ARHIVELE NAȚIONALE VOR DIGITIZA DOCUMENTE MEDIEVALE ANTERIOARE ANULUI 1600

Documentele medievale anterioare anului 1600 păstrate în Arhivele Naționale, indiferent de forma de păstrare (original sau copie), vor fi digitalizate și va fi creată o bază de date accesibile online, prin intermediul proiectului „Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale României”, care va fi lansat luni la Universitatea din București.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității din București remis marți AGERPRES, proiectul are printre obiectivele specifice scanarea documentelor medievale, circa 32.000 unități arhivistice, care se află în 32 de filiale ale Arhivelor Naționale, majoritatea fiind păstrate în serviciile județene Cluj, Sibiu, Brașov, Iași, Covasna și Maramureș, respectiv la Serviciul Arhivelor Istorice Centrale din București.

De asemenea, în cadrul proiectului vor fi inventariate toate documentelor (circa 36.000) cuprinse în cele 32.000 unități arhivistice, care să cuprindă informații despre datarea documentului, emitent, cota arhivistică, descrierea documentului, conținut (rezumat, indice de nume și indice de materii), plus imaginile documentelor și ale sigiliilor lor (circa 250.000 de copii digitale după documente și sigilii).

Alt obiectiv specific al proiectului se referă la crearea unei baze de date cu cele 32.000 unități arhivistice, accesibilă online gratuit, cu multiple căi de identificare a documentelor de către utilizator.

În plus, pentru șapte filiale județene de arhivă, care au cele mai mari cantități de documente, se va crea câte un portal web, în cadrul căruia va exista o secțiune dedicată unui muzeu virtual.

Alte circa 1.000 documente vor fi restaurate înainte de scanare.

„Proiectul de digitizare a documentelor medievale are mai multe grupuri țintă, care pot fi clasificate după relevanța lor în mediul academic sau, în general, în societate. Din perspectivă științifică, cel mai important grup țintă este format de mediul academic. În institutele de istorie sau studii socio-umane, care sunt în subordinea Academiei Române, aflate în Cluj-Napoca, București, Iași, Târgu-Mureș etc., sunt istorici specialiști în cercetarea istoriei medievale. Universitățile din România au facultăți de istorie sau arhivistică (București, Cluj-Napoca, Iași, Alba Iulia, Sibiu etc.), unde există specialiști — profesorii, dar și un potențial de formare a specialiștilor — studenți, masteranzi și doctoranzi. Există institute de cercetare a istoriei, în special a Transilvaniei, care funcționează ca ONG-uri, cu specialiști foarte buni în cercetarea istoriei, ca de exemplu Societatea Muzeului Ardelean din Cluj-Napoca. Din aceeași perspectivă academică sunt vizați istoricii din Ungaria interesați de istoria Transilvaniei medievale, din centrele academice din Budapesta, Debrecen, Szeged sau Pecs. Deși în număr mai mic, în Germania există istorici interesați de istoria sașilor din Transilvania”, se arată în comunicatul de presă al UB.

Majoritatea documentelor vizate de proiect (circa 90%) se referă la istoria Transilvaniei și sunt scrise în limbile latină (80%), germană și maghiară.

Documentele referitoare la țara Românească și Moldova sunt scrise în limbile slavonă și română.

Toate documentele vor fi scanate cu echipament specific, vor fi prelucrate de către paleografi, iar meta-datele rezultate vor fi introduse în baza de date. Pentru prelucrarea documentelor vor fi angajați în proiect specialiști în paleografiile respective, preponderent tineri pregătiți în centrele universitare din București și Cluj-Napoca”, mai precizează sursa citată.

„Prin parteneriatul cu Arhivele Naționale ale Norvegiei începe o cooperare interinstituțională între partenerul norvegian și Arhivele Naționale ale României. Această cooperare depășește limitele întâlnirilor profesionale din cadrul Consiliului Internațional al Arhivelor, unde cele două arhive naționale sunt membre. În acest proiect este o relație directă cu obiective clare și cu rezultate cuantificabile, care pot fi un exemplu și pentru alte posibile parteneriate interinstituționale dintre România și Norvegia. Arhivele Naționale ale Norvegiei au experiență în digitizarea documentelor începând din 2006. Implicarea celor mai mari universități din România — Universitatea din București ca promotor al proiectului și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca ca partener — asigură un rol important comunității academice în definirea strategiilor naționale în digitizarea arhivelor”, se mai arată în comunicat.

Evenimentul de lansare a proiectului va fi organizat de către Universitatea din București. Proiectul este finanțat de Mecanismul Financiar SEE 2009-2014, prin Programul PA16/RO12 „Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural’, implementat în parteneriat cu Arhivele Naționale, Universitatea „Babeș-Bolyai” și Arhivele Naționale ale Norvegiei.

Perioada de implementare a proiectului este de 17 luni, până în aprilie 2016, valoarea totală fiind de 3.942.848,08 lei, din care 85% este finanțare nerambursabilă din Mecanismul Financiar al SEE (Norvegia, Islanda și Liechtenstein) iar 15% este finanțare nerambursabilă din bugetul național.

Sursa: agerpres.ro

GEȚII-SICULI (SECUI !) ȘI GEȚII-AUSONI (OȘENI)

Siculii și o altă Terra Siculorum care îi intrigă pe românii anilor 2015, din vatra unde există o mare densitate de cetăți getice, poate cea mai mare, peste 70 de cetăți, are reverberații încă nebănuite acolo unde Apulii de la Alba Iulia (Apullum) modernă, poartă și azi amintirea lor în regiunea Puglia, din Sudul Italiei.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/map.gif
Precum Puglia, Sicilia duce la rândul ei, numele siculilor și în ziua de azi.
Sicilienii („Sikeloi „de la numele presupului rege Siculo, „Sikelos” în limba greacă) sunt unul dintre popoarele considerate indigene din Sicilia de grecii care i’au găsit când au ajuns pe insulă in 756 î.Hr.
Arheologic este indicată ca „siciliană”, toată proto-cultura din Sicilia (epocile cuprului, bronzului și începutul epocii fierului). Este afirmată o origine continentală a sicilienilor, larg susținută de istoriografia clasică, dar este încă subiect de dezbatere.
Sursele antice consideră în primul rând identificarea locului de origine a diferitelor popoare pre-elene din Sicilia. Astfel de informații, sunt luate în considerare de către istoricii moderni și arheologi care nu par să fi ajuns la concluzii fără echivoc.
Istoricul Tucidide, în Istorii, la începutul narațiunii expediției ateniene, nefericite pentru Sicilia, descrie diferitele grupuri etnice care locuiau pe insulă înainte de sosirea colonistilor greci: conform mitologiei, cei mai vechi locuitori într’o parte a țării ar fi fost ciclopii și Lestrigonii, a căror origine se admite că nu există informații viabile. Tucidide, totuși, consideră că aceste ființe mitice ar fi fost urmate de Sicani care, în timpul său, au trăit în partea centrală a Siciliei.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/sicilia_xy.jpg
După căderea Troiei, un grup de troieni au scăpat pe nave de vânătoarea aheilor, ar fi acostat pe coastele Siciliei și și’au stabilit sediul la frontierele de vest ale Sicanilor, ce ar fi constituit locuitorii Elimi; cetățile lor erau Erice și Segesta. Apoi, printre ei, s’au amestecat un grup de Focesi, venind de la Troia.
În ceea ce privește sicilienii, Tucidide a crezut că au originea în peninsula italiană și condus de Opici, mulți vor veni în Sicilia, la Elimi după căderea Troiei. Sicilienii (siculii) au respins și au învins Sicanii în partea de sud și de vest a insulei și au trăit cea mai bună parte a Siciliei 300 de ani înainte de colonizarea greacă.
Tucidide spune literalmente:
„Sicilienii au mers în Sicilia din Italia – în cazul în care au supraviețuit – pentru a evita și conflictul cu Opicii. O istorie spune că probabil, au așteptat momentul potrivit, au trecut pe plute în timp ce vântul bătea puternic, dar acest lucru nu va fi singura oară, probabil, a fost doar modul lor de debarcare. Există încă sicilieni în Italia; și într’adevăr, regiunea a fost numită, „Italia”, de la Italo, unul dintre sicilienii care au avut acest nume. Ajuns în Sicilia cu numeroase armate la luptă și i’a învins pe Sicani, i’au izgonit spre sudul și spre vestul insulei, și denumirea Sicania au schimbat’o în aceea de Sicilia. Treptat, ei au ocupat cea mai bună parte a țării, pentru aproape 300 de ani, până la venirea elenilor în Sicilia; și încă ocupau regiunea centrală și de nord a insulei.” (Tucidide, Istorii IV, 2)
Istoricul Diodorus adaugă că sicilienii din Italia ar ocupa zonele eliberate de Sicani ca urmare a unei erupții a Etnei și după o serie de conflicte, vor veni la încheierea de tratate care a definitivat granițele teritoriilor reciproce.
Potrivit lui Dionis din Halicarnas, sicilienii au fost originari din Lazio. Conform acestei declarații, unii istorici ai secolului al XIX-lea consideră greșită presupusa lor origine indo-europeană, plasându’le între popoarele italice antice aborigene, pe lângă Veneti, Liguri, Sarzi, Nuragi și alții.
Dionis din Halicarnas, în istoria sa de antichitati romane, de fapt, vorbește despre sicilieni ca primii oameni care au trăit în zona Alba Longa , orașul lui Romulus si Remus, de unde au fost alungati de băștinași și aliații lor Pelasgii, în urma un război lung. Unele locatii care au devenit Pelasge ca Antemnae, Fescennium, Falerii, Pisae, etc. Saturnia, a fost ocupate inițial de sicilieni, în timp ce un cartier din Tivoli, care păstrează încă numele de Siciliano, ar fi avut loc în timpul lui Dionisie.
Băștinașii, cu toate acestea, s’ar fi extins la râul Liri, luând numele de latini, de la regele care ar fi scurtat durata războiului troian.
„Se spune că cei mai vechi locuitori ai orașului cu vedere la câmpie și mare, care era acum locuit de romani, sunt sicilienii, și că este o populație barbară și indigenă. Nimeni nu poate însă spune cu certitudine despre lucruri, dacă înainte orașul a fost cucerit de către alt neam sau au fost locuitori aborigeni. Ei au intrat in posesia lui după un război lung, după ce au îndepărtat locuitorii anteriori. (Traducere: Istoria Romei antice (antichitatea romană) din Dionis din Halicarnas, editat de F.Cantarelli, Milano 1984).
„Orașul care a dominat pământul și toată marea, și în care acum trăiesc romanii, potrivit cu ceea ce este amintit, se mai spune de vechii sicilieni barbari, de ascendența lor indigenă; că aceștia ocupau multe alte regiuni din Italia, și au plecat într’o zi fără multe documente sau pe ascuns, iar printre altele unele nume amintesc de sicilieni, indicând casele lor vechi”. (Dionisie din Halicarnas I, 9;. II, 1)
Sub presiunea ”aborigenilor”, sicilienii vor traversa sudul Italiei și apoi strâmtoarea, până la acomodarea lor în insulă, unde au intrat în contact cu Sicanii.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/siculi.gifDionis din Halicarnas ne oferă o indicație cronologică precisă, precizând că trecerea sicilienilor se va întâmpla după căderea Troiei. Pasajul se referă la Dionisie, cu toate acestea, avizul Ellanico de Lesbos , în schimb, stabilește evenimentul cu trei generații înainte de războiul troian (în anul 26 al preoției de Alcyone la Argo), susținând că peste cinci ani, ar trece două flote, prima din Elimi fugind de Enotrii, a doua de Ausonii respinși de Iapigi; împăratul lor fiind miticul Sikelos care ar fi dat insulei numele său, stabilindu’se în regiunea Etna.
Potrivit lui Dionisie chiar nativi Sicani, ar fi originari dintr’o zonă din apropierea râului Sikanos din Iberia. După sosirea presupusă a Sicanilor, potrivit lui Dionisie, Sicilia, care a fost numită anterior Trinacria, a luat temporar numele de Sicania.
De asemenea, Antioh din Syracusa spune că populația Sikelos (siculii) ar fi asemănătoare cu Enotri; sicilienii au fost conduși de Enotri și de Opici, și un alt fragment povestește sosirea Sikelos din Roma, la Regele Enotrilor, Morgetes; această afinitate era bazată pe o pretinsă rudenie cu Sikelos, Italos era fratele lui sau tatal regelui Siciliei.
Antioh din Siracuza ne spune că:
„Regiunea, care acum se numește Italia, a avut înainte numele Enotri; câtva timp regele lor a fost Italo, iar apoi a schimbat numele lor în Itali; Italii sub Morgetes, au fost numiți Morgeti; mai târziu, el a fost un Sicul, care a divizat oamenii, care erau apoi Sicilienii și Morgeti; și Italii au fost cei care erau Enotri”. (în Dionis din Halicarnas , 1,12)
Găsim confirmarea acestui citat din Philistus la Dionis din Halicarnas, datând imigrarea siciliană optzeci de ani înainte de războiul troian, și ar identifica sicilienii, cu o populație din Liguria urmași de Umbriani și Pelasgi, a căror Lider mitic Sikelos a fost fiul lui la fel legendar, Italo.
Varrone consideră sicilienii originari din Roma, deoarece multe au fost asemănările dintre limba latină și a lor.
Servius, în contrast cu predecesorii și contemporanii săi, au considerat că sicilienii au venit în Sicilia de la Roma. El scrie că un oraș mitic a fost numit „Laurolavinia”, prin fuziunea numelor Laurentum și Lavinium, si au stabilit reședința la Siculos.
Chiar și Pliniu cel Bătrân, menționat de Virgiliu, consideră sicilienii printre cei mai vechi locuitori ai Lazio, care au fost ulterior conduși de alte popoare indigene, în Sicilia în jurul secolului al XV î.Hr.
„Locuitorii săi (Lazio) s’au schimbat de multe ori, în mod alternativ în timp: aborigenii, Pelasgii, Arcadienii, Sicilienii, Auruncii, Rutuili; și, peste Circeo, Volscii, și Oscii Ausoni (oșeni): ajungând la acești oameni numele de Lazio mers la râul Liri. (Traducere: Pliniu cel Bătrân, Istorie Naturală, traducere și note de A.Corso, R.Mugellesi, G.Rosati, Torino 1988).
Ellanico de Lesbos (citând pe Dionis din Halicarnas (I 22,3), a declarat că trei generații înainte de războiul troian (apoi în jurul 1270 î.Hr.), Ausonii au fost conduși de Iapigi.
Sub îndrumarea lui Siculo, regele lor, au așteptat în țara vecină, Sicania.
Potrivit lui Antioh din Syracuse (de asemenea, menșionate de către Dionis din Halicarnas (I 22,5)), cu toate acestea, Enotrii i’au indepărtat pe Ausoni din Sicania, care au ajuns acolo înaintea barbarilor (Sicanii) din insula.
De origine ”indo-europeană”, Ausonii (Aurunci = Auronici = Auruni = Ausuni) , existau deja în jurul anului 1600 î.Hr., considerat începutul epocii bronzului mijlociu. Ausonia a fost pe teritoriul ce se întindea la sud de Lazio, până în Calabria, locuită pe terenurile din Campania până la râul Sele; Enotrii au trăit pe teritoriul din sud și în actualul Japigi Puglia (s’au alăturat unei alte populații Enotri, care au fost Choni). Dintre aceștia, Ausonii și Enotrii reprezintă, potrivit unor surse, cele mai vechi popoare italice dominante și au avut începând din sec VIII î.Hr stabilitate teritorială.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/carte_guerreromanoaurunce_345avjc.pngPotrivit mitologiei, în jurul anilor 1400 î.Hr., un grup condus de Ausonii Liparo ar fi ajuns pe insula Lipari și ar fi stabilit și fondat o cetate numită Lipara (pe ruinele căruia s’a reconstruit Castelul Lipari) și un stat care a rezistat între 1240-850 î.Hr., doar pentru a fi violent a distrus și reconstruit nu. În jurul 1270 î.Hr., unii dintre Ausoni au emigrat din Campania în Sicilia.
Picturi etnologice din nordul Ausoniei din secolul VII î.Hr. arătau că e locuit și de Osci, oameni cu caractere diferite și populații diferențiate de dialecte și teritorii, inclusiv Ausonii ocupau numai versantul sudic al Munților Ausoni și Aurunci. Ei sunt adesea confundați cu auruncii, cel puțin la început, în ciuda faptului că relatările ne indică că au fost două populații distincte.
Trebuie menționat că Strabon spune că pe teritoriul mlaștinilor Pontice vechi, identificabil cu formarea poporului Ausonilor, au ocupat coasta Campaniei, dar care mai târziu a fost ocupat de Osci (identificabili cu Volscii).
Confuzia datelor menționate de istoricii antici este evidentă atât la Pliniu cel Bătrân, cât și la Solino, care citează în Lazio (vechiul Vetus Latium), de asemenea, Sicanii, între popoarele unite la Monte Albano.
Solino le considera printre cele mai vechi populații de oameni Aborigeni, cu Auruncii, Pelasgii și Arcadienii. Sicanii sunt amintiți în „Eneida” lui Virgiliu în calitate de aliați ai Rutulilor, Auruncilor, Sacranilor; Aulus Gellius și Macrobius își amintesc de Aurunci și Pelasgi.
O istorie a originii sicilienilor din Liguria se află la Ștefan din Bizanț, care citează un pasaj din Ellanico, și Silius din Italia.
Ca urmare a acestor legături, a fost detectată de către istoricii moderni prezența numelor de orașe ca Erice, Segesta și Entella în Liguria. Ștefan din Bizanț și Hecataeus citează, de asemenea, un oraș iberic numită „Sikane”, când Liguria ar fi fost condusă de Sicani.

IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”.

După decenii de rusificare confuzia fundamentală indusă și hrănită permanent de propaganda rusofonă, se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova.

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S’au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Totuși, din când în când autorităţile Rusiei au mai spus şi adevărul despre români.  Vedeţi în fotografie originalul rusesc din Revista Ministerului Instrucţiunii Publice din Petersburg (1840) şi traducerea românească a pasajului încadrat în chenarul roşu:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de’a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!

(“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV,  Petersburg, 1840, pagina 7).

Niciodată România nu va accepta limba moldovenească! În această discuţie despre limba moldovenească se încurcă două planuri. Primul plan este cel ştiinţific – nici un lingvist întreg la minte nu va susţine că există o limbă moldovenească separată de limba română. Se găsesc tot felul de excentrici care încearcă să schimonosească lingvistica şi să ajungă la concluzia că există limba moldovenească. Al doilea plan este cel politic: în Constituţia Republicii Moldova scrie negru pe alb că există limba moldovenească. În Republica Moldova există destui oameni care spun că ei vorbesc moldoveneşte (majoritatea acestora recunosc că limba lor moldovenească este identică cu limba română, însă ei tot moldoveneşte vorbesc şi nu româneşte).

În pofida confuziei actuale menținute artificial în Basarabia și nu numai, în Ucraina și Rusia acceași ”teorie științifică” deformează o realitate etnico-lingvistică evidentă, site-ul Tipărituri vechi după o documentare atentă pentru care trebuie să le mulțumim, a realizat o listă cu trimiteri direct la documentul sau lucrarea literară, unde se fac mențiuni despre rumânitatea moldo-vlahilor, pe care o redăm și aici, inclusiv cu legătura către document, dar și câteva exemple elocvente:

Diaconul Coresi, Evangheliar românesc, Brașov, 1561 (Epilogul)

Diaconul Coresi, Evangheliar românesc, Brașov, 1561 (Epilogul)

„Cu vrerea Tatâlui și cu ajutoriul Fiiului și cu sfrășitul Duhului Sfânt, în zilele Măriei lu Ianăș Crai, eu jupânul Hanăș Begner de în Brașov am avut jelanie peîntru Sfintele cărți creștinești tetroevgl, și am scris aceaste sfinte cărți de învățâturâ, să fie popilor rumânești să înțeleagâ, să înveațe Rumânii cine-s creștini. Cum grâiaște și Sfântului Pavel Ap[osto]lu cătrâ Corinteani 14 capete: în Sfânta Bisearicâ mai bine e a grâi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelease în limbâ striinâ. Dupâ aceaia vă rugâm toți sfenți părinți oare vlâdici, oare episcopi, oare popi, în cărora mână va veni aceaste cărți creștinești, cum mainte să cetească, necitind să nu judece, neci să săduiascâ. Și cu zisa jupânului Haneșă Begner, scris-am eu diiacon Coresi ot Trăgoviște și Tudor diiac. Și s-au început în luna lu Mai 3 zile și s-au sfrășit în luna lui Ghenuarie 30 zile. Vă leato 7 mie 69 în cetate în Brașov.”

„Hronicon Daco-Romanii, adecă a Țărilor Românești” (din Hronicul vechimii al lui Dimitrie Cantemir)

Floarea Darurilor, Snagov, 1700

Floarea Darurilor, Snagov, 1700

„Carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin, carele va vrea să se înpodobească pe sine cu bunătăți. Depre Grecie scoase pre Rumănie. În zâlele Prea Luminatului Domn Ioan Constandin Băsarabă Voevoda. Cu blagoslovenia Prea Sfințitului Mitropolitului Kir Teodosie. Cu îndemnarea și cu cheltuiala dumnealui Constandin Păh Sarachin. Sin Gheorghie dohtorul Criteanulă. Și s-au tipărit în Shinta Mănăstire în Sneagov de smeritul Iermonah Antim Ivireanul.”

Vestitele vitejii ale lui Mihaiu Vodă, 1837„Vestitele vitejii ale lui Mihaiu Vodă ce au stăpânit Țara Rumânească și Ardealul, dela Anul mântuirii 1588 și pănă la 1601. Care mai întâi s-au tipărit în limba grecească la anul 1806 în Vinețiia în poezie de smeritul Iermonah Neofit, iară acum întâeșdată tradusă din grecește în rumânește de Teodor M. Eliat, și date în tipariu cu cheltueala și cu îndemnarea unor iubitori de înmulțirea cărților în limba rumânească. În anul 1837.”

I. Etnonimul „român”/„rumân”/„neamul românesc” (până în 1859)
1. În Țara Moldovei:

2. În Țara Românească:

3. În Ardeal și Banat:

4. Cernăuți:

5. Chișinău:

  • Ioan Sârbu, Fabule, Chișinău, 1851

6. Buddha:

7. Sankt Petersburg, Moscova:

8. Carte străină:

II. Limba „românească”/„rumânească”

1. În Țara Moldovei:

2. În Țara Românească:

3. În Ardeal și Banat:

4. Chișinău:

5. Cernăuți:

6. Dubăsari/Movilău:

7. Sankt Petersburg:

8. Buddha:

9. Carte străină:

III. Limba română numită „românie”/„rumânie”:

IV. Valahia numită „Țara Românească”/„Țara Rumânească”:

V. Moldova și Muntenia numite împreună „Țările Române/Principatele Române”:

VI. Teritoriul României numit „România” înainte de Unirea lui Cuza:

VII. Romanitatea balcanică:

Sursa: Vlad Cubreacov   George Damian

https://www.facebook.com/groups/471046946369805/
Vatra Stră-Română‬

POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul.
S’a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându’se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l’au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1].
Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele’i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.
Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr’o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr’o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria.
În aprilie 1530 domnul s’a căsătorit iarăşi şi şi’a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.
În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ștefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.
În acest scop domnul întreprinde o intensă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe, vame şi comerţ [2].
Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei… Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron. În ianuarie – februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene.
Succesul campaniei l’a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ștefan cel Mare le primise de la Matia Corvin. Petru Rareş devine un important factor politico-militar în Transilvania [3].
Petru Rareş, frescă în biserică
Frescă în biserică, Petru Rareș

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n’a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman. Un sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi’a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să’l mai susţină pe domn.

În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului. Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s’a încheiat cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a unei părţi din boierii moldoveni.

Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace “perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617. Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu. De rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.

În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a’l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti. Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4].

Faptul l’a supărat pe sultan şi numai din cauza războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş. Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.

În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între 150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei. Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez.

Împresurat de duşmani, Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte. Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l’au părăsit pe Petru Rareş. În aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă.

Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n’au reuşit să ocupe ţara în întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava. Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară.

Cronicarul Macarie menţionează în letopiseţul său:

”Oastea barbarilor purta război crunt cu MoldoVlahia, prădând casele şi înveselindu’se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat’o… Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s’a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s’a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan [5].”

Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].

Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special. Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este fructificată de Poartă pentru a’şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.

A doua domnie: 9 februarie 1541 – 2/3 septembrie 1546

Petru Rareş, Domn al  Moldovei  
   Petru Rareş, Domn al Moldovei  
După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobândească tronul, cu mari sume de bani, acceptând suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc.
În cea de’a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să’i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei.
La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane оn frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a’i respinge pe turci din Ungaria, s’au încheiat fără succes.
Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei.
Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz.
Personalitatea voievodului moldovean s’a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le’a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească.
A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana [7], a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos.
Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.
Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important.
Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa.
Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria:
”Cu adevărat era ficior lui Ștefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de’l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara [8].”
Odată cu dispariţia lui Petru Rareş se încheia nu numai un capitol din viaţa unui domn, dar, şi unul din istoria Moldovei.
Petru Rareş - bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) - gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Petru Rareş – bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareș şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) – gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Bibliografie (surse)
 1. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 73.
2. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
3. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 2001, p. 433.
4. Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534), în “Studii şi materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
5. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976. – S. 87.
6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 154.
7. Eşanu A. ş.a. Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Chişinău, 2003, p. 13-14.
8. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105

SCUT GETIC CU GRIFON

Artefact dacic, probabil un umbo de scut de paradă din cetatea dacică de la Piatra Roşie realizat din tablă de fier prin prelucrare prinn tehnica batere la cald, având diametrul maxim actual de circa 42 cm şi o greutate de circa 1,5 kg.

Despre existenţa scutului la daci mărturisesc numeroasele scene de pe Columnă, metopele de la Adamclisi, cât şi numeroase descoperiri arheologice (părţile metalice ale acestora). Acesta era utilizat atât de nobilimea călare cât şi de pedestrime. Dacii utilizau cu precădere scuturile ovale, bogat ornamentate; partea de lemn era acoperită cu piele, peste care veneau părţile metalice (umbo-ul, parte centrală a scutului şi banda exterioară, tot din fier). Dimensiunile acestora aveau un raport de 2:1 faţă de luptător.

Exista ipoteza că ar fi putut fi, și decoratii de porți. Pe unul dintre artefactele recuperate de la traficanți este reprezentat un zimbru, iar pe celălalt un grifon, fiind vorba de piese foarte rare din repertoriul armamentului dacic.

Vatra Stră-Română‬

DĂNILĂ APOSTOL, HATMANUL UCRAINEI DIN 1727

Din ciclul: Punerea în valoare a istoriei naționale a românilor din răsărit, precum și a contribuției românilor la istoria, cultura și civilizația altor popoare.

Românul Dănilă Apostol, hatman al Ucrainei.

DĂNILĂ APOSTOL (17 decembrie 1654 – 17 ianuarie 1734), hatman al Ucrainei între anii 1727 și 1734. Era român după ambii părinți. Tatăl său se numea Pavel Apostol, fiind fiul lui Efrem Apostol. Pavel Apostol era născut în Moldova și trecuse în Hătmănie, ca polcovnic de Mirgorod (1671-1673 și 1676-1678), titlu pe care l’a purtat o vreme și fiul său Dănilă. Pavel Apostol a ctitorit, în 1670, mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din preajma satului Porteanki din cuprinsul regimentului de Mirgorod. Mama lui Dănilă Apostol provenea din vechea familie boierească Catargi care trecuse de asemenea în Hătmănie. În 1683 a zdrobit oastea tătărască în bătălia de lângă râul Ingul și în 1686 în cea de lângă râul Sokolka. A participat la toate campanile împotriva cetăților turcești de la gurile Niprului, precum și în bătăliile din Liflandia și la asediul Varșoviei. În 1722 este trimis să lupte în Persia și participă la lupta de lângă râul Sulak, în Transcaucazia. Într’una din bătălii și’a pierdut un ochi.

Biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî din ținutul Poltavei, ctitoria și locul de veșnică odihnă al hatmanului Dănilă Apostol. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

S’a înfățișat de mai multe ori în fața țarului sau țarinei la Moscova și Petersburg. Neamul său pe line bărbătească s’a întrerupt odată cu ultimul strănepot, astfel încât numele de familie a fost transmis lui Ivan Muraviov, un strănepot pe linie feminină, care a devenit Muraviov-Apostol, conform unui decret al țarului Alexandru I. Dănilă Apostol a avut un singur frate, Vasile Apostol, despre care știm că a decedat în anul 1702. A fost căsătorit cu Uliana Iskrițki, fiica polcovnicului Vasile Iskrițchi și nepoata hatmanului Pavel Teterea. A avut 7 feciori și 4 fiice. Este înmormântat în biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, ctitoria sa din ținutul Poltavei. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

Blazonul Apostoleștilor

Sursa: Vlad Cubreacov   sanderusmaps.com

Vatra Stră-Română‬

MINISTRUL DE EXTERNE BRITANIC DUPĂ VIZITA ÎN ROMÂNIA A DECLARAT: MAREA BRITANIE ESTE ”PARAZITATĂ” DE IMIGRANȚII UE

Proaspăt întors din România, ministrul de Externe al Marii Britanii, Philip Hammond, a declarat că țara sa este larg deschisă abuzurilor din cauza „parazitismului” imigranților din Uniunea Europeană.

El a vorbit în Camera Comunelor despre acest lucru: „Libera circulație pentru muncă este un principiu al Uniunii Europene, libera circulație pentru „parazitism” nu este un principiu al Uniunii Europene. Marea Britanie nu este singura țară afectată de această problemă și nici singura țară care o spune.”

Hammond a adăugat că guvernul este hotărât să reformeze relația cu Uniunea Europeană înainte de a organiza un referendum pentru ieșirea din UE, în 2017.

Ministrul de externe declarase mai înainte că „speră foarte mult” ca Marea Britanie să susțină în continuare aderarea la UE, dar că acest lucru depinde de amploarea reformelor.

Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, a comparat relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană cu o poveste de dragoste destrămată și a sugerat că este timpul pentru un divorț. El a mai spus că nu va ajunge să stea în genunchi pentru a cerși ca Regatul Unit să rămână în UE.

Vatra Stră-Română‬