DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

Sarea în societãțile arhaice. Considerații generale nemuririi.

Adesea se crede cã sarea este de origine divinã. Astfel, de exemplu, aborigenii din Papua Noua Guinee cred cã apa dintr’un izvor de apã sãratã de fapt este urina unei divinitãți feminine. Importanța sãrii pentru societatea umanã, modalitãțile de procurare, prelucrare și utilizare a acesteia, depind de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanți sunt legați de accesibilitatea resurselor de sare (pe de o parte, caracteristicile naturale ale acestora, iar pe de altã parte, capacitatea omului de a accede la ele), de modul de viațã, tipul de economie, tiparele culturale și, nu în ultimul rând, alimentația tradiționalã, specifice fiecãrei comunitãți. Manifestãrile saline accesibile exploatãrii de cãtre omul preistoric (sarea gemã la suprafațã sau la adâncimi accesibile, izvoare, lacuri sau pâraie cu apã sãratã, sãrãturi, flora halofilã) nu se gãsesc pretutindeni.

Pe teritoriul României, țara cu manifestãri saline dintre cele mai bogate din lume, cele mai consistente resurse de sare sunt concentrate în Transilvania, Maramureș, în Subcarpații Moldovei, Buzãului, Prahovei și Olteniei. În aceste zone sarea se gãsește atât în formã solidã (roci de sare la suprafațã și la adâncimi accesibile), cât și în formã lichidã (izvoare, lacuri și pâraie cu apã sãratã). Izvoare și lacuri sãrate izolate existã și în Bãrãgan. La toate acestea trebuie adãugatã și Marea Neagrã, apa cãruia poate fi exploatatã pentru obținerea sãrii.
În Transilvania, zonele cele mai bogate de sare solidã sunt cele de la Praid – Ocna de Jos – Sovata (estul judeþului Harghita Și sud-estul jud. Mureș); Ocna Dej și Turda (jud. Cluj); Ocna Mureșului (jud. Alba); Ocna Sibiului (jud. Sibiu); Dumitra – Beclean (jud. Bistrița-Nãsãud).
În Maramureșul de Nord zãcãmintele de sare gemã deosebit de consistente sunt cunoscute la Coștiui, Glod și Șugatag.
În Moldova, astfel de zãcãminte sunt cunoscute la Cacica (jud.
Suceava), Oglinzi (jud. Neamț), Târgu Ocna (jud. Bacãu), muntele de sare de la Meledic (jud. Vrancea).
În Muntenia, cele mai bogate și ușor accesibile zãcãminte de sare se aflã la Lopãtari și Bisoca (jud. Buzãu) și la Slãnic Prahova (jud. Prahova).
În Oltenia zãcãmintele de sare sunt mai puține, cele mai importante dintre ele fiind cunoscute la Ocnele Mari lângã Râmnicu Vâlcea.
Fiecare dintre aceste zone cuprinde mai multe masive care, la rândul lor, au numeroase ramificații acoperind zone mai mult sau mai puþin îndepãrtate. Așa de exemplu, ramificațiile masivelor Praid – Ocna de Jos – Sovata se extind pânã la Orșova – Gurghiu-Jabenița în nord (jud. Mureș), iar în sud includ manifestãrile saline de pe culoarul Odorheiu Secuiesc – Sânpaul (sud-vestul jud. Harghita) și Homorod – Rupea (nord-estul jud. Brașov).
În jurul tuturor masivelor de sare gemã, atât în apropierea acestora, cât și la distanțe considerabile, sunt întâlnite numeroase sãrãturi, izvoare, lacuri și pâraie cu apã sãratã. Câteva lacuri de apã sãratã se aflã la distanțe apreciabile de masivele de sare gemã.

Cele mai importante dintre acestea sunt lacurile de la Brãila (jud. Brãila) și Amara (jud. Ialomița), lacul sãrat de la Cahul (R. Moldova). Izvoare izolate de apã sãratã se aflã la distanþe relativ mari de masivele de sare gemã și în sud-estul Transilvaniei: la Olteni, Malnaș, Voinești, Vâlcele și în câteva alte localitãți din jud. Covasna, la Cosmeni, jud. Harghita.
Totodatã, unele teritorii ale României sunt extrem de sãrace în surse de sare sau aproape lipsite de acest mineral. Menționãm printre acestea: tot estul și sud-estul Transilvaniei, mai exact teritoriul cuprins între Munții Cãlimani, Gurghiu, Harghita, Perșani, Buzãu, Vrancea, Nemira, Ciuc, Nãșcãlat, Giurgeu, Ciucaș și Munții Bârsei; Crișana, Banatul, cea mai mare parte a Câmpiei Române, Dobrogea și Moldova la est de Siret. Extrem de sãrace în resurse de sare sunt aproape toate teritoriile cu care se învecineazã spațiul românesc (Ungaria, Serbia, Bulgaria și sud-estul Ucrainei).
Având în vedere cã în teritoriile lipsite de surse importante de sare, atât în cele din România, cât și în cele din teritoriile vecine, mai apropiate sau mai îndepãrtate de zonele salifere, creșterea animalelor, începând din neolitic (aproximativ mileniile VII – V î. Hr.), a avut pondere însemnatã, sursele de sare din spațiul românesc trebuie sã fi fost foarte cãutate de locuitorii acestor teritorii.

În aceste condiții, treptat, probabil începând încã din eneolitic, sarea devine unul dintre cele mai de preț obiecte de schimb intertribal. Aceste schimburi puteau îmbrãca cele mai diverse forme, daruri, troc și altele. Evident, comunitãțile ce ocupau zonele bogate în sare erau mai avantajate fațã de cele din teritoriile lipsite de sare, situație care genera diferențe majore de ordin economic și cultural între comunitãțile respective. Comunitãțile ce ocupau zonele salifere, mai ales acelea care se învecinau cu zonele lipsite de sare, începând probabil încã din eneolitic și mai ales din epoca bronzului, trebuie sã fi încercat sã’și consolideze acest avantaj prin instituirea unor forme de posesie exclusivã asupra surselor de sare și trebuie sã fi fost preocupate de asigurarea controlului asupra cãilor de acces la sursele de sare pe care le stãpâneau, prefigurând astfel diversele forme de monopol asupra surselor de sare, care se vor institui odatã cu apariția formațiunilor statale ce cuprindeau și zonele salifere.

Pe de altã parte, nevoia de sare îi determina pe locuitorii zonelor sãrace sau lipsite de surse de sare sã caute cãi de acces la surse de sare, fie prin forme pașnice (schimburi economice sau/și cele de prietenie etc.), fie prin forme violente (invazii, cuceriri, impunerea unor dãri etc.). Este lesne de imaginat cã toate aceste preocupãri trebuie sã fi stimulat evoluții social-economice și progrese tehnice de proporții, atât în ceea ce privește dezvoltarea mijloacelor de producție, a celor de transport, militare, cât și cele legate de organizarea socialã și instituții de putere. Pe lângã aceste implicații, sarea, alãturi de alte produse ce fãceau obiectul unor schimburi intertribale, trebuie sã fi lãrgit orizonturile geografice și culturale ale comunitãților implicate în aceste relații.

În epoca veche a pietrei (paleolitic) și cea mijlocie (mezolitic), perioade care în Europa cuprind, în linii mari, intervalul de timp între cca. 2.000.000 și 9.000 de ani pânã în prezent, omul își asigura hrana din culesul plantelor și din vânãtoare. În acea perioadã, aidoma omnivorelor sãlbatice, omul își asigura consumul necesar de sare în principal asimilând sarea existentã în carnea și sângele vânatului, precum și în diverse alimente de origine vegetalã. Probabil, la fel ca și animalele sãlbatice, în acele vremuri, omul nu precupețea sã’și suplimenteze consumul de sare direct din manifestãrile saline pe care le gãsea în aria sa de habitat. Însã, în acea perioadã, omul nu era încã nevoit sã se ocupe de extragerea și prelucrarea sãrii. În acest sens, în mãsura în care cunoștințele noastre asupra comunitãților tradiționale din trecutul relativ recent și din prezent pot fi considerate sugestive pentru reconstituirea unor aspecte ale vieții omului preistoric, pare relevant cã comunitãțile specializate în vânãtoare nu sunt preocupate de procurarea, extragerea și prelucrarea sãrii. În orice caz, pânã în prezent, nicãieri în lume nu au fost descoperite vestigii arheologice din paleolitic și mezolitic care sã ateste astfel de preocupãri.

Citiți și: SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

Începând din neolitic (cca. 7.000 – 5.000 de ani î. Hr.), odatã cu domesticirea unor specii de animale erbivore și trecerea de la culesul plantelor la cultivarea acestora, procese care de cele mai multe ori s’au soldat cu apariþia unor așezãri umane din ce în ce mai bine organizate și de lungã duratã, sarea devine deosebit de importantã pentru comunitãțile umane. Din acest moment, preocuparea în a asigura cantitãți importante de sare, în scopul folosirii acesteia în principal ca adaos la hrana animalelor și la conservarea alimentelor, devine tot mai importantã.

Adesea cele mai avansate manifestări culturale din regiune, pe deoparte, ocupau teritorii bogate în resurse accesibile de sare, iar pe de altă parte, afişează strânse conexiuni cu teritoriile sărace în această resursă. Astfel, pentru eneoliticul carpato-dunăreano-pontic, de pildă, se disting complexul cultural PreCucuteni-Cucuteni şi Cultura Varna.
Complexul PreCucuteni-Cucuteni s’a format în spaţiul est-carpatic, teritoriu deosebit de bogat înresurse naturale de sare, exploatate în perioada neo-eneolitică. Pe măsură extinderii spre vest până la Oltul Superior şi spre est până dincolo de Nipru, acestcomplex a cuprins teritorii întinse în care resurselede sare au fost incomparabil mai sărace faţă de cele din Moldova Subcarpatică şi mult prea reduse faţă de nevoile întreţinerii economiilor complexe. Înaceste condiţii, mai mulţi autori presupun că sursa principală de sare pentru tot complexul PreCucuteni – Ariuşd – Cucuteni – Tripolie au constituit’o zăcămintele din arealul est-carpatic, fără ca traficul sării să fi fost demonstrat, totuşi.

În perioada urmãtoare, cea a eneoliticului, ce cuprinde aproximativ mileniile V – IV î. Hr., pe mãsura dezvoltãrii și extinderii economiei ce se baza pe creșterea animalelor și cultivarea plantelor, când se generalizeazã mulsul erbivorelor domestice, prepararea brânzeturilor și folosirea animalelor la diverse munci, importanța sãrii a crescut foarte mult.

În urmãtoarea epocã, cea a bronzului (mileniile III – II î. Hr.), evoluțiile sus-menționate cuprind cea mai mare parte a continentului european. În acea perioadã, oamenii trebuie sã fi fost preocupaþi de procurarea sãrii nu numai pentru alimentația proprie, hrana animalelor, conservarea alimentelor, dar și pentru tãbãcirea pieilor și tratamente medicale.

În epoca fierului (mileniul I î. Hr. – începutul mileniului I d. Hr.) – intervalul de timp aparținând deja perioadei proto-istorice, adicã perioadei în care, alãturi de comunitãțile tribale, în Europa existau deja și formațiunile statale, perioadã care, spre deosebire de cea preistoricã, alãturi de vestigii arheologice este atestatã și de diverse relatãri scrise, exploatarea sãrii capãtã importanțã tot mai mare, generând manifestãri social-economice de proporții.

Chiar dacã vestigiile arheologice nu aduc întotdeauna mãrturii explicite și complete asupra exploatãrii, prelucrãrii și utilizãrii sãrii, prin analogie cu societãțile arhaice studiate, fie “pe viu” de cãtre etnografi, fie de cãtre istorici pe baza unor surse scrise antice sau medievale, se poate deduce cã omul, începând din neolitic, utiliza sarea pe scarã tot mai largã, astfel încât treptat acest mineral a pãtruns în cele mai diverse sfere ale activitãții umane.

Sursa: cimec.ro

Citiți și: EXPLOATARE DE SARE VECHE DE 8000 DE ANI – 6050-5500 î.Hr.

Vatra Stră-Română‬

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI&8221;

  1. Pingback: EXPLOATARE DE SARE VECHE DE 8000 DE ANI – 6050-5500 î.Hr. | Vatra Stră-Română

  2. Pingback: SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI | Vatra Stră-Română

  3. Pingback: ISTORIA PROTO-PELASGILOR ( HAPLOGRUP I ) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE | Vatra Stră-Română

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s