CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s’au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.

Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea geților (sau traco-dacilor cum ar spune ”specialiștii” de carton academicieni) prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea, confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului realităţile sociale din teritoriile getice.

Poligamia geților este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre spaţiul getic. Tema poligamiei geților este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a’i reconstitui semnificaţiile şi ai reinterpreta mesajele geților este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a’i reconstitui semnificaţiile şi ai reinterpreta mesajele.

Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile geților, citim:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).

Cunoscător direct al geților din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei:

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).


Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia geților.

”Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n’a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).

Cum se căsătoreau geții?
Herodot scria că: ”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1):

”… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într’un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie.” (Descrierea pământului, II, 21).

Acelaşi autor confirma poligamia geților atunci când, probabil, inspirându’se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare:

”Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).

Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei:

”Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).
Citindu’i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea ”după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar lângă rugul soţului decedat.

A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii:

„…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”.

Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să ”..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile ”năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru ”frumoase”?

Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a nevestelor în frunte cu aceea care ”..are moravurile şi conduita cele mai bune”?

Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n’am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.

Bendis, Zeița Căsătoriei

Printre geți existau şi celibatari. Ne’o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.):

”… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu’i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).

De ce se căsătoreau geții?

Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a’şi spori averea prin zestrea nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.
Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont:

”Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc.”

Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să’l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.

Ce statut avea bărbatul?

Societatea geto-dacică și la sud și la nordul Dunării era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la geți ”… bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).

Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la geți?

Herodot îl descria astfel:

”Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului) mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit’o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5).

Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe care decedatul ”a iubit’o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile ”dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un juriu din care nu ştim cine şi câţi făceau parte.
Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”.

Comentându’l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia geților, Strabon conchide:

”Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i Theosebeis (adoratori ai zeilor) şi Kapnobatai (călători prin fum) pe cei fără femei, geţii s’ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).

Ce statut avea femeia?

De la Herodot aflăm că geții nu puneau preţ pe virginitate:

”…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac”, dar după căsătorie ”… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).

Să’l recitim şi pe Heraclid din Pont:

”Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri.”

În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că geții ”… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).
Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor:

”… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că ”… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12).
Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi geților, Strabon scria că ”…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi, punându’i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi’l înfaşă.” (III, 4, 17).

Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor:

”De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului) sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).

Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:

”Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într’un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic: ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).

În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr’o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică care avea rolul se efectueze ”servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi.

Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că geții ”…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).

Evoluţia statutului femeii la geți nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe, Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).

Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante:

”Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s’ar fi poruncit…” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.).

Este posibil ca între cauzele care l’au obligat pe regele get să accepte pacea grea din 102, un rol major să’l fi jucat încercarea lui Decebal de a’şi elibera sora, îndeplinindu’şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.
Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei gete torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a’şi salva libertatea (Radu Vulpe, op. cit., p. 102-103).

Rolul sacerdotal al femeii este sugerat şi de scena XLV de pe Columna traiană, unde, în preajma unei clădiri, interpretate de Radu Vulpe ca templu, un grup de femei gete, posibil preotese, torturează prizonieri romani folosindu’se de torţe, așa cum se deduce din scena de mai jos.

https://i1.wp.com/virtusantiqua.ro/wp-content/uploads/2012/08/trajcol3.jpg

Dintre sursele care ne vorbesc despre geți, cele mai puţine informaţii se referă la mediul civil şi în special la femei. Portul acestora poate fi cu greu dedus din reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori pelerine deasupra. Destul de frecvent sunt reprezentate cu părul prins la spate într’un coc (vezi foto), sub care se leagă basmaua.

Unii autori pomenesc despre hainele colorate ale geţilor; am putea bănui că şi femeile purtau haine colorate (mai multe indicaţii ar putea fi oferite în urma proiectului de identificare a pigmenţilor de pe Columnă). Deşi pe monumentele de epocă apar fără bijuterii, probabil unele dintre fibulele, colanele, şi mărgelele descoperite arheologic erau purtate şi de către femei.

Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină ”cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20).

Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă şi în dorinţa lor de a’l însoţi la zei pe cel decedat:

„Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).
Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală.

Heraclid din Pont scria:

„Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea”.

Geții între poligamie şi monogamie

Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un fragment din ”Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la ”Periegeza lui Dionysios”, care plasează începutul poligamiei într’un timp mitic:

”La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos (fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan), care a avut mulţi copii de la multe femei.”

Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat’o, moştenind’o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea geților. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.

Savantul Vasile Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami:

”… putem afirma că e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, că treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a’şi cumpăra soţia… regula generală la geţi era ca familia lor să fie monogamă… Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi… de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p. 146-147).

Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi sublinia:

”Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.Hr. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).

Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr’o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s’au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin ”… reforma politico-religioasă a lui Deceneu … obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia… familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).

Un alt bun cunoscător al geților, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei

”… îi va pune, într’o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).

Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, ”ridicarea” geţilor prin ”cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i’ar fi putut deranja pe aristocraţii geți care ar fi avut un motiv în plus să’l înlăture pe marele rege. Dar cum de l’au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron?

Poate pentru că acesta „… le’a apărut ca o fiinţă extraordinară… Învăţându’i etica, i’a înfrânt de la moravurile lor barbare…” (Iordanes, Getica, 71).

”… Polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventualele date reale ce s’ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi…, p. 206).

Despre istoria geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Geția și despre geți au scris nume ilustre, fie istorici, fie împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Geția era un subiect demn de interes în acea vreme pentru contemporani.

Menționăm câteva nume dintr’o perioadă istorică cuprinsă între sec. 1 î.Hr și primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius, Dio Chrysostomos (Getica), Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian (De bello dacico), Tacit (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Geția nu mai există! Al. Papadopol – Calimah menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s’ar putea găsi.
Resentimente umane, să zicem.

Când Domițian, de pildă, a decretat drept crimă citirea cărților despre geți ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de geți împăratului, care, după două războaie cu geții, a trebuit să le plătească acestora tribut.

Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției promulgate de împăratul Caracalla, privind simpla rostire a numelui get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și’a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu aproape 20 de mii de victime.

Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne’am putea folosi de câteva exemple dintr’o multitudine de cazuri.

Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra geților, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect la adresa unor mari învinși, geții, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de geți simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor culminând câteva secole mai târziu cu dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre geți.
Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a geților din istorie.

Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă getică era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr’un embargo. Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de’a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlocul primului mileniu după Hristos, peisajul istoric se schimbase mult, așa încât o nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.

Din mileniul 1 a fost salvată dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche.

Primul ar fi că geții i’au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții (din Ardeal) și ostrogoții (din Moldova). Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea neamurilor și statelor europene de mai târziu.

Al doilea lucru îl constituie dovezile înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații însumând 450 ani în spațiul getic neocupat de romani ale dinastiei Amalilor începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui geto-got Teodoric cel Mare.

Al treilea și cel mai important lucru este că geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani și că limba vorbită de ei era limba străveche populară sau barbară care se vorbea de’a lungul și de’a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor imperiale.

În ce privește spiritualitatea, aceasta era o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxianism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:

”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (geții n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i’a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându’le etica, le’a domolit obiceiurile barbare învățându’i fizica, i’a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându’le scrise; instruindu’i în domeniul logicii le’a dezvoltat gândirea, făcându’i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându’le importanţa practicii i’a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i’a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”

O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.

Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că aceste evenimente coincid cu dispariția ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi geții.

Destinul istoric al unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric pe măsură nu putea să nu stârnească curiozitatea și interesul cercetătorilor.
Așa se face că mai târziu, în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, din păcate complet necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă.

Dintr’o selecție publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei europene rezultă că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona transdanubiană. Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord-est au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat get originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s’a și stabilit de altfel printr’o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților, prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I.

Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii de’a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n’ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (pag. 508, Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român în viitor.

Deși îi despart aproape două sute de ani, iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C. Troya, cât și R. Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită, izvoarelor istorice pe care le utilizează. Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga ș.a. în ce privește migrația nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși.

Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l’au avut geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții.

Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze:

”Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într’adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei.”

Este un mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții. Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante.

Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l’a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066), fapt amintit și de R. Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți (din Iutlanda) și , citându’l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R. Sheringham:

”Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și’au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i’au îmblânzit și i’au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într’atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a’și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le’au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s’a ținut războiul gotic;…Orosius care și’a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s’a îngrozit și pe care Cezar i’a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s’au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut’o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c. 2, cap. 4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode, Saemundur, Hartknock, R. Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată ”la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

”Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele.

Vom stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste.

Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

”Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste
Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece
Cine și’a luat doar patru
Sau cinci
E socotit ”pe moarte”, ”nenuntit”, nefericit, holtei ,
La ai noștri.”

…Odinioară era obiceiul în Dacia printr”o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i’a urmat tatălui său la domnie despre care s’a declarat că provenea din seminția goților…

Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:

”Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară.”

Apelăm la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.
Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes, cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla

Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:
Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba aceea, care s’a vorbit şi s’a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne’am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski-Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

”Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….”

Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu credem însă, că Limba Getică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul getic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia.

În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să’şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într’o scrisoare de’a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a’şi etala bogăţia limbajului patriei:

”NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:

”Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi’au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea” (Argumente pentru rescrierea istoriei europene, București, 2016)

Referirea în principal la două opere istorice consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată recent într’o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele lucrări aparțin unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă istorică de circa două milenii până în zorii evului mediu european

Această prezentare comparativă dovedește că străbunii poporului român, geto-goții au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă.
Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o vechime în plan istoric care îi așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei, iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s’a bazat în afara unei vitalități ieșite din comun, pe o spiritualitate elevată, pe o limbă frumoasă și adecvată realităților, cât și pe însușiri civilizatoare care s’au remarcat atât acasă la ei în Valea Dunării, cât și în afară, acolo unde i’a propulsat destinul istoric.

Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu a deranjat și deranjează un anume establishment.
Este interesant de observat că acești mari istorici și’au scris opera când creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate, iar constituirea statelor europene depășise faza incipientă, acum fiind în plină sedimentare. Totodată interesele lumii de acum erau total diferite de cele de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare specială pentru România. Valoarea și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și’au pierdut conținutul.

Românii numesc acest fenomen vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.

Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei poporului român undeva prin veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea istoriei naționale, o performanță pe care n’a atins’o nimeni în lumea aceasta.

Sursa: scribd.com, Dumitru Ioncică

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

#Vatra Stră-Română‬ Geții‬ ‪‎Pelasgii‬

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?&8221;

  1. Pingback: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI | Vatra Stră-Română

  2. Monogamia o aflăm doar la omul alb.
    Dacă ar fi fost veodată poligamie s-ar fi păstrat ceva în tradiții și folclor.
    Spre dezamăgirea multora, nici măcar la nedeia de pe Muntele Găina nu s-au vîndut fete. Treaba cu vîndutul este, nu-i de mirare, o invenție tîrzie, sec XIX, a unor maghiari. (vezi „Originea mitologică a „Târgului de Fete” de pe Muntele Găina, Ioan Bogdan)
    Pentru mulți ceea ce-a scris, mai degrabă ceea ce se zice c-ar fi scris de Herodot, este literă de lege, mai ales dacă-i numit „părintele istoriei”. O fi părintele istoriei dacă înțelegem că istoria nu-i știință…după Iorga-i „un gen literar”.

    Apreciază

  3. Pingback: CIMITIRUL CARE PĂSTREAZĂ, ÎNCĂ, UN MESAJ DE LA DACI | Vatra Stră-Română

  4. Pingback: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII? | Extraterestrii Printre Noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s