BISERICA DE GHEAȚĂ DE LA BÂLEA LAC

Singura biserică de gheață din România, situată la 2.000 de metri altitudine în Munții Făgăraș, în zona turistică Bâlea Lac, este gata pentru a fi vizitată și va fi sfințită, în ianuarie 2015, au anunțat proprietarii complexului de gheață .

Biserica de gheață va fi deschisă tuturor credincioșilor imediat după slujba de binecuvântare.

Biserica va fi construită în fiecare an la Bâlea Lac pentru toți credincioșii care urmăresc, având un loc rugăciune sus pe munte.

În imediata apropiere a bisericii de gheață există mai multe igluuri și un hotel de gheață, singurul de acest fel din țara noastră. Cele trei igluuri de la Bâlea Lac sunt aproape rezervate în totalitate pentru acest week-end.

Români şi străini deopotrivă, mai ales britanici, vin în special în week-end-uri la Bâlea Lac, pentru o experienţă unică de cazare, în construcţii de gheaţă. Ceea ce îi atrage cel mai mult pe turişti la sejurul în igluuri este “intimitatea”.

Sursa: agerpres.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GEȚII SCLAVINI

Denumirile din istorie ale neamurilor au creat întotdeauna confuzie, unele dintre ele necunoscîndu’și adevărata lor obîrșie. Din această categorie nici neamul rușilor nu face excepție. Toate popoarele au dreptul să’și aleagă un endonim, toți indivizii au dreptul să se identifice cu unul din neamurile vechi.

Schimbarea numelor de țări și popoare s’a petrecut destul de des.

GEȚIA RUSĂ (Ved-Rus), RUSIA

De ce Rusia a luat un nume străin? Acesta nu este un paradox rar întîlnit. Ciudat ar fi dacă germanii ar începe brusc să se numească nu ”Deutsche”, ci își vor lua numele de ”Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi.

După cum știm rumînilor nu li s’a părut deloc nepotrivit ca să preia brandul ocupanților acestor teritorii de acum 1900 de ani, elita lor procedînd asemeni altor popoare care și’au renegat adevărata obîrșie, preluînd ilicit denumiri tîrzii care nici în spațiul de unde s’a împrumutat nu au rezistat, considerîndu’ne mai catolici decît Papa.

De imperiul desființat tocmai de geto-goți, doar capitala Italiei Roma ne mai amintește și bineînțeles, numele țării noastre care cuprinde teritorii, niciodată supuse de romani.

Aici zace paradoxul lumii noastre.

În cazul Rusiei aceasta este considerat normal. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, elenii, într’o anumită perioadă îi numeau ”ruși” o prezentau în scrierile lor astfel pentru posteritate, atunci toți ceilalți îi cunoșteam pe ruși astfel, de la eleni, așa cum pe geți lumea îi știe de geți.

Făcînd o paranteză aici, de exemplu rumînii nu și’ar fi putut numi țara lor Geția după etnonimul lor, niciodată, pentru că geții în istorie au migrat în toată Europa și Asia și atunci foarte mulți și’ar fi revendicat paternitatea și originea din geți.

Dacia nici atît nu se putea numi, deoarece Dacia Romană nu i’a cuprins niciodată pe toți geții, ci doar pe cei robiți la 106 d.Hr. de către Traian împăratul roman care își căuta gloria la nord de Dunăre, dar mai ales bogățiile geților.

Astfel că rumînii își adoptă originea de la acești ocupanți, cu intenția vădită pe care au considerat’o elitele noastre la vremea aceea de a duce mai departe faima imperiului roman, în mod fraudulos.

Nici țarul Petru în secolul al XVIII-lea nu se lasă mai prejos pentru Moscovia. El preia numele de Rusia, care nu fusese folosit sute de ani, susțin ei, deși pămînturile Moscoviei nu au fost niciodată numite cu denumirea preluată pentru țara lor.

De ce? Răspunsul pare a fi simplu.

Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a’i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, ca să se creeze un cadru de politici pentru ”colectarea terenurilor Rusiei mitice”, politică pe care oricine o poate constata și în prezent, vezi cazul Crimeei.

De aceea, pămîntul lui Petru l’a numit marea Rusie după 400 de ani, iar Kiev a rămas să se numească mica Rusie.

Ruric Sigurdson Lodbrock (782 – 850) din Danemarca este tatăl lui Rurik av Svealand, Prinț de Novgorod (815 – 879) fondatorul dinastiei Rurikovici.

Genealogia lui aici: genealogics.org

Rurik era copilul unei ”țiitoare” și n’avea nici un drept la tron.

Nu’i rămînea decît să’și cîștige o țară și profitînd de faptul că sclavii le plăteau deja bir și de faptul că sclavii erau mereu jefuiți de khazari și nu le mai rămînea nimic de dat danezilor, vine în teritoriile sclavilor și le promite că’i scapă de khazari dacă sînt de acord să’i organizeze conform vremurilor, adică să le facă armată și organizații statale cum aveau vikingii.

Rusia Kieviană

Așa s’a constituit Statul Kievean, care la început cuprindea doar cîteva principate la nord, de fapt a fost inițial Principatul de Novgorod. Rurik mai avea doi frați mai mici care au murit într’o luptă în 870 d.Hr. fiind foarte tineri și fără urmași.

Aici povestea țesută de ruși începe să ”scîrțîie”.

”Dinastia Riurikovici … a încercat să impună conceptul de integrare a ”zemlia russkaia”, precum și noțiunea unificatoare a unui ”neam rus”.

Acest sentiment de proto-naționalism este în mare parte inventat de istorici în epoca modernă:

”Rusia Kieveana nu a fost niciodată într’adevar o formă de guvernare unificată. A fost un conglomerat slab legat, prost definit, și eterogen de terenuri și orașe locuite de triburi și grupuri ale căror legături au fost în principal teritoriale.”

Aceasta a cauzat dizolvarea dinastiei Rurik în mod eficient în mai multe sub-dinastii mai mici, în secolele X și XI.

Aici ”s’a operat” în încercarea de a susține continuitatea varegă. De fapt fie prin cuceriri, dar mai ales prin căsătorii s’a schimbat casa domnitoare cu cea din provinciile centrale și de sud.

Acest Rurik, căsătorit cu Efanda din Norvegia (850 – 881) a avut un fiu Igor și abia acesta s’a casatorit cu frumoasa Olga din Pskov, pe care rușii au beatificat’o.

Igor este primul ”rus”.

Oricît ar părea de ciudat, Rusia secolului X a avut, pentru trei ani, capitala în Dobrogea. Acest lucru s’a întîmplat în vremea lui Sviatoslav. Descoperirile arheologice recente de la Nufăru în Dobrogea au confirmat că acolo a fost o cetate a lui Sviatoslav, despre care vorbesc cronicile vremii.

Conform primei cronici a sclavilor răsăriteni – Cronica lui Nestor – dinastia rusă a fost fondată în anul 862 de Rurik, domnitorul care aparținea tribului varegilor (așa cum le spuneau elenii scandinavilor).

Vikingul si frații lui au fondat un stat cu capitala la Novgorod.

Igor, fiul lui Rurik, și Sviatoslav, nepotul legendarului conducător, au acaparat și cetatea Kievului, creînd ceea ce istoricii au numit Rusia Kieveană.

Privind harta Rusiei Kievene ne este clar că varegul Rurik a intrat în Novgorod fiind cel mai aproape de Scandinavia, dacă a intrat și nu a fost ”fabricat” mai tîrziu de cei care voiau să șteargă orice urmă de adevăr istoric.

Și ni se mai spune că principatul de la sud, Potolsk era condus de un alt scandinav, fără rudenie cu Rurik.

Nu se poate șterge chiar tot și de oriunde.

Sviatoslav (942- 972) a devenit faimos pentru numeroasele războaie purtate la sud de Rusia, cu imperiul Khazaria și cu Primul Imperiu Bulgar, el fiind considerat cel care a provocat prăbușirea acestora.

În timpul deselor campanii, Sviatoslav a prins drag de ținuturile dobrogene, care atunci făceau parte din Imperiul Bulgar, si i’a scris mamei sale:

”Nu’mi place să stau la Kiev, vreau sa trăiesc în Pereiaslavetul de pe Dunăre. E centrul tuturor pămînturilor mele. Aici se adună toate bunurile: aur, țesături, vin și tot felul de fructe din Grecia; argint și cai din Cehia și Boemia; blănuri, ceară, miere și robi din Rusia.”

Așa că în 968 a atacat cetatea din Deltă și a stabilit capitala Rusiei la Pereiaslavet, localitate identificată mai tîrziu ca fiind satul Nufăru, din județul Tulcea.

Cronicarul Nestor spune că după ce cneazul Sviatoslav a crescut (el nu a vrut să se creştineze considerînd pasul mamei sale o nebunie) a strîns mulţi soldaţi viteji, el însuşi fiind un viteaz ”mergea ca o panteră în fruntea trupelor şi a purtat multe războaie”.

Cînd pornea la război, nu lua cu el trăsuri şi nici vase de fiert mîncare, deoarece atît el cît şi oştenii săi mîncau carnea, tăiată felii subţiri şi friptă pe cărbuni. Nici corturi de dormit nu aveau ci dormeau pe pături cu capul pe şeile cailor, iar pe cei ce îi ataca îi anunţa întotdeauna

”Vreau să pornesc împotriva voastră!.”

Istoricii bizantini îl descriu ca fiind de statură mijlocie, subţire la mijloc, cu pieptul lat, veşnic încruntat, cu o figură de sălbatic, purta mustăţi mari, în mijlocul capului un smoc de păr, iar în ureche un cercel de aur cu două perle şi un rubin ca semn că era din neam de nobili.

În 964 Sveatoslav porneşte împotriva viaticilor, care plăteau tribut hazarilor şi îi obliga să’i plătească lui, după care porneşte spre ţinuturile caganatului hazar, cîndva un stat puternic din părţile de jos ale Donului şi Volgăi, deoarece prin acast ţinut treceau nenumărate drumuri comerciale, unul dintre ele era renumitul drum al argintului care ducea din Asia în Europa, acest drum era controlat de hazari pînă la Volga de mijloc şi numai partea ce ducea spre Baltica era sub supravegherea Rusiei Kievene, ceea ce nu era deloc convenabil pentru ruşii kievieni.

Încă de pe vremea lui Oleg, în peninsula Taman a fost ridicat un fort pentru siguranţa transportului de argint, astfel se ocolea teritoriul controlat de caganat, însă în 830 hazarii au construit fortăreaţa Sarkel (Casa Albă) care a blocat acest drum ocolitor.

În anul 965 Sviatoslav învinge oştile caganatului, ocupă fortăreaţa Sarkel care devine fortăreaţa rusă Bila Veja (Turnul Alb în ucraineană) şi totodată ocupă şi Ityl capitala caganatului, după care porneşte spre Caucazul de Nord cucerindu’i pe iaşi (alani) şi pe casohi (cerchezi), îndreptîndu’se mai departe spre Volga unde îi învinge pe bulgari şi distruge oraşul Bolhary.

Hotarele Rusiei Kievene se întindeau pînă la Volga, Marea Caspică şi Caucaz.

Cînd Sviatoslav se întoarce la Kiev, găseşte aici soli trimişi de împăratul elen Nikephor Phokas, care aflat în război cu bulgarii, îl roagă să îl ajute, atacîndu’i pe bulgari dinspre nord. Plata fiind pe măsură.

În anul 967 Sviatoslav se pregăteşte de campanie, adunînd o armată de 60 000 de oameni. Ruşii erau pedeştri în timp ce cavaleria era formată din pecenegi. Sviatoslav îi infrînge pe bulgarii lui Boris al II-lea şi ocupă tot nordul Bulgariei.

Lui Sviatoslav i’a plăcut atît de mult la bulgari, încît a rămas acolo cu întreaga sa oaste, stabilindu’se la Pereiaslaveţ (cetate la gurile Dunării, aproape de Tulcea. Urmele ei se găsesc în localitatea Nufărul).

În 968 pecenegii asediază Kievul. Olga împreună cu nepoţii ei Iarpolk, Oleg şi Vladimir se închid în cetate.

Pecenegii au înconjurat cetatea astfel că nimeni nu putea ieşi din cetate nici să trimită veste, iar poporul era sleit de foame şi de sete.

Iată cum descrie cronicarul Nestor acest asediu:

”Oamenii ce se adunaseră de cealaltă parte a Dniprului în corăbii şi stăteau pe ţărm, nu puteau să ajungă la Kiev, nimenea dintre ei, şi nici să vie cineva din cetate- Poporul din oraş începu să se tînguiască şi să zică: «Nu se găseşte nimenea care să meargă de cealaltă parte a malului şi să le poată spune: dacă mâine nu porniţi spre oraş, va trebui să ne predăm Pecenegilor”?

Şi un tînăr zise: «Mă voi duce eu».

Şi ei spuseră: «Du’te»! Acesta ieşi deci din cetate în mînă cu un frîu, trecu printre Pecenegi în fugă mare şi strigă: «N’a văzut nimeni calul meu?» căci el ştia limba pecenegă şi ei credeau că este unul dintre ai lor.

Cînd a ajuns la fluviu, îşi scoase haina, se aruncă în Dnipru şi începu să înoate. Cînd văzură aceasta Pecenegii, se repeziră asupra lui, aruncară asupra lui săgeţi, dar n’au putut să’i facă nimic. Cei de dincolo de mal cînd văzură aceasta, îi ieşiră întru întîmpinare într’o corabie, îl luară în corabie şi’l duseră la drujină. Şi el le spuse:

«Dacă mîine dimineaţă nu veţi fi sub porţile cetăţii, oamenii se vor preda Pecenegilor».

Atunci voievodul lor cu numele Pretici zise:

«Dimineaţă vom veni cu vasele, vom lua pe principesă şi pe copiii princepelui şi’i vom duce repede de partea noastră: dacă nu vom face aceasta, Sviatoslav va pune să fim omorîţi».

În dimineaţa următoare, în zorii zilei, se îmbarcară în corăbii, începură să facă mare zgomot din trompete, iar oamenii din cetate ridicară un strigăt puternic.

Pecenegii crezură atunci că a sosit principele şi fugiră în toate părţile de la cetate. Atunci se duse Olga cu nepoţii ei şi cu oamenii la corăbii.

Cînd principele Pecenegilor a văzut aceasta, se întoarse singur la voivodul Pretici şi’l întrebă: «Cine a sosit?».

Acela îi răspunse: «Oamenii de pe celălalt mal». Şi principele Pecenegilor îl întrebă: «Eşti tu principele?».

Acela răspunse: «Eu sunt voivodul său şi am venit cu avangarda, dar după mine vine armata cu principele şi cu o mulţime nenumărată».

Şi grăise pe un ton ameninţător. Atunci principele Pecenigilor zise lui Pretici: «Fii prietenul meu».

Acela răspunse: «Aşa să fie».

Şi’şi întinseră mâna şi principele Pecenegilor dădu lui Pretici un cal, o sabie şi săgeţi; iar acesta îi dădu arme.

Un scut şi o spadă. Şi Pecenegii s’au retras de la cetate şi din cauza Pecenegilor n’a fost cu putinţă să bea un cal apă din Lybed. Şi locuitorii din Kiev trimiseră la Sviatoslav să i se spună:

«Principe, tu cauţi ţări străine şi le aperi, iar ţara ta proprie o năpusteşti, căci era cît pe ce ca Pecenegii să pună mâna pe mama ta şi pe copiii tăi. Dacă tu nu vii să ne aperi, au au să vie din nou peste noi. Nu’ţi pare rău de moştenirea ta părintească şi de mama ta care este bătrînă şi de copiii tăi?».

Cînd a auzit aceasta, Sviatoslav se urcă repede pe un cal şi cu drujina sa veni la Kiev, îşi sărută pe mama sa şi pe copii şi a deplîns cele întâmplate din partea Pecenegilor. Şi strîngîndu’şi armata, goni pe Pecenegi în stepă. Şi astfel a fost pace.

Dupa ce îi invinge pe pecenegi (alte triburi decât cele ce îi erau aliate), Sviatoslav îşi anunţă dorinţa de a se întoarce în Bulgaria unde vrea să îşi întemeieze o nouă ţară, considerînd că acolo exista un mai mare potenţial de dezvoltare.

Cronica lui Nestor spune:

”Sviatoslav zise mamei sale şi boierilor: Nu’mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în Pereiaslaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună toate bogăţiile: din Grecia aur, pavoloci, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia, blănuri şi ceară şi miere şi sclavi.”

Olga îl rugă să mai rămână, deoarece era foarte slăbită şi presimţea că urma să moară.

După moartea mamei sale, Sveatoslav împarte ţinuturile Rusie Kievene fiilor săi. Pe Iaropolk îl aşează cneaz peste Kieveni, pe Oleg peste drevliani, iar pe Vladimir fiul Maluşei, intendenta Olgăi, peste novogorodieni. Aceştia sfătuiţi de Dobrynia, unchiul lui Vladimir (fratele Maluşei, amîndoi erau copiii lui Malko din Lubeci) şi căpetenia lui Sviatoslav cerură ca peste ei să domnească Vladimir.

În anul 970, după ce îi aşează cneji pe fiii săi, Sveatoslav se întoarce în Dobrogea unde cucereşte cetatea Pereiaslaveţ, deoarece în timp ce el se lupta cu pecenegii, bulgarii i’au alungat pe ruşi din Pereiaslaveţ. La conducerea Imperiului ajunge un nou împărat – Ioan Tzimiskes, care îi cere lui Sviatoslav să părăsească Bulgaria, însă Sviatoslav îi răspunde mândru că în curînd va ajunge la Constantinopol şi îi va alunga pe greci în Asia.

Între Rusia Kieveană şi Bizanţ a început un nou război.

La început victoria a fost de partea grecilor. Sviatoslav împreună cu rămăşiţele oştirii sale a fost nevoit să se retragă. După ce îşi reorganizează armata, formată din bulgari, unguri şi aliaţii săi de atunci pecenegii, porneşte împotriva elenilor distrugînd cetate după cetate pînă cînd ajunge la zidurile Adrianopolului.

Dar grecii printr’un şiretlic reuşesc să învingă pe pecenegii şi să ajungă în cîmpie la oastea rusă. Văzînd cît de mare este armata elenilor, Sveatoslav a spus oştenilor săi:

”N’avem unde să ne retragem, de voie de nevoie, trebuie să luptăm. Să nu facem ruşine ţării ruseşti, şi să ne lăsăm aici oasele. Dacă vom cădea nu vom da de nici o ruşine. Numai dacă vom fugi va fi ruşine de noi…”

În această luptă oastea lui Iaroslav a învins oastea grecească. Împăratul a fugit la Constantinopol, iar Sviatoslav porni după el, pustiind ţara şi distrugînd cetăţile.

Atunci împăratul sfătuindu’se cu boierii îi trimiseră lui Sviatoslav daruri să’l ispitească şi au trimis şi un om înţelept care să observe privirea şi gîndurile lui Sviatoslav. Cneazul privi cu dispreţ la aur şi stofe scumpe de mătase şi le dete oştenilor să le împartă între ei, iar cînd îi aduseră arme el le păstră, se bucură de ele şi îi mulţumi împăratului. Atunci boierii au spus împăratului:

”Acesta trebuie să fie un om fioros, fiindcă nu vrea să ştie de bogăţii, dar ia arme: plăteşte’i tribut”.

Sviatoslav primi tribut de la eleni şi pentru familiile celor căzuţi în luptă şi se întoarse la Pereiaslavet, de unde vroia să meargă în Rusia să strîngă oaste mai numeroasă, căci se temea să nu’l atace elenii.

În anul următor, 971 împăratul în fruntea legiunii “Nemuritorii” – 13 000 de călăreţi şi 10 500 de pedestraşi trec în Balcani şi atacă capitala Bulgariei. După mai multe lupte reuşeşte să o cucerescă. Sviatoslav în acest timp se afla împreună cu drujina sa pe malul Dunării lîngă cetatea Dorostrorum (Dîrstor, cetate romană, pe urmă bizantină, pe malul drept al Dunării între cetăţile Sucidava şi Axiopolis, astăzi, în apropiere se află localitatea bulgară Silistra şi localitatea românească Ostrov, din judeţul Constanţa) la zidurile căreia s’au dat cele mai mari bătălii ale acestui război.

Sviatoslav se retrage în cetate, unde este asediat timp de 3 luni.

Despre rezistenţa oastei ruseşti, istoricii bizantini au scris cu admiraţie:

”Ruşii au luptat cu vitejie şi nu numai bărbaţii… dezbrăcînd trupurile celor morţi printre ele se găseau şi trupuri de femei. La lumina lunii, ruşii îşi culegeau morţii şi îi incinerau pe malul Dunării.”

Din cauza foametei şi a rănilor, puterea ruşilor scădea în fiecare zi. Înaintea bătăliei care trebuia să hotărască soarta oastei ruseşti, Sviatoslav a chemat la el drujina şi le’a spus vitejilor săi:

”Nu este obiceiul nostru să ne întoarcem acasă fugind din faţa duşmanului, ori trăim şi învingem, ori murim cu demnitate!”

Lupta a început dimineaţa, iar pe la prînz elenii erau nevoiţi să se retragă. A doua zi lupta a început din nou, de această dată însăşi natura era împotriva ruşilor, vîntul şi’a shimbat direcţia, suflînd dinspre miazăzi şi aruncînd tot praful în ochii oştenilor lui Sviatoslav.

În ziua aceea, pe cîmpul de luptă Sviatoslav a lăsat 16.000 mii de oşteni morţi şi 20.000 de scuturi.

Pînă la urmă cneazul a fost nevoit să semneze un tratat de pace cu împăratul bizanţului prin care renunţa la Bulgaria şi Crimea, iar împăratul l’a lăsat să se întoarcă liber împreună cu oastea sa la Kiev, ba pe deasupra i’a dat daruri şi merinde pentru drum.

După ce a încheiat pacea cu grecii Sviatoslav pleacă cu corabia pînă la pragurile Dniprului. Svenald, voievodul tatălui său l’a sfătuit să ocolească călare, căci la pragurile Dniprului îl aşteaptă pecenegii, însă Sviatoslav nu i’a dat ascultare.

Bulgarii din Pereiaslaveţ le’a trimis vorbă pecenigilor că Sviatoslav se întoarce în Rusia cu oaste puţină, dar încărcat cu multe bogăţii. Auzind aceasta pecenegii ocupară pragurile Dniprului, iar cînd ajunse Sviatoslav la praguri nu a putut să treacă mai departe, fiind nevoi să ierneze la Biloberejia.

În primăvara anului 972, Sviatoslav încearcă să se strecoare printre pecenegi, însă este atacat şi moare în luptă.

Kuria, principele pecenegilor i’a tăiat capul şi din craniu lui şi’a făcut o cupă pe care a îmbrăcat-o în aur şi pe care a scris:

”Căutînd pămînturile altora şi’a pierdut pe al său.”

28 de ani a domnit Sviatoslav peste Rusia Kieveană. Svenald a reuşit să scape şi să ajungă la Kiev la cneazul Iaropolk.

Despre urmele lui Sviatoslav în Dobrogea Radu Olteanu scrie în articolul ”Cariera de cretă de la Basarabi-Murfatlar”

”Cetatea unde îşi dorea Sviatoslav să întemeieze o nouă capitală a fost identificată de arheologi în satul Nufăru de pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării. În plus acolo au fost dezgropate ruine ale unor case de lemn foarte asemănătoare cu cele descoperite la Kiev. Alături de cetatea de pe insula Pacuiul lui Soare, cetatea de la Nufăru (numit in Evul Mediu – Perislava), identificată cu vechiul Pereiaslaveţ, sunt singurele cetăţi bizantine construite de la zero de pe teritoriul dobrogean.

Ce vrem să spunem cu acestea?

Că prezenţa armatelor ruseşti (si ale aliaţilor săi) în Dobrogea sînt o realitate dovedită şi arheologic, nu numai atestată documentar. De ce nu ar fi trecut aceştia şi pe la complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar?

În fond acest loc se afla exact pe drumul de la Durostolon-Silistra către Constanţa sau către Pereiaslavet.

Există teorii care spun că valul de piatra dobrogean ar fi fost construit tocmai ca urmare a campaniei lui Sviatoslav, în vremea împăratului Ioan Tzimiskes sau a lui Vasile al II-lea. În acest caz cariera şi grupul de monahi de la Basarabi ar fi existat post Sviatoslav, sau valul de piatră ar fi fost orientat către bulgari (şi nu spre nord) pentru a proteja gurile Dunării de bulgari. (…) Vladimir Agrigoroiei a identificat între inciziile dintr-una din bisericuţele de la Basarabi un semn ce poate face legătura cu cnezul Kievului de acum 1100 ani.

Un semn ce în trecut fusese numit de către arheologi ”cap de taur” a căpătat un alt sens cînd a fost descoperită asemănarea acestuia cu un semn rurikid (de la Rurik) de putere ”Tamgha”, semn foarte asemănător cu cel folosit ca stemă de Sviatoslav. (…) Ceea ce este foarte interesant e asemănarea extraordinară între desenul de la Basarabi şi tamghaua lui Sviatoslav ce figureaza pe monedele emise de acesta. De altfel, acest semn redesenat se află, ca stemă pe drapelul Ucrainei.”

În 972, Sviatoslav și’a găsit sfîrșitul. Cronica lui Nestor spune că hanul peceneg Kurya l’a ucis pe țarul rus și și’a făcut cupă de băut din craniul acestuia, în timp ce noua capitală a Rusiei a fost cucerită de bizantini.

Ulterior, Pereiaslavet s’a numit Prislava, apoi Domnița Maria și Ada Marinescu, iar acum poartă denumirea de Nufăru.

Comuna Nufăru se afă la 12 kilometri de Tulcea, pe brațul Sfîntu Gheorghe al Dunării. Cuprinde, în afara localității cu același nume, satele Malcoci, Victoria și Ilganii de Jos.

Sub actualele așezări s’au descoperit numeroase vestigii arheologice. Pe lîngă cîteva urme ale unor case din lemn, asemănătoare cu locuințele kievene, s’au găsit ruinele unei cetăți ridicate în ultimul sfert al secolului al X-lea de catre Imperiul Bizantin, odată cu înfrîngerea lui Sviatoslav și recucerirea regiunii Dunării de Jos în vremea Împaratului Ioan Tzimiskes.

Totul a mers bine pînă la nepotul Sviatoslav (942 – 972) care a avut mulți copii, cu multe neveste și țiitoare. Malușa, doar parteneră, l’a născut pe Vladimir care a adus creștinismul peste ruși.

Dar Sviatoslav s’a căsătorit cu fiica regelui Arpad al Ungariei. Așa că doar fii ei, în numar de 3, erau ”oficiali”.

Iaropolsk (952 – 978) fiul cel mare a fost cneaz, și a fost ucis de fratele său vitreg Vladimir care a primit ajutor de la varegi, dar care ca să fie sprijinit în continuare de bizantini a trecut la creștinism.

Se spune că Iaropolsk trecuse la catolicism și din acest motiv a trecut Vladimir la ortodoxie sub numele de Vasili I. Actualmente rușii nu mai recunosc catolicismul lui Yaropolsk mai ales că l’au beatificat pe Vasili I și le’ar strica firma de ”stîlpi ai ortodoxiei”.

Fiul lui, Vladimir cel Mare (c.960 – 1015) a avut și mai multi copii. Cu atîția urmași era imposibil să nu înceapă luptele pentru putere. S’a căsătorit cu de’a sila cu Rogneda după ce i’a ucis tatăl și a cucerit Potolsk.

Potolsk era sub comanda unui scandinav care nu era din familia lui Rurik. Fiecare se instala pe un teritoriu pe care îl cucerea de la sclavi (mai tîrziu numiți slavi, de la slava = mareție, slavă). Au avut 3 fii si 2 fiice.
După trecerea la creștinism a trimis’o la mănăstire unde a fost calugariță cu numele Anastasia.

S’a căsătorit cu Anna Porphyrogeneta ca ”să’i crească statutul”. Nu au avut copii împreună așa că s’au ocupat cu creștinarea forțată a populației.

Moștenitorii lui Vladimir atât de la soția Rogneda cât și de la amante au fost: Izyaslav, Yaroslav, Mstislav, Boris, Gleb, Maria Dobroniega, Agatha.

Vasili a scos din dreptul de succesiune pe fii Rognedei, dar Potolskul care era moștenire de la mama, i’a revenit lui Izyaslav. Și astfel Potolskul s’a desprins de Kiev.

Yaroslav a fost pus de tatăl său la Novgorod, el fiind nu se știe al cui fiu deși rușii vor să’l considere fiu al Anei Porfirogeneta. Oficial este fiul Rognedei.

După moartea lui Vasili a cucerit Kievul unde era fratele lui, Boris pe care l’a ucis ca și pe Gleb. A reunit din nou Novgorodul cu Kievul.

Yaroslav (978-1054) se căsătorește cu o suedeză de la care primește ca dar de nuntă Lagoda. A avut 5 fete pe care le’a căsătorit cu prinți străini care trăiau in exil la rusi:

Elisabeta căsătorită cu Harald III al Norvegiei;

Anastasia căsătorită cu Andrei I al Ungariei;

Ana căsătorită cu Henric I al Franței;

Agata căsătorită cu Eduard Exilatul Angliei;

Din prima căsătorie a avut un fiu și din a doua căsătorie, tot cu o scandinavă, a mai avut 6 fii.

Urmeaza la tron așa-numitul Triumvirat al lui Yaroslav cel Ințelept: Izyaslav, Sviatoslav II și Vsevolod.
Conform ”modei” timpului se fugăresc pînă ce rămîn doar doi, Sviatoslav murind de moarte naturală, o tumoră.

Sviatoslav a avut două soții. Cu prima a avut mai mulți urmași.

David si Oleg au devenit stramoșii a două bine-cunoscute ramuri ale prinților Chernigov: Davidovich și Olegoviches. Din Olegoviches a fost Sfîntul Mihail de Cernigov; în prezent sînt multe familii princiare din Rusia provenind din aceste familii, Gorceakov fiind descendenți ai lui Sviatoslav Yaroslavich în linie masculină directă.

Din căsătoria a doua cu Oda, a avut un fiu – Yaroslav , mai tîrziu, potrivit unor surse germane, după moartea tatălui său, el a fost educat în Germania și apoi s’a întors în Rusia. Iaroslav a devenit strămoș al dinastiei de Murom si Ryazan.

Se observă că dupa anul 1000 dinastia Ruricovici s’a fărimițat. Istoricii au încercat să arate continuitatea varegă, dar nu au prea reușit.

Prințul Yuri I Dolgoruky, de asemenea, cunoscut sub numele de George I Rus, a fost fondatorul Moscovei și o figura cheie în procesul de tranziție a puterii politice de la Kiev la Vladimir-Suzdal în urma decesului fratelui său mai mare Mstislav cel Mare.

De ce era numit George?

Acest nume nu exista în Rusia, mai ales că ei și azi pun nume numai care sunt considerate ”pur rusești”. Și nici vikingii nu puneau numele George.

Și apare tot la el și numele Rus. Dar mai ales nu se știe nici pînă azi de unde vine numele de Rus.

Iuri a fost al șaselea fiu al lui Vladimir Monomakh (1052 -1125) și al unei nobile bizantine.
Aceștia nu par a fi din casa Rurikovici deși, tocmai pentru că se insistă foarte mult pe apartenența lor la dinastia Rurikovici.

Pîna în prezent, rușii nu dau o explicație clară: de unde îsi trag numele pe care îl poartă!

Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor russki (rus) și Rossia (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.

Prima și cea mai răspîndita este formulata în renumita lucrare ”Povestea timpurilor demult trecute”, care spune că numele de ”rus” și ”Russia” provin de la niște oameni numiți ”ruși”, care în anul 862 la invitația sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine și elinești, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulți sclavi folosiți în Imperiul Roman se trăgeau din acest ”neam”), din orașul Novgorod și unele comunități nesclavine din acea regiune, toți au venit acolo de după mare, împreuna cu conducătorii lor, pentru a’i conduce pe localnici.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe rușii de atunci între strămoșii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Nici unul dintre popoarele baltice n’a cunoscut și nu știe despre prezența vreunui trib sau a vreunei comunități cu numele de ”rus” printre strămoșii lor.

Dar pe sclavini îi cunosc sub numele de VENDEI.

A doua ipoteză arată că rușii și’ar trage numele de la rîul Rosi, care curge la sud de orașul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.

Sclavinii apar la Iordanes: Venetii care trăiau pe malurile Vistulei. Anții între Nistru și Don și Sclavinii care ocupau spațiul între Vistula și Dunăre.

Denumirea de sclavini și de slavi o întîlnim și în documentele Bizantine.

”Apariția în forța a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor si bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului”,  Zacharias Rhaetor.

În anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Iliria, au jefuit timp de patru ani Imperiul și s’au așezat pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusa de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia.

În 582, avarii cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta reședința, opunînd o rezistență puternică Imperiului Bizantin.

În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia pîna la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung pînă la Salonic.

La rîndul lor, avarii atacă Moesia și ajung pînă la Tomis.

Sclavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturînd jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor sînt continuate de bulgari, croați, celelalte popoare sclave din Peninsula Balcanică.

Denumirea de ”slavi” a fost inventată în cancelaria bizantină pentru a diferenția și restrînge mulțimea triburilor existente în imperiu.

De asemenea și limba slavonă a fost inventată ca limbă de cult și apoi a fost introdusă la noii creștinizați din estul Europei, în Rusia kieveană, Bulgaria și Serbia unde a avut impact și asupra limbii vorbite nu doar ca limbă liturgică.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Nici unul dintre popoarele baltice n’a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ”rus” printre strămoşii lor.

A doua ipoteză arată că ruşii şi’ar trage numele de la rîul Rosi, care curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.

Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvîntului ”russkii” în legendele şi cîntecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Ucraina şi Belarus etc., dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată.

Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor care ar fi numit ”rus” se conţine în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea ”Sf. Bertin” din Franţa şi se referă la anul 839.

Acolo se arată că regele lor purta numele de ”hacan”.

Ştiind că pe atunci ”hacani” erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să’i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi rîul Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes.

Despre faptul că patria ruşilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Dimaşki ş.a.

Aceştia, în lucrările lor, ne arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în trei zile.

”Ruşii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de trei zile de mers”.

”Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găseşte în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”.

Acelaşi lucru îl afirmă şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbeşte despre locul aflării insulei Dimaşki în lucrarea sa ”Cosmografia”.

”Ei (ruşii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă”.

Aceștia, în lucrarile lor, ne arată expres că rușii din secolele IX-XI locuiau pe o insula care avea lungimea și lățimea egala cu distanța parcursă de un om în trei zile.

Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Sukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ș.a., se înțelege clar că sclavinii și rușii sînt vecini, că țara sclavinilor se găsește în imediata apropiere de țara rușilor.

Ei descriu modurile de viata a rușilor și a sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captura de robi ș.a.

Știind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc și munții Caucaz, inclusiv Crimeea au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estica a geților și că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hhazarilor, nu a fost abandonat de geți pînă în secolul al XIII-lea, pînă la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că această comunitate a rușilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de’a urmașilor geților.

Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum rușii își îngropau morții în anul 972, după o bătălie cu bizantinii, arată că aceștia îi plîngeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la întelepții lor Anahorsis și Zamolxio.

Este știut că acestor zei se închinau geții, dar nu și sclavinii.

Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toți acei care traiau în a doua jumatate a secolului al IX-lea în partea dreapta a rîului Rus (Severskii Donet de azi) pînă la Dunăre ”faceau parte din neamul rumilor (rumînilor n.n.)”, iar împreună cu ceilalți istorici perși, arabi și turci, numiți mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (”Rumînia” n.n.), ceea ce înseamnă că rușii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumînilor), așa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ș.a. fac parte din neamul rumînesc.

Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că ”neamul care se numește Rus este din Rum”.

Despre existența unei formațiuni statale a rumînilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbește una din cele mai vechi cronici turcesti, intitulata ”Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea.

Autorii acestei cronici numesc acel stat ”Țară a rumînilor”.

Despre același lucru ne vorbește și Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a intreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reședința conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de rușii care trăiau în ”casele” de pe malul rîului, ori nu se poate pune la îndoială asupra originii acestui cuvînt ”casele” este rumînesc și nu sclavin.

Lista argumentelor de acest fel poate continua.

Așadar, rușii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geților și limba vorbită de ei era ca și a celorlalți urmași ai getilor, numită astăzi rumînă.

Pentru a’i deosebi pe rușii de atunci, care nu erau sclavini și care făceau parte din neamul rumilor (rumînilor), de rușii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruși.

Aceștia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, pînă atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supusii altor ramuri ale geților apuseni.

Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrînge și asupra sclavinilor.

Ca avanpost al rușilor-geți, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiași Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numita și Samvatas.

Aici erau dislocate unitatile militare ale geto-rușilor, se desfășurau importante tîrguri la care sclavinii își aduceau produsele și le vindeau.

Geto-rușii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiți de marele cneaz și care aveau în subordine detașamente înarmate de geto-ruși.

După moartea lui Iuri Sclavinul, adica Iurii stapînitorul sclavinilor (numit mai tîrziu de slavi Iarii Slavul, de unde l’au facut și Iaroslav n.n.), cnejii geto-rusi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului și încearcă să se comporte ca independenți.

Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzîndu’i în drujinele lor, iar cu timpul chiar în sfatul (duma n.n.) boieresc. Toate acestea, și aflarea permanenta în masa mare de sclavini a grupurilor razlețe de ruso-geți conducători, îi vor slaviniza.

În anul 1223, geto-rușii dintre Donul de Jos, Marea Azov, rîul Kuban și cei din nordul Mării Negre și Crimeea sînt cuceriți de tătaro-mongoli, iar cei ramasi în viață au fugit spre est și nord, ori au fost duși în robie, lăsînd teritoriile care le’au aparținut mii de ani.

În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea orașului Kiev) și Carpați (regiunea cursului superior al rîului Nistru).

Orasul Kiev a fost distrus completamente.

În urma acestor invazii, geto-rușii, ca și comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie și doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc și Bugul Superior, de asemenea în Crimeea si Caucazul de Nord.

Regiunile sclavine au suferit mai puțin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole.

Mai tîrziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formațiune statală, de rînd cu denumirea de Moscovia, continuă să se mai numească Rusia.

Cu timpul, noțiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuieste pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV n.n.).

În secolele XVIII-XIX, când rușii slavi îsi scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu’ne de o parte însemnată a istoriei noastre.

Denumirea de Rossia a început a fi utilizata de cnejii moscoviți de la sfîrșitul secolului XV. Rossia de la rîul Rosi.

De ce?

Probabil, pentru a șterge din istorie faptul că slavii au fost supușii rușilor-geți, ceea ce le’a reușit.

În prezent, însă, cînd există alte posibilități, noi suntem obligați să ne revedem istoria, să ne’o recuperăm, în amintirea strămoșilor și a viitorului copiilor noștri.

Asta nu trebuie să supere pe nimeni.

Sursa: libertatea.ro, Andrei Groza, dr. conf.univ, bucurestiivechisinoi.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Simbolul stăpânirii, dovada libertății noastre iluzorii

INTREBĂRI CHEIE:

Dacă prin ceea ce urmează să citiți, vi se pare că nu s’a schimbat mare lucru în cei 1800-1900 de ani care au trecut, de la momentul când alții îi exploatau pe strămoșii nostri, nu este firesc să ne întrebăm azi cine ne exploatează pe noi?

Dacă situația impozitelor și taxelor este similară nu putem să ne întrebăm la fel de firesc, dacă Romania nu va avea aceeași soartă cu a imperiului căruia îi poartă numele?

Imperiul Roman – România, o asociere de nume care ar putea fi nefastă pentru viitorul nostru.

Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte.

În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, dacii din Dacia Romană. De altfel, impozitele sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principală sursă de venit pentru nevoile acestora.
Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106.
În acea perioadă, în Dacia Romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, Peregrinii (băştinaşii), care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii.
Dările percepute de la locuitorii Daciei Romane erau aceleaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte.
Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante.

Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.
Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.
Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei Romane mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxa de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, dacii aveau trei mari dări.

În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică 5%.
În al doilea rând, era percepută vicesima libertatum, care era darea de eliberare a sclavilor.
Apoi existau taxele vamale, numite portoria.
În Imperiul Roman, fiecare regiune vamală avea propriile sale taxe. Dacia Romană făcea parte din circumscripţia vamală a Ilyriei. Taxele vamale se plăteau atât pe produse, cât şi pe călători. Oamenii trebuiau să achite taxe în primul rând când treceau frontiera circumscripţiei şi în al doilea rând atunci când intrau într’un oraş.
În Dacia Romană, taxele vamale erau colectate de oficii numite stationes.

Cine erau vechii funcţionari fiscali?

Cei trei procuratori din Dacia Romană aveau rolul de a strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Pentru încasarea acestor taxe, ei erau înconjuraţi de un întreg corp de funcţionari fiscali inferiori, fiecare specializat pe un anumit domeniu de activitate.
Astfel, procurator a caducis era cel care colecta averile persoanelor care mureau şi nu aveau urmaşi. Aceste averi intrau în proprietatea statului.
Domeniul de activitate al altor funcţionari, librarius ab instrumentis censualibus era colectarea impozitelor, arhiva sau scriptele financiare. Atribuţii similare aveau şi librarius a rationibu.
Adjutores tabulariorum erau agenţii fiscali, iar adjutor oficii corniculariorum erau subofiţerii din biroul procuratorului.
Din punct de vedere administrativ, la început, vămile au fost concesionate. Conductes pascui et salinarum erau arendaşii care se ocupau cu păşunatul sau exploatarea sării. Ei plăteau statului integral suma convenită, iar de la contribuabili încasau nişte sume mai mari. Un astfel de arendaş era şi cel numit conductor commerciorum, care se ocupa de vămi, numit şi portărel. Ulterior, acest sistem de concesiune a fost înlocuit cu regia.

Sursa: evz.ro, Ministerului Finanţelor Publice (MFP).

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Foto 1

Că limba geților era scrisă cu caractere chirilice (foto 1), nu este neapărat o dovadă intrinsecă a folosirii cu împrumut de către DUNĂRENI, a vreunui ”alfabet grecesc” sau de ”litere grecești”. Ci, mai degrabă că grecii și mai târziu romanii foloseau ”chirilicele” și ”latineștile” dunărene din foto 9.  Alfabetul și limbajul dunărean, deși sunt încă puține scrieri (foto 2, 3, 4, 5) descoperite și nescoase, încă la lumină, sunt o realitate de netăgăduit.

Foto 2

Avem de asemenea, printre noi destui ”științifici” care ne ”învață” că limba ce o vorbim nu este din vechimea civilizației umane, ci dintr’un curs intensiv ținut strămoșilor noștri, de niște ”negustori alfabetizatori” care printre schimburile de șuncă, lână și miere, mai scoteau și abecedarul latin să facă lecții cu geții robiți, sau a pretorilor fiscali puși să jupoaie ”latinește” localnicii, deși sutele sau miile de inscripții ”sclavonești” în limbă arhaică neaoșă îi contrazic, fără doar și poate.

Foto 3

De la acești dunăreni, avem primele litere care au fost preluate și într’un alfabet numit azi latin, le regăsim pe aceste vestigii puține, pe care nu ne mai putem face că nu le vedem, sau pe altele de care unora interesați ne e teamă să le dezgropăm pentru că strică ordinea așezată, ne zdruncină teoriile slab fundamentate promovate ca linii directoare ale unei politici, pe care o adoptăm și ca politică oficială.

Foto 4

Foto 5

Apoi îi avem pe veneticii dintre noi, care ne neagă însăși existența noastră milenar-sedentară, inventându’ne tot felul de etnogeneze SF.

Foto 6

Alfabetul messapian (foto 6) și etrusc (foto 7) folosite în peninsula italică, reprezintă doar o mică dovadă a răspândirii limbajului si literelor dunărene (foto 9), chiar prima inscripție considerată ”latină” (foto 8).

Foto 7

Foto 8

Foto 9

Marija Gimbutas demonstrează fără să lase loc de echivoc, că scrierea dunăreană (foto 11) este izvorâtă treptat din simple pictograme (foto 10, 14, 15) de acum 7-8 milenii…

Foto 10

Ce vreți ca dovadă mai vie că scrierea dunăreană, apoi alfabetele chirilic și latin se trag de aici, din spațiul carpatic (foto 11) și s’a transmis și prin arta populară (foto 12) a unui popor primar ?

Foto 11

Foto 12

Aceste forme care sunt la originea scrierii sunt primul limbaj exprimat în scris. Ele au putut fi decriptate deja în note muzicale, și probabil nu va mai trece mult timp până când comunitatea internațională va recunoaște întâietatea și importanța limbajului dunărean: 

SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Dacă latriniștii propagă ideea romanizării, fiind adepți ai unei teorii care dezvăluie doar tulburări grave de tip schizoid și sub formă continuată prin care se afirmă că poporul care trăia la nordul Dunării a fost romanizat de negustori și administrație, să se întrebe dacă Grecia, Egipt, Britania și Israel aveau negustori și administrație romană?

Cum au reușit romanii să ”romanizeze” doar pe aromâni, iar pe greci nu, atât timp cât aromânii și grecii au trăit mereu amestecați de când triburi rupte din geții nord-dunăreni, dorienii și aheii  au venit în Balcanii de sud?

Foto 13

În Anglia se vorbește o limbă latină?  Nu putem argumenta doar cum ne cade pe schemă mereu.

Nu folosim termenii DAC-DACI sau TRAC-TRACI. care de altfel sunt doar niște neologisme izvorâte din scrierea și vorbirea altora de acum 2000 de ani, pentru geții din anumite teritorii vizate de cuceritori, pentru ca să nu mai alimentăm argumentația anti-dacistă, care îi cataloghează pe iubitorii trecutului sau ai strămoșilor noștri, dacopați.

Atragem atenția că, măcar de dragul respectului s’ar fi putut folosi o adresare mai domestică, dacă nu de teama ridicolului ! Am avea toți de câștigat.  Susținerea apriorică a unei tabere nu ne face mai deștepti sau mai aproape de esența adevărului, ci doar ne dezvăluie convingerea proprie fiecăruia, necunoașterea sau subiectivismul.

Dacă nu știm cine a fost populația nord-dunăreană și ce limbă vorbeau și emitem postulate sau simple teorii, lipsa de informații certe nu ne indreptățește cu nimic să afirmăm că prin eliminare a fost musai iraniană, latinofonă prin ”colonizare”, sau mai nou iudaică (!), așa cum afirmă cei ce i’au ”ucis” pe geți doar ca să’și susțină teoriile fantasmagorice.

Oare nu trebuie să fim consecvenți până la capăt în argumentație?

De ce nu s’ar aplica și populației nord-dunărene regula justificată de fanii romanizării și Egiptului? Chipurile, egiptenii au avut o civilizație și o scriere, dar ca să le iasă pe schemă neagă existența civilizației nord-dunărene sau a scrierii dunărene.

Cât timp facem asta nu devenim neserioși?

Despre tăblițele de la Sinaia, lingvistul Aurora Pețan apune:

”În ceea ce privește limba din tăblițe, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variație foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variație dialectale. Tãblițele dacilor si cele ale getilor prezintã diferențe clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice condiționate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E VORBA DE MII DE CUVINTE”.

Marija Gimbutas:

Până pe la 5000 î.Hr cultura ”veche europeană” se cristalizase în numeroase variante regionale care prezintă tradiții bine dezvoltate în arta ceramicii, în arhitectură și în organizarea cultică, fiind deci justificată utilizarea termenului de civilizație.
Civilizaţiile preistorice nu erau demarcate de graniţe aşa cum sunt cele ce împart acum lumea în ţări distincte. Nenumărate atestări arheologice confirmă că pentru continentul european traseul Dunării nu a fost o graniţă, ci o punte de legătură între teritorii locuite de aceleaşi populaţii, purtătoare ale unor civilizaţii comune, care din negura timpului s’au influenţat reciproc şi au evoluat împreună.
Vechea Civilizaţie Europeană (Old Europe) a început odată cu apariţia economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe “podul” de insule din Marea Egee”. 

 

Așadar, avem o civilizație veche de 6000-7000 de ani, iar vestigiile ne duc cu mult mai mult înapoi în timp la aproape 13.000 de ani, peste care migrații ulterioare de dominatori au stăpânit aceste populații vechi, care aveau o scriere, aveau un limbaj, și de la care avem dovezi, și nici nu îi putem bănui de lipsa acestora și pe care suntem îndreptățiți a o numi CIVILIZAȚIE DUNĂREANĂ.

Foto 14

Știm din acea vreme ca aceste populații ale agricultorilor existau pe aceste meleaguri după migrațiile din Anatolia și Orientul Mijlociu. Știm că civilizația getică era stratificată pe caste, a războinicilor geți stăpânind spațiul dunărean mai târziu, și care au dominat pătura producătorilor, a agricultorilor mai vechi pe aceste pământuri, a acelor dunăreni pe care unii îi numesc rumuni, rumîni, armîni, arimini, urmași ai vechilor pelasgi, pe care îi întâlnim până în Țara Bascilor.

Imperiul Roman a câștigat la 106 luptele împotriva geților, a castei războinicilor, conduși de aristrocrați, nu impotriva țăranilor legați de glie, care au suportat alți dușmani ulterior în istorie. Se poate spune cu certitudine că nu toți geții au participat la acele războaie, deoarece nu toți și’au dorit un război fratricid.

De aceea ținta romanilor nu a fost cucerirea populației, cu atât mai puțin romanizarea sa, ci bogățiile lui Decebal. Romanii care nu de civilizare erau ei interesați, ci de tezaurul gețlor și de resursele de tot felul ale acestui teritoriu. Au ucis aristocrația, precum au facut’o si rușii la ’45, și au luat prizonieri soldații pe care i’au înrolat apoi în armata imperiala peste mări și țări.

Foto 15

Eu intreb pe acești susținători ai teoriei romanizării populațiilor nord-dunărene, de unde au plecat ”latinii” care au ajuns in Peninsula Italică?

Ei plecau în epoca bronzului din zona dunăreană cu limbaj și scriere. Dacă ei au migrat din aceasta patrie inițială, nu e de la sine înțeles că au lăsat în urmă pe acești ”latini” dunăreni, care i’au influențat în limbaj inclusiv pe geții veniți mai târziu, care în expansiunea lor își întemeiau mereu alte stătulețe, până au colonizat toată Europa. Deși nu avem dovezi scrise despre toate migrațiile de mică sau mai mare amploare, expansiunea geților poate fi considerată tocmai imboldul, motivul plecării unora dintre dunăreni spre vest, unii așezându’se în Germania de azi, alții în Latium, alții în Iberia.  

Dar acești dunăreni care au rămas, au continuat să’și vorbeasca limba lor străveche, indiferent cum o numim: limba priscă, limba ”vulgară”, arhaică sau populară.
Nu această limbă a vulgului a dispărut prin nevorbire, ci aceea a lui Seneca și Ovidiu, pentru că era o limbă creată din aroganța aristocratului, pentru casta conducătoare de la Roma și care nu s’a răsfrânt asupra italicului obișnuit ce și’a vorbit mereu limba maternă a tribului din care provenea.

Acum e moartă tocmai pentru că nu era vorbită de mase, de acel țăran care reprezenta masa covărșitoare a poporului. Limba celor mulți, a rămas vie peste veacuri tocmai pentru că a avut cine să o grăiasca și să o imbogățească în timp în limba italiană, spaniolă, franceză sau rumânească, până in zilele noastre.

Și atunci cum puteau acești negustori, care nu limba lui Seneca grăiau, să romanizeze niște vorbitori ai aceleiași limbi vechi ce se vorbea pe ambele maluri ale Dunării? Oare când se vor opri aceștia din ridicolul în care se mențin și azi, susținând această teorie aberantă?

Foto 16

Eu simt ca vorbesc și scriu o limbă dunăreană străveche și nu o limbă ”latină” adusă din import. Este un sentiment care vine din gena ancestrală și logica bunului simț a rumânului legat de glie, neafectat de xenofilia celui ce’și revendică nejustificat alte origini și nu cele străbune.

Ori poate că acești fani ai romanizării le este teamă să recunoască că acești dunăreni au întemeiat Roma, și pentru a nu zdruncina istoria mondială fac doar jumătate de pas, și sustin doar că cei plecați au fost superiori celor rămași, în consecință să stăm în banca noastră și să ne mulțumim cu firimituri de adevăr.

Foto 17

Dr. Radivoje Pesic (născut 1931 în Veles, a trăit până în 1993 la Belgrad) un excepțional cercetător științific, consecvent și mai presus de toate persistent și curajos, deținând un doctorat și publicând 15 cărți în domeniul studiilor lingvistice, în conformitate cu marea sa dragoste și devotamentul față de adevărul științific, în scrierea de la Lepenski Vir, a zărit o morfologie care se regăsește în aproape toate sistemele de scriere arhaice. Gramaticianul indian Panini (secolul IV î.Hr.) ne’a lăsat o moștenire, teza prin care cuvântul pronunțat este cuvântul cunoscut, deci un fel de realism lingvistic, care amintește de teza naturii.

Amintindu’l pe Galileo, care ne’a avertizat că natura vorbește o limba matematică,  scria că formele geometrice sunt alfabetul în care este scrisa cartea naturii; altfel spus, natura comunică cu noi prin formele geometrice. Fiecare tipar al geometriei sacre este ca o „scrisoare” într’un alfabet divin. Putem desluși aceste ”scrisori” si apoi sa creăm noi înșine, orice, cu ajutorul acestor forme divine.

Geometria sacră folosește simbolurile matematice pentru a defini tot ceea ce există în cosmos, inclusiv pe Pământ. Această știință-artă ne învață cum microcosmosul – viața la scară redusă reprezintă o oglindă a macrocosmosului – viața la scara larga. Spirala unei scoici de mare – element apartinând microcosmosului, poate fi regăsită în forma unei îndepărtate galaxii – macrocosmosul.

Toate formele din univers sunt aranjate în conformitate cu un set de reguli matematice invizibile care guvernează structurile și proporțiile a tot ceea ce există. Această totalitate de cunoștințe care ne guvernează universul este denumită geometrie sacră. Ea este o stiinta  fundamentala, mai presus decit matematica. Proportiile intilnite in geometria sacra constituie o lege ascunsa, tainica, a naturii.

De ce această geometrie este sacră? Geometria sacră înseamnă ad litteram ”măsurile secrete ale pământului”. Ea a fost gândita, inițial, ca o putere, ca o știință practică spirituală pentru un grup restrâns de inițiați, în fiecare mare tradiție spirituală a omenirii. Marile școli spirituale ale lumii știau că geometria sacră este cheia fundamentală pentru vindecarea corpului fizic, pentru extinderea conștiițtei și comunicarea cu ființele înalt spirituale. De aceea în vechime preoții și preotesele diferitelor religii păzeau cu strașnicie secretele geometriei sacre. Uneori ei preferau moartea decât sa dezvaluie aceste secrete sau părți ale învățăturilor lor unui neinițiat.

Civilizația, prin urmare, în orice moment al ei a avut nevoie să recunoască forma și măiestria, nu numai în alegerea și dispunerea habitatelor, dar și sentimentele și ”înțelegerii” lumii. Punctul de cotitură a avut loc în mileniu IV î.Hr., și de ce nu, doar în zona dintre Marea Neagră și Marea Adriatică, Munții Carpați și Creta. Radivoje Pesic a fost primul care a înțeles descoperirea epocală a sitului arheologic de la Vinca, și este exact afirmația lui că epicentrul acestei alfabetizări răspândite apoi în Câmpia Panonică, mărturisesc numeroase descoperiri. Omul de știință are o imensă admirație pentru faptul că urmele care duc la începutul acestei scrieri, se făcea deja pe obiecte de ceramică pentru necesitățile de zi cu zi.

Distribuția mesajelor înregistrate în toată complexitatea lor mărturisesc că nevoile spirituale nu erau pentru privilegiați, ci că proprietatea intelectuală a comunicării a fost a întregii comunități. Când omul modern își va da seama de acest lucru, el va trebui să mediteze iar, la atitudinea lui superficială față de viața spirituală a omului preistoric.

Până la descoperirea prof. Pešić în 1980, alfabetizarea bogată a fondului balcanic neolitic nu a fost interpretat serios. De fiecare dată, însă, atunci când aceste constatări vor fi abordate cu onestitate științifică, acestea vor putea fi acceptate ca o dovadă de alfabetizare autentică. Afirmarea completă a fost realizată totuși în 1987, la Milano, unde a introdus și documentat un sistem al primei scrieri și cea mai bogată, numită Turdaș-Vinča.

În acel moment s’a schimbat cronologia până atunci valabilă, care acum arată astfel:

Tabel cronologic întocmit de Radivoje Pesic:  

http://www.pesicisinovi.co.rs/srb/nook/vpt_006.html

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir- Cuina Turcului (8000-6000 î.Hr.) – Old Europe
II. Scrierea de la Vinca şi Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) – Old Europe
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 i.Hr.)
V. Protoindiana (a apărut în 2200 î.Hr.)
VI. Chineza (1300 î. Hr. până în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î. Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î. Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (a aparut în 1600 – 777 î.Hr.)

Existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într’o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare (1600-1150 î.e.n.), figurând pe vasul ceramic din perioada neolitică a cărui schiţă este prezentată în lucrarea „The Language of the Goddess” scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria (5300-5000 î.Hr.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.

Trei simboluri sunt comune atât statuetelor antropomorfe feminine, cât şi inelului sigilar; aceleaşi trei simboluri sunt reprezentate pe ceramica decorată aparţinând perioadei neolitice: „V”-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare; Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu; Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare. Simbolurile sunt grupate în aceeaşi ordine, care se regăseşte pe ceramica decorată, pe statuetele antropomorfe şi pe inelul sigilar: în mijlocul ansamblului se află bucraniul, deasupra „V”-ul şi dedesupt liniile paralele (pieptenele).

Foto 18

Despre inelul de la Seimeni citiți aici:

https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

Foto 19

Încă nu avem studii extinse și certe, despre perioade atât de vechi, geții au migrat tot din jurul Mării Negre, din Bazinul Dunării unde au fost permanent menționați știindu’se ca popoarele considerate getice ocupau un imens spațiu în jurul Mării Getice, o mare numită firesc așa, dar mult mai firesc ar fi fost Lacul Getic fiind o baltă internă. Întemeietorii Romei, sunt cu certitudine dunăreni, plecați cu limba arhaică a acestor locuri, acei ”italo-celți” care vor schimba denumirea peninsulei Apenine, în Italică.

Foto 20

Vorbim de comunități aparținând epocii bronzului din jurul anilor 3000-1100 î.Hr. Este o perioada în care geții își încep perioada de maximă expansiune, în toate directiile (mai jos e vorba de migrații în Grecia, Asia Mica). Așadar latinii sunt de fapt formați dintr’o populatie locală din peninsula Apenină, peste care s’au suprapus în timpul epocii bronzului migrații dunărene, de geți (numiți de italieni italici) destul de numeroasă venită din zona Carpaților și a Dunării.

Un lucru similar s’a întâmplat în est, unde populații getice s’au amestecat cu cele eurasiatice, și i’a format pe massageți, iar în nord cu balticii hiperboreeni pe samo-geți.
Despre eleni la fel, tot din jurul Mării Negre, au migrat spre sud în Pen. Balcanică.

Radivoje Pesic emite ipoteza, precum și etruscii, în drumul lor spre Peninsula Apenină au preluat scrisul tot de la CIVILIZAȚIA DUNĂREANĂ (Old Europe). Tot el emite ipoteza transmiterii scrierii dunărene, fenicienilor, de la care au preluat și grecii migrați în sud. La fel și celții, au cucerit vestul, apoi au revenit pe meleaguri natale, dar geții care între timp erau stăpâni aici, i’au înfrânt. Se spune de către daciștii noștri infocați ca nu ar fi fost mișcări de populații în acea perioadă, dar precum vedem, avem suficiente date despre aceste migrații.

Foto 21

O altă teorie ne spune despre greci:

”Aceia care pe harta 21  sunt trecuți ca „Proto Grec speakers” de fapt sunt „ARAMI” (scyți) care la sfârșitu’ mileniului al III-lea migrează controlat (de partea regelui Deucalion din Ftia, Tesalia) în sud unde se amestecă cu armânii ramași după potop aici, de la jumătatea mileniului III și formeaza cunuscuții PELASGI, care apoi cu venirea Danailor (proto-grecii) din Egipt în secolul XVI î.Hr. se amesteca cu ei și împreună cu fenicienii, formează grecii vechi. Asta spun sursele istorice și lingvistice.”

O altă ipoteza este prezentată aici: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Că originea civilizaţiei umane îşi are originea în vecinătatea bazinului Mării Negre, o mai explică și alte teorii.

Ryan şi Pitman au elaborat o teorie prin care încearcă să facă o corelaţie între un transfer de ape (dovedit istoric acum 7500-9000 de ani) între Marea Neagră şi Marea Mediterană şi miticul Potop al lui Noe, prezent în mitologia tuturor popoarelor. Ei consideră că apele Mării Mediterane s’au vărsat în Marea Neagră.

Aksu şi Hiscott, continuând într’un fel tradiţia şcolii sovietice, au elaborat o teorie care neagă existenţa unui potop, ei considerând că schimbul de ape între Marea Neagră şi Marea Mediterană s’a realizat treptat, şi că apele Mării Negre s’au vărsat în Marea Mediterană şi nu invers.

Fiecare dintre aceste teorii se bazează pe o împletire între anumite fapte reale şi ipoteze. Ştiinţa a avansat bazându’se pe ipoteze din care unele au fost confirmate. iar altele infirmate. Există ipoteze credibile, ipoteze ridicole, ipoteze negativiste, ipoteze impotriva valului actual din ştiinţă, ipoteze care sfidează bunul simţ, etc.

Nu trebuie să ne fie frică de ipoteze.

Atât timp cât un fapt nu este o certitudine, orice ipoteză contrară are o anumită probabilitate de a fi adevărată. A prezenta însă o ipoteză ca pe o certitudine, fără a specifica statutul ei de ipoteză şi fără a prezenta şi alte ipoteze contrare este un fapt care iese din sfera ştiinţei si intră în cel al politicii.

Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Aksu şi Hiscott, în teoria lui Ryan şi Pitman şi în alte lucrări sunt următoarele:

– acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată.

– nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi.

– existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard.

– acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare.

– în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată.

– la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10000-9000 de ani.

– revoluţia neolitică apare la Marea Getică, în Asia Mică acum 10000 de ani şi se transmite gradual: în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8000 de ani; în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7000 de ani; în India, şi în Extremul Orient acum 6000 de ani; iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5000 ani. Calculând bilanţul sării, se pare că potopul preconizat de Ryan şi Pitman nu a fost supraestimat, după cum crede Aksu şi Hiscott, ci a fost mult subestimat, şi anume de 15,5 ori.

Noi cercetări vor aduce elemente în plus permiţând elaborarea unor noi teorii, până ce această problemă controversată va fi lămurită. Estimăm că în următorii ani se vor face descoperiri senzaţionale în arheologia submarină din bazinul Mării Negre.

Sursa: pesicisinovi.co.rs  mesajpentrunoitoti.blogspot.ro, sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/, revista-informare.ro

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬