i scapă de khazari dacă sunt de acord să’i organizeze conform vremurilor, adică să le facă armată și organizații statale cum aveau vikingii.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/kievan_rus_en.jpg?w=706&h=698

Așa s’a constituit Statul Kievean, care la început cuprindea doar câteva principate la nord, de fapt a fost inițial Principatul de Novgorod. Rurik mai avea doi frați mai mici care au murit într’o luptă în 870 d.Hr. fiind foarte tineri și fără urmași.

Aici povestea țesută de ruși începe să ”scârțâie”.
”Dinastia Riurikovici … a încercat să impună conceptul de integrare a ”zemlia russkaia”, precum și noțiunea unificatoare a unui ”neam rus”.
Acest sentiment de proto-naționalism este în mare parte produs de istorici în epoca modernă:

”Rusia Kieveana nu a fost niciodată într’adevar o formă de guvernare unificată. A fost un conglomerat slab legat, prost definit, și eterogen de terenuri și orașe locuite de triburi și grupuri ale căror legături au fost în principal teritoriale”.
Aceasta a cauzat dizolvarea dinastiei Rurik în mod eficient în mai multe sub-dinastii mai mici, în secolele X si XI.
Aici ”s’a operat” în încercarea de a susține continuitatea varegă. De fapt fie prin cuceriri, dar mai ales prin căsătorii s’a schimbat casa domnitoare cu cea din provinciile centrale și de sud. Acest Rurik, căsătorit cu Efanda din Norvegia (c.850 – 881) a avut un fiu Igor și abia acesta s’a casatorit cu frumoasa Olga din Pskov, pe care rușii au beatificat’o. Igor este primul ”rus”.

Oricât ar părea de ciudat, Rusia secolului X a avut, pentru trei ani, capitala în Dobrogea. Acest lucru s’a întâmplat în vremea lui Sviatoslav. Descoperirile arheologice recente de la Nufăru au confirmat că acolo a fost o cetate a lui Sviatoslav, despre care vorbesc cronicile vremii.
Conform primei cronici a sclavilor răsăriteni – Cronica lui Nestor – dinastia rusă a fost fondată în anul 862 de Rurik, un domnitor ce aparținea tribului varegilor (așa cum le spuneau grecii scandinavilor). Vikingul si frații lui au fondat un stat cu capitala la Novgorod.

Igor, fiul lui Rurik, și Sviatoslav, nepotul legendarului conducător, au acaparat și cetatea Kievului, creând ceea ce istoricii au numit Rusia Kieveană.
Privind harta Rusiei Kievene ne este clar că varegul Rurik a intrat în Novgorod fiind cel mai aproape de Scandinavia, dacă a intrat și nu a fost ”fabricat” mai târziu de cei care voiau să șteargă orice urmă de adevăr istoric. Și ni se mai spune că principatul de la sud, Potolsk era condus de un alt scandinav, fără rudenie cu Rurik. Nu se poate șterge chiar tot și de oriunde.

Sviatoslav (942- 972) a devenit faimos pentru numeroasele războaie purtate la sud de Rusia, cu imperiul Khazaria și cu Primul Imperiu Bulgar, el fiind considerat cel care a provocat prăbușirea acestora.
În timpul deselor campanii, Sviatoslav a prins drag de ținuturile dobrogene, care atunci făceau parte din Imperiul Bulgar, si i’a scris mamei sale:

”Nu’mi place să stau la Kiev, vreau sa trăiesc în Pereiaslavetul de pe Dunăre. E centrul tuturor pământurilor mele. Aici se adună toate bunurile: aur, țesături, vin si tot felul de fructe din Grecia; argint și cai din Cehia si Boemia; blânuri, ceară, miere și robi din Rusia.”

Așa că în 968 a atacat cetatea din Deltă și a stabilit capitala Rusiei la Pereiaslavet, localitate identificată mai târziu ca fiind satul Nufăru, din judetul Tulcea.
Trei ani mai târziu, Sviatoslav și’a găsit sfârșitul. Cronica lui Nestor spune că hanul peceneg Kurya l’a ucis pe țarul rus și și’a făcut cupă de băut din craniul acestuia, în timp ce noua capitală a Rusiei a fost cucerită de bizantini.
Ulterior, Pereiaslavet s’a numit Prislava, apoi Domnița Maria și Ada Marinescu, iar acum poartă denumirea de Nufăru.

Comuna Nufăru se afă la 12 kilometri de Tulcea, pe brațul Sfântu Gheorghe al Dunării. Cuprinde, în afara localității cu același nume, satele Malcoci, Victoria și Ilganii de Jos.
Sub actualele așezări s’au descoperit numeroase vestigii arheologice. Pe lângă câteva urme ale unor case din lemn, asemănătoare cu locuințele kievene, s’au găsit ruinele unei cetăți ridicate în ultimul sfert al secolului al X-lea de catre Imperiul Bizantin, odată cu înfrângerea lui Sviatoslav și recucerirea regiunii Dunării de Jos în vremea Împaratului Ioan Tzimiskes.
Totul a mers bine până la nepotul Sviatoslav (942 – 972) care a avut mulți copii, cu multe neveste și țiitoare. Malușa, doar parteneră, l’a născut pe Vladimir care a adus creștinismul peste ruși.

Dar Sviatoslav s’a căsătorit cu fiica regelui Arpad al Ungariei. Așa că doar fii ei, în numar de 3, erau ”oficiali”.
Iaropolsk (952 – 978) fiul cel mare a fost cneaz, și a fost ucis de fratele său vitreg Vladimir care a primit ajutor de la varegi, dar care ca să fie sprijinit în continuare de bizantini a trecut la creștinism.
Se spune că Yaropolsk trecuse la catolicism și din acest motiv a trecut Vladimir la ortodoxie sub numele de Vasili I. Actualmente rușii nu mai recunosc catolicismul lui Yaropolsk mai ales că l’au beatificat pe Vasili I și ”le’ar strica firma de stâlpi ai ortodoxiei”.

https://i2.wp.com/www.vavivov.com/articole/images/vede_vlad.jpg

Fiul lui, Vladimir cel Mare (c.960 – 1015) a avut și mai multi copii. Cu atâția urmași era imposibil să nu înceapă luptele pentru putere. S’a căsătorit cu de’a sila cu Rogneda după ce i’a ucis tatăl și a cucerit Potolsk. Potolsk era sub comanda unui scandinav care nu era din familia lui Rurik. Fiecare se instala pe un teritoriu pe care îl cucerea de la sclavi (mai târziu numiți slavi, de la slava = mareție, slavă). Au avut 3 fii si 2 fiice.
După trecerea la creștinism a trimis’o la mănăstire unde a fost calugariță cu numele Anastasia.
S’a căsătorit cu Anna Porphyrogeneta ca ”să’i crească statutul”. Nu au avut copii împreună așa că s’au ocupat cu creștinarea forțată a populației.
Moștenitorii lui Vladimir atât de la soția Rogneda cât și de la amante au fost:
Izyaslav, Yaroslav, Mstislav, Boris, Gleb, Maria Dobroniega, Agatha.
Vasili a scos din dreptul de succesiune pe fii Rognedei, dar Potolskul care era moștenire de la mama, i’a revenit lui Izyaslav. Și astfel Potolskul s’a desprins de Kiev.

Yaroslav a fost pus de tatăl sau la Novgorod, el fiind nu se știe al cui fiu deși rușii vor să’l considere fiu al Anei Porfirogeneta. Oficial este fiul Rognedei.
După moartea lui Vasili a cucerit Kievul unde era fratele lui, Boris pe care l’a ucis ca și pe Gleb. A reunit din nou Novgorodul cu Kievul.
Yaroslav (978-1054) se căsătorește cu o suedeză de la care primește ca dar de nuntă Lagoda.
A avut 5 fete pe care le’a casatorit cu prinți străini care trăiau in exil la rusi:
Elisabeta căsătorită cu Harald III al Norvegiei;
Anastasia căsătorită cu Andrei I al Ungariei;
Ana căsătorită cu Henric I al Franței;
Agata căsătorită cu Eduard Exilatul Angliei;
Din prima căsătorie a avut un fiu și din a doua căsătorie, tot cu o scandinavă, a mai avut 6 fii.
Urmeaza la tron așa-numitul Triumvirat al lui Yaroslav cel Ințelept: Izyaslav, Sviatoslav II și Vsevolod .
Conform ”modei” timpului se fugăresc până ce ramân doar doi, Sviatoslav murind de moarte naturală, o tumoră.

Sviatoslav a avut două soții. Cu prima a avut mai mulți urmași. David si Oleg au devenit stramoșii a două bine-cunoscute ramuri ale prinților Chernigov: Davidovich și Olegoviches. Din Olegoviches a fost Sfântul Mihail de Cernigov; în prezent sunt multe familii princiare din Rusia provenind din aceste familii, Gorceakov fiind descendenți ai lui Sviatoslav Yaroslavich în linie masculină directă.

Din căsătoria a doua cu Oda, a avut un fiu – Yaroslav , mai târziu, potrivit unor surse germane, după moartea tatălui său, el a fost educat în Germania și apoi s’a întors în Rusia. Iaroslav a devenit strămoș al dinastiei de Murom si Ryazan.
Se observă că dupa anul 1000 dinastia Ruricovici s’a fărimițat. Istoricii au încercat să arate continuitatea varegă, dar nu au prea reușit.

Prințul Yuri I Dolgoruky, de asemenea, cunoscut sub numele de George I Rus, a fost fondatorul Moscovei și o figura cheie în procesul de tranziție a puterii politice de la Kiev la Vladimir-Suzdal în urma decesului fratelui său mai mare Mstislav cel Mare.
De ce era numit George?

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/47/Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg/284px-Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg.png

Acest nume nu exista în Rusia, mai ales că ei și azi pun nume numai care sunt considerate ”pur rusești”. Și nici vichingii nu puneau numele George.
Și apare tot la el și numele Rus.
Dar mai ales nu se știe nici până azi de unde vine numele de Rus.
Iuri a fost al șaselea fiu al lui Vladimir Monomakh (1052 -1125) și al unei nobile bizantine.
Aceștia nu par a fi din casa Rurikovici deși, tocmai pentru că se insistă foarte mult pe apartenența lor la dinastia Rurikovici.
Pâna în prezent, rușii nu dau o explicație clară: de unde îsi trag numele pe care îl poartă!

Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor russki (rus) și Rossia (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.

Prima și cea mai răspândita este formulata în renumita lucrare  ”Povestea timpurilor demult trecute”, care spune că numele de ”rus” și ”Russia” provin de la niște oameni numiți ”ruși”, care în anul 862 la invitația sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine și grecești, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulți sclavi folosiți în Imperiul Roman se trăgeau din acest ”neam”), din orașul Novgorod și unele comunități nesclavine din acea regiune, toți au venit acolo de după mare, împreuna cu conducătorii lor, pentru a’i conduce pe localnici.
Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe rușii de atunci între strămoșii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n’a cunoscut și nu știe despre prezența vreunui trib sau a vreunei comunități cu numele de ”rus” printre strămoșii lor.
Dar pe sclavini îi cunosc sub numele de VENDEI.

A doua ipoteză arată că rușii și’ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de orașul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.
Sclavinii apar la Jordanes: Venetii care trăiau pe malurile Vistulei. Anții între Nistru și Don și Sclavinii care ocupau spațiul între Vistula și Dunăre.
Denumirea de sclavini și de slavi o întâlnim și în documentele Bizantine.

”Apariția în forța a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor si bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului”,  Zacharias Rhaetor.

În anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au navalit în Iliria, au jefuit timp de patru ani Imperiul și s’au așezat pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusa de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia.

În 582, avarii cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta reședința, opunând o rezistență puternică Imperiului Bizantin. În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia pâna la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia și ajung pâna la Tomis. Slavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturând jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor sunt continuate de bulgari, croați, celelalte popoare slave din Peninsula Balcanică.

Denumirea de slavi a fost inventata în cancelaria bizantina pentru a diferentia și restrânge mulțimea triburilor existente în imperiu.
De asemenea și limba slavonă a fost inventată ca limbă de cult și apoi a fost introdusă la noii creștinizați din estul Europei, în Rusia kieveană, Bulgaria și Serbia unde a avut impact și asupra limbii vorbite nu doar ca limbă liturgică.
Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n’a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ”rus” printre strămoşii lor.

A doua ipoteză arată că ruşii şi’ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului ”russkii” în legendele şi cântecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Ucraina şi Belarus etc., dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată.
Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor care ar fi numit ”rus” se conţine în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea ”Sf. Bertin” din Franţa şi se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de ”hacan”. Ştiind că pe atunci ”hacani” erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să’i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi râul Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes. Despre faptul că patria ruşilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Dimaşki ş.a.

Aceştia, în lucrările lor, ne arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în trei zile.

”Ruşii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de trei zile de mers”.

”Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găseşte în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”.

Acelaşi lucru îl afirmă şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbeşte despre locul aflării insulei Dimaşki în lucrarea sa ”Cosmografia”.

”Ei (ruşii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă”.

Aceștia, în lucrarile lor, ne arată expres că rușii din secolele IX-XI locuiau pe o insula care avea lungimea și lățimea egala cu distanța parcursă de un om în trei zile.

Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Sukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ș.a., se înțelege clar că sclavinii și rușii sunt vecini, că țara sclavinilor se găsește în imediata apropiere de țara rușilor.
Ei descriu modurile de viata a rușilor și a sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captura de robi ș.a.
Știind că teritoriul din nordul Marii Negre, dintre Dunărea de Mijloc și munții Caucaz, inclusiv Crimeea au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estica a geților și că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hhazarilor, nu a fost abandonat de geți până în secolul al XIII-lea, până la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că această comunitate a rușilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de’a urmașilor geților.
Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum rușii își îngropau morții în anul 972, dupa o bătălie cu bizantinienii, arată că aceștia îi plângeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la întelepții lor Anahorsis și Zamolxis.
Este știut că acestor zei se închinau geții, dar nu și sclavinii.
Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toți acei care traiau în a doua jumatate a secolului al IX-lea în partea dreapta a râului Rus (Severskii Donet de azi) până la Dunăre ”faceau parte din neamul rumilor (rumânilor n.n.)”, iar împreună cu ceilalți istorici perși, arabi și turci, numiți mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (”Rumunia” n.n.), ceea ce înseamnă că rușii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumunilor), așa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ș.a. fac parte din neamul românesc.
Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că ”neamul care se numește Rus este din Rum”.

Despre existența unei formațiuni statale a rumânilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbește una din cele mai vechi cronici turcesti, intitulata ”Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea.
Autorii acestei cronici numesc acel stat ”Țară a rumânilor”.
Despre același lucru ne vorbește și Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a intreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reședința conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de rușii care trăiau în ”casele” de pe malul râului, ori nu se poate pune la îndoială asupra originii acestui cuvânt ”casele” este românesc și nu sclavin.
Lista argumentelor de acest fel poate continua.
Așadar, rusii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geților și limba vorbită de ei era ca și a celorlalți urmași ai getilor, numită astăzi româna.

Pentru a’i deosebi pe rușii de atunci, care nu erau sclavini și care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de rușii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruși.
Aceștia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, până atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supusii altor ramuri ale geților apuseni.
Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrânge și asupra sclavinilor.
Ca avanpost al rușilor-geți, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiasi Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numita și Samvatas.

Aici erau dislocate unitatile militare ale geto-rușilor, se desfășurau importante târguri la care sclavinii își aduceau produsele și le vindeau.
Geto-rușii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiți de marele cneaz și care aveau în subordine detașamente înarmate de geto-ruși.
După moartea lui Iurii Sclavinul, adica Iurii stapânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l’au facut și Iaroslav n.n.), cnejii geto-rusi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului și încearcă să se comporte ca independenți.
Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzându’i în drujinele lor, iar cu timpul chiar în sfatul (duma n.n.) boieresc. Toate acestea, și aflarea permanenta în masa mare de sclavini a grupurilor razlețe de ruso-geti conducători, îi vor slaviniza.

În anul 1223, geto-rușii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban și cei din nordul Mării Negre și Crimeea sunt cuceriți de tătaro-mongoli, iar cei ramasi în viață au fugit spre est și nord, ori au fost duși în robie, lasând teritoriile care le’au aparținut mii de ani.
În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea orașului Kiev) și Carpați (regiunea cursului superior al râului Nistru). Orasul Kiev a fost distrus completamente.
În urma acestor invazii, geto-rușii, ca și comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie și doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc și Bugul Superior, de asemenea în Crimeea si Caucazul de Nord. Regiunile sclavine au suferit mai puțin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole.  Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formațiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, continuă să se mai numească Rusia. Cu timpul, noțiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuieste pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV  n.n.).
În secolele XVIII-XIX, când rusii slavi îsi scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu’ne de o parte însemnată a istoriei noastre.
Denumirea de Rossia a început a fi utilizata de cnejii moscoviți de la sfârsșitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi.
De ce?
Probabil, pentru a șterge din istorie faptul că slavii au fost supusii rușilor-geți, ceea ce le’a reușit.
În prezent, însă, când există alte posibilități, noi suntem obligați să ne revedem istoria, să ne’o recuperăm, în amintirea strămoșilor și a viitorului copiilor noștri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni.

Sursa: libertatea.ro, Andrei Groza, dr. conf.univ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s