GEȚII SCLAVINI

Early_Rus

Denumirile din istorie ale neamurilor au creat întotdeauna confuzie, unele dintre ele necunoscîndu’și adevărata lor obîrșie. Din această categorie nici neamul rușilor nu face excepție. Toate popoarele au dreptul să’și aleagă un endonim, toți indivizii au dreptul să se identifice cu unul din neamurile vechi.

Schimbarea numelor de țări și popoare s’a petrecut destul de des.

GEȚIA RUSĂ (Ved-Rus), RUSIA

De ce Rusia a luat un nume străin? Acesta nu este un paradox rar întîlnit. Ciudat ar fi dacă germanii ar începe brusc să se numească nu ”Deutsche”, ci își vor lua numele de ”Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi.

După cum știm rumînilor nu li s’a părut deloc nepotrivit ca să preia brandul ocupanților acestor teritorii de acum 1900 de ani, elita lor procedînd asemeni altor popoare care și’au renegat adevărata obîrșie, preluînd ilicit denumiri tîrzii care nici în spațiul de unde s’a împrumutat nu au rezistat, considerîndu’ne mai catolici decît Papa.

De imperiul desființat tocmai de geto-goți, doar capitala Italiei Roma ne mai amintește și bineînțeles, numele țării noastre care cuprinde teritorii, niciodată supuse de romani.

Aici zace paradoxul lumii noastre.

În cazul Rusiei aceasta este considerat normal. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, elenii, într’o anumită perioadă îi numeau ”ruși” o prezentau în scrierile lor astfel pentru posteritate, atunci toți ceilalți îi cunoșteam pe ruși astfel, de la eleni, așa cum pe geți lumea îi știe de geți.

Făcînd o paranteză aici, de exemplu rumînii nu și’ar fi putut numi țara lor Geția după etnonimul lor, niciodată, pentru că geții în istorie au migrat în toată Europa și Asia și atunci foarte mulți și’ar fi revendicat paternitatea și originea din geți.

Dacia nici atît nu se putea numi, deoarece Dacia Romană nu i’a cuprins niciodată pe toți geții, ci doar pe cei robiți la 106 d.Hr. de către Traian împăratul roman care își căuta gloria la nord de Dunăre, dar mai ales bogățiile geților.

Astfel că rumînii își adoptă originea de la acești ocupanți, cu intenția vădită pe care au considerat’o elitele noastre la vremea aceea de a duce mai departe faima imperiului roman, în mod fraudulos.

Nici țarul Petru în secolul al XVIII-lea nu se lasă mai prejos pentru Moscovia. El preia numele de Rusia, care nu fusese folosit sute de ani, susțin ei, deși pămînturile Moscoviei nu au fost niciodată numite cu denumirea preluată pentru țara lor.

De ce? Răspunsul pare a fi simplu.

Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a’i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, ca să se creeze un cadru de politici pentru ”colectarea terenurilor Rusiei mitice”, politică pe care oricine o poate constata și în prezent, vezi cazul Crimeei.

De aceea, pămîntul lui Petru l’a numit marea Rusie după 400 de ani, iar Kiev a rămas să se numească mica Rusie.

Ruric Sigurdson Lodbrock (782 – 850) din Danemarca este tatăl lui Rurik av Svealand, Prinț de Novgorod (815 – 879) fondatorul dinastiei Rurikovici.

Genealogia lui aici: genealogics.org

Rurik era copilul unei ”țiitoare” și n’avea nici un drept la tron.

Nu’i rămînea decît să’și cîștige o țară și profitînd de faptul că sclavii le plăteau deja bir și de faptul că sclavii erau mereu jefuiți de khazari și nu le mai rămînea nimic de dat danezilor, vine în teritoriile sclavilor și le promite că’i scapă de khazari dacă sînt de acord să’i organizeze conform vremurilor, adică să le facă armată și organizații statale cum aveau vikingii.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/kievan_rus_en.jpg

Rusia Kieviană

Așa s’a constituit Statul Kievean, care la început cuprindea doar cîteva principate la nord, de fapt a fost inițial Principatul de Novgorod. Rurik mai avea doi frați mai mici care au murit într’o luptă în 870 d.Hr. fiind foarte tineri și fără urmași.

Aici povestea țesută de ruși începe să ”scîrțîie”.

”Dinastia Riurikovici … a încercat să impună conceptul de integrare a ”zemlia russkaia”, precum și noțiunea unificatoare a unui ”neam rus”.

Acest sentiment de proto-naționalism este în mare parte inventat de istorici în epoca modernă:

”Rusia Kieveana nu a fost niciodată într’adevar o formă de guvernare unificată. A fost un conglomerat slab legat, prost definit, și eterogen de terenuri și orașe locuite de triburi și grupuri ale căror legături au fost în principal teritoriale.”

Aceasta a cauzat dizolvarea dinastiei Rurik în mod eficient în mai multe sub-dinastii mai mici, în secolele X și XI.

Aici ”s’a operat” în încercarea de a susține continuitatea varegă. De fapt fie prin cuceriri, dar mai ales prin căsătorii s’a schimbat casa domnitoare cu cea din provinciile centrale și de sud.

Acest Rurik, căsătorit cu Efanda din Norvegia (850 – 881) a avut un fiu Igor și abia acesta s’a casatorit cu frumoasa Olga din Pskov, pe care rușii au beatificat’o.

Igor este primul ”rus”.

Oricît ar părea de ciudat, Rusia secolului X a avut, pentru trei ani, capitala în Dobrogea. Acest lucru s’a întîmplat în vremea lui Sviatoslav. Descoperirile arheologice recente de la Nufăru în Dobrogea au confirmat că acolo a fost o cetate a lui Sviatoslav, despre care vorbesc cronicile vremii.

Conform primei cronici a sclavilor răsăriteni – Cronica lui Nestor – dinastia rusă a fost fondată în anul 862 de Rurik, domnitorul care aparținea tribului varegilor (așa cum le spuneau elenii scandinavilor).

Vikingul si frații lui au fondat un stat cu capitala la Novgorod.

Igor, fiul lui Rurik, și Sviatoslav, nepotul legendarului conducător, au acaparat și cetatea Kievului, creînd ceea ce istoricii au numit Rusia Kieveană.

Privind harta Rusiei Kievene ne este clar că varegul Rurik a intrat în Novgorod fiind cel mai aproape de Scandinavia, dacă a intrat și nu a fost ”fabricat” mai tîrziu de cei care voiau să șteargă orice urmă de adevăr istoric.

Și ni se mai spune că principatul de la sud, Potolsk era condus de un alt scandinav, fără rudenie cu Rurik.

Nu se poate șterge chiar tot și de oriunde.

Sviatoslav (942- 972) a devenit faimos pentru numeroasele războaie purtate la sud de Rusia, cu imperiul Khazaria și cu Primul Imperiu Bulgar, el fiind considerat cel care a provocat prăbușirea acestora.

În timpul deselor campanii, Sviatoslav a prins drag de ținuturile dobrogene, care atunci făceau parte din Imperiul Bulgar, si i’a scris mamei sale:

”Nu’mi place să stau la Kiev, vreau sa trăiesc în Pereiaslavetul de pe Dunăre. E centrul tuturor pămînturilor mele. Aici se adună toate bunurile: aur, țesături, vin și tot felul de fructe din Grecia; argint și cai din Cehia și Boemia; blănuri, ceară, miere și robi din Rusia.”

Așa că în 968 a atacat cetatea din Deltă și a stabilit capitala Rusiei la Pereiaslavet, localitate identificată mai tîrziu ca fiind satul Nufăru, din județul Tulcea.

Cronicarul Nestor spune că după ce cneazul Sviatoslav a crescut (el nu a vrut să se creştineze considerînd pasul mamei sale o nebunie) a strîns mulţi soldaţi viteji, el însuşi fiind un viteaz ”mergea ca o panteră în fruntea trupelor şi a purtat multe războaie”.

Cînd pornea la război, nu lua cu el trăsuri şi nici vase de fiert mîncare, deoarece atît el cît şi oştenii săi mîncau carnea, tăiată felii subţiri şi friptă pe cărbuni. Nici corturi de dormit nu aveau ci dormeau pe pături cu capul pe şeile cailor, iar pe cei ce îi ataca îi anunţa întotdeauna

”Vreau să pornesc împotriva voastră!.”

Istoricii bizantini îl descriu ca fiind de statură mijlocie, subţire la mijloc, cu pieptul lat, veşnic încruntat, cu o figură de sălbatic, purta mustăţi mari, în mijlocul capului un smoc de păr, iar în ureche un cercel de aur cu două perle şi un rubin ca semn că era din neam de nobili.

În 964 Sveatoslav porneşte împotriva viaticilor, care plăteau tribut hazarilor şi îi obliga să’i plătească lui, după care porneşte spre ţinuturile caganatului hazar, cîndva un stat puternic din părţile de jos ale Donului şi Volgăi, deoarece prin acast ţinut treceau nenumărate drumuri comerciale, unul dintre ele era renumitul drum al argintului care ducea din Asia în Europa, acest drum era controlat de hazari pînă la Volga de mijloc şi numai partea ce ducea spre Baltica era sub supravegherea Rusiei Kievene, ceea ce nu era deloc convenabil pentru ruşii kievieni.

Încă de pe vremea lui Oleg, în peninsula Taman a fost ridicat un fort pentru siguranţa transportului de argint, astfel se ocolea teritoriul controlat de caganat, însă în 830 hazarii au construit fortăreaţa Sarkel (Casa Albă) care a blocat acest drum ocolitor.

În anul 965 Sviatoslav învinge oştile caganatului, ocupă fortăreaţa Sarkel care devine fortăreaţa rusă Bila Veja (Turnul Alb în ucraineană) şi totodată ocupă şi Ityl capitala caganatului, după care porneşte spre Caucazul de Nord cucerindu’i pe iaşi (alani) şi pe casohi (cerchezi), îndreptîndu’se mai departe spre Volga unde îi învinge pe bulgari şi distruge oraşul Bolhary.

Hotarele Rusiei Kievene se întindeau pînă la Volga, Marea Caspică şi Caucaz.

Cînd Sviatoslav se întoarce la Kiev, găseşte aici soli trimişi de împăratul elen Nikephor Phokas, care aflat în război cu bulgarii, îl roagă să îl ajute, atacîndu’i pe bulgari dinspre nord. Plata fiind pe măsură.

În anul 967 Sviatoslav se pregăteşte de campanie, adunînd o armată de 60 000 de oameni. Ruşii erau pedeştri în timp ce cavaleria era formată din pecenegi. Sviatoslav îi infrînge pe bulgarii lui Boris al II-lea şi ocupă tot nordul Bulgariei.

Lui Sviatoslav i’a plăcut atît de mult la bulgari, încît a rămas acolo cu întreaga sa oaste, stabilindu’se la Pereiaslaveţ (cetate la gurile Dunării, aproape de Tulcea. Urmele ei se găsesc în localitatea Nufărul).

În 968 pecenegii asediază Kievul. Olga împreună cu nepoţii ei Iarpolk, Oleg şi Vladimir se închid în cetate.

Pecenegii au înconjurat cetatea astfel că nimeni nu putea ieşi din cetate nici să trimită veste, iar poporul era sleit de foame şi de sete.

Iată cum descrie cronicarul Nestor acest asediu:

”Oamenii ce se adunaseră de cealaltă parte a Dniprului în corăbii şi stăteau pe ţărm, nu puteau să ajungă la Kiev, nimenea dintre ei, şi nici să vie cineva din cetate- Poporul din oraş începu să se tînguiască şi să zică: «Nu se găseşte nimenea care să meargă de cealaltă parte a malului şi să le poată spune: dacă mâine nu porniţi spre oraş, va trebui să ne predăm Pecenegilor”?

Şi un tînăr zise: «Mă voi duce eu».

Şi ei spuseră: «Du’te»! Acesta ieşi deci din cetate în mînă cu un frîu, trecu printre Pecenegi în fugă mare şi strigă: «N’a văzut nimeni calul meu?» căci el ştia limba pecenegă şi ei credeau că este unul dintre ai lor.

Cînd a ajuns la fluviu, îşi scoase haina, se aruncă în Dnipru şi începu să înoate. Cînd văzură aceasta Pecenegii, se repeziră asupra lui, aruncară asupra lui săgeţi, dar n’au putut să’i facă nimic. Cei de dincolo de mal cînd văzură aceasta, îi ieşiră întru întîmpinare într’o corabie, îl luară în corabie şi’l duseră la drujină. Şi el le spuse:

«Dacă mîine dimineaţă nu veţi fi sub porţile cetăţii, oamenii se vor preda Pecenegilor».

Atunci voievodul lor cu numele Pretici zise:

«Dimineaţă vom veni cu vasele, vom lua pe principesă şi pe copiii princepelui şi’i vom duce repede de partea noastră: dacă nu vom face aceasta, Sviatoslav va pune să fim omorîţi».

În dimineaţa următoare, în zorii zilei, se îmbarcară în corăbii, începură să facă mare zgomot din trompete, iar oamenii din cetate ridicară un strigăt puternic.

Pecenegii crezură atunci că a sosit principele şi fugiră în toate părţile de la cetate. Atunci se duse Olga cu nepoţii ei şi cu oamenii la corăbii.

Cînd principele Pecenegilor a văzut aceasta, se întoarse singur la voivodul Pretici şi’l întrebă: «Cine a sosit?».

Acela îi răspunse: «Oamenii de pe celălalt mal». Şi principele Pecenegilor îl întrebă: «Eşti tu principele?».

Acela răspunse: «Eu sunt voivodul său şi am venit cu avangarda, dar după mine vine armata cu principele şi cu o mulţime nenumărată».

Şi grăise pe un ton ameninţător. Atunci principele Pecenigilor zise lui Pretici: «Fii prietenul meu».

Acela răspunse: «Aşa să fie».

Şi’şi întinseră mâna şi principele Pecenegilor dădu lui Pretici un cal, o sabie şi săgeţi; iar acesta îi dădu arme.

Un scut şi o spadă. Şi Pecenegii s’au retras de la cetate şi din cauza Pecenegilor n’a fost cu putinţă să bea un cal apă din Lybed. Şi locuitorii din Kiev trimiseră la Sviatoslav să i se spună:

«Principe, tu cauţi ţări străine şi le aperi, iar ţara ta proprie o năpusteşti, căci era cît pe ce ca Pecenegii să pună mâna pe mama ta şi pe copiii tăi. Dacă tu nu vii să ne aperi, au au să vie din nou peste noi. Nu’ţi pare rău de moştenirea ta părintească şi de mama ta care este bătrînă şi de copiii tăi?».

Cînd a auzit aceasta, Sviatoslav se urcă repede pe un cal şi cu drujina sa veni la Kiev, îşi sărută pe mama sa şi pe copii şi a deplîns cele întâmplate din partea Pecenegilor. Şi strîngîndu’şi armata, goni pe Pecenegi în stepă. Şi astfel a fost pace.

Dupa ce îi invinge pe pecenegi (alte triburi decât cele ce îi erau aliate), Sviatoslav îşi anunţă dorinţa de a se întoarce în Bulgaria unde vrea să îşi întemeieze o nouă ţară, considerînd că acolo exista un mai mare potenţial de dezvoltare.

Cronica lui Nestor spune:

”Sviatoslav zise mamei sale şi boierilor: Nu’mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în Pereiaslaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună toate bogăţiile: din Grecia aur, pavoloci, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia, blănuri şi ceară şi miere şi sclavi.”

Olga îl rugă să mai rămână, deoarece era foarte slăbită şi presimţea că urma să moară.

După moartea mamei sale, Sveatoslav împarte ţinuturile Rusie Kievene fiilor săi. Pe Iaropolk îl aşează cneaz peste Kieveni, pe Oleg peste drevliani, iar pe Vladimir fiul Maluşei, intendenta Olgăi, peste novogorodieni. Aceştia sfătuiţi de Dobrynia, unchiul lui Vladimir (fratele Maluşei, amîndoi erau copiii lui Malko din Lubeci) şi căpetenia lui Sviatoslav cerură ca peste ei să domnească Vladimir.

În anul 970, după ce îi aşează cneji pe fiii săi, Sveatoslav se întoarce în Dobrogea unde cucereşte cetatea Pereiaslaveţ, deoarece în timp ce el se lupta cu pecenegii, bulgarii i’au alungat pe ruşi din Pereiaslaveţ. La conducerea Imperiului ajunge un nou împărat – Ioan Tzimiskes, care îi cere lui Sviatoslav să părăsească Bulgaria, însă Sviatoslav îi răspunde mândru că în curînd va ajunge la Constantinopol şi îi va alunga pe greci în Asia.

Între Rusia Kieveană şi Bizanţ a început un nou război.

La început victoria a fost de partea grecilor. Sviatoslav împreună cu rămăşiţele oştirii sale a fost nevoit să se retragă. După ce îşi reorganizează armata, formată din bulgari, unguri şi aliaţii săi de atunci pecenegii, porneşte împotriva elenilor distrugînd cetate după cetate pînă cînd ajunge la zidurile Adrianopolului.

Dar grecii printr’un şiretlic reuşesc să învingă pe pecenegii şi să ajungă în cîmpie la oastea rusă. Văzînd cît de mare este armata elenilor, Sveatoslav a spus oştenilor săi:

”N’avem unde să ne retragem, de voie de nevoie, trebuie să luptăm. Să nu facem ruşine ţării ruseşti, şi să ne lăsăm aici oasele. Dacă vom cădea nu vom da de nici o ruşine. Numai dacă vom fugi va fi ruşine de noi…”

În această luptă oastea lui Iaroslav a învins oastea grecească. Împăratul a fugit la Constantinopol, iar Sviatoslav porni după el, pustiind ţara şi distrugînd cetăţile.

Atunci împăratul sfătuindu’se cu boierii îi trimiseră lui Sviatoslav daruri să’l ispitească şi au trimis şi un om înţelept care să observe privirea şi gîndurile lui Sviatoslav. Cneazul privi cu dispreţ la aur şi stofe scumpe de mătase şi le dete oştenilor să le împartă între ei, iar cînd îi aduseră arme el le păstră, se bucură de ele şi îi mulţumi împăratului. Atunci boierii au spus împăratului:

”Acesta trebuie să fie un om fioros, fiindcă nu vrea să ştie de bogăţii, dar ia arme: plăteşte’i tribut”.

Sviatoslav primi tribut de la eleni şi pentru familiile celor căzuţi în luptă şi se întoarse la Pereiaslavet, de unde vroia să meargă în Rusia să strîngă oaste mai numeroasă, căci se temea să nu’l atace elenii.

În anul următor, 971 împăratul în fruntea legiunii “Nemuritorii” – 13 000 de călăreţi şi 10 500 de pedestraşi trec în Balcani şi atacă capitala Bulgariei. După mai multe lupte reuşeşte să o cucerescă. Sviatoslav în acest timp se afla împreună cu drujina sa pe malul Dunării lîngă cetatea Dorostrorum (Dîrstor, cetate romană, pe urmă bizantină, pe malul drept al Dunării între cetăţile Sucidava şi Axiopolis, astăzi, în apropiere se află localitatea bulgară Silistra şi localitatea românească Ostrov, din judeţul Constanţa) la zidurile căreia s’au dat cele mai mari bătălii ale acestui război.

Sviatoslav se retrage în cetate, unde este asediat timp de 3 luni.

lebedev_svyatoslavs_meeting_with_emperor_john

Despre rezistenţa oastei ruseşti, istoricii bizantini au scris cu admiraţie:

”Ruşii au luptat cu vitejie şi nu numai bărbaţii… dezbrăcînd trupurile celor morţi printre ele se găseau şi trupuri de femei. La lumina lunii, ruşii îşi culegeau morţii şi îi incinerau pe malul Dunării.”

Din cauza foametei şi a rănilor, puterea ruşilor scădea în fiecare zi. Înaintea bătăliei care trebuia să hotărască soarta oastei ruseşti, Sviatoslav a chemat la el drujina şi le’a spus vitejilor săi:

”Nu este obiceiul nostru să ne întoarcem acasă fugind din faţa duşmanului, ori trăim şi învingem, ori murim cu demnitate!”

Lupta a început dimineaţa, iar pe la prînz elenii erau nevoiţi să se retragă. A doua zi lupta a început din nou, de această dată însăşi natura era împotriva ruşilor, vîntul şi’a shimbat direcţia, suflînd dinspre miazăzi şi aruncînd tot praful în ochii oştenilor lui Sviatoslav.

În ziua aceea, pe cîmpul de luptă Sviatoslav a lăsat 16.000 mii de oşteni morţi şi 20.000 de scuturi.

Pînă la urmă cneazul a fost nevoit să semneze un tratat de pace cu împăratul bizanţului prin care renunţa la Bulgaria şi Crimea, iar împăratul l’a lăsat să se întoarcă liber împreună cu oastea sa la Kiev, ba pe deasupra i’a dat daruri şi merinde pentru drum.

După ce a încheiat pacea cu grecii Sviatoslav pleacă cu corabia pînă la pragurile Dniprului. Svenald, voievodul tatălui său l’a sfătuit să ocolească călare, căci la pragurile Dniprului îl aşteaptă pecenegii, însă Sviatoslav nu i’a dat ascultare.

Bulgarii din Pereiaslaveţ le’a trimis vorbă pecenigilor că Sviatoslav se întoarce în Rusia cu oaste puţină, dar încărcat cu multe bogăţii. Auzind aceasta pecenegii ocupară pragurile Dniprului, iar cînd ajunse Sviatoslav la praguri nu a putut să treacă mai departe, fiind nevoi să ierneze la Biloberejia.

În primăvara anului 972, Sviatoslav încearcă să se strecoare printre pecenegi, însă este atacat şi moare în luptă.

Kuria, principele pecenegilor i’a tăiat capul şi din craniu lui şi’a făcut o cupă pe care a îmbrăcat-o în aur şi pe care a scris:

”Căutînd pămînturile altora şi’a pierdut pe al său.”

28 de ani a domnit Sviatoslav peste Rusia Kieveană. Svenald a reuşit să scape şi să ajungă la Kiev la cneazul Iaropolk.

Despre urmele lui Sviatoslav în Dobrogea Radu Olteanu scrie în articolul ”Cariera de cretă de la Basarabi-Murfatlar”

”Cetatea unde îşi dorea Sviatoslav să întemeieze o nouă capitală a fost identificată de arheologi în satul Nufăru de pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării. În plus acolo au fost dezgropate ruine ale unor case de lemn foarte asemănătoare cu cele descoperite la Kiev. Alături de cetatea de pe insula Pacuiul lui Soare, cetatea de la Nufăru (numit in Evul Mediu – Perislava), identificată cu vechiul Pereiaslaveţ, sunt singurele cetăţi bizantine construite de la zero de pe teritoriul dobrogean.

Ce vrem să spunem cu acestea?

Că prezenţa armatelor ruseşti (si ale aliaţilor săi) în Dobrogea sînt o realitate dovedită şi arheologic, nu numai atestată documentar. De ce nu ar fi trecut aceştia şi pe la complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar?

În fond acest loc se afla exact pe drumul de la Durostolon-Silistra către Constanţa sau către Pereiaslavet.

Există teorii care spun că valul de piatra dobrogean ar fi fost construit tocmai ca urmare a campaniei lui Sviatoslav, în vremea împăratului Ioan Tzimiskes sau a lui Vasile al II-lea. În acest caz cariera şi grupul de monahi de la Basarabi ar fi existat post Sviatoslav, sau valul de piatră ar fi fost orientat către bulgari (şi nu spre nord) pentru a proteja gurile Dunării de bulgari. (…) Vladimir Agrigoroiei a identificat între inciziile dintr-una din bisericuţele de la Basarabi un semn ce poate face legătura cu cnezul Kievului de acum 1100 ani.

Un semn ce în trecut fusese numit de către arheologi ”cap de taur” a căpătat un alt sens cînd a fost descoperită asemănarea acestuia cu un semn rurikid (de la Rurik) de putere ”Tamgha”, semn foarte asemănător cu cel folosit ca stemă de Sviatoslav. (…) Ceea ce este foarte interesant e asemănarea extraordinară între desenul de la Basarabi şi tamghaua lui Sviatoslav ce figureaza pe monedele emise de acesta. De altfel, acest semn redesenat se află, ca stemă pe drapelul Ucrainei.”

În 972, Sviatoslav și’a găsit sfîrșitul. Cronica lui Nestor spune că hanul peceneg Kurya l’a ucis pe țarul rus și și’a făcut cupă de băut din craniul acestuia, în timp ce noua capitală a Rusiei a fost cucerită de bizantini.

Ulterior, Pereiaslavet s’a numit Prislava, apoi Domnița Maria și Ada Marinescu, iar acum poartă denumirea de Nufăru.

Comuna Nufăru se afă la 12 kilometri de Tulcea, pe brațul Sfîntu Gheorghe al Dunării. Cuprinde, în afara localității cu același nume, satele Malcoci, Victoria și Ilganii de Jos.

Sub actualele așezări s’au descoperit numeroase vestigii arheologice. Pe lîngă cîteva urme ale unor case din lemn, asemănătoare cu locuințele kievene, s’au găsit ruinele unei cetăți ridicate în ultimul sfert al secolului al X-lea de catre Imperiul Bizantin, odată cu înfrîngerea lui Sviatoslav și recucerirea regiunii Dunării de Jos în vremea Împaratului Ioan Tzimiskes.

Totul a mers bine pînă la nepotul Sviatoslav (942 – 972) care a avut mulți copii, cu multe neveste și țiitoare. Malușa, doar parteneră, l’a născut pe Vladimir care a adus creștinismul peste ruși.

Dar Sviatoslav s’a căsătorit cu fiica regelui Arpad al Ungariei. Așa că doar fii ei, în numar de 3, erau ”oficiali”.

Iaropolsk (952 – 978) fiul cel mare a fost cneaz, și a fost ucis de fratele său vitreg Vladimir care a primit ajutor de la varegi, dar care ca să fie sprijinit în continuare de bizantini a trecut la creștinism.

Se spune că Iaropolsk trecuse la catolicism și din acest motiv a trecut Vladimir la ortodoxie sub numele de Vasili I. Actualmente rușii nu mai recunosc catolicismul lui Yaropolsk mai ales că l’au beatificat pe Vasili I și le’ar strica firma de ”stîlpi ai ortodoxiei”.

Fiul lui, Vladimir cel Mare (c.960 – 1015) a avut și mai multi copii. Cu atîția urmași era imposibil să nu înceapă luptele pentru putere. S’a căsătorit cu de’a sila cu Rogneda după ce i’a ucis tatăl și a cucerit Potolsk.

Potolsk era sub comanda unui scandinav care nu era din familia lui Rurik. Fiecare se instala pe un teritoriu pe care îl cucerea de la sclavi (mai tîrziu numiți slavi, de la slava = mareție, slavă). Au avut 3 fii si 2 fiice.
După trecerea la creștinism a trimis’o la mănăstire unde a fost calugariță cu numele Anastasia.

S’a căsătorit cu Anna Porphyrogeneta ca ”să’i crească statutul”. Nu au avut copii împreună așa că s’au ocupat cu creștinarea forțată a populației.

Moștenitorii lui Vladimir atât de la soția Rogneda cât și de la amante au fost: Izyaslav, Yaroslav, Mstislav, Boris, Gleb, Maria Dobroniega, Agatha.

Vasili a scos din dreptul de succesiune pe fii Rognedei, dar Potolskul care era moștenire de la mama, i’a revenit lui Izyaslav. Și astfel Potolskul s’a desprins de Kiev.

Yaroslav a fost pus de tatăl său la Novgorod, el fiind nu se știe al cui fiu deși rușii vor să’l considere fiu al Anei Porfirogeneta. Oficial este fiul Rognedei.

După moartea lui Vasili a cucerit Kievul unde era fratele lui, Boris pe care l’a ucis ca și pe Gleb. A reunit din nou Novgorodul cu Kievul.

Yaroslav (978-1054) se căsătorește cu o suedeză de la care primește ca dar de nuntă Lagoda. A avut 5 fete pe care le’a căsătorit cu prinți străini care trăiau in exil la rusi:

Elisabeta căsătorită cu Harald III al Norvegiei;

Anastasia căsătorită cu Andrei I al Ungariei;

Ana căsătorită cu Henric I al Franței;

Agata căsătorită cu Eduard Exilatul Angliei;

Din prima căsătorie a avut un fiu și din a doua căsătorie, tot cu o scandinavă, a mai avut 6 fii.

Urmeaza la tron așa-numitul Triumvirat al lui Yaroslav cel Ințelept: Izyaslav, Sviatoslav II și Vsevolod.
Conform ”modei” timpului se fugăresc pînă ce rămîn doar doi, Sviatoslav murind de moarte naturală, o tumoră.

Sviatoslav a avut două soții. Cu prima a avut mai mulți urmași.

David si Oleg au devenit stramoșii a două bine-cunoscute ramuri ale prinților Chernigov: Davidovich și Olegoviches. Din Olegoviches a fost Sfîntul Mihail de Cernigov; în prezent sînt multe familii princiare din Rusia provenind din aceste familii, Gorceakov fiind descendenți ai lui Sviatoslav Yaroslavich în linie masculină directă.

Din căsătoria a doua cu Oda, a avut un fiu – Yaroslav , mai tîrziu, potrivit unor surse germane, după moartea tatălui său, el a fost educat în Germania și apoi s’a întors în Rusia. Iaroslav a devenit strămoș al dinastiei de Murom si Ryazan.

Se observă că dupa anul 1000 dinastia Ruricovici s’a fărimițat. Istoricii au încercat să arate continuitatea varegă, dar nu au prea reușit.

Prințul Yuri I Dolgoruky, de asemenea, cunoscut sub numele de George I Rus, a fost fondatorul Moscovei și o figura cheie în procesul de tranziție a puterii politice de la Kiev la Vladimir-Suzdal în urma decesului fratelui său mai mare Mstislav cel Mare.

De ce era numit George?

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/47/Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg/284px-Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg.png

Acest nume nu exista în Rusia, mai ales că ei și azi pun nume numai care sunt considerate ”pur rusești”. Și nici vikingii nu puneau numele George.

Și apare tot la el și numele Rus. Dar mai ales nu se știe nici pînă azi de unde vine numele de Rus.

Iuri a fost al șaselea fiu al lui Vladimir Monomakh (1052 -1125) și al unei nobile bizantine.
Aceștia nu par a fi din casa Rurikovici deși, tocmai pentru că se insistă foarte mult pe apartenența lor la dinastia Rurikovici.

Pîna în prezent, rușii nu dau o explicație clară: de unde îsi trag numele pe care îl poartă!

Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor russki (rus) și Rossia (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.

Prima și cea mai răspîndita este formulata în renumita lucrare ”Povestea timpurilor demult trecute”, care spune că numele de ”rus” și ”Russia” provin de la niște oameni numiți ”ruși”, care în anul 862 la invitația sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine și elinești, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulți sclavi folosiți în Imperiul Roman se trăgeau din acest ”neam”), din orașul Novgorod și unele comunități nesclavine din acea regiune, toți au venit acolo de după mare, împreuna cu conducătorii lor, pentru a’i conduce pe localnici.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe rușii de atunci între strămoșii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Nici unul dintre popoarele baltice n’a cunoscut și nu știe despre prezența vreunui trib sau a vreunei comunități cu numele de ”rus” printre strămoșii lor.

Dar pe sclavini îi cunosc sub numele de VENDEI.

A doua ipoteză arată că rușii și’ar trage numele de la rîul Rosi, care curge la sud de orașul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.

Sclavinii apar la Iordanes: Venetii care trăiau pe malurile Vistulei. Anții între Nistru și Don și Sclavinii care ocupau spațiul între Vistula și Dunăre.

Denumirea de sclavini și de slavi o întîlnim și în documentele Bizantine.

”Apariția în forța a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor si bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului”,  Zacharias Rhaetor.

În anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Iliria, au jefuit timp de patru ani Imperiul și s’au așezat pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusa de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia.

În 582, avarii cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta reședința, opunînd o rezistență puternică Imperiului Bizantin.

În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia pîna la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung pînă la Salonic.

La rîndul lor, avarii atacă Moesia și ajung pînă la Tomis.

Sclavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturînd jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor sînt continuate de bulgari, croați, celelalte popoare sclave din Peninsula Balcanică.

Denumirea de ”slavi” a fost inventată în cancelaria bizantină pentru a diferenția și restrînge mulțimea triburilor existente în imperiu.

De asemenea și limba slavonă a fost inventată ca limbă de cult și apoi a fost introdusă la noii creștinizați din estul Europei, în Rusia kieveană, Bulgaria și Serbia unde a avut impact și asupra limbii vorbite nu doar ca limbă liturgică.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Nici unul dintre popoarele baltice n’a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ”rus” printre strămoşii lor.

A doua ipoteză arată că ruşii şi’ar trage numele de la rîul Rosi, care curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.

Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvîntului ”russkii” în legendele şi cîntecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Ucraina şi Belarus etc., dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată.

Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor care ar fi numit ”rus” se conţine în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea ”Sf. Bertin” din Franţa şi se referă la anul 839.

Acolo se arată că regele lor purta numele de ”hacan”.

Ştiind că pe atunci ”hacani” erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să’i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi rîul Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes.

Despre faptul că patria ruşilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Dimaşki ş.a.

Aceştia, în lucrările lor, ne arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în trei zile.

”Ruşii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de trei zile de mers”.

”Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găseşte în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”.

Acelaşi lucru îl afirmă şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbeşte despre locul aflării insulei Dimaşki în lucrarea sa ”Cosmografia”.

”Ei (ruşii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă”.

Aceștia, în lucrarile lor, ne arată expres că rușii din secolele IX-XI locuiau pe o insula care avea lungimea și lățimea egala cu distanța parcursă de un om în trei zile.

Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Sukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ș.a., se înțelege clar că sclavinii și rușii sînt vecini, că țara sclavinilor se găsește în imediata apropiere de țara rușilor.

Ei descriu modurile de viata a rușilor și a sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captura de robi ș.a.

Știind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc și munții Caucaz, inclusiv Crimeea au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estica a geților și că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hhazarilor, nu a fost abandonat de geți pînă în secolul al XIII-lea, pînă la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că această comunitate a rușilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de’a urmașilor geților.

Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum rușii își îngropau morții în anul 972, după o bătălie cu bizantinii, arată că aceștia îi plîngeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la întelepții lor Anahorsis și Zamolxio.

Este știut că acestor zei se închinau geții, dar nu și sclavinii.

Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toți acei care traiau în a doua jumatate a secolului al IX-lea în partea dreapta a rîului Rus (Severskii Donet de azi) pînă la Dunăre ”faceau parte din neamul rumilor (rumînilor n.n.)”, iar împreună cu ceilalți istorici perși, arabi și turci, numiți mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (”Rumînia” n.n.), ceea ce înseamnă că rușii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumînilor), așa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ș.a. fac parte din neamul rumînesc.

Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că ”neamul care se numește Rus este din Rum”.

Despre existența unei formațiuni statale a rumînilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbește una din cele mai vechi cronici turcesti, intitulata ”Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea.

Autorii acestei cronici numesc acel stat ”Țară a rumînilor”.

Despre același lucru ne vorbește și Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a intreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reședința conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de rușii care trăiau în ”casele” de pe malul rîului, ori nu se poate pune la îndoială asupra originii acestui cuvînt ”casele” este rumînesc și nu sclavin.

Lista argumentelor de acest fel poate continua.

Așadar, rușii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geților și limba vorbită de ei era ca și a celorlalți urmași ai getilor, numită astăzi rumînă.

Pentru a’i deosebi pe rușii de atunci, care nu erau sclavini și care făceau parte din neamul rumilor (rumînilor), de rușii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruși.

Aceștia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, pînă atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supusii altor ramuri ale geților apuseni.

Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrînge și asupra sclavinilor.

Ca avanpost al rușilor-geți, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiași Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numita și Samvatas.

Aici erau dislocate unitatile militare ale geto-rușilor, se desfășurau importante tîrguri la care sclavinii își aduceau produsele și le vindeau.

Geto-rușii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiți de marele cneaz și care aveau în subordine detașamente înarmate de geto-ruși.

După moartea lui Iuri Sclavinul, adica Iurii stapînitorul sclavinilor (numit mai tîrziu de slavi Iarii Slavul, de unde l’au facut și Iaroslav n.n.), cnejii geto-rusi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului și încearcă să se comporte ca independenți.

Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzîndu’i în drujinele lor, iar cu timpul chiar în sfatul (duma n.n.) boieresc. Toate acestea, și aflarea permanenta în masa mare de sclavini a grupurilor razlețe de ruso-geți conducători, îi vor slaviniza.

În anul 1223, geto-rușii dintre Donul de Jos, Marea Azov, rîul Kuban și cei din nordul Mării Negre și Crimeea sînt cuceriți de tătaro-mongoli, iar cei ramasi în viață au fugit spre est și nord, ori au fost duși în robie, lăsînd teritoriile care le’au aparținut mii de ani.

În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea orașului Kiev) și Carpați (regiunea cursului superior al rîului Nistru).

Orasul Kiev a fost distrus completamente.

În urma acestor invazii, geto-rușii, ca și comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie și doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc și Bugul Superior, de asemenea în Crimeea si Caucazul de Nord.

Regiunile sclavine au suferit mai puțin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole.

Mai tîrziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formațiune statală, de rînd cu denumirea de Moscovia, continuă să se mai numească Rusia.

Cu timpul, noțiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuieste pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV n.n.).

În secolele XVIII-XIX, când rușii slavi îsi scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu’ne de o parte însemnată a istoriei noastre.

Denumirea de Rossia a început a fi utilizata de cnejii moscoviți de la sfîrșitul secolului XV. Rossia de la rîul Rosi.

De ce?

Probabil, pentru a șterge din istorie faptul că slavii au fost supușii rușilor-geți, ceea ce le’a reușit.

În prezent, însă, cînd există alte posibilități, noi suntem obligați să ne revedem istoria, să ne’o recuperăm, în amintirea strămoșilor și a viitorului copiilor noștri.

Asta nu trebuie să supere pe nimeni.

Sursa: libertatea.ro, Andrei Groza, dr. conf.univ, bucurestiivechisinoi.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Un gând despre &8222;GEȚII SCLAVINI&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s